UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL DREPT PUBLIC

Lucru individual

Apariția și Evoluția Impozitelor

A efectuat: RUSU Maria, student anul IV, gr.2005

A verificat: SOSNA Alexandru, doctor în drept, lector universitar

Chișinău, 2024
CUPRINS:
Introducere
1. Istoricul evoluției termenului de „impozit”......................................................4
2. Apariția și evoluția impozitelor pe plan mondial.............................................5-6
3. Etape în apariția și evoluția impozitelor...........................................................6-7
4. Apariția și evoluția impozitelor în spațiul românesc.......................................8-9
5. Evoluția impozitelor în Republica Moldova.....................................................10-11
6. Concluzii..............................................................................................................12
Bibliografie

2
INTRODUCERE:

În fiecare societate, impozitele au fost mereu o parte integrantă a sistemului economic și

fiscal. De-a lungul istoriei, ele au evoluat împreună cu societatea și cu schimbările economice,
politice și sociale.Studiul asupra apariției și evoluției impozitelor este esențial pentru
înțelegerea modului în care societățile și statele au gestionat resursele financiare și au
distribuit sarcinile fiscale în diversele lor forme.
Apariția impozitelor poate fi urmărită încă din cele mai vechi timpuri, când statele antice
foloseau diverse forme de taxe pentru a-și finanța activitățile și pentru a-și asigura
supraviețuirea.
De la impozitele în natură sau în produse, până la monedele de aur și argint, sistemul
fiscal a evoluat într-o multitudine de forme, reflectând schimbările economice și sociale. Pe
parcursul acestei lucrări, ne propunem să explorăm nu doar istoria apariției impozitelor, ci și
modul în care acestea au fost utilizate de-a lungul timpului pentru a influența comportamentul
economic, pentru a finanța proiecte publice și pentru a asigura redistribuirea veniturilor.
De asemenea, vom analiza impactul impozitelor asupra societății, economiei și
politicilor publice, evidențiind importanța lor în modelarea structurii financiare și a echității
sociale. Prin înțelegerea originilor și evoluției impozitelor, putem obține o perspectivă mai
amplă asupra sistemelor fiscale moderne și putem trasa linii de continuitate între trecut și
prezent, identificând lecțiile învățate și provocările actuale în ceea ce privește politica fiscală.
Totodată, sursa principală a formării finanţelor oricărei ţări, o constituie impozitele, ele
fiind proprii tuturor sistemelor de stat. În această ordine de idei, despre impunere putem vorbi
ca despre o parte indispensabilă a civilizației umane.
La etapa actuală, impozitele sunt cea mai importantă resursă financiară a statului. În
condiţiile relaţiilor de piaţă impozitele au un rol important în dirijarea dezvoltării economice.
Aceasta înaintează cerinţe mari faţă de mecanismul impunerii, faţă de sistemul fiscal care
trebuie să asigure formarea bugetului pentru realizarea sarcinilor propuse. Impozitele sunt o
necesitate obiectivă, deoarece sunt condiţionate de cerinţele dezvoltării societăţii. Exigenţa
impozitelor derivă din funcţiile şi sarcinile statului. Statul nu dispune de alte metode
acceptabile ca să-şi asigure venitul în condiţii de piaţă: împrumutul trebuie rambursat, iar
emisiunea monetară generează inflaţie.
Impozitele ocupă un loc central în sistemul veniturilor de stat. În diverse ţări partea
principală a veniturilor bugetare o constituie anume impozitele. Ponderea veniturilor fiscale în
structura bugetului Republicii Moldova alcătuieşte peste 85%. În Franţa impozitele formează
95% din veniturile bugetului de stat, în SUA – peste 90%, în Germania – 80%, în Japonia –
75%.
Impozitele constituie o verigă necesară relaţiilor economice în societate din momentul
formării statului. Dezvoltarea şi modificarea formelor structurii de stat sunt mereu însoţite de
transformarea sistemului fiscal. În condiţiile orânduirii sclavagiste statele recurgeau la
impozite, acestea având forma unor taxe în natură (produse alimentare, recoltă şi alte
prestaţii), dar, pe măsura dezvoltării relaţiilor marfă-bani, impozitele capătă formă bănească.

3
1. ISTORICUL EVOLUȚIEI TERMENULUI DE „IMPOZIT”

Dacă ar fi să analizăm termenul de „impozit”, putem constata că această noţiune îşi are
originea în adâncul secolelor. Pe parcursul istoriei au existat cele mai diverse tipuri de venit în
vestierie: tribut de la învinşi, domene (venit de la averea de stat), regalii (venit pentru
acordarea de către stat a dreptului de meşteşugărit), taxe pentru importul-exportul de mărfuri.
Introducerea imozitelor, însă, presupune un nivel mai înalt de dezvoltare a conştiinţei juridice,
a economiei, sistemelor controlului de stat. De-a lungul timpului, au existat diferite opinii
asupra impozitelor, dintre care unele foarte ciudate. Astfel, sfântul Toma d’Aquino, filosof şi
teolog medieval, scria că „impozitele nu-s altceva decât un jaf legalizat”. În decursul istoriei,
geniul uman a inventat cele mai deocheate forme ale acestui „jaf”. Astfel, împăratul roman
Vespasian, introducând impozitul pentru veceurile publice, a lansat şi o frază devenită
celebră: „Banii nu miros”. În Franţa medievală a existat un impozit plătit pentru uşile şi
geamurile ce ieşeau în stradă. Iar ţarul Rusiei Petru I a introdus un impozit ce era plătit doar
de persoanele ce purtau barbă. Viziunile asupra impozitelor s-au modificat pe parcursul
secolelor. Pe măsura dezvoltării şi perfecţionării teoriilor privind impozitarea, s-a produs
evoluţia concepţiilor referitoare la interpretarea termenului „impozit”. Prin definirea lui se
sesizează şi se apreciază atitudinea societăţii faţă de impunerea fiscală. De aceea, oamenii de
ştiinţă şi reprezentanţii vieţii publice erau permanent în căutarea unor definiţii ale impozitului
nu numai de pe poziţii economice, dar şi din punct de vedere juridic. Adam Smith interpreta
impozitul drept o povară aplicată de către stat pe cale legislativă, fiind prevăzută mărimea şi
ordinea achitării lui. El a formulat teza privind caracterul neproductiv al cheltuielilor de stat,
de aceea impozitul pare a fi dăunător societăţii. Concomitent, impozitul este considerat drept o
necesitate vitală, drept o cerinţă a dezvoltării economice şi sociale. J. Sismondi consideră
impozitul drept victimă şi, în acelaşi timp, drept un bine, dacă serviciile acordate de către stat
pe seama acestei victime ne aduc folos.
Definindu-se astăzi impozitul, se pune accentul, în primul rând, pe caracterul forţat al
impunerii, în al doilea rând, pe absența legăturii directe dintre avantajele cetăţeanului şi
impozite. Iată unele din definiţile moderne:
1. Impozit înseamnă cotizație obligatorie la buget şi în fondurile extrabugetare în
mărimile prevăzute de lege şi termenele stabilite.
2. Impozit înseamnă confiscare obligatorie şi gratuită a mijloacelor aplicate de către
organele puterii locale pentru finanţarea cheltuielilor sociale.
Definiţia contemporană a impozitelor subliniază caracterul obligatoriu al plăţilor fiscale,
precum şi gratuitatea lor individuală. Acest factor este caracteristic şi pentru legislaţia fiscală
a Republicii Moldova. În art.6 al Codului Fiscal al Republicii Moldova este formulată
următoarea definiţie a impozitului: „Impozitul este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu
ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de
către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a
achitat această plată”. Impozitele exprimă raporturile băneşti ale statului cu persoanele
juridice şi fizice, create în legătură cu redistribuirea venitului naţional şi mobilizarea
resurselor financiare în fondurile bugetare şi extrabugetare ale statului pentru exercitarea
funcţiilor lor.

4
2. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IMPOZITELOR PE PLAN MONDIAL

Astfel, impozitele erau percepute încă în antichitate şi se presupune că au apărut în

cadrul primelor formațiuni statale, fiind determinate de necesităţile întreţinerii materiale a
celor ce exercitau forţa publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de conducere statală. De la
apariţia lor, impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, condiţionate de dezvoltarea
economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate de fiecare stat. Date despre impozitele
şi cheltuielile publice din antichitate se cunosc îndeosebi din istoria statelor antice grec şi
roman. În statele grecești, ca şi în statul antic roman, erau considerate publice cheltuielile
pentru organele de conducere statală, pentru întreținerea şi înzestrarea forţelor armate şi de
ordine publică, construcţia şi înarmarea corăbiilor de război, construirea de drumuri, pentru
temple şi serbări religioase. Pentru completarea resurselor domeniului public, în ficeare din
aceste state au fost instituite impozite diferite, unele ordinare sau curente, altele extraordinare.
În statul antic atenian principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri şi de
bunuri. Acesta era urmat de impozite asupra veniturilor meseriașilor, taxelor pentru vânzarea
pe piaţă a produselor agricole, precum şi impozitul extraordinar pe veniturile cetățenilor
bogaţi în timp de război ca o datorie de onoare a acestor cetăţeni.
În statul roman antic, în toate etapele de evoluţie istorică, principalul impozit a fost
„tributul”. La început acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite,
apoi a fost extins ca impozit cetățenesc permanent, datorat de toţi cetăţenii statului roman care
aveau proprietăți imobiliare iar mai târziu şi pentru bunurile mobiliare. Apoi s-a instituit
impozitul asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe meșteșuguri, pe numărul de sclavi şi
impozitul perceput de la celibatari.
Aceste impozite sunt o dovadă şi exemplu a răspândirii şi diversificării în antichitate a
procedeului financiar al obligării persoanelor fizice să plătească impozite ca venituri ale
statului. În evul mediu impozitele erau, de asemenea, diferite de la un stat la altul,
condiţionate de dezvoltarea economico-socială diferită, cât şi de concepţii şi tradiţii proprii.
În Anglia, timp îndelungat, impozitul era plătit de proprietarii de pământ. Concepțional, prin
Magna Charta Libertatum din 1215 s-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi, fără
aprobarea poporului. În acelaşi secol a fost introdus un impozit diferenţiat pentru nobili,
clerici şi ţărani, iar în secolele următoare au fost instituite impozite pe clădiri, pe veniturile
meșteșugarilor, ca şi impozitele incluse în preţurile de vânzare a sării, cărbunilor, pieilor şi
altor bunuri.
În Republica Florenţa din Italia în perioada secolelor XII-XV existau: impozit pe
veniturile cetăţenilor bogaţi care se percepea în baza unei „scări” progresive, impozite pe
succesiuni, impozite pe sare, taxe vamale la intrarea mărfurilor în republică.
Printre impozitele din evul mediu sunt remarcate şi cele percepute în principatele
române în care şirul mare al dărilor ordinare, care cuprindea birul aşezat ca „cisla” asupra
localităţilor şi perceput cu denumirea de „sferturi”, văcăritul, pogonăritul, tutunăritul., li se
adaugă dările extraordinare – ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutorinţele
şi altele.
La sfârșitul evului mediu, în condiţiile dezvoltării meşteşugăritului şi a manufacturilor,
cât şi a comerţului, diversificarea veniturilor cetăţenilor a oferit statelor posibilitatea sporirii
numărului şi tipurilor impozitelor. Aceasta a fost determinată şi de creşterea cheltuielilor
publice pentru organele de stat.
Datorită numărului mare şi diversificării exagerate a impozitelor, în Franţa, Adunarea
Constituantă întrunită după revoluţia franceză din 1789 a decis reforma impozitelor prin
înlăturarea privilegiilor avute până atunci de nobili şi clerici, suprimarea arbitratului

5
aparatului fiscal, înlăturarea unor impozite pe vânzări, prevederea drepturilor cetăţenilor de a
consimţi liber la satisfacerea impozitelor.
Concepţia instituirii impozitelor cu „consimțământul contribuabililor” a fost preluată atât
de doctrina finanţelor publice moderne, cât şi de ligiuitorii din mai multe state contemporane.
Însă în aplicarea practică a acestei concepţii s-a ajuns doar la reprezentarea în competenţa
parlamentarilor a dreptului de a reglementa impozitele, taxele şi alte venituri bugetare.

3. ETAPE ÎN APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IMPOZITELOR

Astfel, analizând evoluţia impozitelor în diferite state, la diferite nivele de dezvoltare a

societăţii, unii autori propun identificare unor etape în evoluţia impozitelor, fiecare din ele
însumând o serie de trăsături comune pentru evoluţia acestui fenomen în diferite state ale
lumii.
În istoria evoluţiei sistemului fiscal se disting următoarele etape:
Prima etapă (etapa veche a evoluţiei sistemelor fiscale, se termină la începutul sec
XVI), slab dezvoltată, purtînd un caracter ocazional, cuprinde economia de stat din antichitate
şi din evul mediu. Etapa dată se caracterizează prin structurile fiscale specifice civilizaţiei
agricole şi cuprinde o perioadă mai îndelungată de timp, în care relaţiile fiscale evoluează
deosebit de lent, fapt ce se datorează evoluţiei lente a structurilor politice şi economice a
diferitor unităţi administrative, care erau instabile şi se modificau permanent.
În această etapă mijlocul de producţie şi forma de bază a averii o constituia pămîntul,
activităţile economice aveau un caracter artizanal, iar în raporturile de schimb se utilizau
etaloanele monetare paralele.
Fiecare unitate administrativ-teritorială, precum şi provinciile şi colectivităţile locale
care o formau, impuneau taxe fiscale şi reguli de percepere proprii. Cuantumul acestor taxe
sub forma obligaţiilor în natură sau în bani, oscila în permanenţă, nefiind cunoscut de către
populaţie în prealabil. Impozitele de bază erau, la început, cele pe avere, care se manifestau
sub formă de contribuţie funciară şi pe cap de locuitor. Mai tîrziu, apar impozitele indirecte, la
început sub formă de taxă fiscală, apoi şi sub formă de accize. În Roma Antică sursa
principală de venit era impozitul funciar. Cota lui constituia în mediu 1/10 din veniturile
obţinute de pe anumite loturi de pămînt. Se mai aplicau şi forme speciale de impunere, ca,
bunăoară, impozitul pe pomi fructiferi, inclusiv viţa-de-vie. Aparţineau impunerii fiscale
bunurile imobiliare, inventarul viu (bovinele, sclavii), obiectele de valoare. Pe lângă
impozitele directe mai existau şi contribuţii indirecte, dintre care cele substanţiale erau:
- impozitul de 1% pe circulaţia mărfurilor;
- impozitul special de 4% pe circulaţie în comerţul cu sclavi;
- impozitul pe eliberarea sclavilor cu taxa de 5% din valoarea lor de piaţă.
Deja în Imperiul Roman impozitele exercitau nu numai funcţia fiscală, ele mai jucau şi
rolul de stimulent suplimentar al dezvoltării economiei. În acea perioadă impozitele se
depuneau de acum în bani, de aceea populaţia era nevoită să obţină surplusuri de producţie
spre a le comercializa. Aceasta favoriza extinderea relaţiilor marfă-bani, aprofundarea
procesului diviziunii muncii, urbanizării.
Multe din principiile Romei Antice au fost preluate de Bizanţ. În perioada iniţială a
epocii bizantine de până în secolul VII, inclusiv în Impreiu, existau 21 tipuri de impozite:
impozitul funciar, taxa pe cap de locuitor, impozitul pentru înzestrarea armatei, impozitul pe
cumpărarea cailor, impozitul pe recruţi, taxa pentru vînzarea mărfurilor ş.a.

6
 Etapa a doua (etapa liberală în evoluţia sistemelor fiscale, începe cu sfîrşitul
secolului XVI până în a doua jumătate a secolului XIX (an.1870)) perioadă cînd au
intervenit schimbări substanţiale în viaţa publică a Europei, cînd sistemul bănesc al economiei
l-a înlocuit pe cel în natură, cînd necesităţile statului au crescut considerabil şi trebuiau găsite
noi surse de venituri de stat. Masa noilor impozite, mai ales a celor indirecte, completează
bugetele statelor vest-europene din acea perioadă. În Anglia, bunăoară, în decursul a celor 20
ani de existenţă a republicii pe timpul lu Kromwell, s-au introdus până la 200 tipuri de accize.
Impozitele directe din acea perioadă erau, de asemenea, numeroase, purtau un caracter
ocazional, bizar. De exemplu, în Anglia se introdusese impozit pe defuncţi şi celibatari.
Structurile fiscale existente încep să reflecte apariţia proprietăţii şi producţiei de tip
capitalist, ce determină apariţia unor noi clase sociale: muncitori agricoli, muncitori
industriali, burghezia în formare. Tot în această perioadă au loc schimbări în modul de
distribuire a veniturilor în societate. În rândurile claselor sociale în formare apar critici faţă de
privilegiile fiscale de care beneficia nobilimea.
Către această perioadă regulile impunerii au reuşit să se formeze, ideea privind constanţa
impozitelor a prins rădăcini. S-a ajuns la convingerea că un număr enorm de diferite impozite
frânează progresul dezvoltării industriale şi, pricinuind pagube economiei naţionale, sărăceşte
vestieria statului.
Astfel, ca urmare a dezvoltării economice şi respectiv, al sistemelor fiscale, în ţările
Europei Occidentale în sec. XVII şi XVIII apar o serie de scrieri fiscale care studiau
impozitele din mai multe puncte de vedere şi anume: al legalităţii, al legitimităţii şi influenţei
sociale (în Franţa, Quesnay, Montesquie şi Rousseau), exprimându-și dezaprobarea
impozitelor mari sau sperând că impozitele sunt temporare.
În sec. XIX ideile politice ale burgheziei ajunse la putere vor determina schimbări rapide
în structurile fiscale. Politica statelor liberale începe să se bazeze pe preponderenţa
impozitelor directe, şi în special, pe introducerea impozitului pe venit, ca sursă principală de
finanţare a instituţiei bugetare.
Etapa a treia din istoria impozitelor (etapa modernă, sec. XIX-XX) se caracterizează
prin numărul lor tot mai mic şi printr-o mai mare uniformitate. Formele de impozit devin mai
bine determinate, regulile administrării - mai aprofundate, se dă preferinţă unor izvoare de
impunere care promit venituri mari. În perioada iniţială a capitalismului industrial din sec.
XIX, sistemul fiscal consta din impozite pe consum. Pe la sfârșitul sec. XIX în cele mai
dezvoltate ţări capitaliste se include în sistemul fiscal impozitul pe venit şi cel pe succesiuni.
Impozitele reale rămân pe ultimul plan, dar se păstrează un număr neînsemnat de impozite pe
consum mai profitabile.
Sistemul fiscal s-a modificat parţial şi s-a perfecţionat sub influenţa luptei de clasă.
Caracterul lui regresiv, condiţionat de precumpănirea impozitelor indirecte, prin sec. XX a
început să capete un caracter proporţional, în legătură cu trecerea la o impunere progresivă pe
venit. Sistemul fiscal de pe la sfârșitul sec. XX, ca rezultat al dezvoltării ştinţei şi practicii
financiare, repartizează mai uniform ca altădată povara impozitelor.

7
4. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IMPOZITELOR ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

Apariţia şi evoluţia impozitelor pe teritoriul românesc se caracterizează, precum în toate

statele europene, ca un proces complex şi de durată, care a început odată cu destrămarea
comunei primitive, apariţia proprietăţii private şi scindarea societăţii în clase sociale,
dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor marfă-bani, apariţia statului şi crearea
aparatului de stat menit să rezolve antagonismele dintre clase, să apere interesele celor mai
puternici din punct de vedere economic.
Dacia romană era administrată de procurator care avea atribuţii şi de încasare a dărilor.
Dările cele mai importante erau tributum soli (impozitul funciar), tributum capitis (capitaţia),
vicesima hereditatum (darea succesorală), vicesima libertatum (darea de eliberare a sclavilor),
conductor commercorum (darea întreprinzătorilor comerciali), conductores pescui et
salinarum (pentru arendarea păşunilor şi salinelor).
În prima fază de formare a statului feudal, unde predomina economia naturală închisă,
au proliferat o sumedenie de dări:
- sferturile sau civerturile, care se strângeau sub forma clisei;
- dijmăritul sau desetina (din zece una);
- albinăritul era darea pe stupi, pe miere şi pe ciara de albine;
- goştinăritul, darea asupra porcilor;
- vinăritul sau vinăriciul era o dare pe vadra de vin;
- podgonăritul a fost un impozit trecător asupra străinilor care aveau terenuri
plasate cu viţă de vie (a fost introdus în anul 1662);
- pripăşitul era o taxă asupra vitelor de pripas prin sate (era mai mult o amendă
decât un impozit);
- tutunăritul era un impozit ce se plătea asupra terenurilor cultivate cu tutun;
- fumăritul era un impozit de capitaţie, deoarece se punea asupra fumurilor
(coşurilor) de la case;
- oieritul era o dare pe oi;
- văcăritul, introdus în anul 1580, era o dare percepută pe boi, vaci, cai, cunoscută
şi sub numele decunuţă;
- căminăritul era o dare asupra vinului vândut în târguri;
- săpunăritul, darea pe săpun, percepută de la cei ce fabricau săpun destinat
comercializării;
- măjăritul, dare asupra peştelui, proaspăt sau sărat plătită de vânzătorii de peşte;
- năpasta, introdusă de domnitorul Alexandru Mircea în anul 1577, era o dare
suplimentară, care le încărca pe cele existente.
Pe lângă aceste dări mai erau unele deosebit de apăsătoare, pentru a satisface pretenţiile
turceşti (mucale, bairam, peşcheş) ale împăratului, ţarului sau hanului (plocon) etc.
Dările fiind foarte variate şi grele, deseori contribuabilii făceau contestaţii, cerând o
înţelegere cu fiscul asupra unor sume pe care să nu le plătească, deoarece noile biruri erau
foarte grele şi nu puteau fi suportate. În asemenea situaţii, câteodată, domnul se îndura şi
decreta așa-numita ruptură (amnistia fiscală).
Exploatarea, dezordinea şi abuzurile, bătăile şi schingiuirile la care erau supuşi ţăranii l-
au făcut pe consulul Angliei din Principate, între anii 1814- 1821, să remarce că “nu există
popor în lume care să fie mai apăsat de despotism şi copleşit de dări, ca ţăranul din
Moldova…”.
Regulamentele organice, adoptate în ianuarie 1832 pentru Moldova desființează toate
dările “preexistente”, în locul lor introducând capitaţia – impozit direct şi personal pe cap de

8
locuitor, la care erau supuşi țăranii, mazilii (descendenţii familiilor boiereşti de rangul al
doilea) şi muncitorii din oraşe şi târguri precum şi patenta – un impozit direct şi fix (deci,
neraportat la venit), stabilit pe clase la care erau supuşi meseriaşii şi negustorii.
Un alt moment destul de important a fost Convenţia de la Paris (1858), care a introdus în
domeniul financiar-bancar principiile: nullum impositum sine lege şi unitatea bugetară şi
executarea provizorie pe baza bugetului prezent (nici un impozit nu va putea fi înfiinţat sau
adunat dacă nu va fi consimțit de Adunare.
În urma unificării politice şi administrative a Principatelor române şi mai târziu, după
crearea statului român modern, sistemul impozitelor era următorul:
- impozitul funciar, înfiinţat în timpul domnitorului Al. I. Cuza, mai întâi în
Moldova (1859), apoi în Muntenia (1860), unificat (1862), şi desfiinţat prin
reformele din 1921 şi 1923;
- contribuţia personală şi contribuţia pentru poduri, menţinută până în anul 1877,
cînd se desfiinţează şi se înlocuieşte cu contribuţia pentru căile de comunicaţie;
- impozitul pe mîna moartă (imobile), înfiinţat de domnitorul A. I. Cuza;
- impozitul pe salariu, înfiinţat în 1877, desfiinţat în anul 1891 şi reînfiinţat în
1900, cînd au fost impuse salariile funcţionarilor particulari;
- impozitele pe băuturile spirtoase, înfiinţat în anul 1867;
- impozitul industrial asupra veniturilor industriale, înfiinţat în anul 1921, care
crea unele avantaje excepţionale pentru stimularea industriei naţionale;
- impozitul profesional asupra veniturilor oamenilor de litere, artă, şi ştiinţă,
precum şi asupra veniturilor liber – profesioniştilor ;
- impozitul succesoral (1921), care a luat locul vechilor taxe succesorale;
- impozitul pe lux şi pe cifra de afaceri (1921), care, ulterior, ia o amploare din ce
în ce mai mare, devenind principalul impozit indirect;
- impozitul pe automobile, înfiinţat la 1 aprilie 1939.
Legile din anul 1921 şi 1923, legi reformatoare în domeniul fiscalităţii au însemnat
trecerea la sistemul modern de impozite, introducînd impozitul pe venit. (Sistemul impozitului
pe venit propune o anumită procedură de constatare, stabilire şi percepere. Până la “legea
asupra contribuţiilor directe” (1923 - reforma N. Titulescu) procedura se aplică numai pentru
impozitul pe salarii, un venit real constant, toate celelalte impozite erau aşezate şi încasate
printr-un venit “presupus” a fi cel real al proprietăţii şi veniturilor rurale şi urbane. Venitul
constant - în concepţia reformei din 1923 este acela pe care contribuabilul îl declară pe bază
de dovezi sau fiscul îl stabileşte prin diverse mijloace, considerat ca fiind adevăratul venit).
Astfel, în Moldova sistemul fiscal modern propriu economiei de piaţă a obţinut
contururile actuale abia în ultimii decenii ai secolului al XX-lea.
În societatea sovietică, perioada experimentului comunist, sistemul de impozitare a fost
simplificat la maximum, fiind totalmente limitată libertatea producătorului. În aceste condiţii
impozitele au devenit doar simple formalităţi. De exemplu impozitul pe venitul persoanelor
fizice era achitat doar de unele categorii de persoane. Nu achitau acest tip de impozit
funcţionarii, ţăranii. În anii ’90 aisecolului XX s-au efectuat reforme radicale în viaţa
societăţii. Organizarea şi funcţionarea statului a fost orientată spre aplicarea principiilor
economiei de piaţă. În perioada economiei de piaţă statul funcţionează în primul rând pe baza
susţinerii lui financiare de către cetăţeni care achită periodic la buget impozite şi taxe
obligatorii. Transformarea sistemului fiscal în baza principiilor economiei de piaţă a
Republicii Moldova a avut loc prin realizarea a două reforme fiscale, fiecare cuprinzând,
respectiv, două şi şase etape.

9
5. EVOLUŢIA IMPOZITELOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA

În Constituţia Republicii Moldova, Titlul III, Capitolul III, Articolul 58 este stipulat:
„Cetăţenii au obligaţie să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Sistemul
legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sunt
interzise, în afara celor stabilite prin lege.”
Astfel, în Republica Moldova, după ce a fost creată baza legislativă în anii 1992-1993,
începând cu a doua parte a anului 1994, Guvernul Republicii Moldova a întreprins măsuri de
reducere a presiunii fiscale şi de înviorare a activităţii agenţilor economici. Primii paşi au fost
făcuţi spre modificarea cotelor la unele mărfuri (produse) supuse accizelor, anularea lor
completă la un şir de mărfuri. Totodată, realizarea prevederilor de bază ale Legilor „privind
taxa pe valoare adăugată” şi „privind accizele” au evitat dubla impunere a producţiei. Pentru
limitarea multiplelor impozite şi încasărilor spontane, stabilite de către organele administraţiei
publice locale, determinarea atitudinii metodologice unice faţă de calculul şi controlul acestor
impozite, a fost adoptată „legea cu privire la impozitele şi taxele locale”.
Perfecţionarea politicii fiscale pentru anii 1995-1996 s-a înfăptuit în direcţia micşorării
numărului de plăţi fiscale, diminuării cotelor de impozite, stimulării exportului producţiei
favorabile, reducerii sarcinii fiscale.
În anul 1996 în locul legii „Cu privire la impozitul rutier” a fost pusă în aplicare „Legea
privind Fondul rutier”. Drept sursă a servit o parte din accizul încasat la realizarea bunurilor
de combustibil, încasările fiscale (de tranzit, special, de la beneficiarii drumurilor auto),
mijloace de la licenţiere a activităţii de transport auto.
În anul 1996 reformarea sistemului fiscal a fost condiţionată de următoarele sarcini:
- Sporirea veniturilor statului în scopul finanţării programelor de stat în domeniul
ocrotirii sănătăţii, învățământului public, ştiinţei, culturii, acordarea ajutorului social
celor mai nevoiaşe categorii ale populaţiei;
- Reducerea cotei fiscale şi lărgirea bazei impozabile;
- Reexaminarea modului de calcul al amortizării;
- Perfecţionarea impunerii pămîntului şi imobilului;
- Crearea cadastrului fiscal, în rând cu informaţia despre pământ şi bunurile
imobile;
- Perfecţionarea sistemului declaraţiilor fiscale;
- Trecerea la impunerea taxei pe valoare adăugată şi accizelor la locul lor de
consum.
În anii 1996-1997 s-a prevăzut perfecţionarea procesului de evaluare a pământului,
imobilului, reieşind din: fertilitatea solului şi veniturile obţinute de la utilizarea lui; costul de
piaţă a clădirilor şi construcţiilor; compatibilitatea costului pământului şi imobilului; crearea
cadastrului fiscal şi juridic.
Perfecţionarea impozitelor pe consum prevedea lărgirea sferei de utilizare a bazelor
pentru servicii, business-ul jocurilor de noroc, serviciile de excursii şi alte servicii, trecerea pe
etape, pe măsura încheierii acordurilor bilaterale şi multilaterale cu ţările CSI, la impunerea cu
accize a mărfurilor cu accize, a mărfurilor destinate importului şi acordarea înlesnirilor fiscale
producătorilor care efectuează exportul mărfurilor în străinătatea apropiată şi îndepărtată.
Reformarea fundamentală şi îmbunătăţirea considerabilă a structurii şi modului de
administrare a sistemului fiscal în RM a necesitat elaborarea urgentă a Concepţiei reformei
fiscale şi realizarea ei prin următoarele etape:

10
 - Unificarea într-un Cod unic a tuturor prevederilor referitoare la impozitarea
venitului întreprinderilor şi persoanelor fizice şi a tuturor prevederilor administrative
aferente;
- Reforma sistemului Taxei pe valoare adăugată;
- Perfecţionarea sistemelor pe impozitul funciar şi pe imobil;
- Modernizarea metodelor pe care administraţia fiscală le aplică la colectarea
impozitelor;
- Examinarea altor surse de venituri, de impozite în scopul reducerii sau eliminării
surselor, care nu asigură venituri considerabile sau stopează dezvoltarea economică a
RM.
- Distribuirea veniturilor bugetare între organele centrale şi locale.
Sistemul fiscal actual, creat pe parcursul etapelor de trecere de la economia centralizată
la economia de piaţă, trebuie să fie adoptat la noile condiţii de piaţă. În numeroase cazuri
lipsesc principiile fiscale, care stimulează creşterea economică şi care pe larg sunt aplicate în
întreaga lume. Lipsa acestor principii creează dificultăţi pentru producătorii locali şi prezintă
un obstacol în calea investiţiilor locale şi străine în economia naţională.

Impozitele sunt un element necesar în relaţiile economice ale societăţii chiar din
momentul apariţiei statului. Evoluţia şi modificarea formelor statului neapărat sunt urmate de
modificări ale sistemului fiscal. În prezent, într-o societate civilizată impozitele constituie
pentru stat sursa principală de venituri. În afară de aceasta funcţie pur-financiară, mecanismul
fiscal se aplică de către stat pentru a influenţa procesul de producţie, dinamica şi structura
acestuia, procesul tehnico-ştiinţific.

11
CONCLUZII:

În final, înțelegerea procesului de apariție și evoluție a impozitelor este crucială pentru

analiza și evaluarea rolului lor în societatea contemporană. De la primele forme rudimentare
de taxare în societățile antice până la sistemele fiscale complexe ale zilelor noastre, impozitele
au fost mereu un instrument esențial al guvernelor pentru gestionarea resurselor financiare și
asigurarea funcționării eficiente a statului. În lunga lor istorie, impozitele au evoluat într-o
multitudine de forme și au servit diverse scopuri, reflectând schimbările sociale, economice și
politice ale epocilor în care au fost implementate. De la impozitele în natură și muncă, folosite
în societățile antice pentru a finanța proiecte publice și pentru a asigura echilibrul economic,
până la impozitele pe venit și pe consum, care sunt caracteristice societăților moderne,
conceptul de impozitare a suferit transformări semnificative de-a lungul timpului. Astăzi,
impozitele joacă un rol crucial în finanțarea serviciilor publice, în redistribuirea veniturilor și
în influențarea comportamentului economic al indivizilor și al întreprinderilor.
Totuși, ele sunt și un subiect de dezbatere intensă, cu privire la nivelul lor de echitate,
eficiență și impact asupra creșterii economice și dezvoltării sociale. Prin analiza istoriei
impozitelor, putem observa că există nu doar o varietate de modele fiscale și mecanisme de
colectare, ci și o serie de lecții importante despre modul în care impozitele pot influența
societatea și economia. Înțelegerea acestor lecții poate oferi insight-uri valoroase pentru
elaborarea politicilor fiscale moderne și pentru gestionarea corectă a resurselor financiare ale
statului într-un mod care să răspundă nevoilor și aspirațiilor societății contemporane.
Astfel, studiul apariției și evoluției impozitelor nu este doar un exercițiu academic, ci și o
călătorie fascinantă prin istoria financiară și politică a umanității. Prin înțelegerea originilor și
a evoluției impozitelor, putem contribui la dezvoltarea unor politici fiscale mai eficiente și
mai echitabile, care să promoveze prosperitatea și bunăstarea comună în societatea
contemporană și în viitorul său incert.

12
Bibliografie:
Acte legislative:
1. Codul Fiscal al Republicii Moldova, cu ultimele modificări. (Monitorul Oficial nr.
197-200/666 din 31.12.2009) – Chişinău, 2010;
2. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 (Monitorul oficial al
Republicii Moldova, 1994, nr.1), cu ultimele modificări.
Volume:
1. Galina Ulian, Mariana Doga-Mîrzac, Lilia Rotaru: “Finanţe publice: note de curs” –
Chişinău, 2007;
2. Nicolae Popescu: “Finanţe publice: finanţe, bugete, fiscalitate” – Bucureşti, 2002.
3. Claudia Plămădeală: “Fiscalitate” – Chişinău, 2009;
4. Dumitru Moldovan: “Curs de teorie economică” – Chişinău, 2006.

13