Universitatea de Stat ”B. P.

Hasdeu” din Cahul

Facultatea de Economie, Inginerie și Științe Aplicate
Catedra Finanțe și Evidență Contabilă

Note de curs la disciplina

„ Bazele fiscalității”

Autori: Donea Sofia, Podbeglîi Anatolie

Tema 1 Bazele teoretice ale fiscalității

1. Apariţia şi evoluţia impozitelor

2. Conţinutul social-economic al impozitelor şi taxelor
3. Funcţiile impozitelor
4. Rolul și necesitatea impozitelor

Dacă ar fi să analizăm termenul de „impozit”, putem constata că această noţiune îşi areoriginea
în adîncul secolelor. Pe parcursul istoriei au existat cele mai diverse tipuri de venit învestierie: tribut de
la învinşi, domene (venit de la averea de stat), regalii (venit pentru acordareade către stat a dreptului de
meşteşugărit), taxe pentru importul-exportul de mărfuri. Introducereaimozitelor, însă, presupune un
nivel mai înalt de dezvoltare a conştiinţei juridice, a economiei,sistemelor controlului de stat.De-a
lungul timpului, au existat diferite opinii asupra impozitelor, dintre care unele foarteciudate. Astfel,
sfîntul Toma d’Aquino, filosof şi teolog medieval, scria că „impozitele nu-saltceva decît un jaf
legalizat”. În decursul istoriei, geniul uman a inventat cele mai deocheateforme ale acestui „jaf”.
Astfel, împăratul roman Vespasian, introducînd impozitul pentruveceurile publice, a lansat şi o frază
devenită celebră: „Banii nu miros”. În Franţa medievală aexistat un impozit plătit pentru uşile şi
geamurile ce ieşeau în stradă. Iar ţarul Rusiei Petru I aintrodus un impozit ce era plătit doar
de persoanele ce purtau barbă.Viziunile asupra impozitelor s-au modificat pe parcursul secolelor.
Pe măsura dezvoltării şi perfecţionării teoriilor privind impozitarea, s-a produs evoluţia
concepţiilor referitoare la interpretarea termenului „impozit”. Prin definirea lui se sesizează şi se
apreciază atitudinea societăţii faţă de impunerea fiscală. De aceea, oamenii de ştiinţă şi reprezentanţii
vieţii publice erau permanent în căutarea unor definiţii ale impozitului nu numai de pe poziţii
economice, dar şi din punct de vedere juridic.
Adam Smith interpreta impozitul drept o povară aplicată de către stat pe cale legislativă, fiind
prevăzută mărimea şi ordinea achitării lui. El a formulat teza privind caracterul neproductiv al
cheltuielilor de stat, de aceea impozitul pare a fi dăunător societăţii. Concomitent, impozituleste
considerat drept o necesitate vitală, drept o cerinţă a dezvoltării economice şi sociale.

1. Apariţia şi evoluţia impozitului

Impozitele sunt un element necesar în relaţiile economice ale societăţii chiar din momentul
apariţiei statului. Evoluţia şi modificarea formelor statului neapărat sunt urmate de modificări ale
sistemului fiscal. În prezent, într-o societate civilizată impozitele constituie pentru stat sursa principală
de venituri. În afară de aceasta funcţie pur-financiară, mecanismul fiscal se aplică de către stat pentru a
influenţa procesul de producţie, dinamica şi structura acestuia, procesul tehnico-ştiinţific.
Teoria economică a fiscalităţii plasează în centrul preocupărilor, studiul efectelor impozitului
atît la nivelul microeconomic, cît şi macroeconomic. În acest sens, conceptul de bază este influenţa
fiscală: adică cine suportă în final povara impozitului şi ce efect are aceasta în întreaga economie.
În domeniul fiscal sunt cunoscute mai multe noţiuni care se referă la unul şi acelaşi obiect şi
anume aşezarea, urmărirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi altor venituri în favoarea statului.
În evoluţia sistemelor fiscale putem delimita câteva etape, cunoaşterea cărora ne va permite
înţelegerea prezentului, ocolirea greşelilor trecutului şi conturarea viitorului.
Etapa veche a evoluţiei sistemelor fiscale se termină la începutul sec XVI, caracterizându-se
prin structurile fiscale specifice civilizaţiei agricole şi cuprinde o perioadă mai‚ îndelungată de timp în
care relaţiile fiscale evoluează deosebit de lent, fapt ce se datorează evoluţiei lente a structurilor
politice şi economice a diferitor unităţi administrative, care erau instabile şi se modificau permanent.
În această etapă mijlocul de producţie şi forma de bază a averii o constituia pământul,
activităţile economice aveau un caracter artizanal, iar în raporturile de schimb se utilizau etaloanele
monetare paralele.
 Fiecare unitate administrativ-teritorială, precum şi provinciile şi colectivităţile locale care o
formau, impuneau taxe fiscale şi reguli de percepere proprii. Cuantumul acestor taxe sub forma
obligaţiilor în natură sau în bani, oscila în permanenţă, nefiind cunoscut de către populaţie în prealabil.
Apariţia Moldovei şi Munteniei ca state a determinat creşterea obligaţiilor fiscale, care îmbrăcau forma
taxelor vamale, încasate în moneda timpului respectiv, fiind cel dintîi mijloc de a acumula bani pentru
voievozi.
Caracteristic societăţilor umane europene până în sec.XVI a fost determinarea nivelului
prelevărilor fiscale corespunzătoare necesităţilor structurilor existente, care la rândul său erau
influenţate de totalitatea veniturilor obţinute în urma cuceririlor şi colonizărilor, de cheltuielile cauzate
de acestea şi de atitudinea claselor dominante. Structurile fiscale nou-formate în această perioadă se
caracterizau prin aceea că:
1. obligaţiile fiscale se stabileau şi se repartizau arbitrar, fiind diferite în funcţie de nivelul
fiecărei unităţi administrative;
2. lipsea regularitatea încasării impozitelor;
3. existau inegalităţi sociale;
Etapa liberală în evoluţia sistemelor fiscale începe cu sfârşitul secolului XVI până în a doua
jumătate a secolului XIX (a. 1870) – pe parcursul căreia se produc transformări economice şi mişcări
sociale considerabile.
Structurile fiscale existente încep să reflecte apariţia proprietăţii şi producţiei de tip capitalist,
ce determină apariţia unor noi clase sociale: muncitori agricoli, muncitori industriali, burghezia în
formare. Tot în această perioadă au loc schimbări în modul de distribuire a veniturilor în societate. În
rândurile claselor sociale în formare apar critici faţă de privilegiile fiscale de care beneficia nobilimea.
Ca urmare a dezvoltării economice şi respectiv, al sistemelor fiscale, în ţările Europei
Occidentale în sec. XVII şi XVIII apar o serie de scrieri fiscale care studiau impozitele din mai multe
puncte de vedere şi anume: al legalităţii, al legitimităţii şi influenţei sociale (în Franţa, Quesnay,
Montesquie şi Rousseau), exprimîndu-şi dezaprobarea impozitelor mari sau sperînd că impozitele sunt
temporare.
Ca o concluzie pentru etapa analizată trebuie să menţionăm că sistemul fiscal a fost o
consecinţă a organizării sociale din acele timpuri, inegalităţile sociale ale cărei s-au manifestat şi în
planul inegalităţilor fiscale (boerii nu plăteau bir), de asemenea, şi proprietatea funciară care era o
sursă importantă a veniturilor ţării a fost scutită de orice impozit în această perioadă.
În această perioadă apar primele teorii economice elaborate de Adam Smith şi David Ricardo,
care vor influenţa deciziile noilor puteri publice în evoluţia sistemelor fiscale. Pe plan european ideea
lui Adam Smith – ca fiecare să contribuie cu veniturile pentru care statul îi asigură protecţia – se
concretizează în apariţia impozitului pe venit sub forme diferite: pe surse de venit, pe indicii exteriori,
venitul global.
În sec. XIX ideile politice ale burgheziei ajunse la putere vor determina schimbări rapide în
structurile fiscale. Politica statelor liberale începe să se bazeze pe preponderenţa impozitelor directe, şi
în special, pe introducerea impozitului pe venit, ca sursă principală de finanţare a instituţiei bugetare.
Etapa modernă debutează după 1870, cînd începe procesul de concentrare a structurilor
microeconomice. La răscrucea secolelor XIX-XX în România începe o nouă reformă şi anume reforma
impozitelor directe propusă de Petre Carp (a.1900) prin proiectul de lege respectiv trebuiau să se
modifice toate impozitele directe care existau pînă atunci: impozitul funciar, patentele, impozitul
asupra salariilor funcţionarilor şi pensionarilor. S-a propus să se introducă, pentru prima dată, un
impozit asupra averii mobiliare şi un impozit care trebuia să înlocuiască impozitul pentru căile de
comunicaţie. Dar pînă la urmă această reformă n-a fost înfăptuită.
O altă reformă a impozitului direct propusă în anul 1910 de către Emil Costinescu, urmărea
impunerea tuturor veniturilor într-un mod cît mai simplu, fiind o încercare de a introduce un impozit
unic pe venit, înclocuind cele 6 impozite directe – impozitul funciar, pe salarii, pe averea mobiliară,
patentele, impozitul personal şi taxa asupra hectarelor de vii. Acest impozit urma să fie progresiv.
Venitul impus era cel ce rămînea contribuabilului după deducerea cheltuielilor făcute pentru a-l
dobîndi.
 Reforma propusă în 1910 se caracteriza prin tendinţa de simplificare a mecanismelor, legilor
fiscale din acea perioadă şi de majorare a veniturilor statului pe măsura creşterii avuţiei personale şi
avuţiei naţionale.
Începutul anului 1923 a fost marcat prin aplicarea legilor noi privind contribuţiile directe. Acest
nou sistem de impozite directe se baza pe impunerea veniturilor realizate de persoane fizice, înfiinţînd
6 impozite, numite elementare: agricole, din clădiri, mobiliare, din salarii, din industrie şi comerţ
(inclusiv bănci) şi din profesiuni.
Pentru întreprinderile industriale şi comerciale, impozitul global a fost încoluit cu un impozit
complementar progresiv, cotele sale variind în funcţie de rentabilitatea întreprinderii, calculată ca
raport dintre beneficiul net şi capitalul social plus rezervele.
Impozitul pe veniturile din salarii, venituri supuse dublei impozitări, a fost redus pentru
salariile mici (sub 4000 lei lunar) şi majorat pentru salariile mai mari. Tratamentul fiscal aplicat
veniturilor din muncă explică randamentul înalt al impozitului pe salarii şi importanţa lui în întregul
sistem al contribuţiilor directe.
O etapă importantă în evoluţia sistemelor fiscale o constituie criza economică mondială din
1929-1933, cînd are loc deplasarea presiunii fiscale de la impozitele pe venituri către impozitele pe
consum şi taxele vamale.
Mai tîrziu, în anul 1934, legea contribuţiilor directe a desfiinţat impozitul pe venit global
progresiv, iar în locul acestuia s-a instituit un impozit suplimentar adăugat la fiecare impozit elementar
în parte, cu scopul de a urmări totalitatea veniturilor cu scopul de a împiedica evaziunea fiscală.
În instituirea impozitelor directe o atenţie deosebită s-a acordat acelora legate de economia
particulară, reducîndu-se fiscal salariile şi proprietatea imobiliară. Începînd cu anul 1935 s-au majorat
impozitele indirecte aplicate consumului şi a circulaţiei mărfurilor, pe cifra de afaceri, taxele de timbru
şi de înregistrare, devenind sursa cea mai importantă de venituri bugetare.
Un şir de modificări esenţiale au suferit impozitele directe în perioada războiului cea mai
importantă fiind introducerea în 1941 a sistemului de impunere a veniturilor din industtrie şi comerţ,
pe baza cifrei de afaceri, care a avut un rezultat sporit a ponderii impozitelor plătite de industrie,
comerţ şi bănci. În anii războiului sistemul impozitelor directe a fost completat cu un impozit special
pe celibatari.
Între sfîrşitul crizei economice şi sfîrşitul celui de-al doilea război mondial s-a urmărit
stabilirea tuturor surselor de venituri, pentru finanţarea bugetelor dezechilibrate de criză, de cheltuielile
şi pagubele aduse de război.
După război, sistemelor fiscale ale mai multor ţări reflectă doctrinele politice ale regimurilor
care ajung la putere, dezvoltarea structurilor economice şi sociale, necesitatea asigurării circulaţiei
libere a capitalului, bunurilor şi serviciilor economice, protejarea agriculturii şi industriei naţionale.
Sistemele fiscale ale ţărilor subdezvoltate economic, reflectă structurile economice puţin
variate, care se caracterizează printr-o productivitate slabă şi o dezvoltare inegală, evidenţiind
ponderea însemnată a activităţilor legate de exploatarea meteriilor prime şi a produselor agricole şi
necesitatea protejării industriei pentru dezvoltarea ei.
După al doilea conflict politico-militar mondial, economiile actualelor ţări dezvoltate economic
cunosc o dezvoltare rapidă, iar structurile economice se diversifică din punct de vedere al naturii
activităţilor cît şi a dezvoltării şi concentării industriilor. Partea cea mai importantă a producţiei
naţionale este realizată de marile întreprinderi, caracterizate prin tehnologii şi tehnici moderne. Ca
urmare a acestui fapt, veniturile mijlocii sunt mult mai numeroase, provenind din diferite surse.
Reprezentînd peste o jumătate din venitul naţional, acestea determină creşterea capacităţii contributive
individuale, care devine importantă comparativ cu fazele anterioare. Paralel, aparatul fiscal şi serviciile
publice oferite societăţii se dezvoltă, determinînd creşterea necesităţilor financiare ale puterilor
publice.
De la practicarea principiului discriminării veniturilor se trece la un impozit de tip proproţional
aşezat asupra veniturilor individuale globale, aceasta din urmă având tendinţa de a deveni dominant,
dar impozitele indirecte deţin încă o pondere reprezentativă în totalul încasărilor fiscale, suportând
totodată transformări importante.
 În Republica Moldova evoluţia sistemului fiscal a fost influenţată de condiţiile economice,
sociale şi de concepţiile politicii dominante.
După ce a fost creată baza legislativă în anii 1992-1993, începînd cu a doua parte a anului
1994, Guvernul Republicii Moldova a întreprins măsuri de reducere a presiunii fiscale şi de înviorare a
activităţii agenţilor economici.
Primii pași au fost făcuţi spre modificarea cotelor la unele mărfuri (produse) supuse accizelor,
anularea lor completă la un şir de mărfuri. Totodată, realizarea prevederilor de bază ale Legilor
„privind taxa pe valoare adăugată” şi „privind accizele” au evitat dubla impunere a producţiei.
Pentru limitarea multiplelor impozite ţi încasărilor spontane, stabilite de către organele
administraţiei publice locale, determinarea atitudinii metodologice unice faţă de calculul şi controlul
acestor impozite, a fost adoptată „legea cu privire la impozitele şi taxele locale”.
Perfecţionarea politicii fiscale pentru anii 1995-1996 s-a înfăptuit în direcţia micșorării
numărului de plăţi fiscale, diminuării cotelor de impozite, stimulării exportului producţiei favorabile,
reducerii sarcinii fiscale.
În anul 1996 în locul legii „Cu privire la impozitul rutier” a fost pusă în aplicare „Legea
privind Fondul rutier”. Drept sursă a servit o parte din accizul încasat la realizarea bunurilor de
comustibil, încasările fiscale (de tranzit, special, de la beneficiarii drumurilor auto), mijloace de la
licenţierea activităţii de transport auto.
În anul 1996 reformarea sistemului fiscal a fost condiţionată de următoarele sarcini:
 Sporirea veniturilor statului în scopul finanţării programelor de stat în domeniul
ocrotirii sănătăţii, învățământului public, ştiinţei, culturii, acordarea ajutorului social
celor mai nevoiaşe categorii ale populaţiei;
 Reducerea presiunii fiscale şi lărgirea bazei impozabile;
 Reexaminarea modului de calcul al amortizării;
 Perfecţionarea mecanismului de impunere a proprietății ( pământului şi imobilului);
 Perfecţionarea mecanismului de raportare a obligaților fiscale;
 Trecerea la impunerea taxei pe valoare adăugată şi accizelor la locul lor de consum.
Reformarea fundamentală şi îmbunătăţirea considerabilă a structurii şi modului de
administrare a sistemului fiscal în RM a necesitat elaborarea urgentă a Concepţiei reformei fiscale şi
realizarea ei prin următoarele etape:
 Unificarea într-un Cod unic a tuturor prevederilor privind sistemul de impozite și taxe
în Republica .
 Modernizarea instrumentelor de administrare fiscală precum și a organelor cu funcții
de administrare fiscală

2. Conţinutul social economic al impozitelor şi taxelor

În literatura de specialitate întâlnim mai multe definiţii ale impozitului, printre care putem
specifica cele mai des utilizate.
Impozitul este definit, în literatura economică franceză, drept o prelevare obligatorie în profitul
administraţiilor publice, care nu dă dreptul unei contrapartide directe, ci la servicii furnizate în mod
gratuit de colectivitate.
În concepţia unor economişti români, impozitul este o prelevare obligatorie şi fără
contrapartidă efectuată de administraţiile publice în vederea susţinerii cheltuielilor publice – funcţia
financiară a lor, şi în vederea regularizării activităţii economice – funcţia politică.
Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată,
conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau pentru
averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis stabilit prin
lege.
Conform Codului fiscal al Republicii Moldova, impozitul este o plată obligatorie cu titlu
gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către organul împuternicit
sau de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a
achitat această plată.
 Impozitul reprezintă, în acelaşi timp, o categorie materială, economică şi juridică.
Din punct de vedere material, impozitul reprezintă o sumă concretă de bani, pe care
contribuabilii o prelevează în favoarea statului în anumite perioade de timp, conform unei proceduri
stabilite.
Ca o categorie economică, impozitul reprezintă o relaţie bănească, apărută în cadrul mişcării
într-o singură direcţie a valorii de la contribuabili spre stat, în mărime şi termeni prestabiliţi.
Din punct de vedere juridic, impozitul reprezintă o obligaţie publică a fiecărui contribuabil de a
transmite statului o parte din veniturile sau averea sa.
Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:
Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza
autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât dacă
există legea respectivă la impozit.
Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter
obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse
impozitării conform legilor în vigoare.
Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de resurse
financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în aceste
fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor membrilor societăţii şi nu
unor interese individuale sau de grup.
Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia
contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate şi direct din partea statului, pe de altă parte, ca
o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în schimb în viitor.
Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice şi juridice pentru serviciile prestate acestora de
instituţiile publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte
interese legitime.
Trăsăturile specifice ale taxelor sunt:
• Plata neechivalentâ pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii care primesc,
întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime ale
persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este neechivalentă deoarece, conform
dispoziţiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai mică comparativ cu valoarea prestaţiilor
efectuate de organe sau instituţii de stat.
• Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei activităţi
din partea unei instituţii de stat.
• Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite
persoane în mod direct şi imediat.
Astfel, între cuantumul serviciilor sau activităţile prestate de către stat nu există un raport de
echivalenţă, fiind independente de costul, preţul sau valoarea serviciului prestat, caracteristic pentru
care taxele se deosebesc fundamental de preţurile mărfurilor sau tarifele serviciilor executate de agenţii
economici. Preţurile şi tarifele oglindesc toate cheltuielile de producţie şi circulaţie, pe când taxele nu
au decât o valoare simbolică.
Între impozite şi taxe există cîteva deosebiri:
a. Astfel, în cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze un echivalent direct şi imediat, pe
când pentru taxe se prestează de către stat un serviciu direct şi, pe cît de posibil, imediat.
b. Cuantumul impozitului se determină în funcţie de natura şi volumul venitului impozabil, în
timp ce mărimea taxei depinde, de felul şi costul serviciului prestat.
c. La impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil, în timp ce termenele de plată ale
taxelor se fixează, de regulă în momentul solicitării sau după prestarea serviciilor.
 3. Funcţiile impozitelor
Dezbaterea asupra fundamentelor şi obiectivelor impozitului apare pentru prima dată în
economia politică, când A. Smith enumeră principiile de impozitare (maximele). Până la începutul
secolului XX şi, de asemenea; până la criza din anii 30, această dezbatere rămâne centrată pe problema
determinării asietei impozitului. Funcţia sa primordială era, în acel moment, de a finanţa activităţile
statului, reduse la îndeplinirea sarcinilor regaliene şi, prin urmare, obiectivul esenţial constă, deci, în a
căuta mijlocul cel mai eficace de a acoperi cheltuielile angajate. După criza din anii 30 şi după al
doilea război mondial, sub influenţa ideilor keynisiste intervenţia statului în economie creşte şi paralel
rolul impozitului se măreşte. Instrument privelegiat de finanţare a cheltuielilor publice, el devine de
asemenea un instrument de politică economică şi socială destinat satisfacerii obiectivelor de stabilizare
macroeconomică şi de redistribuire ale statului. Dar aceste funcţii sunt mai controversate.
În literatura de specialitate sunt definite cinci funcţii de bază ale impozitelor:
1. fiscală;
2. de stimulare;
3. de redistribuire;
4. de reglare;
5. de control.
Funcţia fiscală a impozitelor se manifestă prin contribuţia permanentă şi sistematică a
impozitelor la formarea resurselor financiare ale statului.
Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii este o obligaţie a tuturor
persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau taxabile. Aceste fonduri sunt utilizate
de stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general, folosind întregii colectivităţi ca:
finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat, alte acţiuni şi obiective cu caracter
economic şi social.
Din definiţia impozitelor reiese că acestea reprezintă prelevări cu caracter obligatoriu şi forţat.
Anume stabilitatea încasărilor este factorul principal, care atribuie impozitelor rolul primordial în
structura veniturilor bugetare şi permite prin intermediul lor de a satisface necesităţile publice. Anume
funcţia fiscală a impozitelor contribuie la redistribuirea venitului naţional în folosul păturilor sociale.
Din latină „fiscus” reprezintă trezoreria statului. Funcţia fiscală timp îndelungat era o funcţie
suficientă pentru reflectarea conţinutului şi destinaţiei impozitului. În statele slab dezvoltate şi în cele
cu regim totalitar de conducere funcţia fiscală şi până în prezent prevalează asupra celorlalte funcţii. În
aceste condiţii, povara fiscală ridicată şi utilizarea fiscalităţii numai în interesele statului duce la
apariţia fenomenului de evaziune fiscală. Contribuabilii nu numai că nu îşi îndeplinesc pe deplin
obligaţiile fiscale, dar caută diverse modalităţi legale şi ilegale de a eschiva de la plata impozitelor.
Prin funcţia fiscală a impozitelor se tinde spre acumularea veniturilor bugetare, care ulterior sunt
redistribuite, în cea mai mare parte, în sfera neproductivă, cum ar fi învăţământul, sănătatea, ştiinţa,
cultura ş.a. Utilizarea eficientă a resurselor bugetare în aceste domenii stimulează progresul social, dar
rezultatele acestei stimulări sunt resimţite peste o perioadă mai îndelungată de timp. În acest context a
apărut necesitatea de utiliza impozitele şi ca un instrument de stimulare a activităţii economice, iar
efectele stimulatorii să fie resimţite într-o perioadă mai scurtă de timp.
Astfel se delimitează funcţia de stimulare a impozitelor ca o funcţie separată. Funcţia de stimulare
a impozitelor se manifestă atât prin favorizarea cât şi prin pedepsirea contribuabililor. Utilizarea în
fiscalitate a înlesnirilor şi sancţiunilor fiscale presupune în ambele cazuri efectul de stimulare,
deoarece fiecare măsură se aplică ca o reacţie la starea anumitei sfere a activităţii economice, care
necesită amestecul statului. Prin intermediul funcţiei de stimulare, impozitul devine un instrument
viabil al politicii sociale a statului.
Funcţia de redistribuire a impozitelor are un caracter obiectiv şi reiese din funcţiile de bază ale
statului. Această funcţie asigură procesul de redistribuire a unei părţi a produsului intern brut. Prin
funcţia dată se accentuează rolul impozitului ca un instrument centralizat în relaţiile de distribuire şi
redistribuire a resurselor financiare publice.
Redistribuirea unor venituri primare sau derivate este operaţiunea de preluare a unor resurse în
vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul altora decât posesorii
iniţiali ai resurselor (în folosul beneficiarilor cheltuielilor publice).
Iniţial funcţia de redistribuire avea un caracter preponderent fiscal, dar odată cu dezvoltarea
economiei statul tot mai mult se implică în organizarea activităţii economice. Astfel, funcţia de
redistribuire capătă un caracter regularizator, care se înfăptuieşte prin intermediul mecanismului
fiscal. În prezent mecanismul de reglare a activităţii economice a statului prin intermediul impozitelor
este foarte dezvoltat, ceea ce permite de a delimita separat funcţia de reglare a impozitelor.
Funcţia de reglare a impozitelor reiese din necesitatea reglementării de către stat a unor
procese economice şi sociale. Funcţiile economice ale statului se complică în condiţiile dezvoltării
relaţiilor de piaţă şi liberalizării activităţii agenţilor economici.
Reglarea unor fenomene economice sau sociale acţionează în mod diferit în cazul unităţilor economice
sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe se influenţează preţurile
mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice, rentabilitatea, eficienţa economico-
financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe se stimulează utilizarea cât mai productivă a
terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în patrimoniul personal, se limitează consumul
unor produse dăunătoare pentru sănătate (prin accize), etc.
Impozitele, ca şi finanţele îndeplinesc funcţia de control, care reflectă corectitudinea derulării,
din punct de vedere cantitativ şi calitativ, a procesului de distribuţie, permite de a verifica dacă
încasîrile fiscale sunt colectate la timp, corect şi complet şi, în rezultat, poate determina necesitatea şi
direcţiile efectuării reformei fiscale.
4. Rolul și necesitatea impozitelor

Procesul de așezare și percepere a impozitelor a fost întotdeauna unul foarte complex și cu un

impact esențial asupra dezvoltării economico-sociale a oricărui stat. Acest impact reflectîndu-se atît
direct asupra nivelului încasărilor la bugetele publice naționale, care ulterior, în dependență de
cuantumul acestor încasări, permite realizarea scopurilor și sarcinilor transpuse în strategiile și
programele de dezvoltare economico-socială. Totodată, nivelul și complexitatea prelevărilor
obligatorii la bugetele de stat, afectează și bunăstarea subiecților impunerii, influențîndu-i pe aceștia să
utilizeze mai rațional bunurile din patrimoniul său.
Astfel, impunerea și încasarea prelevărilor obligatorii influențează, relațiile economice și sociale.
Ele acționează asupra dimensiunii producției, asupra transferului de proprietate și asupra persoanelor
fizice sau juridice, care le suportă.
Cu ajutorul impozitelor directe, respectiv prin impunerea diferenţiată a veniturilor şi prin
degrevarea fiscală a anumitor categorii de plătitori, statul poate stimula dezvoltarea economiei. Cu
ajutorul impozitelor, statul poate acţiona şi asupra consumului prin modificarea cererii solvabile a
populaţiei. Dacă se dorește o scădere a consumului în general, atunci statul procedează fie la mărirea
cotelor la impunere în vigoare, fie la introducerea unor noi impozite. În schimb, dacă se urmăreşte
următoarele cereri de consum spre anumite produse, atunci statul apelează la sistemul accizelor, cu
ajutorul cărora — prin diferenţierea cotelor de impunere — poate influenţa, într-un sens sau altul,
consumul.
Statele dezvoltate folosesc mecanismele fiscale şi pentru a influenţa schimbările comerciale cu
străinătatea. Astfel, în cazul unor produse de bază care provin din străinătate se stabilesc asemenea
taxe vamale de import şi taxe de consumaţie în cît acestea să devină surse importante de formare a
veniturilor bugetare.
În multe ţări dezvoltate, în vedere încurajării exportului produselor cu un grad înalt de prelucrare,
statul acordă exportatorilor anumite facilităţi fiscale (scutiri, reduceri ale impozitelor indirecte restituiri
ale impozitelor indirecte instituite asupra exportului).
Astfel, impozitele concomitent cu rolul de acumulare a resurselor financiare la dispoziția
statului, reprezintă pîrghii financiare utilizate de către autorități pentru reglarea proceselor economico-
sociale.
 Așadar, impozitul dobîndește calitatea de pîrghie fiscală numai dacă pe lîngă funcția lui
tradițională și comună tuturor impozitelor, aceea de mobilizare de venituri pentru stat, îndeplinește și o
altă sau alte funcții transformîndu-se dintr-o plată neutră și amorfă într-un instrument de orientare și
influențare. Dacă multă vreme rațiunea de a fi a impozitului era una pur financiară, cu timpul acesteia i
se adaugă și rațiuni economice, sociale și chiar politice. El devine astfel și este folosit de către stat și în
calitate de pîrghie fiscală.
Pe lîngă impactul care îl are impozitarea asupra formării bugetului, aceasta afectează direct sau indirect
și contribuabilii. Efectele produse de prelevările obligatorii se materializează în presiunea fiscală ce
decurge din existența prelevărilor, imediat sau în timp, ca urmare a producerii impactului,
repercusiunii și incidenței acestor prelevări.
Depășirea unui anumit nivel al presiunii fiscale este urmată de consecințe economico-sociale negative.
Astfel, consecințele economice se materializează în presiunea fiscală ridicată, determinînd o încetinire
a activității economice, ca rezultat diminuîndu-se baza de impozitare, care atrage după sine și
micșorarea veniturilor publice.
Consecințele sociale ale unei presiuni fiscale sporite se materializează deseori în conflicte sociale,
deoarece creșterea presiunii fiscale nu stimulează și nu generează o motivație normală pentru muncă.
Așadar, este încurajată munca ”la negru” concomitent cu creșterea numărului de infracțiuni de tipul
înșelăciuni, furturi, escrocherii.
Cea mai recunoscută și neplăcută dintre consecințele presiunii fiscale o reprezintă evaziunea fiscală,
aceasta cumulează efecte și consecințe multiple.
În pofida reticențelor manifestate în privința intervenționismului fiscal, este tot mai evident astăzi că
alături de scopul financiar al impozitului, acesta mai are și alte obiective de realizat, și anume obiective
de natură economică și socială.
De exemplu, o astfel de interventție cu efecte economice globale este sporirea fiscalității, ca soluție
conjuncturală pentru absorbirea din circulație a monedei excedentare, în lupta împotriva inflației.
Pentru limitarea și combaterea inflației statul apelează astfel la majorarea taxelor de consumație, la
introducerea de noi impozite precum impozitul suplimentar pe salariu. La fel, acordarea de concesii
fiscale în perioada de recesiune pentru relansarea economiei prin sporirea capacității de autofinanțare.
Stimularea relațiilor comerciale externe se face prin restituirea parțială sau integrală a impozitelor
indirecte aferente mărfurilor exportate, reducerea taxelor vamale de import pentru mărfurile necesare
producerii unor bunuri destinate apoi exportului, scutiri de taxe vamale în cazul importului unor
produse sau pentru mărfurile din anumite țări.
Restrîngerea comerțului exterior se realizează prin practicarea unor taxe vamale cu caracter
protecționist la import, prin limitarea accesului în țară a anumitor mărfuri, prin stabilirea unor
contingente calitative, precum și prin aplicarea de taxe vamale la export.
Prin intermediul taxelor vamale cu caracter protecționist se urmărește în primul rînd reducerea forței
concurențiale a mărfurilor importate și implicit protejarea pieței interne de concurența straină.
Ca o concluzie la cele menționate se poate afirma cu certitudine că impozitele și mecanismul de
așezare și percepere a acestora au o importanță deosebită atît pentru stat în calitate de beneficiar de
resurse financiare fiscale, cît și pentru contribuabili care sînt suportatorii finali și cei care participă
direct la această finanțare.
Tema 2: Clasificarea impozitelor
1. Criterii de clasificare a impozitelor.
2. Caracteristica impozitelor directe.
3. Caracteristica impozitelor indirecte.

1. Clasificarea impozitelor.
În practica financiară se întâlneşte o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai ca formă,
dar şi ca conţinut.
După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi indirecte.
Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice
sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora pe baza cotelor de impozit prevăzute în lege.
Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite.
Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci acestea pot fi
grupate în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile,
fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului. Ele
mai sînt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aşează asupra
produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia subiectului impozabil.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia
personală a subiectului impozabil, motiv pentru care se numesc impozite subiective. Impozitele
indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri si prestării unor servicii transport, activităţi
hoteliere etc., ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile. În cazul impozitelor indirecte, se atribuie
calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice si juridice decât suportatorului acestora.
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:
– taxe de consumaţie;
– venituri de la monopolurile fiscale;
– taxe vamale;
– taxe de timbru şi de înregistrare.
Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în impozite pe
venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).
În funcţie de scopul urmărit la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în impozite financiare
şi impozite de ordine. Impozitele financiare sînt instituite în scopul realizării de venituri necesare
acoperiri cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozite pe venit, taxele de
consumaţie etc. Impozitele de ordine sînt introduse, mai ales, pentru limitarea anumitor acţiuni sau în
vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal. De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la
vânzarea băuturilor alcoolice şi a tutunului se urmăreşte limitarea consumului acestora, având în
vedere efectul lor nociv asupra sănătăţii persoanelor care le consumă.
După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi impozite
incidentale. Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele incidentale
se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe avere sau pe profiturile
excepţionale de război).
Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează. Din acest punct de vedere,
în statele de tip federal, se disting impozite federale, impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor
membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale
administraţiei centrale de stat şi impozite ale organelor administraţiei de stat locale.
În conformitate cu articolul 6 al Codului fiscal al Republicii Moldova, sistemul de impozite şi
taxe include:
1. Impozite şi taxe generale de stat.
2. Impozite şi taxe locale
Sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat include:
a) Impozitul pe venit;Taxa pe Valoarea Adăugată;Accizele;Impozitul privat;Taxa vamală;Taxele
percepute în fondul rutier.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include: a) impozitul pe bunurile imobiliare; b) taxele
pentru resursele naturale; c) taxa pentru amenajarea teritoriului;
d) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;
e) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei); f) taxa de aplicare a simbolicii locale; g) taxa
pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială;
h) taxa de piaţă; i) taxa pentru cazare; j) taxa balneara; k) taxa pentru prestarea serviciilor de transport
auto de calători pe rutele municipale, orăşenesti şi săteşti (comunale);
l) taxa pentru parcare; m) taxa de la posesorii de cîini;n) taxa pentru amenajarea localităţilor din zona
de frontieră care au birouri (posturi) vamale de trecere a frontierei vamale.
Clasificarea impozitelor de stat se prezintă sintetic în schema următoare
 Clasificarea impozitelor de stat
Impozitul funciar
Impozitul pe clădiri
Impozitul pe activităţi industriale,
Impozite comerciale şi profesii libere
reale Impozitul pe capital mobiliar

Impozite pe veniturile
Impozite persoanelor fizice
directe Impozit
pe venit
Impozite pe veniturile
Impozite persoanelor fizice
personale
1. După trăsăturile Impozite pe averea
de fond şi de propriu-zisă
Impozite
formă Impozite pe circulaţia
pe avere
averii
Impozite de consumaţie Impozit pe sporul de
Impozite Venituri provenind de la avere
indirecte monopolurile fiscale
Taxe vamale
Taxe de timbru şi de
înregistrare
Impozite pe venit
2. După obiect Impozite pe avere
Impozite pe cheltuieli
Impozite financiare
3. După scopul
urmărit Impozite de ordine
Impozite permanenete (ordinare)
4. După frecvenţa
cu care realizează Impozite incediare (extraordinare)
Impozite federale
În statele de tip federal Impozite ale statelor, regiunilor sau
provinciilor membre federaţiei
5. După instituţia Impozite totale
care le adminis-
Impozite ale administraţiei centrale de
trează stat
În statele de tip unitar Impozite locale

2. Caracteristica impozitelor directe

Impozitele reprezinta o forma de prelevare a unei parti din veniturile si/sau averea persoanelor
fizice si juridice la dispozitia statului in vederea acoperirii cheltuielilor publice. Aceasta prelevare se
face in mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil si fara contraprestatie directa din partea statului.
 Impozitele directe reprezintă forma cea mai veche de impunere, care s-a ivit şi s-a practicat în
perioadele cele mai timpurii de apariţie a relaţiilor financiare. Pe parcursul dezvoltării istorice, ele au
suferit variate modificări, cauzate de condiţiile social-economice specifice fiecărei perioade. Iniţial
aveau o răspândire largă impozitele aşezate pe diferite obiecte materiale şi genuri de activităţi. Deşi s-
au practicat şi în orânduirile precapitaliste, o diversificare şi extindere mai mari au cunoscut abia în
capitalism. În primele decenii ale secolului al XX-lea, impozitele aşezate pe obiecte, materiale şi
genuri de activităţi (adică impozitele de tip real) au fost înlocuite treptat cu impozitele stabilite pe
diferite venituri (salarii, profit, rentă) sau pe avere (mobiliară sau imobiliară), adică cu impozite de tip
personal.
În epoca modernă, impozitele directe s-au dovedit a fi cele mai eficace instrumente de
promovare a politicii macroeconomice şi de influenţare asupra comportamentului agenţilor economici
şi al cetăţenilor, mai ales în context stimulatoriu cu orientare spre creşterea economică.
Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de
venit sau averea acestora, pe baza cotelor de impunere prevăzute de lege. Aceste impozite se încasează
direct de la contribuabili la anumite termene, sunt mai echitabile şi deci mai de preferat decît
impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii deferitelor mărfuri şi servicii, de
regulă, nu ştiu cu anticipaţie cînd şi mai ales cît vor plăti statului, sub forma taxelor de consumaţie şi a
altor impozite indirecte.
Impozitele directe reunesc o bună parte din ansamblul modalităţilor de extragere a valorii în
favoarea autorităţilor publice. Ele alcătuiesc o diversitate extinsă de instrumente fiscale bazate pe
mecanismul impunerii nemijlocite a materiei impozabile.
Datorită faptului că materia impozabilă este personalizată, impozitele directe sunt
individualizate.
Caracterul individual al impozitelor directe constituie atât caracteristica definitorie, cât şi
trăsătura determinantă a lor (schema 1).
Impozitele directe, de regulă, sunt suportate efectiv de subiectul lor – persoana fizică sau
juridică care obţine venituri, posedă avere, practică activităţi ce constituie materia impozabilă.
Deoarece se cunoaşte exact mărimea obiectului impozabil, se poate judeca despre puterea
contributivă a subiectului impozitului, fapt ce admite posibilitatea diferenţierii cotelor de impozitare în
funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a contribuabilului. Anume aceasta este însuşirea
centrală a impozitelor progresive.
Impozitele directe au termene de plată precis stabilite, fapt convenabil pentru plătitori şi
important pentru administrarea fiscală.
În aşa mod, impozitele directe, datorită individualizării, diferenţierii şi progresivităţii impunerii,
corespund într-o măsură mare principiului de echitate fiscală. Acest fapt motivează ponderea sporită şi
rolul important al impozitelor directe în formarea resurselor financiare publice în ţările dezvoltate
economic.
Impozitele directe, mai ales cele pe avere, obiecte materiale şi activităţi, sunt mai puţin sensibile
la conjunctura economică, asigurând astfel stabilitate fluxurilor de venituri publice.
Aceste impozite, mai cu seamă cele pe venituri, sunt eficiente ca un instrument economic
utilizat pentru stimularea sau frânarea anumitor procese economice.
Totodată, impozitele directe sunt relativ mai costisitoare în asieta lor: un efort suplimentar
necesită stabilirea certă a materiei impozabile şi a mărimii ei, supravegherea evoluţiei cantitative şi
calitative a ei, evidenţa contribuabililor, lucrul individual cu ei etc. Cu toate acestea, impozitele directe,
datorită justeţei lor, şi-au adjudecat o mai mare preferabilitate, devenind, în final, mai eficiente, atât
financiar, cât şi moral.
Impozitele directe prezinta urmatoarele avantaje:
 constituie venituri sigure pentru stat, cunoscute din timp si pe care se poate baza la anumite
intervale de timp;
 indeplinesc obiective de justitiei fiscala, deoarece sunt exonerate veniturile necesare minimului
de existenta;
 se calculeaza si se percep relativ usor.
Impozitele directe prezinta si urmatoarele dezavantaje:
 nu sunt agreabile platitorilor;
 se apreciaza ca nu sunt productive, deoarece conducerile statelor nu ar avea interes sa devina
nepopulare, prin cresterea acestor impozite;
 pot genera abuzuri in ce priveste asezarea si incasarea impozitelor.
Impozitele directe sunt multiple şi diverse. În funcţie de subiectul impozitului, impozitele
directe se împart în:
 impozite directe pe persoane fizice;
 impozite directe pe persoane juridice.
În funcţie de nivelul bugetului în care se varsă, impozitele directe se grupează în:
 impozite directe generale de stat (impozitul pe venitul persoanelor fizice şi juridice);
 impozite directe locale (impozitul pe bunurile imobiliare, impozitul funciar).
Impozitele directe, în funcţie de modul de utilizare, se divizează în:
 impozite directe comune;
 impozite directe speciale.
Impozitele directe cu destinaţie comună, încasându-se la bugetul de stat, îşi pierd identitatea şi
se folosesc la finanţarea tuturor genurilor de cheltuieli publice, pe când cele cu destinaţie specială se
folosesc la finanţarea obiectivelor în prealabil stabilite (cum ar fi, de exemplu, în cazul impozitului
rutier).
Impozitele directe, conform caracterului obiectului impunerii, se împart în două grupe: impozite de tip
real şi impozite de tip personal (schema 2).
 3. Caracteristica impozitelor indirecte
Impozitele indirecte sunt acele impozite care se stabilesc asupra vânzări bunurilor sau a prestării
unor servicii. Ele nu se stabilesc direct şi normativ asupra contribuabililor.
Plătitorii impozitelor indirecte sunt toţi acei care consumă bunuri din categoria celor impuse,
indiferent de veniturile, averea, profesia sau situaţia personală a acestora.
Fiind percepute în cote proportionale asupra valorii marfurilor vandute si a serviciilor prestate
ori în sume fixe pe unitatea de masura, impozitele indirecte creeaza impresia falsa ca ar fi suportate în
aceeasi masura de toate paturile sociale, ca ar asigura o repartitie echitabila a sarcinilor fiscale.
Chiar daca cota impozitului indirect perceput la vanzarea unei anumite marfi este mica, indiferent daca
cumparatorul acesteia este muncitor, taran, industrias sau comerciant, raportat însa la întregul venit,
impozitul indirect capata un caracter regresiv. Asadar, cu cît o persoană realizează venituri mai
mici, cu atît suporta pe calea impozitului pe consum (indirect) o sarcina fiscala mai mare. Astfel, acest
tip de impozite nu asigură o repartiţie echilibrată a sarcinilor fiscale.
Toate impozitele directe si indirecte contribuie la scaderea nivelului de trai al populatiei, dar în
mod diferit. Astfel, în timp ce impozitele directe duc la scaderea veniturilor nominale ale diferitelor
categorii sociale, impozitele indirecte micsoreaza, în schimb, puterea de cumparare.
Caracterul inechitabil al impozitelor indirecte rezulta si din faptul ca ele nu prevad un minimum
de venit neimpozabil, nu cuprind inlesniri pentru cei care au copii sau alte persoane in intretinere (in
acest din urma caz impozitul indirect suportat este si mai mare, deoarece au nevoie de mai multe
produse).
Unele teorii fiscale apreciaza ca impozitele indirecte ar avea un caracter benevol, voluntar si ca,
prin urmare, cetatenii ar avea posibilitatea sa plateasca sau nu impozitele respective. Practic insa aceste
impozite nu pot fi evitate, deoarece cetatenii au nevoie de marfurile de larg consum strict necesare
vietii lor. Daca impozitele indirecte ar afecta numai ohiectele care sunt cu advaerat de lux, care nu sunt
indispensabile vietii, atunci impozitul aferent ar putea fi evitat.
În tarile dezvoltate, de regula, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale
statului este mai mic decat al impozitelor directe.
Pentru a pune in evidenta continutul si necesitatea impozitarii indirecte se impune compararea
diferentelor ce exista, atat din punct de vedere stiintific, cat si juridic-administrativ, intre cele cele doua
mari categorii de impozite: directe si indirecte.
Din punct de vedere stiintific, o prima deosebire reiese din aceea ca, daca in cazul impozitelor
directe obiectul acestora il reprezinta existenta venitului/averii, in cazul celor indirecte obiectul
impunerii il constituie cheltuirea/consumul venitului/averii.
O a doua diferenta intre cele doua tipuri de impozitare rezida in incidenta si repercursiunea lor,
adica a modului in care impozitele afecteaza pe cineva si ceva. Impozitele directe au o incidenta
directa, adica platitorul este aceeasi persoana cu suportatorul si nu pot fi repercutate (de regula) asupra
altor persoane. In cazul impozitelor indirecte, incidenta (sarcina fiscala) este indirecta, acest lucru fiind
prevazut prin lege.
Din punct de vedere juridic-administrativ se distinge o alta diferenta importanta intre cele doua
categorii de impozite. Astfel, in cazul impozitarii directe a venitului sau averii exista asa numitul rol
nominativ (o pozitie, un fisier in memoria calculatorului); orice platitor are o pozitie deschisa la fisc.
Acest lucru nu se regaseste insa si la impozitele indirecte unde nu se cunoaste dinainte contribuabilul.
Printre avantajele impozitelor directe putem aminti echitatea fiscala si faptul ca asigura statului
venituri relativ stabile. Impozitarea directa are marele dezavantaj al perceperii lente, la mari intervale
de timp a impozitului. De asemenea, impozitarea directa este vizibila si, mai ales, iritabila pentru
contribuabili si, nu independent de acestea, prezinta un randament destul de scazut.
Impozitarea indirecta prezinta marele avantaj al randamentului, deoarece se impune nu un
profit, un venit, o avere ci o circulatie, o vanzare, o cumparare, un consum. Un alt avantaj este
rapiditatea perceperii impozitului si in acelasi timp este si mai putin costisitoare decat impozitarea
directa.
Marele inconvenient al impunerii indirecte il reprezinta inechitatea fiscala, pe de o parte,
ca urmare a proportionalitatii cotei de impunere, iar, pe de alta parte, din cauza faptului ca nu tine
seama de situatia personala a platitorului.
Principalele categorii de impozite indirecte sunt:
 taxele de consumatie - cea mai raspandita forma de asezare a impozitelor indirecte o reprezinta
taxele de consumatie. Poarta denumirea de taxe dintr-o simpla obisnuinta, in fond acestea sunt
impozite in sensul ca sunt obligatorii, nu presupun o contraprestatie si sunt fara o destinatie
speciala. Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte cuprinse în preţul de vânzare al
mărfurilor produse şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora
se percep taxele de consumaţie sunt, în general, cele de larg consum.
 taxele vamale - taxele vamale sunt un impozit indirect care apar ca urmare a interventiei
statului in comertul international. Taxele vamale, sunt impozite indirecte ce se percep de către
stat asupra tuturor bunurilor importate, exportate sau tranzitate pe teritoriul ţării de către
persoane fizice sau juridice. Acestea sunt venituri fiscale ale bugetului de stat, fiind, totodată, şi
un mijloc de stimulare a exportului şi de lărgire a cooperării economice cu alte state ale lumii.
 monopolurile fiscale - monopolul de stat reprezintă dreptul pe care şi-l rezervă statul de a
produce şi/sau de a vinde anumite bunuri de consum. Monopolul de stat nu este un impozit
special, dar o modalitate de percepere a impozitului indirect (pe cheltuieli). Impozitul este egal
cu diferenţa dintre preţul de vînzare stabilit de către stat şi costul de producţie, inclusiv profitul
întreprinzătorului. Statul instituie monopolurile asupra producţiei şi/sau vînzării unor mărfuri
cum ar fi: tutun, sare, alcool, cărţi de joc etc.
 taxele de timbru - aceste taxe sunt obligatorii numai in cazul in care cetateanul solicita un
serviciu din partea statului. Taxele sunt plăţi efectuate de persoane fizice şi juridice pentru
serviciile prestate acestora de instituţiile publice. Taxele întrunesc o serie de atribute specifice
impozitelor şi anume: obligativitatea, nerambursabilitatea, dreptul de urmărire în caz de
neplată. Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii,
 cum sunt: autentificarea de acte, eliberarea unor documente (de exemplu, buletine de identitate,
paşapoarte, etc.), legalizări de acte etc.

TEMA 3: Instituirea și perceperea impozitelor

1. Elemente impozitului.
2. Instituirea impozitelor.
3. Reguli și metode de calcul și plată a impozitelor.

1. Elemente impozitului.
Impozitul reprezintă un instrument complex alcătuit dintr-un şir de componente. Principalele
elementele ale impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:
Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate fi
diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al
impozitului poate apărea:
• Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice;
• Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;
• Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul
importat sau uneori cel exportat în cazul impozitelor indirecte;
• Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi înregistrare.
Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi dezbaterea succesiunilor,
soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.
Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea
(calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de
acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este în
acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit. Când este vorba de
bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este şi element
de calcul
b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în funcţie de
valoarea acesteia.
Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul taxării îl constituie
dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în timp ce baza de calcul este valoarea
acesteia.
Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau
realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă impozitul
(căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al impozitului
trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi
persoană fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decât
subiectul. În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt reprezentate de una şi aceeaşi
persoană. Spre exemplu, în cazul impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv
suportă această sarcină fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca
persoane diferite. Accizul are ca subiect pe agenţii economici care produc şi realizează produse şi
mărfuri supuse acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest impozit în
momentul procurării produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte plătite de unele
persoane sunt transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la fenomenul repercusiunii
impozitelor.
 Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit ori, excepţional, averea).
Venitul ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc. Averea poate
apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri (mobile sau imobile).
În cazul impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu obiectul impunerii, pe când la
impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii, deoarece impozitul se plăteşte din venitul
obţinut în urma exploatării (utilizării) averii respective.
Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă,
adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la
mijloacele de transport etc.
Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul aferent unei
unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.
Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură.
Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală poate fi:
- proporţională;
- progresivă;
- regresivă.
Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea
subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului datorat
statului.
Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat. El
apare ca:
- interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget;
- dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate.
Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare) şi se
referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.
• Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă cu
randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor categorii
sociale ale populaţiei.
• Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei impozabile
la impozitul pe venit reinvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.
• Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite obligaţiile
înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul termen de plată. Ca
bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de contribuabili, mărindu-se şi
gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi achite cu anticipaţie obligaţiile faţă
de buget, ce este avantajos pentru stat în condiţiile de inflaţie.
• Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv, fragmentarea
sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.
Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată în plus
caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată penalizările aplicate
plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent întâlnite sancţiuni în caz de
neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările de întârziere (penalităţile) şi amenzile
fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale. Se poate înţelege
că în domeniul impozitelor poate să intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili persoane
fizice ori salariaţi şi persoanelor juridice, în cazurile în care încălcare normelor privind impozitele şi
taxele întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau
alte legi emise în acest scop.

2. Instituirea impozitelor (așezarea și perceperea)

Aşezarea şi perceperea impozitelor (asieta) impozitelor reprezintă un proces complex, care
presupune efectuarea unui şir de operaţii succesive constând în stabilirea obiectului impozabil,
determinarea cuantumului impozitului şi perceperea (încasarea) impozitului.
Metode de evaluare a materiei impozabile. Stabilirea obiectului impozabil are drept scop
constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru ca veniturile sau averea să poată fi supuse
impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale să constate existenţa acestora, iar mai apoi să
procedeze la evaluarea lor. Evaluarea materiei impozabile constă în determinarea dimensiunii acesteia.
Ea poate fi efectuată prin două metode:
- metoda evaluării indirecte, bazată pe prezumţie;
- metoda evaluării directe, bazată pe probe.
Metoda evaluării indirecte poate fi realizată prin trei variante:
- evaluarea pe baza unor indici exteriori ai obiectului impozabil;
- evaluarea forfetată;
- evaluarea administrativă.
Evaluarea pe baza unor indici exteriori ai obiectului impozabil poate fi efectuată numai în cazul
impozitelor reale şi permite determinarea mărimii obiectului impozabil cu o anumită aproximaţie. De
exemplu, în cazul impozitului funciar, pentru stabilirea obiectului impozabil erau folosite drept criterii
următoarele semne: suprafaţa de teren (fără a lua în consideraţie bonitatea sau destinaţia acestuia);
numărul total de animale sau numărul animalelor de tracţiune din gospodărie; cantitatea de sămînţă
utilizată la sămănat; preţul pămîntului; mărimea arendei etc.
În cazul impozitului pe clădiri, semnele potrivit cărora se stabilea mărimea impozitului erau şi
mai diverse: numărul coşurilor de fum (Rusia); lungimea fasadei (Amsterdam); locul amplasării;
mărimea chiriei etc. Această evaluare este simplă şi puţin costisitoare, în schimb – arbitrară şi inexactă.
Evaluarea forfetată constă în faptul că organele fiscale, cu acordul contribuabilului, atribuie o
anumită valoare obiectului impozabil. Cu toate că această metodă este mai "democratică", evident că
nici în acest caz nu se poate stabili cu exactitate mărimea obiectului impozabil.
Evaluarea administrativă constă în faptul că organele fiscale stabilesc mărimea materiei
impozabile pe baza datelor pe care le au la dispoziţie. În măsura în care contribuabilul nu este de
acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o contesteze, prezentând argumentele
de rigoare.
Determinarea obiectului impozabil prin evaluarea indirectă nu prezintă dificultăţi, este simplă
şi puţin costisitoare. Însă această metodă nu permite stabilirea exactă a mărimii obiectului
impozabil, ceea ce se reflectă negativ asupra echităţii fiscale.
Metoda evaluării directe cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe baza declaraţiei a
unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului.
Evaluarea pe baza declaraţiei a unei terţe persoane constă în faptul că mărimea obiectului
impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care cunoaşte această
mărime, este obligata prin lege să o depună la organele fiscale. Astfel, de exemplu, agentul economic
declară salariile pe care le-a plătit muncitorilor şi funcţionarilor săi, chiriaşii declară chiria achitată
proprietarului etc. Această modalitate elimină într-o anumită măsură tentaţia de a sustrage materia
impozabilă de la impunere, deoarece se consideră că declarantul nu este interesat în ascunderea
adevărului. Utilizarea acestei evaluări este posibilă numai in cazul impozitării anumitor venituri.
Evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului constă în faptul ea subiectul impozitului este
determinat prin lege să declare mărimea materiei impozabile. Contribuabilul este obligat să ţină
evidenţa veniturilor şi cheltuielilor realizate în procesul de activitate, să întocmească raportul
privind rezultatele financiare, să înainteze organelor fiscale declaraţia privind veniturile obţinute sau
averea posedată. Această modalitate de evaluare are aplicabilitate mai largă, însă se consideră că ea
admite posibilităţi mai mari de evaziune fiscală prin prezentarea unor declaraţii nesincere şi prin
imposibilitatea organelor fiscale de a controla veridicitatea datelor prezentate.
După stabilirea mărimii impozitului, organele fiscale sunt obligate să aducă la cunoştinţă
contribuabililor cuantumul impozitului datorat şi termenele de plată a acestuia. Următorul act este
perceperea impozitelor, care este una din principalele acţiuni ale procesului de impozitare.
Metodele de percepere a impozitelor au evoluat de asemenea de-a lungul timpului
reprezentând: colectarea impozitelor datorate de către unul din contribuabilii fiecărei localităţi;
încasarea impozitelor prin intermediul concesionarilor (arendaşilor); perceperea impozitelor de către
aparatul specializat (fiscal) al statului.
Colectarea impozitelor datorate de către unul din contribuabilii fiecărei localităţi
este proprie perioadei timpurii de existenţă a statului şi se reduce la colectarea impozitelor de unul
 din diriguitorii comunităţii, care ulterior transmitea bunurile şi valorile colectate unei subdiviziuni a
autorităţii fiscale. Această metodă s-a menţinut şi mai târziu, însă aplicarea ei era mai îngustă, cu
precădere în regiunile îndepărtate, izolate, greu accesibile, unde detaşamentele fiscului ajungeau
foarte rar.
Încasarea impozitelor prin intermediul concesionarilor (arendaşilor) consta în faptul că
autoritatea fiscală, contra unei părţi din suma colectată, ceda dreptul de colectare a impozitelor unor
cetăţeni Deoarece profiturile acestora depindeau de încasările fiscale, este evidenta dorinţa lor de a
exagera povara fiscală, şi aşa injustă din cauza metodei arbitrare de impozitare.
Perceperea impozitelor de către aparatul specializat (fiscal) al statului înseamnă în
esenţă că funcţia de colectare a impozitelor este exercitată de un organ legal cu funcţii în finanţe al
administraţiei publice.
Încasarea impozitelor printr-un organ specializat al statului a început să fie aplicată pe larg în
perioada capitalismului premonopolist, iar în prezent a devenit metoda dominantă de percepere a
impozitelor şi taxelor.
Perceperea impozitelor prin aparatul fiscal se realizează prin mai multe forme: direct de la
plătitori; prin stopaj la sursă; prin aplicarea de timbre fiscale.
În cazul încasării impozitelor direct de la plătitori, sunt posibile doua variante:
a) plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale
pentru a achita impozitul datorat statului;
b) organul fiscal are obligaţiunea de a se deplasa la domiciliul
plătitorului pentru a-i solicita să achite impozitul cuvenit.
În cazul încasării impozitelor prin stopaj la sursă, impozitul se reţine şi se varsă la buget de
către o terţă persoană. De exemplu, patronii sunt obligaţi să reţină impozitul pe salariu datorat de
angajaţi şi să-1 verse la buget. La fel procedează băncile la plata dobânzilor titularilor de depozite
de bani în cont şi societăţile comerciale la plata dividendelor deţinătorilor de hârtii de valoare etc.
Perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale, folosită cel mai frecvent în cazul
taxei de stat, constă în procurarea timbrului respectiv şi prezentarea lui organului care documentează
sau întreprinde acţiunea solicitată. în prezent, aria aplicării acestui mod de colectare a impozitelor se
extinde, cuprinzând şi alte impozite, cum ar fi accizele etc.
Procedeele moderne de aşezare şi percepere a impozitelor trebuie sa fie bine organizate,
computerizate, automatizate pentru a crea comoditate contribuabililor şi a asigura oportunitatea şi
plenitudinea vărsămintelor la buget.

3. Reguli și metode de calcul a impozitelor.

Determinarea cuantumului impozitelor presupune calcularea nemijlocită amărimii (expresiei valorice)
a impozitului şi poate fi realizată prin două metode:metoda de repartiţie şi metoda de cotitate.
Metoda de repartiţie, care s-a practicat încă din primele stadii de dezvoltare asistemului fiscal, constă
în faptul că autoritatea fiscală, în funcţie de necesităţile deresurse financiare publice , stabilea suma
globală a impozitelor ce urma a fi încasată pe întreg teritoriul ţării. Această sumă era repartizată
ulterior pe unităţi administrativ-teritoriale, care se diviza mai departe pe contribuabili. Acest mod de
stabilire acuantumului impozitelor nu are la bază careva justificare economică şi prin urmarenu
corespunde principiului echităţii fiscale.
Metoda de cotitate , folosită pe larg în practica contemporană, constă încalcularea mărimii impozitului
prin aplicarea cotelor asupra obiectului
impozabil,determinate pentru fiecare categorie de contribuabili în parte. Cuantumul impozitului, în
acest caz, depinde de mărimea obiectului impozabil şi ţine cont
desituaţia personală a plătitorului impozitului. Metoda de cotitate, la rândul săucunoaşte două forme de
realizare: impunerea în cote fixe şi impunerea în cote procentuale.
1.Impunerea în cote fixe
se aplică la unele categorii de impozite, atunci cândcota de impozitare se stabileşte în sume fixe,
exprimate în unităţi monetare, deexemplu, în cazul impozitului pe bunuri imobiliare (terenuri, loturi de
pământ)sau la unele categorii de mărfuri supuse accizelor ca produsele de tutungerie,
berea, motorina, benzina etc.
2.Impunerea în cote procentuale (advalorem) se stabileşte în procente de lavaloarea obiectului
impozabil. Impunerea în cote procentuale poate fi aplicatăîn mai multe forme:
2.1.Impunerea în cote proporţionale se utilizează în cazul aplicării unei singurecote de impunere,
indiferent de mărimea obiectului impozabil. De exemplu Taxa pe Valoarea Adăugată 20%.
2.2.Impunerea în cote progresive constă în aceea, că odată cu creşterea obiectuluiimpozabil creşte şi
cota impozitului. Impunerea în cote progresive cunoaşte douăvariante:
2.2.1.Impunerea în cote progresive simple (globală) se caracterizează prin faptul, că impozitul are
câteva cote, care se stabilesc în dependenţă de mărimea venitului,
însă se aplică o singură cotă de impozit asupra întregii materii impozabile , aparţinând unui
contribuabil. Cota impozitului va fi atât mai mare, cucât venitul sau averea respectivă va fi mai mare.
Exemplu de calcul a cuantumului impozitului pe venit în cazul impunerii progresive simple:
2.2.2.Impunerea în cote progresive compuse (pe tranşe) are ca trăsătură divizarea materiei impozabile
în mai multe tranşe, iar pentru fiecare tranşă se aplică o cotăaparte. Prin însumarea impozitelor parţial
calculate pentru fiecare tranşă se va obţineimpozitul total care revine în sarcina unui contribuabil.
Impunerea în cote progresivecompuse este mai avantajoasă în comparaţie cu cea simplă pentru
posesorii devenituri înalte.
2.3.Impunerea în cote regresive (degresive) presupune că, odată cu creştereaveniturilor cotele
impozitelor se micşorează. Impunerea în cote regresive nu se aplicăîn cazul impozitelor directe
din cauza inechităţilor fiscale. Situaţia este cu totul alta în cazul impozitelor indirecte,
precum TVA, Accize, Taxe vamale. Impoziteleindirecte, indiferent de modul de calcul,
sânt incluse în preţul produselor sau tarifulserviciilor. Astfel preţurile la aceste mărfuri şi servicii sânt
la fel pentru toate categoriile de contribuabili.
Ca rezultat persoanele cu venituri mici, sânt maiîmpovăraţi mai mult decât cei cu venituri mari.
 Tema 4 : Principiile impunerii
1. Principiile clasice ale impunerii
2. Principiile contemporane ale impunerii
3. Principiile impunerii utilizate în Republica Moldova

1. Principiile clasice ale impunerii

Un sistem fiscal poate fi considerat rational daca indeplineste mai multe cerinte , daca este
organizat si functioneaza pe baza anumitor principii. Aceste principii au in vedere ca asezarea si
incasarea impozitelor sa corespunda atat obiectivelor social-economice ale politicii fiscale a statului
din perioada respectiva, cat si intereselor platitorilor.
Determinarea bazei impozabile si calcularea impozitului presupun efectuarea – pe baza
prevederilor legii – a unui complex de operatiuni atat de catre subiectele impozabile, cat si de catre
organele fiscale.
Procesul de dimensionare, asezare si percepere a impozitelor este unul complex si presupune
adoptarea unor masuri necesare cuantificarii marimii impozitelor instituite in sarcina contribuabililor,
persoane fizice sau juridice, prin aplicarea unor principii general valabile, ce au in vedere evitarea
arbitrariului si prevenirea conflictelor relationale dintre organele statale si contribuabili.
Aceste principii ale impunerii au fost formulate initial, de Adam Smith, ca maxime sau principii
fundamentale ale impunerii. Potrivit lui Adam Smith, la baza politicii fiscale a statului trebuie sa stea
urmatoarele principii sau maxime:
principiul justetii impunerii (echitatii fiscale), potrivit caruia cetatenii fiecarui stat trebuie
sa contribuie cu impozite la acoperirea cheltuielilor publice in functie de veniturile pe care le obtin sub
protectia statului;
principiul certitudinii impunerii, vizeaza legalitatea impunerii si presupune ca marimea
impozitelor datorate de fiecare persoana sa fie certa si nu arbitrara, iar termenele, modalitatile de
percepere a impozitelor, sumele de plata trebuie sa fie clare si cunoscute de fiecare platitor;
principiul comoditatii perceperii impozitelor, potrivit caruia impozitele trebuie sa fie
percepute la termenele si in modalitatile cele mai convenabile pentru contribuabili;
principiul randamentului impozitelor presupune incasarea impozitelor cu un minim de
cheltuieli si totodata acestea sa fie cat mai putin apasatoare pentru platitori.
În continuare va fi redat acel fragment din ”Avuția națiunilor” în care Adam Smith descrie
principiile impunerii.
Înainte să ne apucăm de examinarea diferitelor taxe, este necesar să postulăm următoarele principii
cu privire la taxe în general:
1. Supuşii fiecărui stat ar trebui să contribuie la sprijinirea guvernământului, cât de precis cu
putinţă, proporţional cu capacitatea fiecăruia - adică, proporţional cu venitul de care se bucură
fiecare sub protecţia statului. Cheltuielile guvernului pentru indivizii dintr-o naţiune mare sunt
similare cu cheltuielile conducerii tuturor ocupanţilor unui mare domeniu, care sunt, toţi, obligaţi
să contribuie proporţional cu interesele fiecăruia În ceea ce priveşte domeniul respectiv. Din
respectarea sau neglijarea acestui postulat constă acel lucru numit echitatea impozitării - sau
inechitatea sa. Fiecare taxă, trebuie să precizăm odată pentru totdeauna, care se va răsfrânge
asupra unuia sau a altuia dintre cele trei tipuri de venit mai sus-men ţionate, este, în mod necesar,
inechitabilă, atâta vreme cât nu o afectează pe nicitma dintre celelalte două. În analizarea de mai
jos a diferitelor taxe, nu prea voi lua în discuţie acest tip de inechitate, în majoritatea situaţiilor
limitându-mi observa ţiile la acea inechitate care este ocazionată de o anumită taxă care se va
răsfrânge inegal asupra unui tip anume de venit particular, care este, astfel, afectat de aceasta.
principiul justetii impunerii
2. Taxa pe care este obligat să o plătească fiecare individ trebuie să fie precis fixată şi nu arbitrară.
Timpul la care trebuie plătită, modul de plată, suma care trebuie plătită, toate aspectele trebuie să-i
fie clare şi simple plătitorului de taxe şi oricărei alte persoane. Dacă lucrurile nu stau aşa, fiecare
persoană supusă plăţii taxei se va afla mai mult sau mai puţin la mâna celui care o colectează, care
poate fie să o înăsprească, asupra vreunui contributor mai recalcitrant, fie să-i smulgă,
ameninţându-1 că o va înăspri, vreun dar sau vreun câştig suplimentar. Nesiguranţa cu privire la
impozitare încurajează, la un soi de oameni care sunt, de felul lor, recalcitranţi, insolenta şi
favorizează coruperea lor - chiar dacă ei nu sunt insolenţi şi nici corupţi. În sistemul de taxare,
siguranţa cu privire la ce trebuie să plătească fiecare persoană este o chestiune de o aşa mare
importanţă, încât un grad foarte mare de inegalităţi par să fie, cred eu, din experienţa tuturor
naţiunilor, un rău nu atât de mare precum este chiar şi cel mai mic grad de nesiguranţă.
principiul certitudinii impunerii
3. Fiecare taxă trebuie percepută la vremea - sau în maniera - care este cel mai probabil să fie
convenabilă pentru plătitori. O taxă asupra rentei funciare sau asupra chiriei caselor, care poate fi
achitată exact la acelaşi termen la care sunt plătite de obicei astfel de chirii şi arende, va fi colectată
la momentul care este cel mai probabil să fie convenabil pentru plătitor sau când este cel mai
probabil să aibă suma necesară plăţii. Taxele asupra bunurilor consumabile, cum ar fi articolele de
lux, sunt, în cele din urmă, plătite de consumator şi în general într-un mod foarte convenabil pentru
acesta. El le va plăti încetul cu încetul, pe măsură ce va avea nevoie să cumpere bunurile. Şi, de
vreme ce are libertatea fie de a cumpăra, fie de a nu cumpăra, după cum voieşte, va fi doar vina sa
dacă va suferi vreodată vreun inconvenient considerabil de pe urma acestor taxe. principiul
comoditatii perceperii impozitelor
4. Fiecare taxă trebuie să fie gândită de aşa natură încât să scoată cât mai puţin din buzunarul
fiecăruia şi să se ţină cât mai departe de acestea, dincolo de ceea ce este necesar să ajungă în
trezoreria publică a statului. principiul randamentului
impozitelor
O taxă poate să scoată din buzunarul fiecăruia - sau să împiedice să ajungă acolo - cu mult mai
mult faţă de ceea ce este necesar să ajungă în trezoreria publică a statului doar în următoarele
patru mari situaţii.
Mai întâi, perceperea ei poate necesita un mare număr de func ţionari, ale căror salarii ar putea
înghiţi cea mai mare parte a produsului acestei taxe, iar aceste câştiguri suplimentare ar putea
impune o altă taxă suplimentară asupra oamenilor.
În al doilea rând, ea ar putea obstrucţiona hărnicia oamenilor şi i-ar putea împiedica să se aplece
asupra altor ramuri de afaceri care ar oferi mijloacele de întreţinere şi ocupaţie pentru mari
grupuri de oameni. Obligându-i pe oameni să plătească, ar putea diminua sau poate chiar distruge
unele dintre fondurile care i-ar putea ajuta pe oameni să se întreţină mai uşor.
În al treilea rând, prin confiscare şi prin alte penalizări cu care s-ar putea confrunta acei nefericiţi
indivizi care ar încerca fără succes să eludeze.taxele, i-ar putea ruina, punând capăt, astfel,
beneficiilor pe care comunitatea le-ar fi putut avea prin utilizarea capitalului acestora. O taxă
nedreaptă duce la tentaţii mari de evazionism. Dar pedepsele pentru evazionism trebuie să fie
proporţionale cu tentaţia. Legea, contrar oricărui principiu juridic, este cea care creează mai întâi
tentaţia, iar apoi îi pedepseşte pe aceia care îi cedează - iar pedeapsa va fi sporită, de obicei, şi ea,
proporţional chiar cu circumstanţele care cu siguranţă ar trebui să uşureze tentaţia de a comite
infracţiunea.
În al patrulea rând, supunând oamenii la frecventele vizite şi examinări odioase ale colectorilor de
taxe, le-am putea provoca necazuri, frustrări şi opresiuni inutile; şi, deşi frustrarea nu reprezintă,
stricta sensu, o cheltuială, este, cu siguranţă, echivalentă cu cheltuiala pe care fiecare om ar trebui
să fie dispus să o amortizeze. Taxele sunt adesea mai împovărătoare pentru oameni decât sunt ele
benefice pentru guvern, într-unul sau altul dintre aceste patru diferite moduri. Evidenta dreptate şi
utilitate a principiilor de mai sus le-au adus, mai mult sau mai puţin, în atenţia tuturor naţiunilor.
Toate naţiunile s-au străduit, cântărind foarte bine lucrurile, să-şi conceapă taxele cât mai
echitabil cu putinţă: pe cât de sigure şi convenabile pentru plătitor, atât în ceea ce priveşte vremea
plăţii, cât şi modalitatea şi, proporţional cu venitul pe care-1 aduc prinţului, pe atât de puţin
împovărătoare pentru popor. Următoarea scurtă trecere în revistă a principalelor taxe care au
existat în diferite epoci şi în diferite ţări ne va arăta că strădaniile naţiunilor n-au avut, din acest
punct de vedere, acelaşi succes. [ ... ]
2. Principiile contemporane ale impunerii

Economistul francez, Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pentru economie in 1988, apreciaza
ca principiile generale ale fiscalitatii intr-o societate libera sunt urmatoarele:
individualitatea, potrivit careia fiscalitatea trebuie sa constituie un mijloc de asigurare deplina a
dezvoltarii personalitatii fiecarui cetatean, conform propriilor sale aspiratii;
nediscriminarea, potrivit careia este necesara promovarea unor reguli precise, unitare, valabile
pentru toti, astfel ca impozitele sa fie stabilite si percepute fara discriminari, indiferent de subiectii
acestora;
impersonalitatea, potrivit careia sunt preferate impozitele analitice, asezate asupra fiecarui bun sau
asupra fiecarei operatiuni in parte, fata de cele sintetice, care sunt asezate asupra unor aspecte de
ansamblu ale activitatii contribuabililor (cifra de afaceri, capital, venit s.a.);
neutralitatea impozitelor, potrivit careia impozitele trebuie sa fie favorabile realizarii unei
economii cat mai eficiente si sa nu franeze gestionarea optima a acesteia;
legitimitatea impozitelor se refera la adoptarea fiscalitatii in functie de natura veniturilor (legitime
sau nelegitme);
lipsa arbitrariului presupune perceperea impozitelor asezate pe baza unor principii precise, simple
si clare, care sa nu ocazioneze aparitia arbitrariului.
Maximele lui Adam Smith si principiile lui Maurice Allais le regasim cristalizate in stiinta finantelor
publice ca:
1. principii de echitate fiscala;
2. principii de politica financiara;
3. principii de politica economica;
4. principii social-politice.
1. Principiile de echitate fiscala presupun impunerea diferentiata a veniturilor si a averii in functie de
puterea contributiva a subiectului impozitului.
Echitatea fiscala reprezinta dreptate sociala in materie de impozite, iar respectarea ei presupune
indeplinirea simultana a urmatoarelor conditii:
· stabilirea unui minim neimpozabil, adica legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim si a
unei averi care sa permita satisfacerea nevoilor de trai strict necesare (aceasta conditie este
valabila numai in cazul impozitelor directe);
· sarcina fiscala sa fie stabilita in functie de puterea contributiva a fiecarui contribuabil, adica
in functie de marimea veniturilor si averilor impozabile, de situatia personala a subiectului
impozitului (singur, casatorit, numarul persoanelor aflate in intretinerea sa etc.);
· la o anumita putere contributiva, sarcina fiscala a unei categorii sociale sa fie stabilita in
comparatie cu sarcina fiscala a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscala a unei persoane sa
fie stabilita in comparatie cu sarcina altei persoane din aceeasi categorie sociala;
· impunerea sa fie generala, adica sa cuprinda toti subiectii care realizeaza venituri dintr-o
anumita sursa sau care poseda un anumit gen de avere, exceptie facand doar persoanele care se
situeaza sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).
Masura respectarii acestor principii rezulta din felul in care se realizeaza impunerea care se poate
efectua in cote fixe si cote procentuale.
Dintre sistemele de impunere utilizate in practica fiscala internationala, cel care permite respectarea,
in mare masura, a cerintelor echitatii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive
compuse.
2. Principiile de politica financiara cuprind cerintele de ordin financiar ce trebuiesc indeplinite de
orice impozit nou introdus in practica. Astfel, acesta trebuie sa aiba un randament fiscal ridicat, sa
fie stabil si elastic.
Pentru ca un impozit nou introdus in practica sa aiba un randament fiscal ridicat se cer a fi
indeplinite mai multeconditii, si anume:
· impozitul sa aiba un caracter universal, adica sa fie platit de toate persoanele fizice si juridice
care obtin venituri din aceeasi sursa sau detin acelasi gen de avere sau isi apropie, prin cumparare,
aceeasi categorie de bunuri; universalitatea impozitului presupune, totodata, ca intreaga materie
impozabila sa fie supusa impunerii;
· sa nu existe posibilitati, legale sau nelegale, de sustragere de la impunere a unei parti din
materia impozabila;
· cheltuielile aferente asietei impozitului sa fie cat mai reduse.
Un impozit este considerat stabil atunci cand randamentul sau nu se modifica de-a lungul intregului
ciclu economic. Altfel spus, randamentul unui impozit nu trebuie sa creasca pe masura sporirii
volumului productiei si a veniturilor in perioadele favorabile ale ciclului economic si nici sa se
micsoreze in perioadele nefavorabile ale acesteia.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta sa poata fi adaptat permanent necesitatilor de venituri
ale statului, respectiv daca se inregistreaza o crestere a cheltuielilor bugetare acesta sa poata fi majorat
si invers. Din practica fiscala internationala rezulta ca, de cele mai multe ori, elasticitatea impozitului
actioneaza in sensul majorarii acestuia.
O problema de politica financiara in materie de impozite o reprezinta tipul si numarul de
impozite caresa fie utilizate pentru procurarea veniturilor necesare statului. In timp s-au conturat doua
conceptii, prima sustinand ca un singur impozit reprezentativ este suficient (aceasta a fost promovata
de fiziocrati), iar a doua sustinand necesitatea instituirii perceperii mai multor impozite. Conceptia
promovarii unui sistem pluralist de impozite este aplicata in practica fiscala a majoritatii tarilor lumii,
insa alegerea numarului si tipului de impozite utilizate difera de la o tara la alta in functie de gradul de
dezvoltare economica, de traditii, de rezistenta anumitor categorii sociale la introducerea unor impozite
noi si de alte criterii luate in considerare de catre guvernele si organele legiuitoare aflate in exercitiu.
3. Principiile de politica economica vizeaza utilizarea de catre stat a impozitelor nu numai pentru
procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, ci si pentru incurajarea sau restrangerea
activitatii din unele domenii, ramuri sau regiuni economice, pentru reducerea sau cresterea consumului
unei anumite marfi, pentru extinderea exportului sau restrangerea importului anumitor bunuri, pentru
limitarea inflatiei.
Astfel, pentru stimularea activitatii unor ramuri sau subramuri economice, se pot adopta anumite
masuri de ordin fiscal, cum sunt: reducerea sau scutirea de plata impozitelor indirecte a marfurilor
autohtone, stabilirea unor taxe vamale ridicate la import, reducerea impozitelor directe stabilite in
sarcina intreprinzatorilor care isi plaseaza capitalurile in ramura sau subramura respectiva, admiterea
amortizarii accelerate a capitalului fix din aceste domenii etc.
Consumul anumitor bunuri sau servicii poate fi stimulat prin diminuarea sau eliminarea impozitelor
indirecte care le greveaza sau poate fi restrans prin majorarea cotelor utilizate pentru calculul
impozitelor indirecte aferente.
Extinderea relatiilor comerciale cu strainatatea poate fi stimulat si prin promovarea unor masuri fiscale
cum sunt:
· acordarea unor prime pentru export;
· restituirea integrala sau partiala a impozitelor indirecte aferente marfurilor exportate;
 · reducerea taxelor vamale la importul anumitor marfuri si servicii utilizate pentru
fabricarea de produse destinate exportului;
· scutirea de taxe vamale a importului unor marfuri sau pentru marfurile provenite din
anumite tari.
Restrangerea comertului exterior se poate realiza fie prin utilizarea unor taxe vamale la import cu
caracter protectionist, fie prin limitarea accesului in tara a unor marfuri prin intermediul unor
contingente cantitative. De asemenea, contingentele cantitative se pot stabili si in cazul exportului unor
materii prime, incurajandu-se exportul de produse finite.
4. Principiile social-politice ale impunerii se refera la faptul ca, prin politica fiscala promovata, statele
urmaresc si indeplinirea unor obiective de natura social-politica. Prin realizarea acestor obiective,
guvernele urmaresc sa-si mentina increderea populatiei in politica pe care o promoveaza, precum si
influenta asupra unor categorii sociale. In acest scop sunt promovate:
· anumite facilitati fiscale in favoarea contribuabililor cu venituri reduse sau care au in intretinere
mai multe persoane fara venituri proprii (copii, batrani);
· impozite speciale in sarcina persoanelor casatorite care nu au copii si celibatarilor, pentru a
stimula natalitatea;
· impozitele indirecte care prin marimea lor limiteaza influentele negative asupra sanatatii
oamenilor, a consumului de tutun si bauturi alcoolice etc.

3. Principiile impunerii utilizate în Republica Moldova

Fiecare stat îşi elaborează propria politică fiscală şi principii moderne aleimpunerii. Impozitele şi
taxele stabilite în Republica Moldova, în conformitate cu articolul 6 al
Codului Fiscal se bazeaza pe urmatoarele principii:
a)neutralitatea impunerii - asigurarea prin legislatia fiscală a condiţiilor egale
investitorilor, capitalului autohton şi strain;
b)certitudinea impunerii - existenta de norme juridice clare, care exclude interpretarile arbitrare,
claritate şi precizie a termenelor, modalităţilor şi sumelor de plată pentru fiecare contribuabil,
permitînd acestuia o analiză uşoară a influenţei
deciziilor sale de management financiar asupra sarcinii lui fiscale;
c)echitatea fiscală - tratare egala a persoanelor fizice şi juridice, care activează în
condiţii similare, în vederea asigurării unei sarcini fiscale egale; Echitatea fiscala necesita delimitarea
notiunilor de egalitate in fata impozitelor si cea de egalitate prin impozite. Egalitatea in fata
impozitelor presupune ca impunerea sa se efectueze inacelasi fel pentru toate persoanele juridice si
fizice, fara deosebiri de mod de impunere de la ozona la alta a statului respectiv. De asemenea,
egalitatea in fata impozitelor reclama caimpunerea sa se faca la fel pentru toate activitatile economice,
fara a tine seama de forma juridica in care sunt organizate si functioneaza: intreprinderi de diferite
marimi, producatori individuali , s.a. In acelasi timp , egalitatea prin impozite, presupune diferentierea
sarcinii fiscalede la un subiect impozabil la altul, avandu-se in vedere o serie de criterii politice,
sociale,economice, etc., cum ar fi: natura si cuantumul materiei impozabile, situatia sociala si
personalaa contribuabilului, etc. Prin urmare, egalitatea prin impozite presupune aplicarea unui
tratament fiscal diferentiat, dupa cum este vorba de persoane bogate sau sarace, de cei care
realizeazavenituri din capital, proprietati sau din munca, de persoane necasatorite, casatorite,
cu copii,invalide, in varsta, etc.In aprecierea echitatii fiscale trebuie facuta o neta deosebire
intreegalitatea matematica(aparenta) a sarcinilor fiscale si egalitatea reala (efectiva) a acestor sarcini.
In aceasta privintanu este sufficient sa se aplice un impozit egal la venituri egale, ci este necesar ca la
calcularea siin casarea impozitelor sa se aiba in vedere situatia fiecarei persoane in parte
(necasatorita,casatorita, cu sau fara copii, etc).
d)stabilitatea fiscală- efectuare a oricăror modificari şi completări ale
prevederilor legislaţiei fiscale nemijlocit prin modificarea şi completarea Codului Fiscal;
e) randamentul impozitelor - perceperea impozitelor şi taxelor cu minimum de cheltuieli, cît mai
acceptabile pentru contribuabili.
Principiile impunerii, având un caracter universal, au anumite particularităţi dela o ţară la alta, în
diferite perioade de timp, de la o guvernare la alta.
Conform Constituției Republicii Moldova, cetăţenii au obligaţia sa contribuie, prin impozite şi prin
taxe, la cheltuielile publice. Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor
fiscale.
Orice alte prestaţii sînt interzise, în afara celor stabilite prin lege.
 Tema 5: Presiunea fiscală

1. Noțiuni generale privind presiunea fiscală.

2. Metodele de determinare a presiunii fiscale.

1. Noțiuni generale privind presiunea fiscală.

Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice sau
juridice prin intermediul impozitării. Un alt termen, care poate fi utilizat pentru a exprima
presiunea fiscală este gradul de fiscalitate.
Presiunea fiscală poate fi interpretată:
1)Din perspectiva plătitorului de impozite
Presiunea fiscală exprimă gradul de supunere a contribuabilului la suportarea sarcinii fiscale
stabilite prin lege. Mărimea presiunii fiscale, în acest caz, arată ce parte procentuală din venitul,
care constituie materia impozabilă, va fi sustrasă pentru nevoile generale ale societăţii. Creşterea
coeficientului presiunii fiscale indică o creştere a prelevărilor relative la bugetul statului şi,
respectiv, o reducere relativă a venitului rămas la dispoziţia contribuabilului.
2)Din perspectiva statului, încasator de impozite
Mărimea presiunii fiscale indică ce parte din venitul naţional creat de către agenţii economici
(persoane fizice şi juridice) urmează să se constituie ca venituri bugetare pe calea impozitării.
Pentru stat, creşterea presiunii fiscale semnifică o îmbunătăţire a mecanismului de finanţare a
cheltuielilor publice, în timp ce o scădere a presiunii fiscale influenţează nivelul deficitului bugetar.
Pentru determinarea nivelului presiunii fiscale, statul se conduce de obiectivele politicii fiscale,
care stabileşte principalele direcţii de influenţă pe plan economic şi social.
Efectele presiunii fiscale:
 Efectele economice apar la nivelul modificării cererii agregate la nivelul societăţii, precum şi la
nivelul individual. La nivelul agregat, creşterea presiunii fiscale conduce la reducerea cererii
globale prin preluarea unei părţi mai mari din venitul nominal la dispoziţia statului. Scăderea
cererii agregate pentru consumul privat este, într-o oarecare măsură, compensată prin creşterea
consumului de bunuri publice. Dimpotrivă, scăderea presiunii fiscale are ca urmare creşterea părţii
venitului nominal lăsat la dispoziţia agenţilor economici, ceea ce măreşte cererea de bunuri
private.
Aceste efecte sunt luate în vedere la elaborarea politicii fiscale, şi anume: pentru relansarea
economică se va reduce presiunea fiscală, iar pentru stoparea fenomenelor inflaţioniste se va spori
presiunea fiscală.
Trebuie de avut în vedere şi faptul că manevrarea presiunii fiscale din perspectiva necesităţilor
de finanţarea a deficitului bugetar are unele restricţii descrise de curba Laffer şi anume: există un
grad optim al presiunii fiscale, la care veniturile bugetare sunt maxime. Creşterea presiunii fiscale
peste acest prag are ca efect scăderea veniturilor bugetare, ca urmare a descurajării
contribuabililor.
Efectele economice se manifestă nu numai la nivel global, ci şi la nivelul structurii cererii
agregate. Astfel, în funcţie de tipul de impozitare, veniturile mai mari sunt, de regulă, impozitate
mai mult decât cele mai mici. Pe de altă parte, contribuabilii cu venituri mici primesc mai mult din
resursele bugetare decât cei cu venituri mari, ceea ce are ca efect modificarea comportamentelor
de consum, de acumulare şi de investiţii la nivelul societăţii.
  Efectele sociale se manifestă prin scăderea capacităţii de cumpărare la nivelul venitului real.
Totuşi, acest efect este contradictoriu, întrucât cei cu venituri mici sunt compensaţi prin politica de
protecţie socială, asigurată prin intermediul bugetului de stat.
Ca un efect al presiunii fiscale exagerate mai poate fi considerat fenomenul „rezistenţei la
impozite”, care se manifestă prin următoarele riscuri:
- Abstinenţa fiscală, care constă în evitarea îndeplinirii anumitor operaţiuni în scopul de a evita
impozitele aferente acestora. Este vorba de o rezistenţă pasivă, prin care o persoană activă caută să
limiteze sau să reducă activitatea sa pentru a nu atinge un anumit plafon de impozitare sau un
consumator nu consumă produse care sunt impozitate cu mai multe impozite (importate, accizabile);
- Riscul evaziunii şi fraudei fiscale. În acest sens capătă amploare două procedee deosebit de
periculoase: economia tenebră şi evaziunea internaţională (delocalizarea producţiei anumitor
întreprinderi spre ţări cu o legislaţie fiscală mai favorabilă);
- Riscul inflaţiei prin fiscalitate, deoarece majorarea impozitelor are tendinţa de a se răsfrânge asupra
proceselor de determinare a preţurilor şi salariilor şi de a alimenta astfel inflaţia ;
- Riscul diminuării competitivităţii internaţionale a produselor autohtone sau a micşorării capacităţii de
investire şi modernizare..

2. Metodele de determinare a presiunii fiscale.

În prezent multe ţări, inclusiv Republica Moldova, în calculul presiunii fiscale utilizează metoda
calculului presiunii fiscale nete ceea ce permite oferirea imaginii fiscale din punct de vedere contabil.
Rata presiunii fiscale ne caracterizează cota parte a veniturilor agentului economic care este
sustrasă în buget în loc să fie lăsată pentru reinvestirea lor în economie.
Acest indicator poate avea dublă accepţiune:
· Presiune fiscală în sens restrâns – se prezintă ca raportul între suma impozitelor şi taxelor încasate
la produsul intern brut;
· Presiune fiscală în sens larg – este raportul între suma impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale
la produsul intern brut.
Folosirea acestui indicator în caracterizarea globală a fiscalităţii este raţională, însă,
prezintă doar o latură a acestui fenomen. A doua latură a fenomenului este indicatorul satisfacerii unor
nevoi publice prin cheltuielile bugetare. Abordarea în analiză doar a ratei presiunii fiscale ar crea impresia
că în cazul unei rate a presiunii fiscale înalte economia este defavorizată şi invers.
În practica fiscală se folosesc diferite modalităţi de calcul a presiunii fiscale, printre
care:
I. Presiune fiscală generală
n
I j (FS )
j (1)
PF
PIB

II. Presiune fiscală strictă

n
I
j
j (2)
PF
PIB
unde: PF – presiunea fiscală
 n
I j (FS ) - suma totală de impozite şi taxe (inclusiv defalcările în Fondul Social)
j
n
I j - suma totală de impozite şi taxe (fără defalcările
j
în Fondul Social)

PIB – produsul intern brut

III. Presiunea fiscală a unui impozit sau taxă

PFj Ij
(3)
PIB
I
PFj j
n
(4)
I
j
j

PF j Ij
B (5)
im
p
unde: PF j – presiune fiscală a unui impozit sau taxă j considerat I
j – impozitul sau taxa considerată
B
imp - baza impozabilă sau taxabilă
considerată IV. Presiune fiscală a economiei
naţionale
n
I j (FS )
j

1
PF
VV
n
I
j
j
PF VV

Ij
PF VV

(6)

(7)
(8)
 unde: VV – venitul din vânzări
Aceste modalităţi de calculare a presiunii fiscale nu permit de a compara rezultatele
obţinute de agenţii economici din diferite ramuri ale economiei naţionale. În schimb, aplicarea
acestora permite pe deplin de a analiza dinamica presiunii fiscale la nivel macroeconomic.
Este mai util de a analiza dinamica influenţei presiunii fiscale pentru fiecare agent
economic în parte, pentru a putea menţiona concluzii şi de a individualiza factorii de influenţă.
Ca exemplu, modalităţile 6 – 8 de calculare a presiunii fiscale pot fi utilizate mai corect în scopul
determinării în dinamică a capacităţii fiscale pentru producţia concretă fabricată de diferiţi agenţi
economici din variate ramuri ale economiei naţionale.
Pot fi exemplificaţi şi alţi indicatori derivaţi din modalitatea (I) de calcul a presiunii
fiscale, dintre care:
- presiunea fiscală consolidată, care se obţine eliminînd anumite prelevări obligatorii cu
caracter rezonant, în scopul de a exprima mai bine partea de venituri destinate finanţării
activităţii organelor administraţiei publice. Primul nivel de consolidare constă în eliminare
defalcărilor din Fondul Social a impozitelor şi taxelor plătite de organele administraţiei publice.
Al doilea nivel de consolidare se obţine prin eliminarea tuturor prelevărilor obligatorii
autofinanţate;
- presiunea fiscală netă, care se obţine eliminând din prelevările obligatorii partea
redistribuită direct agenţilor economici, în special sub forma prestaţiilor sociale pentru
populaţie şi a subvenţiilor pentru întreprinderi. Se obţine astfel suma prelevărilor obligatorii
necesară propriei funcţionări a administraţiei publice;
- presiunea fiscală lărgită, care rezultă din luarea în calcul a anumitor surse de finanţare a
cheltuielilor publice, altele decât prelevările obligatorii sub formă de impozite şi taxe.
La nivelul întreprinderii presiunea fiscală se calculă asupra mărimii valorii adăugate.
Pentru estimarea nivelului presiunii fiscale în cadrul întreprinderii pot fi aplicate trei metode:
 cea mai primitivă metodă de calcul a presiunii fiscale este compararea cotelor fiscale
stabilite de legislaţie la anumite ramuri economice, la anumite perioade de timp. De
exemplu: compararea cotelor impozitului pe venit 32% (1991), 28% (1998), 25% (2002),
22% (2003), 20% (2004), 18% (2005), 15% (2006), 15% (2007). Dezavantajul acestei
metode constă în aceea că studiul este efectuat pe fiecare impozit
în parte, deci nu se poate calcula un indicator general. La fel, presiunea fiscală se poate mări nu
doar prin mărirea cotelor, dar şi prin mărirea bazei impozabile, limitarea unor cheltuieli etc.
A doua metodă constă în determinarea presiunii fiscale după formula:
PF 1 Pb
(I T )
PF sau
Pb Pn
unde: PF - presiunea fiscală
I - impozit
T - taxă
Pb - profit brut
Metoda a treia este cea mai eficientă, aici presiunea fiscală se calculă
astfel:
I T
PF , unde: Vnete - suma vânzărilor nete
V
nete
Stabilirea presiunii fiscale după această metodă este mai complicată, necesită mai multe
calcule, surse de informare, însă are şi anumite avantaje:
- se poate calcula presiunea fiscală pentru fiecare leu investit, constituită din totalitatea
impozitelor şi taxelor;
- se poate stabili presiunea creată de fiecare impozit sau taxă aparte;
- se poate estima presiunea fiscală pe diferite perioade de timp (ani, trimestre, luni);
- permite compararea presiunii fiscale proprii cu presiunea fiscală din anumite zone de peste
hotare.
 Tema 6: Evaziunea fiscală
1. Esența și cauzele evaziunii fiscale
2. Metode de contracarare
1. Esența și cauzele evaziunii fiscale
În aspect general,mijloacele folosite pentru sustragerea de la obligaţiile fiscale se prezintă sub
formă variate şi multiple ,însă ele pot fi împărţite în 2 categorii :
1. procedee şi mijloace ilicite ,şi
2. utilizarea imperfecţiunilor legislaţiei.
În literatura de specialitate se încearcă de a găsi o definiţie care ar cuprinde toată
complexitatea fenomenului de evziune fiscală cum ar fi :
 evziunea fiscală reprezintă totalitatea procedeelor licite şi ilicite cu ajutorul cărora
cei interesaţi sustrag total sau parţial averea lor de la obligaţiunile prevăzute de
legislaţia fiscală – reprezintă sensul larg al noţiunii;
 sub un alt aspect mai îngust (se referă la ocolirea pe cale legală a prevederelor fiscale)
– evaziunea fiscală ar reprezenta sustragerea intenţionată de la executarea obligaţiei
fiscale ,comisă nu prin încălcarea directă a normei fiscale concrete ,dar prin evitarea
intenţionată ,prin ocolirea acesteea prin intermediul unor acţiuni şi acte simulate şi
numai aparent reale;
 altă definiţie (de asemenea incompletă ) – evaziunea fiscală reprezintă sustragrea de
la plata obligaţiilor fiscale prin transmiterea unor date eronate privind sursele şi
veniturile impozabile ;
 ori evaziunea fiscală ar fi sustragerea prin orice mijloace ,în întregime sau în parte ,
de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor unităţilor
administrativ-teritoraile de către contribuabilii persoane fizice şi juridice ;
 şi în sfîrşit, evaziunea fiscală reprezintă acţiunile bine orientate ale
contribuabilului ,care-i permit să evite sau într-o măsură sau alta să reducă plăţile
sale obligatorii la buget (impozitele şi taxele).
Făcînd o concluzie a celor relatate, putem menţiona că noţiunea de evaziune fiscală poate
purta diferite sensuri după conţinut. Reieşind din cele menţionate anterior ,în dependenţă de
modul de evitarea a prevederilor fiscale,putem vorbi despre :
Evaziunea fiscală legală Ea se caracterizează prin ocolirea legii fiscale, folosind procedee
şi combinaţii neprevăzutte de aceasta, adică momente scăpate din vedere de legislator
,avînd drept consecinţă :
 evitarea impozitului în general –abţinerea de la exercitarea activităţii reltatele căreia sînt
supuse impozitării (în multe cazuri asemenea metodă nu este eficientă deoarece poate
paraliza activitatea economică a întreprinzătorului şi duce la pierderea nejustificată a
beneficiului),organizarea unei activităţi în rezultatul căreia întreprinzătorul nu va avea
calitatea de contribuabil sau rezultatul acestei activităţi nu va fi impozabil în virtutea
legii;
 micşorarea impozitului fără încălcarea legii fiscale (adică prin planificarea şi
optimizarea fiscală) – utilizarea la maxim a facilităţilor fiscale prevăzute de legislaţie ;
scăderea din veniturile impozabile a cheltuielelor permise spre deducere ,însă ,într-un
cuantum mai mare decît cel justificat din punct de vedre economic (filantropie,crearea de
fonduri supuse amortuzării);încadrarea într-un regim fiscal favorabil cum ar fi cazul
regimurilor de evaluare forfetară a obiectului impozabil ,adică impozitul este stabilit
dinainte la o sumă globală invariabilă (în cazul nostru ar fi obţinerea patentei de
 întreprinzător , la genurile de activitate rezultatele cărora în alte condiţii se impozitează
progresiv).

Evaziunea fiscală fraudulasă

Spre deosebire de evaziunea fiscală legală care în esenţă se caracterizează printr-o atitudine prudentă
a sustragerii de la plata impozitelor şi taxelor în limetele legii. Altfel spus,prin fraudă fiscală se
înţelege orice acţiune a contribuabilului ce încalcă prevderea fiscală (avînd un caracter intenţionat),cu
scopul de a sustrage de la plata impozitelor şi taxelor datorate la buget. Evaziunea fiscală frauduloasă
de asemenea poate avea drept consecinţă :
 sustragerea totalmente de la impozitare – spre exemplu, efectuarea activităţii de întreprinzător fără
înregistrarea de stat ,inclusiv la organele fiscale;menţinerea evidenţei şi nedeclararea materiei
impozabile ;efectuarea altor acţiuni care din start sînt îndreptate spre a exclude posibilitatea efectuării
controlului fiscal în modul stabilit (crearea uno r întreprinderi fantome ,falimentul intenţionat şi fictiv
, distrugerea documentelor),etc.;
 micşorarea mărimii obligaţiei fiscale prin forme variate –tăinuirea (reducerea) venitului prin
falsificarea documentelor de evidenţă ,inclusiv prin neîntocmirea unor documente sau întocmirea
unor documente primare fictive (cum ar fi vînzările fără factură ,sau emiterea de facturi fără vînzare
efectivă; neprezentarea unor documente sau includerea unor date eronate la calcularea şi achitarea
ipozitelor şi,respectiv ,neachitarea deplină a impozitului).

Cauzele evaziunii fiscale

În prezent ,în condiţiile economiei de piaţă ,trecerea tot mai mult de la proprietatea de stat la
proprietatea privată condiţionează creşterea şi diversificarea numărului de agenţi economici ,adică a
potenţialilor contribuabili. Faptul menţionat şi dezvoltarea rapidă a diferitor relaţii cu caracter
economic face dificilă cuprinderea acestora în limetele legislaţiei fiscale şi creează vaste posibilităţi de
evaziune fiscală.
În general ,cauzele evaziunii fiscale sînt multiple.Putem numi unele din ele ,ţinînd cont de
importanţă şi frecvenţa apariţiei:
1. sarcinele fiscale exagerate , adică o povară fiscală peste măsură,inechitabilă şi instabilă (în
special pentru unele categorii de contribuabili )-aceste cauze pot crea motive morale de evaziune
fiscală a contribuabilului ,care tratează faptele menţionate ca o exprimare a reprimării
(dominării)din partea statului,considerîndu-se ,în acelaşi timp,în drept de a se împotrivi şi astfel
se formează opinia generală că „a fura de la visterie nu se consideră furt”.
2. factori de ordin economic: coraportul dintre cota impozitului şi măsurile de răspundere –
contribuabilul compară consecinţele economice ale achitării impozitului şi aplicării măsurilor de
răspundere pentru neachitare ,respectiv,cu cît cota impozitului este mai mare şi măsurile de
răspundere mai mici ,cu atît efectul economic al evaziunii fiscale este mai mare; starea economică a
contribuabilului –cu cît starea economică a contribuabilului este mai grea cu atît tentaţia la evaziune
fiscală este mai mare (în unele cazuri executarea de către contribuabil a tuturor obligaţiilor fiscale
poate agrava situaţia economică a acestuia pînă la nivelul critic şi evaziunea fiscală poate deveni
unica şansă de supravieţuire),iar pericolul aplică măsurilor de răspundere îl afectează mai puţin
decît în cazul contribuabilului care se dezvoltă dinamic şi aplicarea unor asemenea măsuri îl poate
lipsi de perspective evidente; descreştere (criză) economică-se înrăutăţeşte starea materială atît a
contribuabilului ,cît şi a consumatorilor de mărfuri,de lucrări şi servicii ,micşorîndu-se astfel
posibilitatea de a transfera impozitul prin intermediul majorării preţurilor de livrare ;
2. insufucienţa măsurilor de propagandă a respectării legislaţiei fiscale (cu caracter permanent ) şi
ca rezultat – insuficienţa educaţiei fiscale a contribuabililor care constituie o parte componentă a
educaţiei civice;
3. imperfecţiunea legislaţiei fiscale sub aspectul caracterului incomplet (unele rapoprturi aferente
fiscalităţii rămîn în afara reglementărilor normative),impreciziilor şi ambiguităţilor –toate
acestea creînd un „climat destul de favorabil”pentru contribuabili care urmăresc scopuri
evazioniste;
4. lipsa unui control fiscal bine organizat ce ar include mijloace şi metode performante şi un
 personal suficient numeric,bine instruit şi corect în acţiuni (excesul de zel al autorităţilor fiscale
,adică exagerări în procesul exercetării funcţiilor ,de asemenea creează premise pentru evaziunea
fiscală ),etc.-acestea se mai numesc şi cauze tehnice.
5. diversitatea categoriilor de conrtibuabili reieşind din procedura impunerii care , la răndul ei
,este determinată de domeniul şi specificul activităţii contribuabilului (de exemplu salariaţii
dispun de posibilităţi reduse de evaziune (eludare a fiscului),deoarece impunerea lor este
asigurată de un terţ prin reţinerea la sursă ,în schimb persoanele ce desfăşoară activitate de
întreprinzător beneficiază de un volum considerabil de posibilităţi de evaziune fiscală prin
intermediul modului de evidenţă ,a sistemului de deduceri,de facilităţi,de treceri în cont,de
restituiri ,etc.);
6. putem menţiona chiar şi cauze de ordin politic – asemenea cauze a evaziunii fiscale ţine de
funcţia de reglare a impozitelor, adică statul prin intermediul fiscalităţii promovează un anumit
gen de politică economică sau socială,iar contribuabilii împotriva cărora este îndreptată
asemenea politică opun o anumită rezistenţă,inclusiv prin intermediul evaziunii fiscale.
Evaziunea fiscală evident este foarte dăunătoare atît statului (societăţii),lipsindu-l de veniturile
necesare îndeplinirii sarcinelor şi atribuţiilor, cît şi contribuabilului,deoarece în realitate totalul
impozitelor se distribuie pe o masă de venituri mai mciă, creîndu-se distorsiuni în povara fiscală
(adică în impunerea echitabilă şi egală a aceloraşi categorii de contribuabili).
Metode de evaziune fiscală se schimbă cu o rapiditate uimitoare ,şi metodele de control şi
investigare trebuie să evolueze cu aceeaşi intensitate.
Efectele evaziunii fiscale
Conform unor opinii,împărtăşite de specialişti în domeniul fiscalităţii ,fenomenul evaziunii fiscale
provoacă mai multe tipuri de efecte ,observîndu-se o paralelă între funcţiile impozitelor şi tipurile de
efecte ale evaziunii fiscale.Aşa dar ,pot fi nominalizate următoarele efecte ale evaziunii fiscale :
Efecte cu caracter economic. Este bine ştiut că într-o economie de piaţă,impozitele reprezintă una
din sursele importante de constituire a veniturilor bugetului şi,în acelaşi timp,o pîrghie destul de
eficientă prin intermediul căreia statul poate stimula dezvoltarea şi desfăşurarea activităţii economice
(inclusiv poate orienta şi modela compartimentul investiţional al agenţilor economici).La rîndul său,un
buget care dispune de venituri suficiente devine un mijloc eficient în asigurarea echilibrului general
economic,precum şi un mijloc de corectare a conjuncturii economice (promovarea de măsuri cu efecte
i9nflaţioniste-cum ar fi majorarea cheltuielelor publice pentru stimularea investiţiilor şi crearea noilor
locuri de muncă ;sau a măsurilor cu efect deflaţionist-de exemplu cele privind reducerea impozitelor).
Efecte cu caracter social. Evaziunea fiscală reprezintă o faptă gravă ,deoarece implică micşorarea
fondurilor ce constituie venituri ale bugetului ,şi statul nu-şi poate îndeplini corespunzător sarcinele
ce-i revin în domeniile social-economic şi social-cultural(acordarea de subvenţii ,compensaţii şi
indemnizaţii ,facilităţi fiscale). Pe de altă parte, direct sau indirect, contribuabilul care a săvîrşit
evaziunea , mai devereme sau mai tîrziu,va avea şi el de suferit. Aşadar, insuficienţa în rezultatul
evaziunii fiscale a mijloacelor bugetare necesare pentru promovarea unor programe guvernamentale de
interes general sau local (privind sprijinul unor categorii sociale defavorizate, privind acordarea
avantajelor fiscale şi a ajutorului financiar direct altor categorii care au nevoie de sprijinul financiar al
statului ),poate avea ca efect consecinţe sociale destul de grave cum ar fi diminuarea standardului de
viaţă al categoriilor sociale care sînt private de ajutorul statului,diminuarea standardelor privind gradul
de educaţie şi sănătate a populaţie ,sau chiar poate cauza acţiuni de protest şi grave tulburări şi din
partea populaţiei.
Efecte asupra formării veniturilor statului. După cum a fost menţionat anterior,existenţa
fenomenului de evaziune fiscală în mod obligatoriu duce la diminuarea volumului veniturilor statului
şi,în rezultatul lipsei acute de fonduri financiare pentru îndeplinirea sarcinelor puse ,statul nu are o altă
cale decît să aplice unica măsură eficientă şi cu efect imediat - majorarea cotelor impozitelor şi taxelor
existente sau chiar instituirea unor noi impozite şi taxe.Această măsură duce la creşterea presiunii
(poverii) fiscale şi ,ca urmare firească,o creştere a rezistenţei (opunerii) la impozitare şi,evident ,a
fenomenului de evaziune fiscală.Adică se crează un „cerc vicios” ,din care se poate ieşi doar dacă se
reduce semnificativ fenomenul evaziunii fiscale ,iar în consecinţă se va reduce volumul de venituri ce
se sustrag de la buget.Odată ce se produce aceasta ,se măreşte volumul veniturilor la buget ,necesităţile
statului şi societăţiisînt satisfăcute şi chiar se poate la reducerea cotelor de impunere.
Efecte cu caracter politic.orice companie electorală care are loc ,în mod obligatoriu va pune ca
sarcină lupta cu corupţia ,cu economia tenebră,asigurarea principiului supremaţiei legii. Ţinînd cont de
faptul că aceeaşi contribuabili (persoanele juridice tot sînt formate de cetăţeni) sînt în acelaşi timp şi
alegători ,este foarte uşor de dedus care vor fi rezultatele alegerilor pentru formaţiunile politice care au
fost la guvernare şi n-au întreprins nimic esenţial pentru înlăturarea fenomenelor negative care
afectează echitatea contribuabililor. Altfel spus, ponderea majorată a fenomenului evaziunii fiscale
poaten avea o influenţă esenţială asupra evoluţiei sistemului politic.

3. Metode de contracarare a evaziunii fiscale

Perioadele de tranziţie în orice stat generează modificarea cadrului legal existent,care se
consideră suport obligatoriu pentru dezvoltarea societăţii ,conform strategiei preconizate.
Particularităţile fenomenului infracţional caracteristic etapei actuale impune modificarea cadrului
legislativ în vederea ajustării mecanismului legal de profilaxie şi contractare a delictelor la normele
internaţionale din domeniu.
Problemele organelor de drept privind aplicarea cadrului legislativ trebuie examinat prin prisma a
două aspecte generale:
 Aplicarea corectă şi consecventă sub toate aspectele a legislaţiei existente.
 Modificarea legislaţiei ,avînd ca suport legislaţia şi practica judiciară a altor
state,în primul rînd, a celor cu principii şi concepţii comune de dezvoltare, bazîndu-se în acest scop
pe prognozele posibile a declanşării fenomenelor infracţionale.
Trecerea patrimoniului public în posesia unei categorii de cetăţeni este caracteristică trecerii la
statul de drept,determinînd în acelaşi timp şi o schimbare în situaţia cetăţeanului.Astfel,la calitatea de
proprietar,producător şi beneficiar i s-a atribuit calitatea de contribuabil la suportarea cheltuielelor
publice şi a cea de beneficiar direct sau indirect ,al aceleiaşi cheltuieli în măsura în care statul îi
asigură protecţie socială ,servicii,siguranţă ocială,respectarea drepturilor fundamentale.
Sigur că dacă gradul de conversiune a contribuţiei pe care cetăţeanul o aduce la bugetul cheltuielelor
publice ,depinde faptul cum acesta o va trata : ca o povară ,un bir sau ca o necesitate de participare la
gestionarea democraţiei.
Indiferent însă de această percepere a existat ,există şi va exista tendinţa contribuabililor de a diminua
orice contribuţie sau de a se sustrage integral de la plata acesteia.
Prin desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător se înţelege :
 Practicarea activităţii economice fără înregistrare legală.
 Eschivarea celor înregistraţi legal de la prezentarea documentelor şi datelor ce atestă
obligaţiunile fiscale faţă de buget.
 Tăinuirea veniturilor reale de la impozitare a celor înregistraţi legal.
 Neachitarea impozitelor deja stabilite.
Reieşind din cele expuse mai sus ,combaterea acestor tendinţe implică necesitatea:
 Legiferării sistemului de impozitare (toate titlurile Codului Fiscal,Legea bugetului de
stat);
 Organizării şi dotării aparatului fiscal (Legea privind bazele Sistemului Fiscal şi Legea cu
privire la Serviciul Fiscal de stat);
 Sancţionării tendinţelor infracţionale ,atît pe cale administrativă ,cît şi pe cale penală.
Măsurile ce se impun a fi luate trebuie coordonate astfel încît să se realizeze reducerea drastică a
evaziunii fiscale şi nu să se ajungă la mutarea locului de producere a evaziunii dintr-un sector de
activitate în altul sau de la un regim de impozitare la altul.
În consecinţă, se impune a fi luate o serie de măsuri care să ducă la întărirea controlului fiscal
şi,implicit, la reducerea drastică a evaziunii fiscale, precum :
 asigurarea unor forţe adecvate penru control,intensificarea controalelor fizice, regîndirea
priorotăţilor de control.în acest sens ,o atenţie deosebită ar trebui acordată pregătirii şi
perfecţionării profesionale a inspectoratelor de control fiscal,precum şi aşezării pe baze moderne a
activităţii de selectare a contribuabililor.
 îmbunătăţirea eficienţei controalelor prin aplicarea experienţei dobîndite în decursul desfăşurării
acţiunilor de control.O metodă care ar putea fi utilizată este sintetizarea cunoştinţelor ,a problemelor
 şi a soluţiilor adoptate în cursul acţiunilor de control şi elaborarea unor manuale de control fiscale
destinate inspectorilor.alocarea unor noi resurse,financiare şi umane,destinate controlului,precum
şi orientarea celor existente spre acele zone care reprezintă un risc ridicat de producere a evaziunii
fiscale .Asigurarea unui buget propriu de venituri şi cheltuieli pentru administraţia fiscală ,poate
creea premisele creşterii calităţii şi randamentului controlului fiscal. De asemenea ,extinderea
utilizării metodei analizei de risc ar asigura o alocare mai judicioasă a resurselor şi orientarea
inspectorilor spre controlul acestor contribuabili care prezintă un risc ridicat de evaziune fiscală.
 introducerea unui sistem computerizat de control .Informatizarea întregului proces de administrare
fiscală ar avea ca rezultat crearea unor baze de date complete ,corecte şi permanent actualizate,care
să cuprindă toţi contribuabilii şi toate obligaţiile fiscale ale acestora .Existenţa unor astfel de baze
de date ar asigura condiţiile pentru realizarea unui control masiv ,pe documente,pentru toţi
contribuabilii şi pentru selectarea ,în vederea desfăşurării controlului pe teren,numai a
contribuabililor care prezintă un risc ridicat.
 perfecţionarea schimbului de informaţii asupra tehnicilor de control .Întărirea colaborării cu
organele de control fiscal din cadrul altor administraţii fiscale naţionale constituie o modalitate de
perfecţionare a tehnicilor de control fiscal.
 identificarea modalităţilor prin care au fost eludate obligaţiile fiscale către bugetul
statului.Centralizarea constatărilor cuprinse în actele de control pot furniza informaţii consistente
referitoare la modalităţile de eludare a obligaţiilor fiscale.Apoi,aceste informaţii pot fi grupate în
funcţie de impozitele la care se referă sau în funcţie de domeniul de activitate în care au fost
întîlnite şi pot constitui capitole din ghiduri de control puse la dispoziţia inspectorilor: identificarea
şi înlăturarea defectelor şi slăbiciunilor din legislaţia în vigoare.
Pe baza constatărilor efectuate de organele de control,precum şi pe baza informaţiilor deţinute
de celelalte funcţii ale administrării pot fi administrate deficienţele apărute ca urmare a aplicării
legislaţiei şi pot fi formulate propuneri de îmbunătăţire a acesteia.
 elaborarea unor acte normative în baza cărora să se poată accede la conturile bancare prin
intermediul cărora s-au efectuat decontările pentru livrările ilegale.Crearea cadrului legal care să
permită administraţiei fiscale să obţină informaţii privind conturile bancare ale contribuabililor şi
tranzacţiile efectuate de aceştia prin bănci ,constituie un instrument foarte valoros pentru organele
de control fiscal,pentru obţinerea tuturor informaţiilor necesare în vederea stabilirii corecte a
obligaţiilor fiscale ale contribuabililor şi pentru reducerea evaziunii fiscale.
 identificarea căilor prin care piaţa ilegală (neagră) este aprovizionată şi crearea unui sistem de
prevenire a fraudei.Colaborarea între toate instituţiile statului,implicate în lupta împotriva crimei
organizate ,fraudei şi evaziunii fiscale ar putea să asigure crearea unei baze de date care să conţină
toate modalităţile prin care se realizează frauda fiscală,iar pe baza acestor informaţii s-ar putea
elabora acte normative şi proceduri aplicabile pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
 utilizarea acordurilor cu terţe ţări pentru a obţine informaţii care să ajute la combaterea
contrabandei şi a falsei declarări a importurilor.
 Tema7: Impozitarea dublă

1. Conţinutul impozitării duble.

2. Metode de înlăturare a impozitării duble.

1. Conţinutul impozitării duble.

Problemele generate de fenomenul dublei impuneri au apărut pentru prima dată în
perioada Evului mediu. Situaţiile de dublă impunere erau cauzate cel mai des de faptul
juxtapunerii a două sau a mai multe jurisdicţii. O primă consemnare a acestor cazuri datează din
secolul al XIII-lea şi este semnalată cu privire la regimul taxelor percepute în Franţa şi Italia.
Corespunzător legislaţiei existente la acea dată, în situaţia în care deţinătorul unor proprietăţi
situate în Franţa locuia în Italia, taxele corespunzătoare erau percepute în ambele state.
În condiţiile economiei contemporane, circulaţia liberă a capitalurilor este o realitate,
astfel că numeroase persoane fizice şi juridice desfăşoară activităţi economico-sociale din care
obţin venituri sau deţin averi în mai multe ţări. De aici s-a născut problema stabilirii
autorităţii publice competente să procedeze la impunerea veniturilor realizate şi a averilor deţinute
de persoane fizice şi juridice în alte ţări, decât cea căreia îi aparţin acestei persoane. Activitatea de
comerţ şi de cooperare economică internaţională se realizează prin acte juridice de forme variate,
care însă au o caracteristică comună şi anume, aceea că depăşesc sistemul de drept naţional sau
intern, atrăgând vocaţia altor sisteme de drept. Raporturile juridicede comerţ exterior sunt supuse
invariabil unor legi naţionale, ca şi cum ar fi vorba de raporturi de drept intern.
Raporturile ce se nasc între stat şi individ sunt diferite: dependenţa politică, socială şi
economică. Dependenţa politică sau apartinenţa politică este caracterizată în funcţie de
naţionalitate. Dependenţa sau apartenenţa socială se manifestă prin şederea individului în ţara în
care se află reşedinţa sa ori domiciliul său. Dependenţa economică rezultă din participarea
individului la activitatea de producţie, de circulaţie sau la consumarea bunurilor din statul
respectiv. Atunci când aceste trei categorii de dependenţe sunt reunite la acelaşi individ, se poate
spune că există o apartenenţă totală la suveranitatea fiscală a unui stat. Ca atare, statul are
jurisdicţie completă, absolută asupra tuturor naţionalilor care participăla viaţa sa economică şi
socială care, în alţi termeni, trăiesc în ţară participând la actele de producţie, de circulaţie sau la
consumul bogăţiilor. Apartenenţa politică, economică şi socială se combină şi se confruntă spre a-i
situa pe aceşti naţionali într-o situaţie de legatură fiscală faţă de stat. Diferenţele dintre sistemele
legislative ale statelor creează multe dificultăţi în asigurarea certitudinii juridice a relaţiilor
comerciale internaţionale.
Problema este strîns legată de suveranitatea fiscală a țărilor, în virtutea căreia autoritățile
publice pot sa instituie impozite asupra tuturor veniturilor și averilor aparținînd rezidenților,
indiferent de originea acestora. Ca urmare, același venit și aceeași proprietate pot fi impuse în țara
pe teritoriul căreia acestea s-au obținut sau se află, precum și în țara de domiciliu a subiectului ce a
obținut veniturile sau deține averea. În felul acesta, apare dubla impunere fiscală internațională,
care poate reprezenta ceva excesiv pentru subiectul suportator sau un obstacol în calea circulației
capitalurilor, al proceselor de lărgire a cooperarii dintre acestea.
La originea fenomenului de dublă impunere se află acţiunea a două sau mai multe suveranităţi
fiscale sau concurenţa a două sau mai multe competenţe fiscale.
Respectarea principiilor impunerii formate de Adam Smith (maxima de justiţie, maxima de
certitudine, maxima comodităţii, maxima economiei şi randamentului) şi de Maurice Allais
(individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea, legitimitatea, lipsa arbitrariului)
presupune că veniturile realizate sau averea deţinută să fie impozitată doar o singură dată.
 Dubla impunere reprezintă supunerea la impozit a aceleaiași materii impozabile și
pentru aceeași perioadă de timp de către două autorități fiscale din țări diferite.
Pornind de la aspectul juridic, legat de voinţa legiuitorului, dubla impunere realizată într-o ţară
poate fi voluntară şi involuntară. Dubla impunere voluntară este instituită special, în vederea
realizării unui anumit scop. În această situaţie se pot afla:
- impunerea mai accentuată a veniturilor realizate în ţară de persoanele fizice şi juridice străine;
- aplicarea unor cote adiţionale de impozite în favoarea bugetului federal sau centralizat, la unele
dintre impozitele locale.
Dubla impunere involuntară este rezultatul repercursiunii unor impozite întrucât legiuitorul
nu poate stabili în toate cazurile cine va suporta impozitul.
Deci, la originea fenomenului de dublă impunere se află acţiunea a două sau mai multe
suveranităţi fiscale sau concurenţa a două sau mai multe competenţe fiscale.
Dubla impunere internaţională poate îmbrăca 2 forme:
a) dubla impunere economică – adică impunerea în cadrul unui stat a aceluiaşi venit sau a
aceleaşi averi la mai multe impozite;
b) dubla impunere juridică – adică impunerea aceleaşi materii impozabile de două ori, în state
diferite.
“Dubla impunere poate fi realizată şi de către una şi aceeaşi autoritate financiară, când aceasta
se referă la:
 impunerea aceluiaşi venit de două ori;
 impunerea aceluiaşi capital de două ori;
 impunerea simultană a venitului şi a capitalului;
 impunerea concomitentă a profitului rămas la societăţile comerciale şi a dividendelor
repartizate acţionarilor sau asociaţilor;
 impunerea societăţilor comerciale atât pentru capitalul pe care îl deţin, cât şi pentru
obligaţiunile aflate în portofoliu.”
Pornind de la diversitatea poziţiilor în aplicarea principiilor de impunere internaţională de
către jurisdicţiile fiscale faţă de persoane şi obiecte ale impunerii, toate cazurile de dublă impunere
pot fi divizate în două categorii:
a. dubla impunere generată de extinderea conflictului dintre jurisdicţiile fiscale privind statutului
persoanelor fizice şi juridice. În cazul dat, e posibilă extinderea jurisdicţiei fiscale, atât pe
principiul cetăţeniei, cât şi pe principiul teritorialităţii;
b. dubla impunere generată de extinderea conflictului dintre jurisdicţiile fiscale privind obiectele
impunerii – venituri şi capitaluri.
Apariţia fenomenului de dublă impunere internaţională este rezultatul caracteristicilor
sistemului fiscal şi a politicii fiscale dintr-o ţară sau alta. De asemenea apariţia acestui fenomen
este determinat de faptul că unele state utilizează impozitele pentru a stimula anumite activităţi
economice sau, din contra pentru a le stopa.
Dubla impunere împiedică atât dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale, prin influienţa
negativă asupra circulaţiei capitalurilor şi persoanelor cât şi dezvoltarea proceselor de integrare,
mai ales în domeniul economic.
Statul poate impune veniturile cetăţenilor săi sau ale agenţilor economici potrivit legăturii
juridice existente cu acest stat, sau poate impune veniturile provenite din sursele aflate pe teritoriul
statului respectiv. Practica fiscală mondială recunoaşte existenţa a trei criterii care pot sta la baza
impunerii, şi anume:
1) criteriul rezidenţei (domiciliul fiscal);
2) criteriul cetăţeniei ( naţionalităţii);
3) criteriul teritorialităţii (originii veniturilor).
 Majoritatea statelor dezvoltate îşi stabilesc limitele jurisdicţiei sale de impozitare potrivit
dreptului său de a impune:
a) toate veniturile obţinute pe teritoriul ţării, indiferent de naţionalitatea şi statutul juridic ale
beneficiarului acestora;
b) toate veniturile, ce aparţin rezidenţilor acestei ţări sau care sunt prelevate în folosul lor din toate
sursele, inclusiv din cele ce se află peste hotarele teritoriului ei naţional.
1. Astfel, importanţa criteriului rezidenţei este determinată de statutul juridic al persoanei: ca rezident
al statului corespunzător, persoana este responsabilă pentru achitarea impozitului din total venituri, iar
nerezidenţii urmează să achite în acest stat impozitul doar din veniturile obţinute din sursele aflate pe
teritoriul său.
Potrivit criteriului rezidenţei, veniturile sunt impozitate de către autoritatea fiscală a acelui stat,
căreia îi aparţine rezidentul, adică în calitate de persoană fizică sau juridică cu domiciliul fiscal în ţara
respectivă, indiferent dacă veniturile sau averea acestei persoane sunt obţinute pe teritoriul sau în afara
acestui stat.
Stabilirea domiciliului fiscal sau al rezidenţei fiscale a persoanelor fizice sau juridice,
reprezintă o problemă majoră în cadrul fenomenului dublei impuneri internaţionale, precum şi în
căutarea măsurilor de evitare a sa.
Rezidenţa (domiciliul), cetăţenia şi alte semne ce caracterizează, spre exemplu, poziţia
persoanei fizice concrete, de obicei conform dreptului civil, nu se iau în consideraţie la determinarea
statutului fiscal al acesteia. Însă, sunt şi excepţii. Un exemplu de stat ce-şi extinde jurisdicţia fiscală
asupra persoanelor fizice în baza cetăţeniei este SUA. Franţa determină statutul fiscal al persoanei
fizice potrivit criteriilor cetăţeniei şi domiciliului. Criteriul domiciliului se aplică şi în Marea Britanie,
Elveţia, Republica Moldova ş.a.
La determinarea rezidenţei persoanelor juridice, în diferite state se folosesc diferite criterii.
Rezidenţa este stabilită după locul înregistrării statutului companiei (spre ex., în: Rusia, SUA, Islanda,
Spania, Franţa), după sediul organului de conducere (spre ex., în: Danemarca, Malta, Suedia, Japonia),
după ambele aceste criterii (spre ex., în: Austria, Marea Britanie, Italia, India). Astfel, dacă Marea
Britanie recunoaşte statul unde se efectuează organizarea şi/sau gestionarea activităţii companiei ca
stat pe al cărui teritoriu se află organul de conducere, atunci potrivit practicilor fiscale aplicate în Noua
Zeelandă, la determinarea locului aflării organului de conducere, se ia în consideraţie doar locul unde
s-a efectuat organizarea activităţii, indiferent de faptul de unde ulterior aceasta este gestionată. În
Germania predomină doctrina „controlului”, potrivit căreia în scopul impozitării se ia în consideraţie
faptul de către cine şi de unde este gestionată compania. În rezultat, conform practicilor fiscale aplicate
în Germania, toate veniturile obţinute din activitatea internaţională a companiei străine-rezident sunt
impozitate. În Elveţia, Egipt, Siria pentru determinarea rezidenţei persoanei juridice se ia în
consideraţie locul de desfăşurare a activităţii economice (comerciale).
În Republica Moldova, rezident este orice persoană juridică sau formă organizatorică cu statut
de persoană fizică a cărei activitate este organizată sau gestionată în Republica Moldova ori al cărei
loc de bază de desfăşurare a activităţii este Republica Moldova.
2. Potrivit criteriului cetățeniei (naţionalităţii) veniturile şi averile realizate de o persoană în
diferite state se impozitează numai de către statul al cărui cetăţean este. Cu alte cuvinte, un stat obligă
toţi cetăţenii săi să plătească impozite, atât pentru veniturile/averea obţinute/deţinută în ţară cât şi pe
cele din alte ţări.
În literatura de specialitate se întîlnesc diverse definiţii ale criteriului cetăţeniei în ce priveşte
persoanele fizice, care constau în faptul că în venitul global care este supus impozitării se includ toate
veniturile personelor fizice rezidente ale statului dat. În astfel de cazuri sunt echivalate noţiunile
„rezidenţă” şi „cetăţenie”, ignorând legătura juridică a persoanei fizice cu statul.
 Se poate de menţionat că existenţa diferitelor tratări ale criteriilor „rezidenţă” şi „cetăţenie”
privind statutul persoanelor fizice, se datorează multitudinii abordărilor referitoare la determinarea
statutului de rezident fiscal de la ţară la ţară.
În ceea ce priveşte naţionalitatea persoanelor juridice, folosirea acestui termen în practica
internaţională are caracter diferit, întrucât nu există un criteriu unic în baza căruia se poate de
determinat naţionalitatea lor. Fiecare stat îşi stabileşte independent care sunt limitele şi care este
caracterul legăturii sale cu persoana juridică.
Unele state îşi determină naţionalitatea persoanelor juridice pornind de la criteriul organului
administrativ al persoanei juridice (Germania, Franţa, Austria, Elveţia), alte state stabilesc
naţionalitatea în baza criteriului constituirii (dreptul anglo-american) sau în baza criteriului locului de
desfăşurare a activităţii (Italia).
Fiecare din aceste criterii are avantajele şi dezavantajele sale, dar niciunul nu poate stabili
corect naţionalitatea persoanei juridice. Situaţia a devenit mai clara după ce această problemă a fost
examinată de Judecătoria Internaţională a ONU, Judecătoria Europeană, precum şi de Arbitrajul
Internaţional. A fost recunoscut faptul ca persoanei juridice să i se atribuie naţionalitatea acelui stat, în
care ea a fost înregistrată, adică după locul constituirii. Explicaţia constă în faptul că persoana juridică
reprezintă o construcţie juridică ce presupune existenţa unui sistem care i-a atribuit dreptul de a fi
subiect.
Potrivit principiului cetăţeniei, spre deosebire de principiul rezidenţei, doar statul în care
persoana juridică a fost constituită poate să efectueze legitim impozitarea tuturor veniturilor obţinute
din activitatea internaţională a respectivului contribuabil.
3. Conform criteriului teritorialităţii (originii veniturilor) impunerea se efectuează de către
organele fiscale din ţara pe al cărui teritoriu s-au obţinut veniturile sau se află averea, indiferent dacă
persoanele fizice sau juridice locuiesc sau nu în ţara lor. În baza acest criteriu se impun salariile,
profitul întreprinderilor, veniturile din profesiile libere, dobânzile, dividendele, arenzile, chiriile.
Aplicarea acestor criterii poate să determine apariţia dublei impuneri. De exemplu aplicarea
într-o ţară a criteriului rezidenţei, adică a domiciliului fiscal, iar în altă a criteriului originii veniturilor,
face ca persoana din prima ţară, când dobândeşte venituri din a doua ţară, să plătească impozite pentru
acele venituri în ambele ţări, adică persoana respectivă va fi impusă în ambele state. În primul stat va
achita impozitul, deoarece îşi are rezidenţa în acest stat, iar în al doilea stat, deoarece este statul de
origine a veniturilor.
În legislaţiile statelor, rezidenţa poate fi definită în mod diferit sau unele persoane au dublă
cetăţenie. Astfel de situaţii generează conflicte de interese fiscale. De asemenea, conflicte fiscale pot
apărea şi în modul de determinare.
Deci, conflictul de interese apare atunci când statele utilizează diferite principii de impunere
sau au aceleaşi principii, dar având ca bază diferite criterii de impunere.
Luând în consideraţie criteriul rezidenţei şi cel al teritorialităţii se poate de concluzionat că din
punct de vedere al contribuabilului, impunerea în baza criteriului rezidenţei este mai preferenţial, din
motiv că:
a) în ceea ce priveşte procedura de impunere atât a veniturilor cât şi a capitalurilor, aceasta este
mult mai simplă, doarece contribuabilul are relaţii cu organele fiscale ale statului de rezidenţă;
b) la determinarea impozitelor ce urmează a fi achitate de către contribuabilului, se analizează
situaţia financiară a acestuia şi se oferă anumite înlesniri (care pot viza veniturile provenite din
surse aflate în străinătate), în acest sens stimulând activitatea economică a contribuabilului.
În ceea ce priveşte statul, prioritatea este acordată principiului impunerii în baza criteriului
teritorialităţii, întrucât statul exclude posibilitatea obţinerii venitului pe teritoriul său, fără impozitarea
acestuia.
 Mai mulţi cercetători ai fenomenului dublei impuneri sunt de părerea ca dacă toate statele la
impozitarea persoanelor fizice şi juridice vor avea ca bază criteriul rezidenţei sau a domiciliului fiscal,
atunci problema dublei impuneri internaţionale nu ar apărea.
Pentru majorarea veniturilor în buget, majoritatea statelor recurg la aplicarea ambelor principii.
Dacă toate statele vor utiliza ambele criterii, având ca scop unic completarea bugetului, atunci
problema legată de dubla impunere va fi imposibil de soluţionat. De aceea statele îşi stabilesc anumite
limite în aplicarea acestor criterii, în dependenţă de obiectivele politicii economice externe. O astfel de
autolimitare benevolă se efectuiază de către state la nivel naţional prin modificarea legislaţiei interne,
sau la nivel internaţional prin încheierea convenţiilor fiscale internaţionale.

2. Metode de înlăturare a impozitării duble.

Existenţa diferitelor moduri de impunere, în baza sistemelor fiscale naţionale, se soldează cu
fenomenul dublei impuneri. În consecinţă, apare necesitatea evitării şi eliminării dublei impuneri, prin
intermediul convenţiilor de evitare a dublei impuneri sau a normelor naţionale în mod independent.
În practica internaţională de impunere a veniturilor şi capitalurilor, sunt cunoscute două căi de
eliminare a dublei impuneri:
- eliminarea la nivel naţional, în limitele legislaţiei interne privind impunerea veniturilor;
- eliminarea la nivel internaţional, în limitele convenţiilor privind evitarea dublei impuneri.
Convenţia fiscală bilaterală reglementează modalitatea de impunere de către două state a
veniturilor şi capitalurilor a unuia şi aceluiaşi contribuabil. Scopul de bază al convenţiei este
eliminarea dublei impuneri internaţionale.
Convenţiile (tratatele) de evitare a dublei impuneri abordează problema eliminării dublei
impuneri din trei puncte de vedere:
a) din punctul de vedere al ţărilor-sursă (ţări pe teritoriul cărora se află sursa de venituri): determină
ţara din care provin veniturile impozabile (ţara-sursă) fie să-şi diminueze impozitele (aşa cum se
întâmplă în cazul cotelor de la dividende, dobânzi şi redevenţe prevăzute de tratatele fiscale faţă de
cotele din legislaţia internă), fie să elimine impozitul (prin alocarea dreptului de impunere statului de
rezidenţă);
b) din punctul de vedere al celor două state parte la convenţie: prin derularea procedurii amiabile
prevăzute în tratatele fiscale în mod expres într-un articol special numit „Procedura amiabilă”. Potrivit
acestui articol, autorităţile fiscale ale celor două state se consultă reciproc pentru rezolvarea problemei
de interpretare şi de aplicare a prevederilor tratatului fiscal;
c) din punctul de vedere al ţării de rezidenţă a contribuabilului: în cazul în care statul de rezidenţă
este cel care acordă facilităţi fiscale contribuabilului pentru impozitele plătite în statul-sursă a
veniturilor. Aceste facilităţi constau, de fapt, în reducerea impozitului datorat în statul de rezidenţă,
reducere care se face fie plecând de la baza impozabilă obţinută din cele două state, fie de la impozitul
datorat în cele două state. De fapt, în această situaţie, statul de rezidenţă aplică una din metode de
eliminare a dublei impuneri: metoda scutirii sau metoda creditului.
Doar în cazurile când în convenţie este prevăzută obligaţia statului de a folosi anumite metode
de eliminare a dublei impuneri la nivelul legislaţiei naţionale se poate vorbi că convenţia elimină în
acelaşi timp şi dubla impunere economică. Caracteristic este faptul că situaţia dată este stipulată de
majoritatea convenţiilor fiscale la care Republica Moldova este parte printr-o simplă trimitere la
legislaţia naţională a Republicii Moldova.
Doar folosirea complexă a ambelor căi se poate solda cu excluderea completă a cazurilor de
dublă impunere, deoarece, eliminarea dublei impuneri economice este posibilă doar la nivel naţional şi,
invers, în lipsa convenţiilor privind evitarea dublei impuneri nu ar fi posibilă eliminarea dublei
impuneri internaţionale.
 În practica internaţională există următoarele metode de bază privind eliminarea dublei
impuneri:
1) scutirea de impozite – excluderea din baza impozabilă a veniturilor obţinute din surse aflate peste
hotare (tax exemption);
2) creditul fiscal – trecerea în cont a impozitului achitat în străinătate (foreign tax credit);
Diferenţa dintre primele două metode constă în aceea că prima se aplică veniturilor, iar a doua
– nemijlocit impozitelor. Primul mecanism presupune scutirea de la impunere a veniturilor obţinute pe
teritoriul altei ţări, dacă aceste venituri au fost deja supuse impunerii în ţara respectivă. Metoda dată
exceptează, de la impozitarea în statul de rezidenţă, veniturile provenite din surse aflate în străinătate.
De exemplu, în Franţa legislaţia fiscală, fiind bazată pe criteriul teritorial, nu prevede impozitarea
veniturilor obţinute de sucursalele din străinătate. Alte jurisdicţii fiscale exceptează de la impunere
veniturile sucursalelor din străinătate fie prin intermediul legislaţiei străine, fie prin intermediul
convenţiilor de evitare a dublei impuneri. Olanda, Canada, Franţa, Belgia, Spania, Elveţia, Hong
Kong, Italia şi Luxemburg sunt ţări care aplică această metodă în cazul dividendelor. Austria
exceptează de la impozitare veniturile sucursalelor din ţările care aplică metode similare.
Menţionăm, că există două mecanisme de aplicare a acestei metode (scutirea de la plata
impozitelor):
- scutirea nelimitată. La aplicarea acestui mecanism veniturile provenite din sursa altui stat nu se iau
în consideraţie la determinarea bazei impozabile în altă ţară;
- scutirea progresivă. În acest caz, cu toate că veniturile din care s-a achitat impozitul într-un stat,
urmează a fi supuse scutirii în alt stat, aceste venituri se iau în consideraţie la determinarea cotei
impozabile privind partea rămasă a venitului (cota de impozitare marginală a venitului total).
Una dintre măsurile unilaterale, cel mai des aplicate în vederea înlăturării dublei impuneri, este
acordarea, în ţara de rezidenţă, a unui credit fiscal (trecerea în cont a impozitelor) pentru orice impozit
achitat în străinătate (de exemplu, pentru veniturile unei sucursale care au fost deja impozitate în statul
sursei). Practicile statelor ce permit trecerea în cont a impozitelor achitate în străinătate demonstrează
că limita maximală a creditului fiscal nu poate să depăşească nivelul obligaţiilor fiscale generat de
legislaţia fiscală a statului respectiv.
Legislaţia fiscală a Republicii Moldova prevede doar o singură metodă de evitare a dublei
impuneri – metoda trecerii în cont a impozitului achitat în străinătate. Astfel, conform legislaţiei
Republicii Moldova, se trece în cont impozitul pe venitul sau pe capitalul, achitat în orice ţară străină
de către persoana fizică sau juridică moldovenească , dacă acest venit sau capital urmează a fi supus
impozitării şi în Republica Moldova. Mărimea trecerii în cont pentru orice an fiscal nu poate depăşi
suma care ar fi fost calculată conform cotelor aplicate în Republica Moldova.(art. 82 Codul Fiscal al
RM).
Convențiile pentru evitarea dublei impuneri.
Încă în anul 1923, N. Seligman, specialist de talie internaţională, cercetător al problematicii
dublei impuneri, a menţionat că „problema dublei impuneri poate apărea numai odată cu dezvoltarea
capitalismului, creatorul economiei mondiale, care depăşeşte hotarele statelor şi transformă membrii
contemporani ai lagărului capitalist în contribuabili ai universului”.
Primele încercări de soluţionare a acestor aspecte au fost, însă, realizate doar în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea şi se încadrează, potrivit opiniilor expuse în literatura de specialitate, în trei
etape:
1) etapa măsurilor de eliminare a dublei impuneri în relaţiile dintre statele federale ale aceleaşi
uniuni (de exemplu, legile federale germane din 1870 şi Constituţia elveţiană din 1874);
2) etapa măsurilor de eliminare a dublei impuneri în relaţiile dintre statele qvasi-independente ale
aceluiaşi imperiu (de exemplu, în relaţiile dintre statele incorporate în Imperiul Britanic);
 3) etapa măsurilor de înlăturare a dublei impuneri în relaţiile dintre statele suverane independente
(de exemplu, legea olandeză din 1819, care admitea excepţii de la plata taxelor maritime cu
condiţia reciprocităţii pentru vasele olandeze).
Ca o încununare a acestor etape de dezvoltare a măsurilor de eliminare a dublei impuneri în
relaţiile dintre state, servesc primele tratate bilaterale de înlăturare a dublei impuneri pe venit care au
fost încheiate în 1837 (Convenţia dintre Franţa şi Belgia) şi în 1899, având ca părţi semnatare Prusia şi
Imperiul Austro – Ungar.
În epocile modernă şi contemporană, dezvoltarea şi armonizarea tratatelor bilaterale de
eliminare a dublei impuneri au fost puternic influienţate de evoluţia activităţilor desfăşurate în cadrul
organizaţiilor internaţionale.
Pentru prima dată, aceste probleme au fost aduse în atenţia Ligii Naţiunilor prin Rezoluţia
Conferinţei Financiare Internaţionale, care şi-au desfăşurat lucrările în 1920, la Bruxelles. În
consecinţă, Liga Naţiunilor a angajat patru specialişti de talie internaţională: profesorul Bruins
(Olanda), profesorul Einaudi (Italia), profesorul Seligman (SUA) şi profesorul Sir Stamp (Regatul Unit
al Marii Britanii), în scopul realizării unui studiu detaliat al problematicii dublei impuneri.
În anul 1928, sub egida Ligii Naţiunilor, au fost elaborate patru modele de convenţii:
a) privind evitarea dublei impuneri în cazul impozitelor directe;
b) privind evitarea dublei impuneri în cazul moştenirilor;
c) privind administrarea impunerii;
d) privind colectarea impozitelor.
Aceste conveniţii au pus baza colaborării statelor în domeniul fiscal. Statele au început să
încheie diferite convenţii fiscale, dintre care deosebit de importante au devenit convenţiile privind
evitarea dublei impuneri. Scopul încheierii a unor astfel de convenţii a devenit soluţionarea coliziunilor
posibile între legislaţiile interne ale statelor, care pretind la impunerea unei şi aceleaşi persoane sau a
venitului acesteia. În cele din urmă, din cauza coliziunilor între legislaţii suferă nu numai înseşi statele,
care pot să obţină mai puţine contribuţii fiscale decât s-ar cuveni, pierderile fiind estimate la sute de
milioane sau chiar miliarde unităţi monetare (u.m.), ci şi contribuabilii, care poartă povara presiunii
fiscale repetate.
Ca bază, statele foloseau modelele menţionate mai sus, precum şi convenţiilemodel elaborate
mai târziu: convenţiile-tip ale OCDE privind evitarea dublei impuneri a veniturilor şi capitalurilor din
1963, din 1977 cu schimbările ulterioare din 1992, 1994, 1995, 1997, 2000, 2003; convenţia-model a
OCDE privind evitarea dublei impuneri referitor la impozitele pe avere şi moştenire din 1966;
convenţia-model a OCDE referitor la acordarea ajutorului reciproc în întrebările fiscale din 1981;
convenţia-model a OCDE privind averea imobiliară, moştenirea şi donaţia din 1982; convenţia-model
a ONU din 1980, elaborată pentru apărarea intereselor ţărilor în curs de dezvoltare, cu schimbările din
anul 1995; acordul-model al Organizaţiei Naţiunilor Britanice din 1964; convenţiile-model privind
evitarea dublei impuneri între ţările– membre ale grupei Ande (Bolivia, Venezuela, Columbia, Peru,
Ecuador ) din 1971 etc.
Convenţiile fiscale pentru majoritatea statelor inclusiv şi pentru Republica Moldova constituie
modalităţi preferabile, de a reglementa, într-un mod mai organizat, totalitatea relaţiilor de natură
fiscală existente între state.
În prezent, Republica Moldova aplică 48 de convenţii pentru evitarea dublei impuneri. În
acelaşi timp, continuă acţiunea de încheiere a unor astfel de convenţii cu noi state. Scopul acestor
convenţii este de a stabili reguli de impozitare unice pentru fiecare situaţie în parte. Convenţiile
cuprind aceeaşi structură şi au la bază principiile elaborate de OCDE, cuprinse în Tratatul-model de
eliminare a dublei impuneri şi principiile elaborate de ONU cuprinse în Convenţia-model pentru
eliminarea dublei impuneri în relaţiile dintre satele dezvoltate şi statele în curs de dezvoltare. Întru
atingerea scopului sus-enunţat, convenţiile contribuie la atragerea investiţiilor străine, acordarea
ajutoarelor pentru rezidenţi şi la soluţionarea litigiilor fiscale ce apar.
Data
Data şi locul Data
Nr. Denumirea statului intrarii în
semnării aplicării
vigoare

1. Republica Albania 06.12.2002, Porto 06.06.2003 01.01.2004

2. Republica Armenia 06.10.2002, Chişinău 20.06.2005 01.01.2006

3. Republica Austria 29.04.2004, Viena 01.01.2005 01.01.2006

4. Republica Azerbaidjan 27.11.1997, Baku 28.01.1999 01.01.2000

5. Republica Belarus 23.12.1994, Chişinău 28.05.1996 01.01.1997

6. Regatul Belgiei 17.12.1987, Bruxelles 21.05.1996 01.01.1997

7. Bosnia şi Herţegovina 08.12.2003, Saraevo 17.12.2004 01.01.2005

8. Republica Bulgaria 15.09.1998, Sofia 25.03.1999 01.01.2000

9. Canada 04.07.2002, Chişinău 13.12.2002 01.01.2003

10. Republica Cehă - - -

- Convenţia 12.05.1999, Praga 26.04.2000 01.01.2001

- Protocolul 14.10.2004, Praga 13.07.2005 01.01.2006

11. Republica Populară Chineză 07.06.2000, Beijing 26.05.2001 01.01.2002

12. Republica Cipru 28.01.2008, Nicosia 03.09.2008 01.01.2009

13. Republica Croaţia 30.05.2005, Chişinău 10.05.2006 01.01.2007

14. Republica Elenă 29.03.2004, Chişinău 11.07.2005 01.01.2006

15. Republica Elvetiană 13.01.1999, Berna 22.08.2000 01.01.2001

16. Republica Estonia 23.02.1998, Tallin 21.07.1998 01.01.1999

17. Republica Finlanda 16.04.2008, Helsinki 09.11.2008 01.01.2009

18. Republica Federală Germania 24.11.1981, Bonn 11.10.1995 01.01.1996

19. Irlanda 28.05.2009, Chişinău 22.04.2010 01.01.2011

20. Statul Israel 23.11.2006, Tel Aviv 12.04.2007 01.01.2008

21. Japonia 18.01.1986, Tokio 23.06.1998 01.01.1999

22. Republica Kazahstan 15.07.1999, Astana 25.02.2002 01.01.2003

23. Republica Kîrgîză 17.04.2004, Bişkek 16.05.2006 01.01.2007

24. Republica Letonia 25.02.1998, Riga 24.06.1998 01.01.1999

25. Republica Lituania 18.02.1998, Minsk 07.09.1998 01.01.1999

26. Marele Ducat de Luxemburg 11.07.2007, Chişinău 04.12.2009 01.01.2010

27. Republica Macedonia 21.02.2006, Skopje 28.12.2006 01.01.2007

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de

28. Nord 08.11.2007, Londra 30.11.2008 01.01.2009

29. Republica Muntenegru 09.06.2005, Chişinău 23.05.2006 01.01.2007

30. Sultanatul Oman 03.04.2007, Muscat 13.08.2007 01.01.2008

31. Republica Polonia 15.11.1994, Varşovia 27.10.1995 01.01.1996

32. Republica Portugheză 11.02.2009, Lisabona 18.10.2010 01.01.2011

33. România 21.02.1995, Chişinău 10.04.1996 01.01.1997

34. Federaţia Rusă 12.04.1996, Moscova 06.06.1997 01.01.1998

35. Republica Serbia 09.06.2005, Chişinău 23.05.2006 01.01.2007

36. Republica Slovaca 25.11.2003, Chisinau 17.09.2006 01.01.2007

37. Republica Slovenia 31.05.2006, Ljubljana 14.11.2006 01.01.2007

38. Regatul Spaniei 08.10.2007, Chişinău 30.03.2009 01.01.2010

39. Republica Tadjikistan 15.11.2002, Dusanbe 25.02.2004 01.01.2005

40. Republica Turcia 25.06.1998, Chisinau 28.07.2000 01.01.2001

41. Regatul Ţărilor de Jos 03.07.2000, Chişinău 01.06.2001 01.01.2002

42. Ucraina 29.08.1995, Chişinău 27.05.1996 01.01.1997

19.04.1995,
43. Republica Ungară Budapesta 16.08.1996 01.01.1997

44. Republica Uzbekistan 30.03.1995, Chişinău 28.11.1995 01.01.1996

45. Republica Italiană Convenţia, Protocolul 03.07.2002, Roma 14.07.2011 01.01.2012

46. Statul Kuweit

- Convenţia 15.03.2010, Chişinău 21.06.2013 01.01.2014

- Protocolul 15.03.2010, Chişinău 21.06.2013 01.01.2014

47. Turkmenistan 24.07.2013, Chişinău 31.12.2013 01.01.2014

10.04.2014,
48. Republica Malta Valletta 17.06.2015 01.01.2016
 TEMA 8: Sistemul fiscal al Republicii Moldova

1. Conceptul de sistem fiscal. Legislaţia fiscală.

2. Sistemul impozitelor şi taxelor percepute în Republica Moldova.
3. Administrarea fiscală şi organele fiscale.

1. Sistemul fiscal – noțiuni generale.

Funcţionarea oricărei societăţi implică numeroase costuri care trebuie să fie acoperite din
resursele statului. În condiţii de insuficienţă a resurselor proprii, pe care statul le poate obţine din
proprietăţile publice, apare necesitatea prelevării impozitelor.

Necesitatea impozitelor

Abordarea economică Abordarea juridică

Pârghii de realizare şi desfăşurare a Constituția Republicii Moldova și

mecanismelor și sistemelor legile fiscale obligă la contribuirea
financiare prin impozite și taxe la satisfacerea
nevoilor societății

Plătitorii de impozite și taxe

Persoane fizice Persoane juridice

Contribuabili

Motivul achitării

Desfăşoară activităţi impozabile

Obţin venituri impozabile
Deţin proprietăţi

Sistemul fiscal autohton cuprinde totalitatea impozitelor şi taxelor, principiilor, formelor şi

metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură
achitarea lor. Adică, sistemul fiscal cuprinde impozitele instituite într-un stat prin care îi procură
acestuia o parte covârşitoare din veniturile publice, fiecare impozit având o contribuţie specifică şi un
anumit rol în economie.
Obiectivele fiscale principale ale sistemelor fiscale naţionale sunt colectarea şi sporirea
resurselor financiare necesare statelor în vederea acoperirii cheltuielilor publice suportate în vederea
finanţării proiectelor guvernamentale şi serviciilor prestate populaţiei, susţinerea unor ramuri,
stimularea creşterii economice şi redistribuirea veniturilor între membrii societăţii. Impozitele
finanţează activitatea statului. Totodată, acestea sunt şi instrumente prin intermediul cărora statul
redistribuie venitul şi avuţia. În plus, impozitele constituie o parte integrantă a politicii bugetar-fiscale
a statului, fiind utilizate la stabilizarea cererii agregate. Într-un stat democratic, impozitarea se axează
pe contractul social dintre stat şi populaţie, conform căruia cetăţenii se obligă să achite impozitele, iar
statul se obligă, la rândul său, să nu cheltuiască mijloacele băneşti încasate sub forma impozitelor fără
acordul şi în afara controlului cetăţenilor săi (în persoana reprezentanţilor săi în organele puterii
legislative).
Orice sistem fiscal urmăreşte realizarea următoarelor obiective:
 de finanţare a cheltuielilor publice potrivit obiectivului de randament financiar;
 de redistribuire (de repartiţie şi utilizare) a veniturilor şi averilor conform obiectivului de
echitate;
 de control, de stabilizare a activităţii economice sau de corecţie a dezechilibrelor care, în final,
asigură o anumită eficienţă economică.
Importanţa acestor obiective a evoluat în acelaşi mod cum a sporit rolul statului în viaţa
economică.
La rîndul său finanţarea cheltuielilor publice reprezită atragerea la fondurile statului a unei
părţi din Produsul Naţional Brut (PNB). La constituirea veniturilor bugetare participă societăţile
comerciale, regiile autonome, instituţiile publice, alte persoane juridice şi persoanele fizice, indiferent
dacă sunt rezidente sau nerezidente. Nivelul prelevărilor obligatorii este în mare parte legat de
mărimea cheltuielilor publice, deoarece constituie sursa principală de finanţare. Însă prelevările
obligatorii nu constituie unica sursă. Existenţa deficitelor publice face necesară
apelarea la alte mijloace de finanţare, cum sunt împrumuturile şi emisiunea de bani de hârtie. Analiza
ponderii prelevărilor obligatorii şi a deficitului public în Produsul Intern Brut (PIB) indică efortul făcut
de stat pentru finanţarea cheltuielilor sale. Ponderea relativ redusă a prelevărilor obligatorii în PIB
determină o pondere mai mare a deficitelor publice. Încasările nefiscale care rezultă din vânzarea de
bunuri şi servicii de stat au o pondere scăzută în totalul resurselor publice. Participarea sectorului
public la formarea resurselor financiare publice, într-o economie de piaţă, are la origine principiul
echivalenţei. Suma cheltuielilor publice raportată la PIB reflectă împărţirea sarcinilor între sectorul
public şi sectorul privat.
Redistribuirea – repartizarea, circulaţia, utilizarea produsului naţional brut. Distribuirea
fondurilor publice înseamnă repartizarea cheltuielilor publice pe destinaţii: învăţământ, sănătate,
cultură, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărie comunală şi locuinţe, apărare naţională, ordine
publică, administraţie publică, acţiuni economice, datorie publică. Pentru fiecare destinaţie, resursele
se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni. Distribuirea este în competenţa autorităţilor publice şi se
face în raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de resurse financiare.
Redistribuirea se poate realiza şi pe plan extern, prin contracararea de împrumuturi externe,
acordarea de împrumuturi externe, achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor către organismele
internaţionale de către stat sau alte instituţii publice, primirea sau acordarea de ajutoare externe de
către stat etc.
Controlul, corecţia dezechilibrelor – acest obiectiv nu se limitează la modul de constituire şi
repartizare a fondurilor publice, ci urmăreşte şi legalitatea, necesitatea, oportunitatea şi eficienţa cu
care instituţiile publice şi agenţii economici cu capital de stat utilizează resursele băneşti de care
dispun. Corecţia dezechilibrelor se exercită de Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor, Banca
Naţională şi alte instituţii financiare; organe specializate ale ministerelor, unităţilor administrativ-
teritoriale, unităţilor economice etc.
Elementele sistemului fiscal sânt:
- Sistemul de impozite şi taxe;
- Legislaţia fiscală;
- Administrarea fiscală şi organele fiscale.
Toate aceste verigi sânt strâns legate între ele , deoarece în baza legislaţiei fiscale activează
aparatul fiscal, având ca scop utilizarea sistemului de impozite ca sursă de venit a statului. Eficienţa
sistemului fiscal depinde de situaţia reală a fiecărui element al lui. Legislaţia fiscală (drept fiscal) este
concepţia susţinută în doctrina europeană a finanţelor publice cu utilitatea de a individualiza şi pune în
evidenţă ansamblul reglementărilor juridice, financiare categoria normelor juridice privind veniturile
publice care se realizează primordial cu specificul fiscal al impozitării. Potrivit necesităţilor de
realizare practică a veniturilor bugetul, reglementarea juridică a impozitelor şi taxelor cuprinde 2
categorii de norme juridice:
Categoria I - norme privind obiectul şi subiectele de impozite, taxe şi celelalte venituri bugetare.
Categoria II - norme privind procedura fiscală a stabilirii şi încasării impozitelor şi taxelor, precum şi
a soluţionării litigiilor dintre contribuabili şi organizaţiile fiscale ale statului.
Prima categorie are în general un conţinut de drept material. Potrivit necesităţilor de a institui
legal fiecare impozit în parte, precizându-se obiectul, subiectul impozabil sau taxabil, tariful de calcul,
termenii şi alte condiţii de plată a acestora.
Cea de a doua categorie cuprinde formele fiscale de natură procedurală, potrivit necesităţii de
stabilire şi încasare a impozitelor, precum şi de definitivare a lor în cazuri de contestare. Alăturat
acestora, legislaţia fiscala este completată cu acte normative care reglementează sancţiunile aplicabile
contribuabililor care declară corectitudinea obiectului impozitului sau săvârşesc alte infracţiuni fiscale,
precum şi cu acte normative privind executarea silită a impozitelor şi taxelor. În realitatea financiară
impozitele, taxele şi alte venituri bugetare fac parte din strategia finanţelor publice şi în cadrul acestora
sunt reglementate nu autonom, ci coordonat cu reglementările cheltuielilor publice, bugetului de stat şi
împrumutului de stat coordonat cu natura de drept public a acestor compartimente structurale ale
finanţelor publice.
Reglementarea juridică a impozitelor şi taxelor este instituită potrivit unor criterii de aplicare a
legii fiscale în timp şi în spaţiu, astfel ca necesităţile şi interesele finanţelor publice să fie protejate şi
realizate în mod raţional şi conform maximelor fundamentale a impunerii.
Aplicarea în timp a legii fiscale, guvernată de principiul anualităţii impozitelor, îmbinat cu perceperea
retroactivă a impozitelor în cazuri de omisiuni.
Aplicarea în spaţiu a legii fiscale este dirijată de principiul teritorialităţii impozitelor, coordonat cu
cerinţa de evitare a dublei impuneri a veniturilor.
În RM legislaţia fiscală este reprezentată de:
1. Codul Fiscal.
2. alte acte legislative adoptate în conformitate cu acesta, cum ar fi:
- Codul Vamal;
- Legea Bugetului pentru anul corespunzător;
- Instrucţiuni elaborate în baza titlurilor Codului Fiscal;
- Regulamente;
- Decrete ale Preşedintelui RM;
- Hotărâri ale Guvernului;
3. Tratate internaționale.
Actele normative adoptate de către Guvern, Ministerul Finanţelor, Serviciul Fiscal de Stat în
baza şi pentru executarea Codului Fiscal nu trebuie să contravină prevederilor lui sau să depăşească
limitele acestuia.
În cazul în care prevederile Codului Fiscal diferă de prevederile altor acte legislative privind
impozitarea şi acordarea înlesnirilor fiscale, se aplică prevederile codului.
În cazul apariţiei unor divergenţe între actele normative adoptate de către Guvern, Ministerul
Finanţelor, Serviciul Fiscal de Stat şi a Codului Fiscal, se aplică dispoziţiile codului.
Impozitarea se efectuează în baza actelor legislaţiei fiscale publicate în mod oficial, care sunt
în vigoare la termenul stabilit pentru achitarea impozitelor şi taxelor (Monitorul Oficial).
Interpretarea (explicarea) prevederilor actelor legislaţiei fiscale se efectuează de către organul
care le-a adoptat, dacă actul respectiv nu prevede altceva. Orice interpretare (explicare) se publică în
mod oficial.
 Tratat internaţional - orice acord încheiat în scris de către Republica Moldova, destinat a
produce efecte juridice şi guvernat de normele dreptului internaţional, perfectat fie într-un instrument
unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară (tratat, acord,
convenţie, act general, pact, memorandum, schimb de note, protocol, declaraţie, statut, act final, modus
vivendi, aranjament etc., toate avînd valoare juridică egală);
Tratatele internaţionale întră în vigoare, pentru Republica Moldova, în conformitate cu modul
şi termenele stabilite de tratat sau cu acordul comun al părţilor. Ratificarea, acceptarea, aprobarea sau
aderarea la un tratat internaţional este stabilit de Legea Republicii Moldova nr.595-XIV din 24
septembrie 1999 „Privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova” La situaţia de 1 ianuarie
2012 în Republica Moldova sînt puse în aplicare:
 48 tratate pentru evitarea dublei impuneri cu următoarele state;
 5 tratate privind colaborarea şi asistenţa reciprocă in problemele respectării legislaţiei fiscale
cu următoarele state;
 5 tratate privind principiile perceperii impozitelor indirecte cu următoarele state.
Dacă un acord internaţional sau o convenţie internaţională privind evitarea dublei impuneri, la
care Republica Moldova este parte şi care este ratificat în modul stabilit, stipulează alte reguli şi
prevederi decât cele fixate în Codul Fiscal sau în alte acte ale legislaţiei fiscale adoptate conform
Codului Fiscal, se aplică regulile şi prevederile acordului internaţional sau a convenţiei internaţionale.

2. Sistemul impozitelor şi taxelor percepute în Republica Moldova.

Sistemul de impozite şi taxe include impozitele şi taxele percepute în conformitate cu legislaţia
în vigoare.
Impozitul este o plată obligatorie cu titlu gratuit , care nu ţine de efectuarea unor acţiuni
determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţii de răspundere a
acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care achită această plată.
Taxa este o plată obligatorie cu titlu gratuit , care nu este impozit şi se percepe pentru unele
servicii sau acţiuni executate de către unele instituţii publice, care au un caracter juridic.
Alte plăţi efectuate în limitele relaţiilor reglementate de legislaţia fiscală nu fac parte din
categoria plăţilor obligatorii, denumite impozite şi taxe.
Sistemul de impozite şi taxe percepute în Republica Moldova corespunde structurii
administraţiei publice, care este constituită din:
- Administraţia publică centrală;
- Administraţia publică locală care cuprinde 2 niveluri: nivelul 1 întruneşte 69 de oraşe, 911
comune şi sate; nivelul 2 întruneşte 32 de raioane, UTA Gagauz Yeri, 5 municipii.
În conformitate cu articolul 6 al Codului fiscal al Republicii Moldova, sistemul de impozite şi
taxe include:
1. Impozite şi taxe generale de stat.
2. Impozite şi taxe locale
Sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat include:
b) Impozitul pe venit;
c) Taxa pe Valoarea Adăugată;
d) Accizele;
e) Impozitul privat;
f) Taxa vamală;
g) Taxele percepute în fondul rutier.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:
a) impozitul pe bunurile imobiliare;
b) taxele pentru resursele naturale;
c) taxa pentru amenajarea teritoriului;
d) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;
e) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei);
f) taxa de aplicare a simbolicii locale;
g) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială;
h) taxa de piaţă;
i) taxa pentru cazare;
j) taxa balneara;
k) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de calători pe rutele municipale, orăşenesti şi
săteşti (comunale);
l) taxa pentru parcare;
m) taxa de la posesorii de cîini;
n) taxa pentru amenajarea localităţilor din zona de frontieră care au birouri (posturi) vamale de trecere
a frontierei vamale.
La stabilirea impozitelor şi taxelor se determină: subiecţii impunerii; obiectele impunerii şi
baza impozabilă; cotele impozitelor şi taxelor; modul şi termenele de achitare; facilităţile şi înlesnirile
fiscale acordate sub formă de scutire parţială sau totală ori aplicarea de cote reduse.
Impozitele şi taxele percepute în conformitate cu prevederile Codului fiscal şi cu alte acte
normative reprezintă surse de venit ale bugetului de stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ-
teritoriale. Impozitele şi taxele locale, lista şi plafoanele taxelor locale se aprobă de către Parlament.
Deciziile autorităţilor administraţiei publice locale cu privire la punerea în aplicare, modificare a
cotelor, modului şi termenului de achitare şi aplicarea facilităţilor (în limitele competenţei lor) se
adoptă pe parcursul anului fiscal, concomitent cu modificările corespunzătoare a bugetelor unităţilor
administrativ teritoriale.

3. Administrarea fiscală şi organele fiscale.

Administrarea fiscală reprezintă activitatea organelor de stat împuternicite şi responsabile de
asigurarea colectării depline şi la termen a impozitelor şi taxelor, a penalităţilor şi amenzilor la
bugetele de toate nivelurile, precum şi de efectuare a acţiunilor de urmărire penală în caz de existenţă a
unor circumstanţe ce atestă comiterea infracţiunilor fiscale.
Organele care exercită atribuţii de administrare fiscală sânt:
- Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lângă Ministerul Finanţelor;
- Serviciile fiscale teritoriale;
- Organele vamale;
- Serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriilor şi alte organe
abilitate, conform legislaţiei.
Organele cu atribuţii de administrare fiscală, în procesul exercitării atribuţiilor respective, conlucrează
între ele şi colaborează cu alte autorităţi publice.
Organele cu atribuţii de administrare fiscală sînt în drept să prezinte informaţiile de care dispun
referitor la un contribuabil concret:
a) funcţionarilor fiscali şi persoanelor cu funcţie de răspundere ale organelor cu atribuţii de
administrare fiscală, în scopul îndeplinirii de către ei a atribuţiilor de serviciu;
b) autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, în scopul îndeplinirii de către acestea a
atribuţiilor;
c) instanţelor de judecată, în scopul examinării cazurilor ce ţin de competenţa acestora;
d) organelor de drept – informaţia necesară în cadrul urmăririi penale şi/sau privind încălcările
fiscale;
e) Comisiei Electorale Centrale şi Curţii de Conturi, în scopul îndeplinirii funcţiilor acesteia;
 f) organelor fiscale ale altor ţări, în conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte;
g) executorilor judecătoreşti, pentru executarea documentelor executorii;
h) coordonatorilor oficiilor teritoriale ale Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică
Garantată de Stat, pentru verificarea veniturilor solicitanţilor de asistenţă juridică garantată de stat;
i) organelor abilitate cu funcţii în domeniul migraţiei – informaţia despre obiectele impozabile
ale imigranţilor, în scopul îndeplinirii de către acestea a atribuţiilor;
j) organelor cu atribuţii de aprobare a preţurilor şi tarifelor, în scopul îndeplinirii de către acestea
a atribuţiilor;
k) contribuabilului – informaţia cu caracter personal despre acesta privind obligaţiile fiscale şi
alte plăţi la bugetul public naţional, a căror evidenţă este ţinută de organul fiscal;
l) mijloacelor de informare în masă – informaţia despre sumele de plăţi achitate la bugetul public
naţional şi/sau încălcările fiscale dacă acest fapt nu este în detrimentul intereselor legale ale organelor
de drept şi judiciare;
m) administratorilor autorizaţi, în conformitate cu prevederile legislaţiei insolvabilităţii şi
administratorilor autorizaţi.
Sarcina de bază a organului fiscal constă în exercitarea controlului asupra respectării legislaţiei
fiscale , asupra calculării corecte, vărsării depline şi la timp la buget a sumelor obligaţiilor fiscale.
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lângă Ministerul Finanţelor şi fiecare serviciu teritorial,
fiind subordonat primului: au statut de persoană juridică şi sânt finanţate de la bugetul de stat;
activează în baza Constituţiei Republicii Moldova, al Codului fiscal şi a altor acte normative.
Ministerul Finanţelor exercită dirijarea metodologică a activităţii Inspectoratului Fiscal Principal de
Stat fără ingerinţe în activitatea lui şi a serviciilor fiscale teritoriale.
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul Finanţelor (exercită următoarele
atribuţii:
a) efectuează supravegherea activităţii inspectoratelor fiscale de stat teritoriale şi a
inspectoratelor fiscale de stat specializate în vederea exercitării controlului fiscal, asigură crearea şi
funcţionarea unui sistem informaţional unic privind contribuabilii şi obligaţiile fiscale;
a1) asigură organizarea şi îndrumarea activităţii inspectoratelor fiscale de stat teritoriale şi a
inspectoratelor fiscale de stat specializate prin elaborarea ghidurilor, manualelor, normelor
metodologice ce ţin de aplicarea procedurilor de administrare fiscală, în scopul aplicării unitare şi
nediscriminatorii a legislaţiei fiscale;
b) controlează şi/sau auditează activitatea inspectoratelor fiscale de stat teritoriale şi a
inspectoratelor fiscale de stat specializate, examinează scrisorile, cererile şi reclamaţiile referitoare la
acţiunile acestora, ia măsuri în vederea eficientizării activităţii lor;
c) emite ordine, instrucţiuni şi alte acte în vederea executării legislaţiei fiscale;
d) organizează popularizarea legislaţiei fiscale, răspunde la scrisorile, reclamaţiile şi la alte petiţii
ale contribuabililor în modul stabilit;
e) efectuează controale fiscale;
e1) asigură administrarea fiscală a marilor contribuabili;
f) organizează şi efectuează, după caz, executarea silită a obligaţiilor fiscale, precum şi verifică
corectitudinea acţiunilor şi procedurii de alăturare şi raportare prevăzute la art.197 alin.(31) şi la
art.229 alin.(22), realizate de către executorul judecătoresc;
g) examinează contestaţii şi emite decizii pe marginea lor;
h) exercită controlul asupra respectării legislaţiei fiscale în activitatea organelor vamale şi
serviciilor de colectare a impozitelor şi taxelor locale şi prezintă autorităţilor competente propuneri
vizînd tragerea la răspundere a funcţionarilor acestor autorităţi care au încălcat legislaţia fiscală;
h1) emite decizii asupra cazului de încălcare fiscală stabilit în urma aplicării metodelor şi surselor
indirecte de estimare a obligaţiei fiscale;
Inspectoratul fiscal de stat teritorial, precum şi inspectoratul fiscal de stat specializat exercită
următoarele atribuţii:
a) întreprinde măsuri pentru asigurarea stingerii obligaţiilor fiscale;
b) popularizează legislaţia fiscală şi examinează scrisorile, cererile şi reclamaţiile
contribuabililor;
 c) asigură evidenţa integrală şi conformă a contribuabililor şi a obligaţiilor fiscale, cu excepţia
celor administrate de alte organe;
d) efectuează controale fiscale;
d1) emite decizii asupra cazurilor de încălcare fiscală stabilite în urma aplicării metodelor şi
surselor indirecte de estimare a obligaţiei fiscale;
e) efectuează executarea silită a obligaţiilor fiscale;
f) asigură gratuit contribuabilii cu formulare tipizate de dări de seamă fiscale, elaborate în
conformitate cu instrucţiunile respective;
g) eliberează, contra plată, subiecţilor impunerii formulare de facturi fiscale pe suport de hîrtie în
modul stabilit de Inspectoratul Fiscal Principal de Stat;
h) sigilează maşinile de casă şi de control ale contribuabililor, ţine evidenţa lor, efectuează
controale privind utilizarea maşinilor de casă şi de control la decontările în numerar şi privind
asigurarea păstrării benzilor de control emise de acestea;
i) examinează contestaţii, cereri prealabile şi emite decizii asupra lor;
j) exercită alte atribuţii prevăzute de legislaţie.
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul Republicii
Moldova, iar inspectoratul fiscal de stat teritorial sau inspectoratul fiscal de stat specializat poate să-şi
exercite atribuţiile în afara teritoriului stabilit numai cu autorizarea conducerii Inspectoratului Fiscal
Principal de Stat.
Atribuţiile şi drepturile organelor vamale
Organele vamale exercită atribuţii de administrare fiscală potrivit Codului Fiscal, Codului vamal
şi altor acte normative adoptate în conformitate cu acestea.
Organele vamale exercită drepturi ce ţin de asigurarea stingerii obligaţiilor fiscale aferente
trecerii frontierei vamale şi/sau plasării mărfurilor în regim vamal potrivit Codului vamal, Codului
Fiscal în cazurile expres prevăzute de el, precum şi altor acte normative adoptate în conformitate cu
acestea.
Obligaţiile organelor vamale
Organele vamale au obligaţii ce ţin de asigurarea stingerii obligaţiilor fiscale aferente trecerii
frontierei vamale şi/sau plasării mărfurilor în regim vamal potrivit Codului vamal, Codului Fiscal în
cazurile expres prevăzute de el, precum şi altor acte normative adoptate în conformitate cu acestea,
inclusiv obligaţia:
a) de a trata cu respect şi corectitudine contribuabilul, reprezentantul lui, alţi participanţi la
raporturile fiscale;
b) de a informa contribuabilul, la cerere, despre impozitele şi taxele în vigoare, despre modul şi
termenele lor de achitare şi despre actele normative respective;
c) de a informa contribuabilul despre drepturile şi obligaţiile lui;
d) de a elibera contribuabilului, la cerere, certificate privind stingerea obligaţiei fiscale;
e) de a nu divulga informaţiile care constituie secret fiscal;
f) de a prezenta organului fiscal documente şi informaţii privind respectarea legislaţiei fiscale,
calcularea şi vărsarea la buget a impozitelor şi taxelor prevăzute de Codul Fiscal, aferente trecerii
frontierei vamale şi/sau plasării mărfurilor în regim vamal, de a executa cerinţele legitime ale
funcţionarului fiscal;
g) de a ţine evidenţa obligaţiilor fiscale aferente trecerii frontierei vamale şi/sau plasării
mărfurilor în regimul vamal respectiv.
Organele vamale trag la răspundere, în conformitate cu legislaţia vamală, persoanele care au
încălcat legislaţia fiscală la trecerea frontierei vamale şi/sau la plasarea mărfurilor în regim vamal.
Atribuţiile serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale
În cadrul primăriilor funcţionează serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale cu
atribuţii de administrare a impozitelor şi taxelor.
Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale exercită, corespunzător domeniului de
activitate, următoarele atribuţii:
a) întreprinde măsuri pentru asigurarea stingerii obligaţiilor fiscale;
b) popularizează legislaţia fiscală şi examinează scrisorile, cererile şi reclamaţiile contribuabililor;
c) efectuează controale fiscale;
d) asigură evidenţa integrală şi conformă a contribuabililor şi a obligaţiilor fiscale, cu excepţia celor
administrate de alte organe;
referitor la evidenţa contribuabililor ale căror obligaţii fiscale sînt calculate de serviciu şi la
evidenţa acestor obligaţii, alte atribuţii prevăzute expres de legislaţia fiscală. Atribuţiile privind
compensarea sau restituirea sumelor plătite în plus şi a sumelor care, conform legislaţiei fiscale,
urmează a fi restituite, executarea silită a obligaţiilor fiscale şi tragerea la răspundere pentru încălcări
fiscale sînt exercitate, conform Codului Fiscal, în comun cu organul fiscal.
 TEMA 9: Politica fiscală

1. Esenţa politicii fiscale.

2. Politica fiscală a Republicii Moldova la etapa actuală.

1. Esenţa politicii fiscale.

Încă din anul 1748 în lucrarea sa “Despre spiritul legilor” Montesquieu susţinea că veniturile
statului sunt o porţiune pe care fiecare cetăţean o dă din venitul său pentru a avea siguranţa celeilalte
porţiuni sau pentru a se folosi de ea în mod plăcut. Pentru a stabili aceste venituri în chip potrivit,
trebuie să se ţină seama şi de nevoile statului şi de nevoile cetăţeanului.
Orientarea activităţii fiscale îşi găseşte consacrarea în constituţie care promovează principiul
justei aşezări a sarcinilor fiscale. Pentru a-şi asigura acoperirea, măcar în parte, a cheltuielilor sale şi a
celor legate de satisfacerea nevoilor societăţii, statul prin intermediul structurilor sale, a reglementat
veniturile bugetare sub formă de obligaţie juridică în rândul îndatoririlor fundamentale ale
cetăţeanului.
Întregul sistem fiscal modern se construieşte pe principiile edictate în art. 13 din Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 potrivit căruia: ”pentru întreţinerea forţei publice şi pentru
administraţie o contribuţie comună este indispensabilă. Ea trebuie raportată egal între toţi cetăţenii în
măsura posibilităţilor lor”.
Una din principalele modalităţi de participare a persoanelor fizice şi juridice la constituirea
fondurilor generale ale societăţii, în vederea îndestulării nevoilor reclamate de existenţa şi dezvoltarea
statală o constituie impozitul. El poate fi definit ca o contribuţie bănească obligatorie fără
contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil datorată bugetului de stat de către persoanele fizice şi juridice
pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă, precum şi o pârghie financiară prin
care se conferă posibilitatea desfăşurării activităţii economice şi modelării comportamentului
investiţional.
În literatura de specialitate există numeroase definiţii date impozitului. Astfel, Alvin Hansen
consideră că impozitele sunt preţuri stabilite prin constrângere pentru servicii guvernamentale.
Economistul german F. K. Mann precizeză că cetăţeanul capătă dreptul de a pretinde pentru suma
totală a impozitelor plătite un bun cumulativ din partea societăţii care este format dintr-o complexitate
extrem de variată de servicii publice. Dar cetăţeanul care plăteşte impozite nu beneficiază în mod
efectiv de toate serviciile pe care le prestează statul, ci este liber să beneficieze de cele care îi convin,
în funcţie de obiceiurile sale.
Curtea Supremă în SUA a statuat: ”puterea de a impune, indispensabilă pentru existenţa
oricărui guvern civilizat, se exercită în baza presupunerii unui echivalent restituit contribuabilului în
ceea ce priveşte protecţia persoanei şi a proprietăţii sale, în crearea şi menţinerea unor avantaje publice
de care el profită”.
Impozitul are caracter unilateral ca o consecinţă a suveranităţii statului, o instituţie de drept
public şi îndeplineşte o funcţie financiară constituind partea esenţială a veniturilor statului.
Pe lângă impozite, taxele sunt o categorie de venituri bugetare care se definesc ca plăţi datorate
de persoanele care beneficiază de anumite servicii sau activităţi ale unor organe de stat. Trăsătura
esenţială a impozitelor este reversibilitatea, care deşi nu constituie o contraprestaţie imediată, ca în
cazul taxelor, se reîntorc sub forma unor acţiuni, servicii, gratuităţi, de care beneficiază populaţia prin
diferite acţiuni sau programe social-culturale.
Adam Smith a fost primul care s-a ocupat de principiile impunerii şi considera că acestea ar fi:
justeţea impunerii (echitatea fiscală), certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitului şi
randamentul acestora. Politica fiscală trebuie să urmeze câteva direcţii esenţiale pentru a se evita
diminuarea veniturilor care rămân la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice pentru consum personal şi
acumulare, ca urmare a fiscalităţii excesive şi anume:
- repartizarea sarcinilor fiscale să fie echitabilă, adică fiecare să fie determinat să-şi plătească
corect partea ce-i revine;
 - impozitele trebuie selecţionate de aşa manieră încât să minimalizeze influenţa asupra
deciziilor economice luate pe alte pieţe eficiente şi folosite pentru a corecta insuficienţa în sectorul
privat;
- structura impozitului trebuie să faciliteze folosirea politicii fiscale în legătură cu obiectivele
stabilizării şi creşterii economice;
- sistemul fiscal trebuie să permită o administrare eficientă şi nearbitrară pe înţelesul
contribuabilului;
- costul administraţiei şi al sistemului de constrângere să fie redus.
Sarcina fiscală este cu atât mai greu de suportat cu cât este mai scăzut produsul intern brut ce
revine în medie pe locuitor, iar impozitele excesive au o influenţă negativă asupra economiei pentru că
subminează iniţiativa şi stimularea întreprinzătorilor împiedicând creşterea producţiei.
Concluzionând, putem spune că un sistem fiscal este întotdeauna un compromis între
necesitatea de intrare de venituri şi grija pentru echitatea socială, pentru proporţionalitatea plăţilor în
funcţie de capacitatea fiecărui contribuabil.

2. Politica fiscală a Republicii Moldova la etapa actuală.

1. Obiectivele generale ale politicii fiscale pe anii 2009–2011 rămîn ca şi în anii precedenţi:
(1) asigurarea echităţii, stabilităţii şi transparenţei fiscale; (2) optimizarea presiunii fiscale; (3)
sistematizarea şi simplificarea legislaţiei fiscale; (4) armonizarea principiilor puse la baza legislaţiei
fiscale naţionale cu cele ale legislaţiei comunitare. Pe termen mediu se preconizează o serie de măsuri
de politică fiscală axate pe principalele tipuri de impozite, după urmează.
Impozitul pe venitul persoanelor fizice
2. Scopul măsurilor propuse la impozitul pe venitul persoanelor fizice este susţinerea
persoanelor cu venituri mici şi transpunerea treptată a presiunii fiscale asupra populaţiei cu
venituri medii şi mai sus de medii. Pentru aceasta în 2009 – 2011 se prevede menţinerea în continuare
a sistemului de impozitare progresivă a veniturilor persoanelor fizice. Cotele şi scutirile la acest tip de
impozit se prezintă în tabelul 3.1.
Impozitele sociale
3. Pe termen mediu se prevede revederea contribuţiilor de asigurări sociale şi medicale în
sensul stabilirii unei presiuni fiscale rezonabile atît pentru angajator, cît şi pentru salariat. Evoluţia
cotelor impozitelor sociale se prezintă în tabelul 3.1. Totodată, măsurile formulate au menirea de a
consolida stabilitatea financiară a sistemului de asigurări sociale şi de a extinde pachetul de servicii
medicale oferite populaţiei prin intermediul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală. Adiţional, în
perioada de referinţă va fi definitivat şi pus în aplicare Titlul X „Contribuţiile sociale” al Codului
fiscal, fapt care va permite simplificarea administrării fiscale şi îmbunătăţirea bazei fiscale a acestor
contribuţii.
Taxa pe valoarea adăugată
4. În 2011 se prevede: a) asigurarea compatibilităţii integrale a regulilor de determinare a
locului prestării serviciilor (cuprinse în legislaţia fiscală naţională) cu normele OMC; b)
implementarea sistemului de restituire a TVA persoanelor fizice nerezidente.
Accizele
5. Cotele accizelor stabilite în sume fixe pentru bere, producţia vinicolă, băuturile alcoolice
tari, băuturile slab alcoolice, produsele din tutun, utilaj electronic, autoturisme vor fi ajustate la
inflaţia prognozată pentru anii 2009 – 2011.
Taxa vamală
 6. Pentru anii 2009 - 2010 se preconizează definitivarea şi punerea în aplicare a Titlului XI
„Taxa vamală” al Codului fiscal, ceea ce va permite de a sistematiza în Codul fiscal toate normele
privind reglementarea taxei vamale.
Impozitul pe bunurile imobiliare
7. În anii 2009 – 2011 se prevede continuarea implementării următoarelor trei etape a
noului sistem de impozitare a diferitelor categorii de bunuri imobiliare în funcţie de valoarea de
piaţă a acestora, care se prezintă în tabelul 3.2. Măsura de politică fiscală respectivă ţine de
optimizarea presiunii fiscale.
Tabelul 3.2. Etapele de implementare a noului sistem de impozitare a bunurilor imobiliare în 2009 –
2011
Etapele de Categoria de bunuri imobile evaluate Anul
implementare la valoarea de piaţă implementării
II - Garajele, loturile, întovărăşirilor pomicole şi construcţiile
amplasate pe ele din municipii şi oraşe, inclusiv localităţile 2009
din componenţa acestora, cu excepţia satelor (comunelor)
- Bunurile imobiliare cu destinaţie comercială şi industrială
III Terenurile agricole şi construcţiile amplasate pe ele 2010
IV Bunurile imobiliare cu destinaţie locativă – case de locuit 2011
individuale din localităţile rurale şi grădini din extravilan

Taxele locale
8. Pentru anul 2009 este modificată baza impozabilă la taxa pentru parcare, prin trecerea de
la baza impozabilă stabilită în funcţie de venitul din vînzări a serviciilor de parcare prestate la cea
stabilită în funcţie de suprafaţa de parcare.
Alte impozite şi taxe
9. Pentru anul 2010 se prevede finalizarea sistematizării legislaţiei fiscale, prin elaborarea
şi adoptarea Titlului XII al Codului fiscal „Alte impozite şi taxe”, care va reglementa impozitul
privat şi patenta de întreprinzător.
 TEMA 10: Reforma fiscală
1. Necesitatea reformei fiscale.
2. Reforma fiscală în Republica Moldova şi etapele acestora.

1. Necesitatea reformei fiscale.

Una din componentele esenţiale ale reformei economice o constituie reforma fiscală, care
trebuie să conducă la consolidarea administraţiei fiscale, prin introducerea unui sistem fiscal eficient
care, să asigure, formarea resurselor financiare ale statului şi posibilitatea realizării programelor
economice, administrative şi sociale. Implementarea unui asemenea sistem fiscal este un proces dificil
şi o necesitate stringentă, ce trebuie înfăptuită pentru a nu compromite reforma economică.
Conform concepţiei reformei fiscale, sistemul fiscal este menit să asigure o atitudine unică şi
echitabilă din partea statului faţă de toţi contribuabilii, indiferent de tipul de proprietate şi forma de
gospodărire, să asigure crearea unei baze stabile pentru finanţarea programelor de stat şi dezvoltarea
sferei serviciilor. Structura acestui sistem trebuie să fie organizată astfel încât statul să poată garanta
înlesniri sociale şi economice unor pături ale populaţiei şi unor ramuri ale economiei.
Deci, obiectivele reformării sistemului fiscal constituiau:
1. Asigurarea dezvoltării economice. Sistemul fiscal trebuie să stimuleze dezvoltarea
concurenţei şi asigurarea populaţiei cu locuri de muncă, să înlăture factorii ce împiedică desfăşurarea
activităţii de întreprinzător atât de către întreprinderile cu investiţii străine, cît şi de către producătorii
autohtoni, fapt ce ar asigura dezvoltarea economică. Cea mai simplă şi mai eficientă cale de atingere a
acestui obiectiv este extinderea bazei de impunere fiscală şi reducerea cotelor de impozit. Facilităţile
fiscale care vor fi acordate trebuie să servească anumitor scopuri şi să nu influenţeze alegerea unei sau
altei sfere a activităţii economice.
Este important ca sistemul fiscal să nu-i dezavantajeze pe agenţii economici din Republica Moldova în
procesul concurenţei pe piaţa internă şi cea externă, iar competitivitatea sistemelor fiscale să fie
considerată o realitate obiectivă. Totodată, cotele de impozit să nu fie mai mari decât cele existente în
ţările parteneri comerciali ai Republicii Moldovei.
2. Simplitatea. Unul din principiile de bază ale impunerii şi administrării fiscale este
simplitatea, care presupune:
a) existența unui sistem inteligibil atât pentru contribuabili, cît şi pentru administraţia fiscală;
b) excluderea dublei impuneri şi a unor metode împovărătoare de percepere a impozitelor;
c) excluderea din baza de impunere fiscală a contribuabililor cu venit mic;
d) reducerea si simplificarea cerinţelor față de completarea declaraţiilor fiscale.
3. Echitatea. Sistemul fiscal trebuie să asigure distribuirea echitabilă a poverii fiscale între
contribuabili. Aceasta înseamnă ca persoanele fizice şi juridice care se află în condiţii economice egale
trebuie să fie supuse impunerii fiscale în mod egal. Toate persoanele fizice cu un nivel înalt de
venituri, precum şi întreprinderile rentabile trebuie să plătească partea echitabilă de impozit, iar
mărfurile similare trebuie să fie supuse TVA sau accizelor în baza unor cote unice.
Povara impozitului pe venit şi a impozitelor pe consum trebuie să fie repartizată în mod mai
echitabil între mărfuri (servicii) şi ramurile economiei care le produc (le prestează).
4. Nivelul veniturilor şi stabilitatea lor. O sarcină importantă a reformei fiscale este sporirea
volumului încasărilor fiscale în bugetul de stat şi în bugetele locale. În prezent, încasările bugetare nu
corespund necesitaţilor economice, fapt care generează prestarea unui număr redus de servicii finanţate
de la bugetul de stat, finanţarea insuficientă a unor programe sociale în domeniul ştiinţei, culturii,
ocrotirii sănătăţii şi al învăţământului. Volumul insuficient de încasări fiscale constrânge Guvernul să
finanţeze multe programe de stat din contul creditelor. Ca rezultat, mijloacele disponibile pentru
investiţii se reduc din motivul necesitaţii împrumutării lor.
5. Administrarea eficientă. Obiectivele menţionate mai sus nu pot fi atinse fără o administrare
fiscală eficientă. Aceasta înseamnă că:
a) respectarea legislaţiei fiscale trebuie să fie o sarcină de primă importanţă a administrației
fiscale;
b) obligațiile fiscale trebuie să fie stabilite prompt si corect;
c) datoriile fiscale trebuie achitate;
d) în toate centrele raionale ale țării trebuie să se aplice un mod unic de impunere fiscală.
Promovarea unei reforme fiscale în Republica Moldova la începutul anilor 90 devenise o
necesitate absolută, întrucît sistemul fiscal moştenit nu permitea în general, introducerea unor reforme
graduale prin care statul să-şi poată asigura veniturile bugetare necesare pentru finanțarea programelor
de stat, dezvoltarea sferei serviciilor, a activităților economiei, redistribuirea veniturilor între diverse
categorii sociale ale populației.
Sistemul fiscal practicat în perioada economiei centralizate, în care statul determina veniturile,
costurile de producţie şi preţurile fiscale se caracteriza prin rolul nesemnificativ al impozitului pe
beneficiu, care constituia pentru stat, ca unic proprietar, doar instrumentul prin care preleva surplusul
financiar al întreprinderii. “În genere în economia socialistă, impozitul avea un efect neutru asupra
eficienţei şi a stimulentelor producătorilor. Pentru stat era doar importantă încasarea sumelor pe care şi
le planificase pentru a-şi realiza obiectivele stabilite.”
Efectuînd o retrospectivă, vedem că sistemul fiscal autohton s-a dezvoltat paralel cu cel al
URSS, după aceleaşi legi, principii şi regulamente. Ele au cuprins atît drepturile, cît şi obligaţiunile,
responsabilităţile inspectoratelor fiscale. “În RSSM, ca şi în URSS, a fost stabilit un sistem strict
centralizat de calculare şi încasare la buget a impozitelor şi a altor plăţi percepute de la întreprinderile
şi organizaţiile de stat, cooperativele agricole şi de producere, precum şi de la populaţie. Începînd cu
1991, în republică a început să se aplice propria legislaţie fiscală, ţinîndu-se cont de specificul
economiei şi interesele bugetare naţionale”
 Sîntem de acord cu menţiunile unor cercetători că “vechiul sistem de impozitare la etapa
tranziţiei nu mai putea fi aplicat, deoarece s-a distrus substanţial baza lui de funcţionare prin reducerea
considerabilă a activităţii economice în întreprinderile de stat, prăbuşirea sistemului administrativ de
colectare a impozitelor, apariţia evaziunii fiscale, facilitată şi de incompetenţa autorităţilor de a aplica
practici contabile, care au condus la diminuarea drastică a veniturilor bugetare. În acelaşi timp, se
remarcă o tendinţă de creştere a cheltuielilor bugetare datorită susţinerii şi promovării sectorului privat,
precum şi datorită dorinţei de dezvoltare a infrastructurii rămasă mult în urmă faţă de ţările dezvoltate.
Astfel, apare preocuparea Moldovei de a înfăptui reforme radicale în sistemul fiscal, care să dea
posibilitatea asigurării atît a creşterii veniturilor statului, cît şi a unui mediu fiscal favorabil
funcţionării pieţii şi dezvoltării sectorului privat, un sistem explicit de impozitare bazat pe
mecanismele pieţii”
2. Reforma fiscală în Republica Moldova şi etapele acestora.

Necesitatea înfăptuirii reformei fiscale a fost condiționată de faptul că sistemul fiscal a fost
recunoscut ca fiind:
- inechitabil - sarcina fiscală repartizată inegal între persoanele fizice și subiecții economici, care
se află în aceleați condiții economice;
- condiționează dificultăți în calea dezvoltării economice și creării unor noi locuri de muncă;
- nu contribuie la colectarea eficientă a mijloacelor necesare finanțării programelor de stat și a
sferei serviciilor.
Premisele menţionate au servit drept imbold în efectuarea primei reforme fiscale în
Republica Moldova care evidenţiază două etape de bază.
În prima etapă (1992-1993), s-a produs adoptarea şi punerea în aplicare a părţii de bază a
actelor legislative fiscale menite, pe de o parte, să stimuleze activitatea economică a producătorilor de
mărfuri, să contribuie la stabilizarea sferei de producţie, iar pe de altă parte să asigure stabilitatea bazei
veniturilor bugetare, suficientă pentru realizarea suveranităţii de stat şi a politicii sociale a Guvernului.
Acestea sânt legile cu privire la bazele sistemului fiscal, impozitul pe beneficiu întreprinderilor,
impozitul funciar şi modul de impozitare, impozitul pe venitul persoanelor fizice, impozitul rutier, taxa
de stat, impozitul pe operaţiuni cu hârtii de valoare, decretele cu privire la impozitul pe valoarea
adăugată, accizele, impozitul pe bunurile imobiliare, impozitul din beneficiu băncilor şi al altor
instituţii de credit, impozitul din beneficiul întreprinderilor şi societăţilor de asigurări.
A doua etapă (1994-1995), au constituit-o perfecţionarea impozitării ca sistem unitar-reglator
al dezvoltării social-economice, sporirea în structura încasărilor de impozite a cotei impozitelor
directe. În condiţiile devenirii autoadministrării locale reale şi a autogestiunii a fost efectuată
diferenţierea sistemului fiscal în impozite şi taxe locale pe baza aprecierii exacte a plăţilor fiscale, care
se varsă completamente în bugetele locale, şi defalcările parţiale din plăţile fiscale, create pe teritoriu
corespunzător, dar care se varsă în bugetul republican.
 Anume la această etapă a reformei sistemului fiscal s-au fundamentat şi s-au aprobat noi acte
legislative definitorii pentru economia de piaţă şi s-au continuat perfecţionarea legislaţiei fiscale
existente. S-a introdus TVA şi a fost instituit un nou sistem de percepere a accizelor la produsele de
import şi din ţară, s-a actualizat metodologia de calcul a beneficiului impozabil şi a impozitului pe
beneficiu, asigurându-se corelarea celor două sisteme de impozitare.
Cu toate acestea, sistemul fiscal creat pe parcursul anilor 1992-1995 rămînea a fi destul de
complicat, fapt care genera nerespectarea prevederilor fiscale de către contribuabili. Asfel, sistemul
fiscal necesita o îmbunătăţire considerabilă şi urma să fie adaptat la noile condiţii de piaţă, menit să fie
supus unei noi reforme fiscale în Republica Moldova.
Toate acestea au urgentat luarea a unor măsuri de perfecţionare a sistemului fiscal, fapt care şi-
a găsit reflectare în „Concepţia Reformei fiscale” adoptată la 24 aprilie 1997. Conținutul economic al
acestei reforme consta în necesitatea creării unor condiţii, care, pe de o parte, să nu permită recurgerea
la evaziune fiscală din partea contribuabililor cinstiţi, iar pe de altă parte, să închidă toate căile şi
modalităţile de sustragere de la plata impozitelor utilizate, pînă în prezent, de către agenţii economiei
tenebre.
A doua reformă fiscală promovată în Republica Moldova, cuprinde, după unele surse de
specialitate, şase etape de realizare a ei. Astfel, menţionăm :
Prima etapă. Reforma sistemului impozitului pe venit (1995-1997), a inclus unificarea într-un
Cod unic a tuturor prevederilor referitoare la impozitarea venitului întreprinderilor şi persoanelor fizice
şi a tuturor prevederilor administrative aferente, care s-a realizat prin adoptare şi punerea în aplicare de
la 1 ianuarie 1998 a Titlului II ”Impozitul pe venit” al Codului Fiscal. Noul impozit pe venit se percepe
în trei forme de bază: impozitul pe profitul întreprinderii, impozitul reţinut din salariile angajaţilor şi
impozitul pe venitul persoanelor liber angajate.
Etapa a doua. Reforma sistemului impozitului pe valoare adaugata (1997-1999) - reforma
sistemului TVA şi a accizelor, care s-a realizat prin adoptarea şi punerea în aplicare a Titlului III ”Taxa
pe valoarea adăugată” (de la 1 iulie 1998) şi Titlul IV ”Accizele” (de la 1 ianuarie 2001) ale Codului
Fiscal. S-a simplificat procedura de calculare a TVA şi a accizului, au fost revăzute şi anulate
facilităţile fiscale neefective, a fost extins complet mecanismul de trecere în cont, precum şi modificată
procedura de înregistrare în calitate de contribuabili ai TVA şi ai accizului.
Etapa a treia. Modificarea sistemului de impunere a pămîntului şi a bunurilor imobiliare
(1997-2000, cu perspective de noi reforme), o constituie perfecţionarea sistemelor impozitului funciar
şi imobilului, care s-a realizat prin adoptarea şi punerea în aplicare de la 1 ianuarie 2001 a Titlului VI
”Impozitul pe bunurile imobiliare” al Codului Fiscal.
Etapa a patra. Perfecţionarea metodelor de colectare a impozitelor utilizate de către
administrația fiscală (1997 până în prezent), prevedea modernizarea metodelor pe care administraţia
fiscală le aplică la colectarea impozitelor (îmbunătăţirea auditului, a procesului de instruire
profesională, tratarea echitabilă a contribuabililor). La 1 iulie 2002 a fost elaborat şi pus în aplicare
Titlul V al Codului Fiscal ”Administrarea fiscală”.
Etapa a cincea. Studierea şi analiza altor surse de încasări fiscale, precum şi a defalcărilor în
bugetul asigurărilor sociale de stat (2000-2001), prevede examinarea altor surse de venituri statale în
scopul reducerii sau eliminării celor care nu asigură venituri considerabile sau stopează dezvoltarea
economică. Această etapă se realizează prin prevederea unor aşa plăţi obligatorii la buget ca defalcările
în Fondul Social şi reducerea sau substituirea acestora cu alte tipuri de venituri, sau compensarea din
contul impozitelor şi taxelor existente la moment, perfecţionate în urma implementării celor 4 etape ale
reformei fiscale.
A şasea etapă a reformei fiscale. Perfecţionarea modului de distribuire a veniturilor între
bugetul de stat şi bugetele locale (2001 până în prezent), ţine de distribuirea veniturilor bugetare între
organele centrale şi locale, care prevede asigurarea ambelor nivele guvernamentale (central şi local) cu
venituri necesare pentru finanţarea programelor şi serviciilor prestate de ele.
Toate aceste probleme erau reflectate în Codul Fiscal al Republicii Moldova, din 1 ianuarie
1998, care prezenta principalele direcţii de promovare a politicii fiscale realizată în domeniul
reformelor. Codul Fiscal în prezent, cuprinde 9 titluri ce reglementează impozitul pe venit, taxa pe
valoarea adăugată, accizele, impozitul pe bunurile imobiliare, taxele locale, administrarea fiscală,
taxele pentru resursele naturale, taxele rutiere.
Începând cu 1 ianuarie 2004 în Republica Moldova s-a implementat sistemul asigurării
obligatorii de asistenţă medicală. În conformitate cu Legea cu privire la mărimea, modul şi termenele
de achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală nr.1593-XV din 26.12.2002.
Şi în sfîrşit, ultima reformă fiscală, şi cea mai îndrăzneaţă şi ambiţioasă reformă fiscală
adoptată vreodată în Republica Moldova este reforma de liberalizare a economiei conform Legii cu
privire la liberalizarea economiei nr.111-XVI din 27 aprilie 2007. Ea se compune din trei etape
distincte, şi anume:
 Legalizarea capitalurilor;
 Amnistia generală a impozitelor;
 Reforma sistemului de impunere a veniturilor persoanelor juridice.

În continuare sunt redate momentele cheie care au condiţionat efectuarea acestor reforme
curajoase, argumentele care au stat la baza deciziilor de liberalizare a economiei.

1. Către finele anului 2006, în economia naţională s-a simţit o încetinire a ritmurilor de creştere.
Creşterea economică din contul rezervelor (investiţiilor) interne şi consumului stimulat de remitenţe
era limitată şi nu putea să asigure creşterea continuă a PIB în ritmuri avansate. Astfel, pentru anul 2006
creşterea PIB a constituit doar 4,8%, pe când în anii 2001-2005 acest indicator a variat de la 6,1% la
7,8%.
2. La 1 ianuarie 2007, România a devenit membru al Uniunii Europene, şi pe lângă beneficiile obţinute
în urma aderării, a fost obligată să accepte multiple condiţii, inclusiv de ordin bugetar - fiscal impuse
de UE. Totodată, mai multe companii transnaţionale erau în căutarea alternativelor pentru a-şi
reamplasa unele componente ale businessului în ţările din afara UE, pentru a beneficia de costuri
fiscale şi de manoperă mai ieftine.

3. Ritmurile de creştere a economiei naţionale nu erau satisfăcătoare pentru a oferi locuri de muncă
suficiente şi bine remunerate în ţară, pentru a face munca în Republica Moldova mai atractivă faţă de
munca peste hotarele ei. Plecarea la muncă peste hotare a unei părţi active a populaţiei diminua din
atractivitatea investiţională a Republicii Moldova. Mai mult ca atât, odată cu aderarea României la UE,
riscul exportului forţei de muncă în ţara vecină a crescut semnificativ.

4. În conjuctura anului 2007, Republica Moldova avea un şir de avantaje faţă de alte state din regiune
prin:

- amplasarea geografică la hotarul UE;

- deschiderea pentru investiții străine;

- stabilitatea politică;

- preferințele comerciale in relațiile cu UE si CSI;

- forța de muncă ieftină comparativ cu UE;

- posibilitatea de a face competiţie statelor membre ale UE prin modificarea flexibilă a politicii
fiscale, fără careva restricţii.

5. Totodată, existau şi dezavantaje care frânau fluxul de investiţii şi respectiv creşterea

economică:
- existenţa focarului de instabilitate şi incertitudine în soluţionarea problemei Transnistrene;

- insuficiența forței de muncă calificată;

- infrastructura regională slab dezvoltată;

- valoarea istorică redusă (nereală) a activelor întreprinderilor autohtone.

La acel moment, posibilităţile erau limitate în soluţionarea imediată a diferendului

Transnistrean, insuficienţa mijloacelor financiare pentru dezvoltarea masivă a infrastructurii
economice şi imposibilitatea pregătirii rapide a forţei de muncă care după nivelul de calificare să
corespundă cerinţelor investitorilor străini.

În aşa situaţie era vital necesar de a întreprinde acţiuni foarte hotărâte, chiar neordinare, care ar
prevala dezavantajele indicate, pentru a da un semnal clar pentru businessul transnaţional despre
atractivitatea şi predispunerea Republicii Moldova de a servi drept teren fertil şi prielnic pentru
dezvoltarea afacerilor, atragerea investiţiilor care aveau tendinţa de reamplasare din UE în alte țări.

Pentru a da semnalul pozitiv investitorilor străini, era necesar de a găsi soluţii reale care puteau fi
realizate imediat si cu efect rapid. Aceste acțiuni puteau fi:

- diminuarea presiunii administrative asupra mediului de afaceri;

- acceptarea investiţiilor în dezvoltarea afacerilor, fără verificări suplimentare, chiar dacă nu

putea fi confirmată proveniența mijloacelor;

- promovarea unei politici fiscale atractive comparativ cu alte state.

Importanţa pe care o are reforma de liberalizare a unei economii, este cu atât mai mare cu cât
această este aplicată într-o economie de tranziţie, aşa cum este cea a Republicii Moldova. Condiţia
imperativă a aplicării acestei iniţiative este de a fi însoţită şi de alte reforme cu menirea de a încuraja
agenţii economici de a-şi declara capitalul.
Atragerea mijloacelor rezidenților Republicii Moldova în economia țării s-a efectuat prin
procedura de legalizare a capitalului (mijloacelor financiare, activelor materiale și financiare).
Legalizarea capitalului s-a efectuat prin procedura declarării benevole de către persoanele fizice
și juridice – rezidenți ai Republicii Moldovei, a capitalului ce le aparține sau care este înregistrat pe
numele unor deținători "nominali" și pentru care, la momentul dobîndirii lui, nu au fost achitate
impozite pornind de la valoarea sa reală.
Subiecți ai legalizarii mijloacelor bănești, bunurilor imobiliare, valorilor mobiliare, cotelor –
părți în capitalul social, diferențelor pozitive, rezultate din reevaluarea activelor de capital au fost
persoanele fizice si persoanele juridice (cu excepția legalizării mijloacelor lor bănești) al caror capital
cade sub incidența capitolului IV ”Legalizarea capitalului si amnistia fiscală” al Legii pentru punerea
în aplicare a Titlurilor I şi II ale Codului Fiscal nr.1164-XIII din 24 aprilie 1997.
Drept obiect al legalizarii a a servit capitalul (mijloacele bănesti, bunurile imobiliare, valorile
mobiliare, cotele – părți) subiectului legalizarii care nu a fost declarat anterior sau a fost declarat la
valoare redusă si/sau din care nu au fost achitate impozitele si taxele, contribuțiile de asigurari sociale
de stat, primele de asigurare obligatorie de asistență medicală.
La legalizarea capitalului, subiecții legalizării au achitat urmatoarele taxe de legalizare:
 Pentru mijloacele bănești - 5% din suma mijloacelor bănești legalizate;
  Pentru alte active - 5% din valoarea diferenței dintre valoarea declarată a capitalului
legalizat și valoarea declarată anterior a acestor active, ce au stat la baza dobîndirii
dreptului de proprietate asupra obiectului legalizării de către subiectul legalizării.
De asemenea, pentru asigurarea executării Bugetului Public Național, inclusiv și a bugetului
asigurărilor sociale de stat și a fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală, suma taxelor,
reținute de la legalizarea mijloacelor bănești, de la subiecții legalizării s-a repartizat în modul următor:
- 50% s-a transferat în bugetul de stat;
- 50% s-a transferat în bugetul asigurărilor sociale de stat și în fondurile asigurarii obligatorii de
asistență medicală în următoarea proporție: 75% - în bugetul asigurărilor sociale de stat și 25% - în
fondurile asigurării obligatorii de asistență medicală.
Cea de a doua reformă este amnistierea fiscală. Esența reformei constă în anularea restanţelor,
reflectate în sistemul de evidenţă al Serviciului Fiscal de Stat, inclusiv evidenţa specială, conform
situaţiei de la 1 ianuarie 2007, la impozitele, taxele şi alte plăţi aferente bugetului de stat, contribuţiile
de asigurări sociale de stat, primele de asistenţă medicală, majorările de întârziere şi amenzile aferente
bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondului asigurarilor obligatorii de asistenţă
medicală, neachitate la data intrării în vigoare a legii, inclusiv amânate şi eşalonate (reeşalonate)
conform legislaţiei în vigoare.
Potrivit proiectului, urma a fi amnistiate şi obligaţiile fiscale pentru care sunt deschise dosare
judiciare la situaţia din 1 ianuarie 2007. Organelor cu atribuţii de administrare fiscală li s-a interzis
prin lege efectuarea controalelor privind corectitudinea calculării şi achitării plăţilor obligatorii, care
cad sub incidenţa capitolului IV al Legii pentru punerea în aplicare a Titlurilor I şi II ale Codului Fiscal
nr.1164-XIII din 24 aprilie 1997, pentru perioadele fiscale de până la 1 ianuarie 2007, cu excepţia
verificării respectării legislaţiei privind obligaţiile fiscale apărute începând cu 1 ianuarie 2007 şi
verificarea, la cererea contribuabilului şi/sau în caz de solicitare, a restituirii TVA, a accizelor sau a
plăţilor efectuate în plus.
Cea de-a treia iniţiativă reprezintă o nouă abordare radicală a impozitului pe venitul obţinut din
activitatea de întreprinzător. Esența reformei sistemului de impunere a veniturilor persoanelor
juridice constă în stabilirea cotei impozitului pe venit la nivelul de 0% în cazul în care venitul rămîne
la dispoziția agentului economic, iar în cazul luării deciziei de repartizare a venitului sub formă de
dividende, efectuării plăților îndreptate spre achitare nerezidenților (a căror sumă nu este deductibilă în
scopuri fiscale), efectuării plăților îndreptate spre achitare persoanelor fizice (a căror sumă nu este
deductibilă în scopuri fiscale) și care nu este calificat ca venit impozabil pentru persoana fizică,
îndreptarea plăților spre achitare fondatorilor întreprinderilor individuale sau gospodăriilor țărănești
(de fermier), agenții economici vor reține un impozit în mărime de 15% de la plățile efectuate. În
acelaşi timp, statul dobîndeşte dreptul moral de a spori de trei ori mărimea sancţiunilor aplicate pentru
fraudele fiscale comise.
 Principalele efecte macroeconomice ce se așteaptă în urma implementării acestor reforme sînt
sporirea capitalizării economiei ţării, intensificarea procesului investiţional şi reducerea inflaţiei. De
asemenea aceste măsuri vor contribui la îmbunătăţirea climatului de afaceri prin reducerea economiei
invizibile, trecerea unei bune părţi din rulajul “negru” de lichidităţi la circulaţia bănească oficială,
reducerea spaţiului în care e posibilă dezvoltarea corupţiei.
Actualmente, sistemul fiscal al Republicii Moldova este într-o continuă reformare, servind
drept vector de orientație sistemele fiscale internaționale, în special cele ale țărilor membre ale UE.
Direcțiile prioritare de reformare și dezvoltare ce urmează a fi implementate în cadrul sistemului fiscal
sunt reflectate prin Obiectivele politicii fiscale şi vamale pe termenul mediu 2012 - 2014, ca parte
componentă a Cadrului Bugetar pe Termenul Mediu 2012 - 2014, precum și prin Planul de dezvoltare
a Serviciului Fiscal de Stat al Republicii Moldova pentru anii 2011-2015.
Principalele obiective stabilite ca elemente de reformare se referг la:
- modificarea cotelor de impozitare;
- alinierea impozitelor la practicile Uniunii Europene;
- gгsirea unui nivel stabil, la principalele 3 - 4 impozite pentru a nu se recurge adesea оn
disperare de cauzг la introducerea de impozite єi taxe noi оn cursul anului cu оncгlcarea, astfel a
prevederilor din Codul Fiscal care sг oblige legiuitorul sг facг cunoscut cu cel puюin 6 luni оnainte,
modificгrile de impozite єi taxe etc.
- reformarea cadrului legislativ, organizational si instituțional;
- modernizarea modalitгții de abordare a conformгrii contribuabililor;
- majorarea eficienței utilizгrii tehnologiilor informaționale оn administrarea fiscalг;
- eficientizarea managementului resurselor umane.
În acest context, principalele deficiențe cu care se confruntă administrarea fiscală în Republica
Moldova sunt:
- capacitatea slabă la colectarea arieratelor;
- conformare benevolă scazută;
- instruirea la nivel scăzut a personalului;
- sisteme IT fragmentate, care au fost dezvoltate independent si care face imposibilă
integrarea complexă a acestui sistem.
Concluzionînd, putem spune că referitor la perfecţionarea unui sistem fiscal în Republica
Moldova, nu putem stabili careva limite care ne-ar indica că sistemul fiscal este perfect, îndeajuns de
echitabil şi eficient. Sîntem de părerea că este necesară o muncă asiduă, din partea organelor abilitate
prin lege, de reformare şi perfecţionare permanentă a sistemului de impunere, în conformitate cu
obiectivele şi necesităţile economiei, prin studierea minuţioasă a efectelor ce le pot avea adoptarea
unei anumite direcţii a reformei asupra societăţii în general. Perfecţionarea sistemului fiscal apare ca o
necesitate obiectivă în condiţiile unei concurenţe fiscale internaţionale de proporţii.
 Tema 11: Controlul fiscal
1. Necesitatea şi definirea controlului fiscal.

Noţiunea de control provine din expresia latinească ,,contra rolus" care înseamnă verificarea
actului original după duplicatul care se încredinţează în acest scop unei alte persoane. Controlul
reprezintă acţiunea de stabilire a exactităţii operaţiunilor materiale care se efectuează anticipat
executării acestora, concomitent sau la scurt interval de la desfăşurarea acţiunilor.
Raportat numai la sfera de cuprindere, controlul activităţii economico-sociale este cunoscut sub
următoarele forme: control economic, control juridic, control financiar, control tehnic, control contabil
etc.
Principalele forme de control prezentate, se deosebesc între ele atît prin funcţiile lor sociale, dar
şi prin conţinutul lor, avînd un rol deosebit în orientarea activităţii agenţilor economici, în dezvoltarea
acestor activităţi, dar şi în protejarea patrimoniului şi a creşterii profitului.
Formele de control nu trebuie privite izolat ca acţionînd fiecare într-un sistem închis, ci în
interacţiunea lor, în condiţionarea şi completarea lor reciprocă, alcătuind împreună un sistem complex
şi integrat care acţionează ca un tot unitar asupra tuturor domeniilor de activitate economico-socială.
Numai în acest mod controlul poate asigura realizarea de către agenţii economici a unor
rezultate financiare superioare, iar activitatea acestora să fie eficientă şi cu influenţe sociale pozitive.
Controlul este un proces de măsurare a performanţei, de iniţiere şi întreprindere a unor acţiuni
care să asigure rezultatele dorite.
Prin modul de organizare şi exercitare, prin rolul şi obiectivele pe care le urmăreşte, controlul
financiar îndeplineşte unele funcţii: funcţia de evaluare, funcţia preventivă, funcţia de documentare,
funcţia recuperatorie şi funcţia educativă.
 Funcţia de evaluare are în vedere acte şi operaţiuni de estimare a situaţiei existente la un
moment dat, a rezultatelor obţinute la sfârşitul unei perioade, a modului de desfăşurare a
activităţii în condiţiile de normalitale, legalitate şi eficienţă. Prin această funcţie a controlului
se apreciază în condiţiile de realitate şi legalitate dificultăţile, abaterile, orientările în care îşi au
izvorul factorii a căror acţiuni tind spre rezultate negative. Este o funcţie de apreciere completă,
reală, exactă şi concretă a activităţii controlate. Pe lîngă apreciere, această funcţie implică şi
sugestii, propuneri precum şi stabilirea şi aplicarea măsurilor pentru îmbunătăţirea rezultatelor
activităţii controlate. Prin completarea evaluării rezultatelor cu măsuri de perfecţionare,
controlul contribuie activ la eliminarea cauzelor care au generat abateri şi la îmbunătăţirea
activităţii economico-sociale.
 Funcţia preventivă, care constă într-o serie de măsuri luate de organele de control în vederea
evitării şi eliminării unor fraude înainte de a se produce efectele negative ale acestora, prin
identificarea şi anularea cauzelor care le generează sau le favorizează.
Exercitarea acestei funcţii contribuie la prevenirea, tendinţelor care necesită decizii de corecţie.
Această funcţie derivă din faptul că controlul are menirea de a orienta atenţia spre obiective
majore, într-o ordine de prioritate raţională, care să prevină şi să înlăture risipa de efort uman şi
mijloace materiale şi să asigure eficienţa economică.
Prin această acţiune, controlul are sarcina de a opri actele şi operaţiunile care nu sunt legale în
faza de angajare a săvîrşirii acestora. Prin intermediul acestei funcţii, pe lîngă legalitatea
actelor şi operaţiunilor, se mai urmăreşte oportunitatea, necesitatea şi economicitatea acestora.
 Funcţia de documentare, prin care se asigură cunoaşterea cantitativă şi calitativă a
problemelor ce fac obiectul dezvoltării economico-sociale, controlul participînd nemijlocit la
actul de conducere, furnizînd date şi informaţii pentru fundamentarea deciziilor economico-
financiare.
 Funcţia recuperatorie prezintă o importanţă majoră a controlului financiar, constînd în
acţiunea de descoperire şi recuperare a pagubei şi luarea de măsuri faţă de cei vinovaţi.
Măsurile de constrîngere se iau fie de organele de control direct, fie la propunerea acestora de
către organul ierarhic superior sau organele de justiţie. Vinovăţia constatată faţă de unitatea
 controlată sau persoanele fizice trebuie să fie încadrată de organele de control, strict în limitele
legislaţiei existente, în momentul în care s-au săvîrşit abaterile.
 Funcţia educativă are un caracter formativ, de generalizare a experienţei pozitive. Prin această
funcţie, controlul ajută la ridicarea cadrelor din economie, a nivelului de pregătire, pentru
rezolvarea în condiţii satisfăcătoare a sarcinilor ce le revin. Este necesar ca organul de control
să aibă o pregătire solidă profesională, să se bucure de credibilitate din partea contribuabilor.

2. Clasificarea controlului fiscal.

Controlul fiscal este definit ca activitatea exercitată de către organele şi persoanele

împuternicite privind efectuarea verificărilor fiscale, cererea unor explicaţii din partea contribuabililor
şi a altor persoane, examinarea dărilor de seamă, a rapoartelor şi a decontărilor, precum şi alte
activităţi, în scopul respectării legislaţiei fiscale şi corectitudinii determinării, achitării depline şi în
termenele stabilite a impozitelor şi taxelor în buget şi în fondurile extrabugetare. Sistemul impunerii
privit ca un sistem artificial complex are o tendinţă permanentă de schimbare sub influenţa anumitelor
cauze obiective şi subiective. Aceste tendinţe pot fi prevăzute şi stopate de administrarea fiscală.
Activitatea, de control fiscal cuprinde întregul sistem de impunere, efectuîndu-se, totodată, în
raport cu anumite impozite, grupe fiscale, grupe de contribuabili, teritorii. Controlul fiscal cuprinde
economia pe verticală şi pe orizontală, asigurînd respectarea regulilor evidenţei contabile, întocmirii
rapoartelor, precum şi a bazelor legislative. Drept urmare a acestui fapt, eficienţa conducerii este
determinată, într-o mare măsură, de modul de organizare a sistemului de control.
Astfel, controlul fiscal reprezintă o activitate şi un instrument de verificare şi monitorizare a
achitării la timp şi în mărime deplină a tuturor obligaţiilor fiscale pe care le datorează co ntribuabilii
bugetului. Totodată, controlul fiscal, sub toate aspectele şi formele sale, reprezintă şi un instrument
important de combatere a fenomenului de evaziune fiscală. În această ordine de idei, se evidenţiază
rolul funcţiei preventive a controlului fiscal, care constă într-o serie de măsuri luate de organele de
control în vederea evitării şi eliminării unor fraude înainte de a se produce efectele negative ale
acestora, prin identificarea şi anularea cauzelor care le generează sau le favorizează.
Eficienţa controlului fiscal ţine în mare măsură de tehnicile şi procedurile de control, de mijloacele
normativ-juridice sau de modalităţile de recuperare a veniturilor fiscale, constatate în urma acţiunilor
de control ca fiind sustrase de la plată şi care constituie venit la bugetul de stat.
Diversitatea mare a obiectelor supuse controlului determină şi o diversitate a formelor şi metodelor
de efectuare a controlului, astfel pentru a sistematiza formele de control se impune o clasificare a
acestora în dependenţă de mai multe criterii şi scop.

CLASIFICAREA CONTROLULUI FISCAL

Din punct de vedere În funcţie de sfera de Din punct de vedere În funcţie de scopul
al cunoaşterii cuprindere: al gradului de urmărit prin
realităţii fiscale:  Controlul fiscal extindere al controlul fiscal:
 control fiscal general; verificărilor asupra  Control fiscal de
documentar;  Controlul fiscal operaţiunilor informare
 control fiscal parţial. impozabile: (îndrumare);
Figura 1.1 Clasificarea controlului fiscal
efectiv.  Controlul fiscal  Controlul fiscal
În funcţie de criteriile ce stau la baza analizei formelor de control fiscal, se
complet; dedeosebesc
fond.
 Controlul fiscal
prin sondaj.
 În funcţie de criteriile ce stau la baza analizei formelor de control fiscal, se deosebesc mai
multe clasificări:
I. Din punct de vedere al cunoaşterii realităţii fiscale deosebim :
 Control fiscal documentar – efectuat la sediul Inspectoratului Fiscal Teritorial ce constă în
examinarea elementelor componente ale dosarului fiscal al contribuabilului supus controlului;
 Control fiscal efectiv – efectuat la domiciliul sau la sediul contribuabilului, care presupune
deplasarea la contribuabil pentru obţinerea de date suplimentare. În cadrul acestui tip de control
efectiv se practică mai multe proceduri:
 verificări contabile la societăţile comerciale, profesiuni libere şi alţi contribuabili;
 controlul încrucişat al situaţiei fiscale a contribuabilului în scopul verificării declaraţiilor
fiscale pe fluxul comercial normal (veniturile realizate şi declarate de contribuabil trebuie să
coincidă cu cumpărările sau aprovizionările consemnate de clienţi);
 Verificări în incinta de lucru a contribuabilului în cazul activităţilor complexe de producţie,
prestaţii pentru identificarea bazei impozabile la momentul producerii ei.
II. În funcţie de sfera de cuprindere, controlul fiscal poate fi:
 Controlul fiscal general – atunci cînd sunt cuprinse în verificare toate impozitele şi taxele
datorate conform legii de către contribuabili;
 Controlul fiscal parţial – atunci cînd controlul vizează numai un impozit sau numai o parte din
impozitele la care este supus contribuabilul;
III. Din punct de vedere al gradului de extindere al verificărilor asupra operaţiunilor impozabile, se
disting:
 Controlul fiscal complet – cînd sunt verificate toate operaţiunile, documentele, probele care
stau la baza determinării impozitelor şi taxelor. Această formă permite determinarea evaziurnii
fiscale deoarece presupune un examen complet asupra activităţii contribuabilului, asupra
activităţii altor contribuabili cu care se află în relaţii de afaceri sau chiar verificarea conturilor
bancare;
 Controlul fiscal prin sondaj (selectiv) – este acela în care verificările se bazează pe alegerea
unui eşantion de operaţiuni, de documente sau prin alegerea unei perioade determinate de
impozitare şi verifică corectitudinea fenomenelor şi proceselor controlate. Eficienţa controlului
prin sondaj depinde de nivelul de pregătire profesională a controlorului, de experienţa acestuia
în a alege perioada supusă controlului, operaţiunile şi documentele ce se controlează şi care dau
posibilitatea generalizării concluziilor şi luarea celor mai bune măsuri pentru înlăturarea
fenomenelor negative.
IV. În funcţie de scopul urmărit prin controlul fiscal deosebim:
 Control fiscal de informare (îndrumare) – care are drept scop intenţia administraţiei fiscale de a
informa şi îndruma agentul economic sau alţi contribuabili în legătură cu drepturile şi
obligaţiile de natură fiscală ale acestora;
 Control fiscal de rutină – care urmăreşte menţinerea legăturii cu contribuabilul şi urmărirea
modului în care acesta îşi respectă obligaţiile fiscale prin verificarea permanentă a evidenţei
fiscale;
 Controlul fiscal de fond – care presupune cerificări ample pe perioade mai mari de timp asupra
tuturor categoriilor de impozite datorate.
De cele mai multe ori toate aceste forme de control nu se exclud, ci pot deveni complementare,
asigurînd în acest mod creşterea eficienţei controlului fiscal respectiv.

3. Metode de control fiscal.

Principiile generale de efectuare a controlului fiscal:

 (1) Controlul fiscal are drept scop verificarea modului în care contribuabilul respectă legislaţia
fiscală într-o anumită perioadă sau în cîteva perioade fiscale.
(2) Controlul fiscal este exercitat de organul fiscal şi/sau de un alt organ cu atribuţii de
administrare fiscală, în limitele competenţei acestuia, la faţa locului şi/sau la oficiul acestora.
(3) Procedura controlului fiscal constă într-un ansamblu de metode şi operaţiuni de organizare şi
desfăşurare a controlului, precum şi de valorificare a rezultatelor lui. Controlul fiscal la faţa locului
şi/sau la oficiul organului poate fi organizat şi efectuat prin următoarele metode şi operaţiuni:
verificarea faptică, verificarea documentară, verificarea totală, verificarea parţială, verificarea
tematică, verificarea operativă, verificarea prin contrapunere. Metodele şi operaţiunile concrete
utilizate la organizarea şi exercitarea controlului fiscal sînt determinate, în baza Codului Fiscal, în
instrucţiunile cu caracter intern ale Inspectoratului Fiscal Principal de Stat.
(4) Activitatea contribuabilului poate fi supusă controlului fiscal pentru o perioadă ce nu depăşeşte
termenele de prescripţie, pentru determinarea obligaţiei fiscale.
(5) În cadrul controlului fiscal la faţa locului şi/sau la oficiu, organele de control sînt în drept să
solicite de la alte persoane orice informaţii şi documente privind relaţiile lor cu contribuabilul
respectiv.
(6) Organele cu atribuţii de administrare fiscală pot efectua controlul fiscal repetat în cazul în care
rezultatele controlului fiscal exercitat anterior sînt neconcludente, incomplete sau nesatisfăcătoare
ori dacă ulterior au fost depistate circumstanţe ce atestă existenţa unor semne de încălcare fiscală
şi, prin urmare, se impune un nou control.
(7) Controlul fiscal repetat poate fi efectuat în cadrul examinării contestaţiilor împotriva deciziei
organului fiscal sau acţiunii funcţionarului fiscal şi, în alte cazuri, la decizia conducerii organelor
cu atribuţii de administrare fiscală.
(8) Se interzice efectuarea repetată a controalelor fiscale la faţa locului asupra unora şi aceloraşi
impozite şi taxe pentru o perioadă fiscală care anterior a fost supusă controlului, cu excepţia
cazurilor cînd efectuarea controlului fiscal repetat se impune de reorganizarea sau lichidarea
contribuabilului, ţine de auditul activităţii organului fiscal de către organul ierarhic superior, de
activitatea posturilor fiscale sau de depistarea, după efectuarea controlului, a unor semne de
încălcări fiscale, cînd aceasta este o verificare prin contrapunere, cînd controlul se efectuează la
solicitarea organelor de drept, cînd necesitatea a apărut în urma examinării cazului cu privire la
încălcarea legislaţiei fiscale sau în urma examinării contestaţiei. Drept temei pentru efectuarea
controlului fiscal repetat la faţa locului, în legătură cu auditul activităţii organului fiscal de către
organul ierarhic superior, poate servi numai decizia acestuia din urmă, cu respectarea cerinţelor
prezentului articol.
(9) Controlul fiscal se efectuează în orele de program ale organului care exercită controlul
fiscal şi/sau cele ale contribuabilului.

Controlul fiscal la oficiul organului fiscal sau al altui organ cu atribuţii de administrare
fiscală
Controlul fiscal la oficiul organului fiscal sau la oficiul organului cu atribuţii de administrare
fiscală (denumit în continuare controlul fiscal cameral) constă în verificarea corectitudinii întocmirii
dărilor de seamă fiscale, a altor documente prezentate de contribuabil, care servesc drept temei pentru
calcularea şi achitarea impozitelor şi taxelor, a altor documente de care dispune organul fiscal sau alt
organ cu atribuţii de administrare fiscală, precum şi în verificarea altor circumstanţe ce ţin de
respectarea legislaţiei fiscale.
Controlul fiscal cameral se efectuează de către funcţionarii fiscali sau persoanele cu funcţie de
răspundere ale altor organe cu atribuţii de administrare fiscală conform obligaţiilor de serviciu, fără
adoptarea unei decizii scrise asupra obiectivului vizat.
 La relevarea unor erori şi/sau contradicţii între indicii dărilor de seamă şi documentelor
prezentate, organul care a efectuat controlul este obligat să comunice despre aceasta contribuabilului,
cerîndu-i, totodată, să modifice documentele respective în termenul stabilit.

Controlul fiscal la faţa locului

Controlul fiscal la faţa locului are drept scop verificarea respectării legislaţiei fiscale de
contribuabil sau de o altă persoană supusă controlului, care se efectuează la locurile aflării acestora de
către funcţionarii fiscali sau de persoane cu funcţie de răspundere ale altor organe cu atribuţii de
administrare fiscală. În cazul în care contribuabilul sau o altă persoană supusă controlului nu dispune
de sediu sau de oficiu ori sediul lui se află la domiciliu, în alte cazuri cînd nu există condiţii adecvate
de lucru, controlul fiscal menţionat se efectuează la oficiul organului care exercită controlul fiscal, cu
întocmirea obligatorie a unui act de ridicare de la contribuabil a documentelor necesare.
Controlul fiscal la faţa locului poate fi efectuat numai în temeiul unei decizii scrise a conducerii
organului care exercită controlul. Necesitatea efectuării verificării prin contrapunere la unele persoane
cu care contribuabilul supus controlului are sau a avut raporturi economice şi financiare, pentru a se
constata autenticitatea acestora, se determină, de sine stătător, de către funcţionarul fiscal sau altă
persoană cu funcţie de răspundere care efectuează controlul.
Controlul fiscal la faţa locului referitor la un contribuabil poate cuprinde atît unul, cît şi mai
multe tipuri de impozite şi taxe. În cursul unui an calendaristic se admite efectuarea unui singur control
fiscal la faţa locului pe unele şi aceleaşi tipuri de impozite şi taxe pentru una şi aceeaşi perioadă
fiscală. Această restricţie nu se extinde asupra cazurilor cînd controlul fiscal la faţa locului se
efectuează în legătură cu reorganizarea sau lichidarea contribuabilului; cînd după efectuarea
controlului se depistează semne de încălcări fiscale; cînd acesta este o verificare prin contrapunere;
cînd controlul ţine de activitatea posturilor fiscale; cînd controlul se efectuează la solicitarea organelor
de drept şi sau în legătură cu auditul activităţii organului fiscal de către organul ierarhic superior; cînd
necesitatea controlului a apărut în urma examinării cazului cu privire la încălcarea fiscală sau în urma
examinării contestaţiei.
Durata unui control fiscal la faţa locului nu trebuie să depăşească două luni calendaristice. În
cazuri excepţionale, conducerea organului care exercită controlul fiscal poate să decidă prelungirea
duratei în cauză cu cel mult 3 luni calendaristice sau să sisteze controlul. Perioada sistării controlului
şi prezentării documentelor nu se include în durata efectuării controlului, ultima fiind calculată din
ziua începerii lui pînă la ziua semnării actului respectiv, inclusiv.
La finalizarea controlului fiscal la faţa locului, se întocmeşte un act de control fiscal. La
posturile fiscale, actul de control fiscal se va întocmi numai în caz de depistare a încălcării legislaţiei
fiscale. În cazul depistării vreunei încălcări fiscale, organul care exercită controlul ia decizia
corespunzătoare. Prin derogare de la prevederile prezentului alineat, dacă încălcarea fiscală se
depistează de către serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale, decizia respectivă se emite de
organul fiscal.
Actul de control fiscal este un document întocmit de funcţionarul fiscal sau altă persoană cu
funcţie de răspundere a organului care exercită controlul, în care se consemnează rezultatele
controlului fiscal. În act se va descrie obiectiv, clar şi exact încălcarea legislaţiei fiscale şi/sau a
modului de evidenţă a obiectelor impunerii, cu referire la documentele de evidenţă respective şi la alte
materiale, indicîndu-se actele normative încălcate. În act va fi reflectată fiecare perioadă fiscală în
parte, specificîndu-se încălcările fiscale depistate în ea.
Controlul fiscal la faţa locului, cu excepţia controlului fiscal prin metoda verificării operative,
asupra filialelor, sucursalelor şi/sau reprezentanţelor contribuabilului, iniţiat de organul fiscal, se
organizează şi se efectuează de către inspectoratul fiscal de stat în a cărui rază de deservire se află
contribuabilul care le-a instituit, cu participarea inspectoratului fiscal de stat în a cărui rază de
deservire se află filiala, sucursala şi/sau reprezentanţa.
Contribuabilul, inclusiv prin intermediul conducătorului sau altui reprezentant al său, este
obligat, după caz, să asigure condiţii adecvate pentru efectuarea controlului, să participe la efectuarea
lui şi să semneze actul de control fiscal, chiar şi în cazul dezacordului. În caz de dezacord, el este
obligat să prezinte în scris, în termen de pînă la 15 zile calendaristice, argumentarea dezacordului,
anexînd documentele de rigoare.
Verificarea faptică
Verificarea faptică se aplică în cazul controlului fiscal la faţa locului şi constă în observarea
directă a obiectelor, proceselor şi fenomenelor, în cercetarea şi analiza activităţii contribuabilului.
Verificarea faptică are sarcina de a constata situaţiile care nu sînt reflectate sau care nu rezultă
din documente.
Verificarea documentară
Verificarea documentară se aplică atît în cazul controlului fiscal cameral, cît şi al celui la faţa
locului şi constă în confruntarea dărilor de seamă fiscale, documentelor de evidenţă şi altei informaţii
prezentate de contribuabil cu documentele şi cu informaţiile referitoare la acesta de care dispune
organul care exercită controlul fiscal.
Verificarea totală
Verificarea totală se aplică în cazul controlului fiscal la faţa locului asupra tuturor actelor şi
operaţiunilor de determinare a obiectelor (bazei) impozabile şi de stingere a obligaţiilor fiscale în
perioada de după ultimul control fiscal.
Verificarea totală este una documentară şi, în acelaşi timp, faptică a modului în care
contribuabilul execută legislaţia fiscală.
Verificarea parţială
Verificarea parţială se aplică atît în cazul controlului fiscal cameral, cît şi al celui la faţa locului
şi constă în controlul asupra stingerii unor anumite tipuri de obligaţii fiscale, asupra executării unor
alte obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală dintr-o anumită perioadă, verificîndu-se, în tot sau în parte,
documentele sau activitatea contribuabilului.
Verificarea tematică
Verificarea tematică se aplică atît în cazul controlului fiscal cameral, cît şi al celui la faţa locului
şi constă în controlul asupra stingerii unui anumit tip de obligaţie fiscală sau asupra executării unei alte
obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală, verificîndu-se documentele sau activitatea contribuabilului.
Verificarea operativă
Verificarea operativă se aplică în cazul controlului fiscal la faţa locului, observîndu-se procesele
economice si financiare, actele şi operaţiunile aferente, pentru a constata autenticitatea lor, pentru a
depista şi a preveni încălcarea legislaţiei fiscale.
Verificarea operativă se face inopinat, prin verificare faptică şi/sau documentară. Dacă se
constată vreo încălcare a legislaţiei fiscale, iar verificarea circumstanţelor necesită mai mult timp,
materialele se transmit subdiviziunilor respective ale organului cu atribuţii de control fiscal pentru
efectuarea unui control fiscal prin alte metode tehnice.
Verificarea prin contrapunere
Verificarea prin contrapunere se aplică atît în cazul controlului fiscal cameral, cît şi al celui la
faţa locului şi constă în controlul concomitent al contribuabilului şi al persoanelor cu care acesta are
sau a avut raporturi economice, financiare şi de altă natură, pentru a se constata autenticitatea acestor
raporturi şi a operaţiunilor efectuate.

Cumpărătura de control
 Cumpărătura de control este o modalitate de control, exprimată în crearea artificială de către
funcţionarul fiscal a situaţiei de procurare a bunurilor materiale, de efectuare a comenzii de executare a
lucrărilor sau de prestare a serviciilor fără scopul de a le achiziţiona (consuma) sau de a le
comercializa. Cumpărătura de control poate fi efectuată atît în monedă naţională, cît şi în valută
străină.
Contribuabilul (reprezentantul său în persoana vînzătorului, casierului sau altei persoane
împuternicirile de a acţiona în numele contribuabilului la realizarea bunurilor materiale, la primirea
comenzii de executare a lucrărilor sau de prestare a serviciilor, care rezultă din situaţia sau din
documente confirmative) este informat despre aplicarea cumpărăturii de control după efectuarea
acesteia.
Mijloacele băneşti, inclusiv valuta străină, obţinute de la comercializarea bunurilor materiale, de
la primirea comenzii de executare a lucrărilor şi a serviciilor urmează a fi restituite funcţionarului
fiscal care a efectuat cumpărătura de control. Bunurile materiale se restituie contribuabilului.
Ca probe ale comiterii încălcării în timpul efectuării cumpărăturii de control pot servi
înregistrările audio, foto, video, precum şi dispozitivele de înregistrare.
Cumpărătura de control se efectuează din contul mijloacelor destinate pentru acest scop şi
prevăzute în bugetul Serviciului Fiscal de Stat. Modul de utilizare a mijloacelor destinate cumpărăturii
de control se stabileşte de către Ministerul Finanţelor.