Bazele impozitării

1. Apariţia şi evoluţia impozitelor

2. Conţinutul social-economic al impozitelor şi taxelor
3. Elementele impozitului
4. Principiile generale ale fiscalității

1.
Impozitele sunt un element necesar în relaţiile economice ale societăţii chiar din
momentul apariţiei statului. Evoluţia şi modificarea formelor statului neapărat sunt urmate de
modificări ale sistemului fiscal. În prezent, într-o societate civilizată impozitele constituie pentru
stat sursa principală de venituri. În afară de aceasta funcţie pur-financiară, mecanismul fiscal se
aplică de către stat pentru a influenţa procesul de producţie, dinamica şi structura acestuia,
procesul tehnico-ştiinţific.
Teoria economică a fiscalităţii plasează în centrul preocupărilor, studiul efectelor
impozitului atît la nivelul microeconomic, cît şi macroeconomic. În acest sens, conceptul de
bază este influenţa fiscală: adică cine suportă în final povara impozitului şi ce efect are aceasta în
întreaga economie.
În domeniul fiscal sunt cunoscute mai multe noţiuni care se referă la unul şi acelaşi obiect
şi anume aşezarea, urmărirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi altor venituri în favoarea
statului.
În evoluţia sistemelor fiscale putem delimita câteva etape, cunoaşterea cărora ne va
permite înţelegerea prezentului, ocolirea greşelilor trecutului şi conturarea viitorului.
Etapa veche a evoluţiei sistemelor fiscale se termină la începutul sec XVI,
caracterizându-se prin structurile fiscale specifice civilizaţiei agricole şi cuprinde o perioadă mai‚
îndelungată de timp în care relaţiile fiscale evoluează deosebit de lent, fapt ce se datorează
evoluţiei lente a structurilor politice şi economice a diferitor unităţi administrative, care erau
instabile şi se modificau permanent.
În această etapă mijlocul de producţie şi forma de bază a averii o constituia pământul,
activităţile economice aveau un caracter artizanal, iar în raporturile de schimb se utilizau
etaloanele monetare paralele.
Fiecare unitate administrativ-teritorială, precum şi provinciile şi colectivităţile locale care
o formau, impuneau taxe fiscale şi reguli de percepere proprii. Cuantumul acestor taxe sub forma
obligaţiilor în natură sau în bani, oscila în permanenţă, nefiind cunoscut de către populaţie în
prealabil. Apariţia Moldovei şi Munteniei ca state a determinat creşterea obligaţiilor fiscale, care
îmbrăcau forma taxelor vamale, încasate în moneda timpului respectiv, fiind cel dintîi mijloc de
a acumula bani pentru voievozi.
Caracteristic societăţilor umane europene până în sec.XVI a fost determinarea nivelului
prelevărilor fiscale corespunzătoare necesităţilor structurilor existente, care la rândul său erau
influenţate de totalitatea veniturilor obţinute în urma cuceririlor şi colonizărilor, de cheltuielile
cauzate de acestea şi de atitudinea claselor dominante. Structurile fiscale nou-formate în această
perioadă se caracterizau prin aceea că:
1. obligaţiile fiscale se stabileau şi se repartizau arbitrar, fiind diferite în funcţie de
nivelul fiecărei unităţi administrative;
2. lipsea regularitatea încasării impozitelor;
3. existau inegalităţi sociale;
Etapa liberală în evoluţia sistemelor fiscale începe cu sfârşitul secolului XVI până în a
doua jumătate a secolului XIX (a. 1870) – pe parcursul căreia se produc transformări economice
şi mişcări sociale considerabile.
Structurile fiscale existente încep să reflecte apariţia proprietăţii şi producţiei de tip
capitalist, ce determină apariţia unor noi clase sociale: muncitori agricoli, muncitori industriali,
burghezia în formare. Tot în această perioadă au loc schimbări în modul de distribuire a

1
veniturilor în societate. În rândurile claselor sociale în formare apar critici faţă de privilegiile
fiscale de care beneficia nobilimea.
Ca urmare a dezvoltării economice şi respectiv, al sistemelor fiscale, în ţările Europei
Occidentale în sec. XVII şi XVIII apar o serie de scrieri fiscale care studiau impozitele din mai
multe puncte de vedere şi anume: al legalităţii, al legitimităţii şi influenţei sociale (în Franţa,
Quesnay, Montesquie şi Rousseau), exprimîndu-şi dezaprobarea impozitelor mari sau sperînd că
impozitele sunt temporare.
Ca o concluzie pentru etapa analizată trebuie să menţionăm că sistemul fiscal a fost o
consecinţă a organizării sociale din acele timpuri, inegalităţile sociale ale cărei s-au manifestat şi
în planul inegalităţilor fiscale (boerii nu plăteau bir), de asemenea, şi proprietatea funciară care
era o sursă importantă a veniturilor ţării a fost scutită de orice impozit în această perioadă.
În această perioadă apar primele teorii economice elaborate de Adam Smith şi David
Ricardo, care vor influenţa deciziile noilor puteri publice în evoluţia sistemelor fiscale. Pe plan
european ideea lui Adam Smith – ca fiecare să contribuie cu veniturile pentru care statul îi
asigură protecţia – se concretizează în apariţia impozitului pe venit sub forme diferite: pe surse
de venit, pe indicii exteriori, venitul global.
În sec. XIX ideile politice ale burgheziei ajunse la putere vor determina schimbări rapide
în structurile fiscale. Politica statelor liberale începe să se bazeze pe preponderenţa impozitelor
directe, şi în special, pe introducerea impozitului pe venit, ca sursă principală de finanţare a
instituţiei bugetare.
Etapa modernă debutează după 1870, cînd începe procesul de concentrare a structurilor
microeconomice. La răscrucea secolelor XIX-XX în România începe o nouă reformă şi anume
reforma impozitelor directe propusă de P.P. Carp (a.1900) prin proiectul de lege respectiv
trebuiau să se modifice toate impozitele directe care existau pînă atunci: impozitul funciar,
patentele, impozitul asupra salariilor funcţionarilor şi pensionarilor. S-a propus să se introducă,
pentru prima dată, un impozit asupra averii mobiliare şi un impozit care trebuia să înlocuiască
impozitul pentru căile de comunicaţie. Dar pînă la urmă această reformă n-a fost înfăptuită.
O altă reformă a impozitului direct propusă în anul 1910 de către E. Costinescu,
urmărea impunerea tuturor veniturilor într-un mod cît mai simplu, fiind o încercare de a
introduce un impozit unic pe venit, înclocuind cele 6 impozite directe – impozitul funciar, pe
salarii, pe averea mobiliară, patentele, impozitul personal şi taxa asupra hectarelor de vii. Acest
impozit urma să fie progresiv. Venitul impus era cel ce rămînea contribuabilului după deducerea
cheltuielilor făcute pentru a-l dobîndi.
Reforma propusă în 1910 se caracteriza prin tendinţa de simplificare a mecanismelor,
legilor fiscale din acea perioadă şi de majorare a veniturilor statului pe măsura creşterii avuţiei
personale şi avuţiei naţionale.
Începutul anului 1923 a fost marcat prin aplicarea legilor noi privind contribuţiile directe.
Acest nou sistem de impozite directe se baza pe impunerea veniturilor realizate de persoane
fizice, înfiinţînd 6 impozite, numite elementare: agricole, din clădiri, mobiliare, din salarii, din
industrie şi comerţ (inclusiv bănci) şi din profesiuni.
Impozitul pe venitul global se aşeza asupra întregului venit anual al contribuabilului, care
se compunea din veniturile supuse la impozitele elementare. Pentru calcularea acestui impozit se
impuneau veniturile tuturor membrilor unei familii, veniturile global formîndu-se prin scăderea
impozitelor elementare şi dobînzilor plătite la datoriile ipotecare.
Pentru întreprinderile industriale şi comerciale, impozitul global a fost încoluit cu un
impozit complementar progresiv, cotele sale variind în funcţie de rentabilitatea întreprinderii,
calculată ca raport dintre beneficiul net şi capitalul social plus rezervele.
Impozitul pe veniturile din salarii, venituri supuse dublei impozitări, a fost redus pentru
salariile mici (sub 4000 lei lunar) şi majorat pentru salariile mai mari. Tratamentul fiscal aplicat
veniturilor din muncă explică randamentul înalt al impozitului pe salarii şi importanţa lui în
întregul sistem al contribuţiilor directe.

2
 O etapă importantă în evoluţia sistemelor fiscale o constituie criza economică mondială
din 1929-1933, cînd are loc deplasarea presiunii fiscale de la impozitele pe venituri către
impozitele pe consum şi taxele vamale.
Anul 1929 a fost însoţit de mai multe reforme fiscale:
✓ A fost adoptată „Legea pentru reprimarea evaziunii fiscale la contribuţiile directe”;
✓ Au fost reduse impozitele plătite de profesionişti;
✓ Întreprinderile statului şi monopolurile de stat au fost organizate din nou, pe principii
comerciale;
✓ Au fost reduse cotele la impozitele funciar şi pe bunuri imobiliare;
Mai tîrziu, în anul 1934, legea contribuţiilor directe a desfiinţat impozitul pe venit global
progresiv, iar în locul acestuia s-a instituit un impozit suplimentar adăugat la fiecare impozit
elementar în parte, cu scopul de a urmări totalitatea veniturilor cu scopul de a împiedica
evaziunea fiscală.
În instituirea impozitelor directe o atenţie deosebită s-a acordat acelora legate de
economia particulară, reducîndu-se fiscal salariile şi proprietatea imobiliară. Începînd cu anul
1935 s-au majorat impozitele indirecte aplicate consumului şi a circulaţiei mărfurilor, pe cifra de
afaceri, taxele de timbru şi de înregistrare, devenind sursa cea mai importantă de venituri
bugetare.
Un şir de modificări esenţiale au suferit impozitele directe în perioada războiului cea mai
importantă fiind introducerea în 1941 a sistemului de impunere a veniturilor din industtrie şi
comerţ, pe baza cifrei de afaceri, care a avut un rezultat sporit a ponderii impozitelor plătite de
industrie, comerţ şi bănci. În anii războiului sistemul impozitelor directe a fost completat cu un
impozit special pe celibatari.
Între sfîrşitul crizei economice şi sfîrşitul celui de-al doilea război mondial s-a urmărit
stabilirea tuturor surselor de venituri, pentru finanţarea bugetelor dezechilibrate de criză, de
cheltuielile şi pagubele aduse de război.
După război, sistemelor fiscale ale mai multor ţări reflectă doctrinele politice ale
regimurilor care ajung la putere, dezvoltarea structurilor economice şi sociale, necesitatea
asigurării circulaţiei libere a capitalului, bunurilor şi serviciilor economice, protejarea agriculturii
şi industriei naţionale.
Sistemele fiscale ale ţărilor subdezvoltate economic, reflectă structurile economice puţin
variate, care se caracterizează printr-o productivitate slabă şi o dezvoltare inegală, evidenţiind
ponderea însemnată a activităţilor legate de exploatarea meteriilor prime şi a produselor agricole
şi necesitatea protejării industriei pentru dezvoltarea ei.
Caracteristicile sistemelor fiscale din lumea a treia sunt:
❖ Nivelul scăzut al prelevărilor fiscale pe locuitor şiîn PIB;
predominarea impozitelor indirecte, structura cărora diferă în funcţie de structura consumului,
exporturilor şi importurilor;
❖ Impozitele directe au o bază îngustă de impozitare şi sunt evaluate complicat,
practicîndu-se impunerea de venituri, care permite, prin nivelul ratelor diferenţiate pe celule de
venituri, discriminarea acestora şi stimularea unor activităţi, prezentînd avantaje psihologice şi
administrative;
După al doilea conflict politico-militar mondial, economiile actualelor ţări dezvoltate
economic cunosc o dezvoltare rapidă, iar structurile economice se diversifică din punct de vedere
al naturii activităţilor cît şi a dezvoltării şi concentării industriilor. Partea cea mai importantă a
producţiei naţionale este realizată de marile întreprinderi, caracterizate prin tehnologii şi tehnici
moderne. Ca urmare a acestui fapt, veniturile mijlocii sunt mult mai numeroase, provenind din
diferite surse. Reprezentînd peste o jumătate din venitul naţional, acestea determină creşterea
capacităţii contributive individuale, care devine importantă comparativ cu fazele anterioare.
Paralel, aparatul fiscal şi serviciile publice oferite societăţii se dezvoltă, determinînd creşterea
necesităţilor financiare ale puterilor publice.

3
 De la practicarea principiului disctiminării veniturilor de trece la un impozit de tip
proproţional aşezat asupra veniturilor individuale globale, aceasta din urmă având tendinţa de a
deveni dominant, dar impozitele indirecte deţin încă o pondere reprezentativă în totalul
încasărilor fiscale, suportând totodată transformări importante.
Formarea şi evoluţia unor pieţe lărgite ca urare a apariţiei uniunilor economice determină
schimbarea ponderii taxelor vamale şi accizelor în totalul încasărilor şi o omogenizare a
structurilor fiscale a ţărilor participante, pentru asigurarea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor
şi capitalului în acestea, paralel cu un regim distinct a bunurilor economice provenite din afara
acestora:
❖ Impozitele pe venituri tind să devină dominante comparativ cu celelalte tipuri de
prelevări fiscale;
❖ Există o diversitate de impozite şi de o mai mică importanţă legate de existenţă şi
circulaţia averii;
❖ Practicarea acordurilor pentru evitarea dublei impuneri;
❖ Existenţa unui aparat fiscal specializat îb reducerea evaziunilor fiscale;
❖ Nivelul înalt al presiunii fiscale comparativ cu ţările dezvoltate.
Fostele ţări socialiste prin dezvoltarea structurilor economice au urmărit
dezvoltarea unor economii a puterii politice de tip marxist-leninist şi nu a unor economii
care să asigure creşterea veniturilor şi consumului individual.
Începînd cu anul 1930 în Uniunea RSS rolul şi semnificaţia impozitelor brusc s-a
diminuat după efectuarea reformei fiscale în rezultatul căreia a fost anulată sistema accizelor, iar
toate impozitele achitate de întreprinderi, au fost unificate în două plăţi de bază-impozitul rutier
şi impozitul reţinut din profit.
Unele din impozite de la populaţie au fost unificate, pe cînd altele au fost anulate în
genere. Tot profitul întreprinderilor industriale şi comerciale, cu excepţia reţinerilor pentru
formarea fondurilor, se încasa în venitul statului. În această situaţie, existenţa impozitelor
datorate de întreprinderi îţi pierde sensul, iar impozitele de la populaţie nu au avut o mare
importanţă în bugetul statului. Însă, trebuie de menţionat că pînă în anul 1946 a existat şi
impozitul militar, iar impozitul de la celibatari şi cetăţeni cu familii puţin numeroase, instituit la
21 noiembrie 1941 prin Decretul Preşedintelui Sovietului Suprem al URSS cu scopul de a acorda
ajutor mamelor cu mulţi copii, a existat pînă la începutul anilor 90.
În Republica Moldova evoluţia sistemului fiscal a fost influenţată de condiţiile
economice, sociale şi de concepţiile politicii dominante.
După ce a fost creată baza legislativă în anii 1992-1993, începînd cu a doua parte a anului
1994, Guvernul Republicii Moldova a întreprins măsuri de reducere a presiunii fiscale şi de
înviorare a activităţii agenţilor economici.
Primii paţi au fost făcuţi spre modificarea cotelor la unele mărfuri (produse) supuse
accizelor, anularea lor completă la un şir de mărfuri. Totodată, realizarea prevederilor de bază ale
Legilor „privind taxa pe valoare adăugată” şi „privind accizele” au evitat dubla impunere a
producţiei.
Pentru limitarea multiplelor impozite ţi încasărilor spontane, stabilite de către organele
administraţiei publice locale, determinarea atutudinii metodologice unice faţă de calculul şi
controlul acestor impozite, a fost adoptată „legea cu privire la impozitele şi taxele locale”.
Perfecţionarea politicii fiscale pentru anii 1995-1996 s-a înfăptuit în direcţia micţorării
numărului de plăţi fiscale, diminuării cotelor de impozite, stimulării exportului producţiei
favorabile, reducerii sarcinii fiscale.
În anul 1996 în locul legii „Cu privire la impozitul rutier” a fost pusă în aplicare „Legea
privind Fondul rutier”. Drept sursă a servit o parte din accizul încasat la realizarea bunurilor de
comustibil, încasările fiscale (de tranzit, special, de la beneficiarii drumurilor auto), mijloace de
la licenţierea activităţii de transport auto.
În anul 1996 reformarea sistemului fiscal a fost condiţionată de următoarele sarcini:

4
 ❖ Sporirea veniturilor statului în scopul finanţării programelor de stat în domeniul
ocrotirii sănătăţii, învățământului public, ştiinţei, culturii, acordarea ajutorului social celor mai
nevoiaşe categorii ale populaţiei;
❖ Reducerea presiunii fiscale şi lărgirea bazei impozabile;
❖ Reexaminarea modului de calcul al amortizării;
❖ Perfecţionarea mecanismului de impunere a proprietății ( pământului şi imobilului);
❖ Perfecţionarea mecanismului de raportare a obligaților fiscale;
❖ Trecerea la impunerea taxei pe valoare adăugată şi accizelor la locul lor de consum.
Reformarea fundamentală şi îmbunătăţirea considerabilă a structurii şi modului de
administrare a sistemului fiscal în RM a necesitat elaborarea urgentă a Concepţiei reformei
fiscale şi realizarea ei prin următoarele etape:
❖ Unificarea într-un Cod unic a tuturor prevederilor privind sistemul de impozite și taxe
în Republica .
❖ Modernizarea instrumentelor de administrare fiscală precum și a organelor cu funcții
de administrare fiscală

2.
În literatura de specialitate întâlnim mai multe definiţii ale impozitului, printre care
putem specifica cele mai des utilizate.
Impozitul este definit, în literatura economică franceză, drept o prelevare obligatorie
în profitul administraţiilor publice, care nu dă dreptul unei contrapartide directe, ci la servicii
furnizate în mod gratuit de colectivitate.
În concepţia unor economişti români, impozitul este o prelevare obligatorie şi fără
contrapartidă efectuată de administraţiile publice în vederea susţinerii cheltuielilor publice –
funcţia financiară a lor, şi în vederea regularizării activităţii economice – funcţia politică.
Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil,
datorată, conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le
obţin sau pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi
termenul precis stabilit prin lege.
Conform Codului fiscal al Republicii Moldova, impozitul este o plată obligatorie cu
titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către organul
împuternicit sau de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu
contribuabilul care a achitat această plată.
Impozitul reprezintă, în acelaşi timp, o categorie materială, economică şi juridică.
Din punct de vedere material, impozitul reprezintă o sumă concretă de bani, pe care
contribuabilii o prelevează în favoarea statului în anumite perioade de timp, conform unei
proceduri stabilite.
Ca o categorie economică, impozitul reprezintă o relaţie bănească, apărută în cadrul
mişcării într-o singură direcţie a valorii de la contribuabili spre stat, în mărime şi termeni
prestabiliţi.
Din punct de vedere juridic, impozitul reprezintă o obligaţie publică a fiecărui
contribuabil de a transmite statului o parte din veniturile sau averea sa.
Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:
Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza
autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât dacă
există legea respectivă la impozit.
Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter
obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse
impozitării conform legilor în vigoare.
Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de
resurse financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite

5
făcute în aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor
membrilor societăţii şi nu unor interese individuale sau de grup.
Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul
căreia contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate şi direct din partea statului, pe de
altă parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în
schimb în viitor.
Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice şi juridice pentru serviciile prestate
acestora de instituţiile publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează
servicii şi rezolvă alte interese legitime.
Trăsăturile specifice ale taxelor sunt:
• Plata neechivalentâ pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii care
primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime
ale persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este neechivalentă deoarece,
conform dispoziţiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai mică comparativ cu valoarea
prestaţiilor efectuate de organe sau instituţii de stat.
• Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea
unei activităţi din partea unei instituţii de stat.
• Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate
de diferite persoane în mod direct şi imediat.
Astfel, între cuantumul serviciilor sau activităţile prestate de către stat nu există un raport
de echivalenţă, fiind independente de costul, preţul sau valoarea serviciului prestat, caracteristic
pentru care taxele se deosebesc fundamental de preţurile mărfurilor sau tarifele serviciilor
executate de agenţii economici. Preţurile şi tarifele oglindesc toate cheltuielile de producţie şi
circulaţie, pe când taxele nu au decât o valoare simbolică.
Între impozite şi taxe există cîteva deosebiri:
a. Astfel, în cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze un echivalent direct şi
imediat, pe când pentru taxe se prestează de către stat un serviciu direct şi, pe cît de posibil,
imediat.
b. Cuantumul impozitului se determină în funcţie de natura şi volumul venitului
impozabil, în timp ce mărimea taxei depinde, de felul şi costul serviciului prestat.
c. La impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil, în timp ce termenele de plată
ale taxelor se fixează, de regulă în momentul solicitării sau după prestarea serviciilor.

3.
Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate
de modul de aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. In acelaşi timp, însă sunt anumite
elemente comune specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea
fiecărui tip de impozit, fără de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza.
Aceste elemente trebuie să fie bine precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece din
ele rezultă în sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi
percepere, căile de urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.
Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:
1. Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi
poate fi diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel,
ca obiect al impozitului poate apărea:
• Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor
fizice;
• Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;
• Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea
executată, bunul importat în cazul impozitelor indirecte;

6
 • Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi
înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi
dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.
2. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează
evaluarea (calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau
să difere de acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau
preţul acesta este în acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe
venit. Când e vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m2 sau ha este şi
element de calcul
b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în
funcţie de valoarea acesteia.
3. Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică
deţinătoare sau realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata
acestuia.
4. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă
impozitul (căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al
impozitului trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul
sunt una şi aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului
este o altă persoană decât subiectul. În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt
reprezentate de una şi aceeaşi persoană. Spre exemplu, în cazul impozitelor pe salarii,
contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv suportă această sarcină fiscală. În cazul impozitelor
indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane diferite. Accizul are ca subiect pe
agenţii economici care produc şi realizează produse şi mărfuri supuse acestui impozit, însă
suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest impozit în momentul procurării
produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte plătite de unele persoane sunt
transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la fenomenul repercusiunii impozitelor.
5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit ori, excepţional,
averea). Venitul ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc.
Averea poate apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri
(mobile sau imobile). În cazul impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu
obiectul impunerii, pe când la impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii,
deoarece impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării (utilizării) averii respective.
6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia
impozabilă, adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m2 sau ha la impozitul funciar; capacitatea
cilindrică a motorului la mijloacele de transport etc.
7. Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul aferent
unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.
• Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură
• Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală
poate fi:
- proporţională
- progresivă
- regresivă
8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind
identificarea subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea
impozitului datorat statului.
9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de
stat. El apare ca:
• interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget
• dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate

7
 10. Perioada fiscală este perioada de timp pe parcursul căreia se calculează obligaţia
fiscală. Pentru diferite impozite perioada fiscală este diferită, de exemplu la TVA perioada
fiscală este o lună, la impozitul pe bunurile imobiliare pentru persoanele juridice – un trimestru,
la impozitul pe venit – un an.
11 Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale
(financiare) şi se referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.
• Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă
cu randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor
categorii sociale de populaţie.
• Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei
impozabile la impozitul pe venit reinvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.
• Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite
obligaţiile înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul termen de
plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de contribuabili,
mărindu-se şi gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi achite cu
anticipaţie obligaţiile faţă de buget, ce este avantajos pentru stat în condiţiile de inflaţie.
• Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv,
fragmentarea sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.
12. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări
odată în plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată
penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent
întâlnite sancţiuni în caz de neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările de
întârziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit
prevederilor legii penale. Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să intervină şi
răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi şi persoanelor juridice, în
cazurile în care încălcare normelor privind impozitele şi taxele întrunesc elemente constitutive
ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în acest scop.

4.
Impozitele şi taxele se bazează pe următoarele principii:
a) neutralitatea impunerii – asigurarea prin legislaţia fiscală a condiţiilor egale
investitorilor, capitalului autohton şi străin;
b) certitudinea impunerii – existenţa de norme juridice clare, care exclud interpretările
arbitrare, claritate şi precizie a termenelor, modalităţilor şi sumelor de plată pentru fiecare
contribuabil, permiţînd acestuia o analiză uşoară a influenţei deciziilor sale de management
financiar asupra sarcinii lui fiscale;
c) echitatea fiscală – tratare egală a persoanelor fizice şi juridice, care activează în
condiţii similare, în vederea asigurării unei sarcini fiscale egale;
d) stabilitatea fiscală – efectuare a oricăror modificări şi completări ale prevederilor
legislaţiei fiscale nemijlocit prin modificarea şi completarea codului fiscal;
e) randamentul impozitelor – perceperea impozitelor şi taxelor cu minimum de cheltuieli,
cît mai acceptabile pentru contribuabili.