Universitatea din Craiova

– Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor –

Presiunea fiscală.
Factor determinant al intensificării
sistemelor de evaziune fiscală în
România

o Studenţi:
Dumitru Răzvan Marius
Dincă Mihai
Dobre Mihai
o Finanţe şi Bănci, Anul I, Seria IV, Grupa 2

– 2011 –
 I. Conţinutul şi rata presiunii fiscale

Deciziile de politică fiscală influenţează nu numai

asupra structurii şi comportamentului sistemului fiscal, dar
constituie o componentă a politicii de stabilizare
macroeconomică. Prin urmare, finalitatea sistemului fiscal
constă în realizarea obiectivelor sale de natură financiară
(finanţarea instituţiei bugetare), economică (acţionarea
asupra sistemului de distribuire a bunăstării).
Un element de cuantificare a finalităţii sistemului fiscal
este presiunea fiscală.
Presiunea fiscală (nivelul fiscalităţii) este, în general,
dată de rata prelevărilor obligatorii / rata presiunii
fiscale, care se calculează prin raportarea sumei totale a
prelevărilor obligatorii (impozite, taxe, contribuţia la
asigurările sociale) dintr-o anumită perioadă de timp, de
regulă un an, la mărimea produsului intern brut realizată în
aceeaşi perioadă de o economie naţională.
 În practica fiscală se folosesc şi alţi indicatori derivaţi de
măsurare a presiunii fiscale, dintre care:
a. Rata fiscalităţii consolidate – care elimină anumite prelevări
cu caracter redundant, în scopul de a exprima mai bine partea de
venituri destinate finanţării activităţii administraţiei publice. Primul
nivel de consolidare constă în eliminarea contribuţiei la asigurările
sociale şi a impozitelor plătite de administraţiile publice. Al doilea
nivel de consolidare se obţine prin eliminarea tuturor prelevărilor
obligatorii autofinanţate (adică nu numai cele care sunt suportate
de administraţiile publice, ci şi cele care sunt alimentate prin
venituri vărsate de administraţiile publice).
b. Rata fiscalităţii nete – se obţine eliminând din prelevările
obligatorii partea redistribuită direct agenţilor economici, în special
sub forma prestaţiilor sociale pentru familii şi a subvenţiilor pentru
întreprinderi. Se obţine astfel suma prelevărilor obligatorii
necesară funcţionării proprii a administraţiilor publice; suma
obţinută raportându-se la Produsul Intern Brut (P.I.B.) total.
c. Rata fiscalităţii lărgite – rezultă din luarea în calcul a
anumitor surse de finanţare a cheltuielilor publice, altele decât
prelevările obligatorii.
 Presiunea fiscală la nivelul agentului economic
Apare ca raport procentual între plăţile obligatorii către stat pe care
acesta este nevoit să le facă şi valoarea adăugată de către el într-o
perioadă de timp, de obicei un an.
În structura plăţilor obligatorii sunt înscrise, de cele mai multe ori,
impozitul pe profit, contribuţiile la fondul de asigurare şi protecţie socială şi
alte impozite directe datorate asupra averii bugetului local şi incluse în
costurile firmei.
Desigur că întreprinderea varsă la buget şi alte impozite, taxe şi
contribuţii. Nu toate aceste sunt însă suportate de către ea. T.V.A.,
accizele şi taxele vamale nu se iau în calcul, deoarece firma le
recuperează de la consumator, care le suportă plătindu-le odată cu preţul
produselor cumpărate.
Impozitul care afectează direct firma este cel asupra profitului, care
reprezintă pentru întreprinzătorul privat ceea ce este salariul pentru
angajatul său.
Celelalte plăţi precum contribuţiile la fondurile de asigurări şi protecţie
socială, impozitele asupra clădirilor, terenurilor, mijloacelor de transport,
incluse în costul produselor şi recuperate prin preţ, influenţează direct,
nivelul costurilor, mărimea profitului, de aceea sunt considerate tot fluxuri
financiare negative pentru agentul economic. La acestea ar trebui
adăugate şi celelalte contribuţii la fondurile speciale, altele decât cele de
asigurare şi protecţie socială, pentru a avea o imagine reală asupra
presiunii fiscale la nivelul agentului economic.
 De-a lungul timpului, specialiştii în domeniu au încercat să
răspundă la întrebarea dacă există un prag maxim al presiunii
fiscale.
Pragul fiscalităţii suportate de contribuabili a fost înălţat mereu în
timp de către teoreticieni, iar practica, se pare că l-a depăşit de
fiecare dată.
Vauban, care avea o concepţie modernă despre impozite, în
lucrarea “Projet de Dixme Royal” din 1702 socotea că nivelul de
10% nu trebuie atins niciodată. Fiziocraţii au plasat acest prag la
20% din veniturile individuale. Proudhon, în 1868, în teoria sa
despre impozit l-a fixat la 10% din venitul naţional. Colin Clark a
ridicat plafonul, în 1945, la 25% din venitul naţional. Pentru Franţa,
Giscard d’Estaing a situat pragul fiscalităţii, în 1974, la 40% din
P.I.B., dar acesta a fost depăşit în 1983, el fiind de peste 44%.
După 1974, şase state, între care cele scandinave au depăşit acest
plafon.
Rezultă din cele de mai sus, că, dacă există un prag maxim
pentru presiunea fiscală, el este dificil de determinat în mod ştinţific.
 Explicaţiile evoluţiei presiunii fiscale, în sensul creşterii
acesteia, trebuie, potrivit multor cercetători, căutate în
inexorabila creşterea a cheltuielilor publice, care, la rândul lor,
sunt expuse anumitor legităţi economice, sociale şi politice:
1. Legea lui Adolf Wagner – conform căreia creşterea
locului cheltuielilor publice în totalul activităţii economice este
legată de industrializare. Industrializarea este însoţită de
dezvoltarea urbanizării, de o creştere a complexităţii
activităţilor economice şi de o ridicare a nivelului de trai. Ca
urmare, statul trebuie să intervină şi să cheltuiască mai mult
pentru realizarea sarcinilor aferente urbanizării, nevoilor
crescânde ale indivizilor din domeniul educaţiei, culturii şi
acţiunilor sociale, precum şi pentru realizarea unor lucrări de
infrastructură. Potrivit altor autori (Marc Guillaume) cheltuielile
publice ar corespunde unor compensaţii sociale generalizate:
excese, inconvenienţe şi disfuncţionalităţi ale societăţii
industriale (poluarea, aglomerări urbane, etc.) care necesită
intervenţii publice pentru corijarea sau atenuare, prin cheltuieli
publice, a surselor sau efectelor acestora.
 2. Efectul deplasării, pus în evidenţă de economiştii
englezi A. T. Peacock şi J. A. Wiesman, este legat de
rigiditatea scăderii cheltuielilor publice şi de “sarcina fiscală
tolerabilă” . Conform acestor autori, în perioadele de
normalitate (calm social şi politic), populaţia are despre nivelul
tolerabil al presiunii fiscale o idee aproximativ precisă, ceea ce
limitează puterile publice în posibilităţile sau intenţiile lor de a
creşte această presiune. Dimpotrivă, evenimentele grave
(război de exemplu) pot crea un efect de deplasare,
provocând o creştere a cheltuielilor publice şi o ridicare a
sarcinii fiscale tolerabile.
3. Cererea de servicii publice face ca şi cheltuielile
publice să aibă tendinţa de a creşte mai repede decât în
ansamblul activităţii economice. Potrivit anumitor autori (A.
Wolfelsoerger, Ph. Delmas, M. Albert) în societăţile dezvoltate
şi democratice, în care se menţin inegalităţile sociale,
creşterea cheltuielilor publice este preţul ce trebuie plătit
pentru asigurarea păcii sociale. Aceste cheltuieli privesc atât
cheltuielile sociale cât şi cele pentru inervenţia statului în
cadrul anumitor activităţi economice.
 4. Analizele curentului “Public Choice”: acest curent
apărut în S.U.A. în anii 1960, susţine că statul nu este
garantul absolut al interesului general. El este pur şi simplu o
organizaţie umană vastă în care deciziile sunt luate de
persoane, politicieni, funcţionari, care nu sunt nici mai buni,
nici mai răi decât alţii, şi care sunt ca şi aceştia din urmă, la
fel de subsceptibili de a greşi şi a se preocupa de interesele
lor personale. Ideile de mai sus sunt susţinute prin trei teme
de analiză: piaţa politică (formulată din ofertanţi: politicienii şi
solicitanţii – contribuabili, în care unii promit altora , iar în
schimbul promisiunilor, cei din urmă consimt la finanţarea
cheltuielilor publice­­); analiza economică a birocraţiei (birocraţii
– funcţionarii sunt mai preocupaţi de puterea şi de prestigiul
lor decât de interesul general); şi fenomenele de asimetrie şi
de iluzie financiară (cheltuielile publice prezintă
particularitatea de a permite puterilor publice să atribuie
avantaje speciale anumitor categorii sociale sau anumitor
grupuri de interes împărţind sarcina finanţării lor asupra unui
foarte mare număr de contribuabili).
 II. Nivelul presiunii fiscale în România
Este foarte normal ca un stat să-şi asigure veniturile
necesare impozitând în general tot ce mişcă, începând cu
autoturismele şi tot ce stă terminând cu terenurile, impozitând
profiturile, munca, consumul şi mai ales viciile. Totuşi consider
că statul nu trebuie să-şi facă un scop în sine în a aduna bani cu
orice preţ la buget mărind nejustificat impozitele şi taxele şi
scăpând din vedere tocmai contribuţia hotărâtoare a impozitelor
la creşterea eficienţei muncii şi a creşterii competitivităţii
naţionale. Este cunoscut faptul că atunci când un contribuabil
este împovărat cu taxe şi suprataxe, atunci munca şi
performanţa în muncă au de suferit şi apare nevoia de relaxare a
fiscalităţii.
Există o teză împărtăşită de cei mai mulţi fiscalişti şi anume
teza conform căreia “impozitul ucide impozitul”; altfel spus
creşterea exagerată a unui impozit existent sau introducerea
unui impozit nou nejustificat nu face altceva decât să reducă
gradul de suportabilitate a sarcinilor fiscale. Apare astfel
fenomenul de “fugă de impozitare” manifestat prin evaziune
fiscală, prin economie subterană, prin muncă la negru.
 În România în perioada postbelică impozitele
aduceau mai puţin de 5% din totalul veniturilor
bugetare, cea mai mare parte a veniturilor
(considerate nefiscale) provenea de la
întreprinderile sociale de stat (impozitul pe
circulatia mărfurilor, impozitul pe fondul total de
retribuire, impozitul pe beneficii etc.).
Începând cu 1991 ponderea s-a inversat şi
taxele deţineau peste 97% din bugetul de stat.
 Ca eşantion de analiză a presiunii fiscale şi a efectelor
acesteia am apelat la grupul de ţări ce sunt prezente în statele
membre ale Uniunii Europene (UE27), iar ca perioadă de analiză
a fost reţinut anul 2009, ultimul an pentru care sunt disponibile
date statistice.
Pentru a înţelege mai bine tabelul următor, presiunea fiscală
o delimităm în trei categorii de indicatori:
1.Presiunea fiscală aferentă impozitelor şi taxelor (Prfimp);
Impozite directe + Impozite indirecte
Prfimp = P.I.B.
x 100

2.Presiunea contribuţiilor sociale (Ppcb);

Contribuţíi sociale
Ppcb = x 100
P.I.B.

3.Presiunea prelevărilor obligatorii (Prpo).

Prelevari obligatorii
Prpo = x 100
P.I.B.
Presiunea fiscală la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene in anul 2009
 Reprezentarea grafică a indicatorilor: presiunea fiscală
aferentă impozitelor directe, presiunea fiscală aferentă
impozitelor indirecte şi presiunea determinată de contribuţiile
sociale evidenţiază mai sugestiv structura prelevărilor obligatorii
la nivelul ţărilor analizate:

În România, în anul 2009, presiunea prelevărilor obligatorii a înregistrat

un nivel de 28%, adică cu 12,6 puncte procentuale mai puţin decât
media în UE27 şi cu 1,58 puncte procentuale mai mult decât nivelul
minim înregistrat de Letonia.
 Pentru o poziţionare mai exactă a României în cadrul UE27,
din punct de vedere al ponderii prelevărilor obligatorii în PIB,
considerăm că este nevoie de o analiză în dinamică a acestui
indicator, aşa cum rezultă din graficul următor.

55
50
45
40
35
30
25
20
15
10
5
0

Slovacia
Slovenia
Italia
Irlanda
Bulgaria

Danemarca

Grecia
Spania

Letonia

Olanda
Austria
Belgia

Cehia

Germania
Estonia

Cipru

Lituania
Luxemburg
Ungaria
Malta

Polonia
Portugalia
Romania

Suedia
Franta

Finlanda

Regatul Unit
2000
2009
 Datele grafic indică faptul că în perioada 2000-2009
majoritatea statelor membre UE au înregistrat o scădere a
presiunii prelevărilor obligatorii în PIB, excepţie făcând
totuşi un număr de 9 state, unde sarcina fiscală a
înregistrat o creştere: Cehia, Estonia, Italia, Cipru, Ungaria,
Malta, Austria, Portugalia, Slovenia.
În anul 2009 faţă de nivelul înregistrat în anul 2000,
Malta şi Cipru au înregistrat o creştere vertiginoasă a
sarcini fiscale, respectiv cu 7,5% în Malta şi cu 5,5% în
Cipru. La polul opus s-a aflat Slovacia şi Finlanda care au
înregistrat scăderi semnificative. În România se constată o
diminuare a nivelului presiunii fiscale cu 2,4 procente faţă
de anul 2000, dar acest aspect trebuie coroborat cu o serie
de aspecte referitoare la: efectele crizei economico-
financiare, reducrea mărimii veniturilor colectate precum şi
al nivelului PIB (cu 7,1% mai mic în 2009), păstrarea
tendinţei de depăşire a veniturilor din impozitele directe de
către veniturile din impozitele pe consum.
 III. Factori ce influenţează presiunea fiscală
Conform specialiştilor, asupra presiunii fiscale îşi exercită
influenţa două categorii de factori: factori externi şi factori proprii
sistemului de impozitare practicat.
I. Dintre factorii externi putem aminti:
a) Nivelul de dezvoltare a fiecarei ţări reflectat de P.I.B. pe
locuitor. Desigur că în ţările dezvoltate, cu o economie
performantă, veniturile oamenilor şi averile lor sunt mai
consistente, afacerile sunt profitabile, iar capacitatea contributivă
a plătitorilor de impozite este mai ridicată. Statul îşi poate permite
în astfel de ţări să pretindă impozite mari, fără ca povara fiscală
să devină insuportabilă. Tocmai de aceea, în cele mai multe ţări
dezvoltate, rata presiunii fiscale este ridicată, iar impozitele directe
asupra veniturilor şi asupra averii sunt preponderente. Nu acelaşi
lucru se întâmplă în ţările în curs de dezvoltare unde posibilităţile
de plată ale oamenilor sunt reduse iar statul, neputând colecta
impozite directe consistente, îşi alimentează bugetul mai ales pe
seama impozitelor indirecte, dar presiunea fiscală globală este, în
general, mai redusă decât în ţările dezvoltate. De la aceste reguli
există desigur şi excepţii.
 Există ţări superdezvoltate, precum SUA, în care fiscalitatea
este mult mai relaxată decât în celelale ţări dezvoltate şi există ţări
în curs de dezvoltare care, pentru a-şi înlătura handicapul, pretind
impozite ridicate sau, dimpotrivă, acorda facilităţi fiscale pentru
stimularea investiţiilor şi a dedzvoltării.
b) Nivelul fiscalităţii din celelalte ţări influenţează şi el
presiunea fiscală, deoarece o presiune excesivă face ca oamenii şi
capitalurile să migreze din aşa-zisul infern fiscal spre paradisurile
fiscale sau oazele fiscale, unde veniturile lor nete sunt mai ridicate.
c) Structura cheltuielilor publice în diferite ţări face şi ea ca
nivelul fiscalităţii să fie diferit. În ţările în care statul acordă
prioritate acţiunilor de securitate socială, cheltuielile pentru
învăţământ, sănătate, sport şi agrement, cultură şi artă, de care
beneficiază direct contribuabilii, el are motivaţia necesară pentru a
pretinde impozite mai consistente, existând un grad ridicat al
reversibilităţii acestora. Politicile guvernamentale sunt influenţate
desigur de doctrina agreată de partidul sau coaliţia aflată la putere.
 Opţiunile politice pot influenţa şi altfel nivelul fiscalităţii. Un
guvern populist poate, mai ales în preajma alegerilor, întreprinde
măsuri de relaxare a fiscalităţii, în condiţiile în care oferă cu
generozitate alocaţii familiale şi subvenţii consistente,
contractând însă, pentru a compensa reducerea impozitelor,
împrumuturi însemnate. El va lăsa o grea moştenire guvernului
ce urmează, care se va vedea nevoit să retragă facilităţile
fiscale, să raţionalizeze cheltuielile, prin măsuri adesea
nepopulare, pentru a putea suporta povara serviciului datoriei
publice.
II. Factorii proprii sistemului de impozitare care
influenţează, la rândul lor, presiunea fiscală sunt:
•felul cotelor practicate, progresivitatea aducând cu ea
impozite mai consistente decât impunerea proporţională;
•facilităţi fiscale acordate prin exonerări, reduceri ale cotelor
pentru anumite categorii de contribuabili sau deduceri din
materia impozabilă;
•metode de evaluare practicate care pot face ca materia
impozabilă să fie supra sau subevaluată.
 IV. Curba Laffer
A. Laffer rămâne celebru prin ideea care a
demonstrat-o cu ajutorul unei curbe care îi poartă
numele potrivit căreia de la un anumit prag orice
creştere a presiunii fiscale provoacă o scădere a
sumei prelevărilor obligatorii încasate de puterea
publică.
Suma prelevărilor
obligatorii M
N
N

0 T1 T2 T3 Rata presiunii fiscale

Fig.1. Curba Laffer

 Speciaţiştii au mai identificat şi curba Laffer deplasată
care descrie elementele cunoscute într-o altă viziune:
100 rata impozitului

I max

I min

Venituri totale din impozite

0 V1 min V1 max

Fig.2. Curba Laffer

deplasată
Astfel, rata minimă de impozitare Imin este rata corespunzătoare
unui buget minim care să asigure o birocraţie minimă şi eficientă
pentru funcţionarea în bune condiţii a statului.
Rata optimă de impozitare I0 este acea rată care asigură
prelevarea la dispoziţia statului a celei mai mari sume de venituri, din
impozite. Toate cotele posibile între Imin şi I0 sunt cotele de
impozitare la care poate recurge statul – agent economic într-o
economie de piaţă.
 V. Probleme provocate de creşterea presiunii fiscale
Rezinstenţele la impozite (prelevări obligatorii) pot lua forme
foarte variate dintre care putem aminti:
1. Riscurile de diminuare a eforturilor productive: în
această privinţă se remarcă economiştii liberali care insistă
asupra efectelor descurajante pe care le provoacă nivelurile
ridicate ale prelevărilor obligatorii asupra muncii, economiilor şi
investiţiilor, precum şi asupra spiritului de întreprindere. Astfel,
din punct de vedere al incitării muncii, se estimează că există
două tipuri de reacţii opuse, pe care le poate provoca o majorare
a impozitului venitului:
•efectul de substituţie (diminuare a timpului de muncă
furnizat de un individ datorită diminuării remuneraţiei sale nete);
•efectul de venit (creştere a cantităţii de muncă depusă în
scopul de a compensa pierderea venitului net datorită creşterii
impozitului).
În acest context pentru a exprima rezistenţa la impozit se
utilizează termenul de abstinenţă fiscală care constă în
evitarea îndeplinirii anumitor operaţiuni în scopul de a scăpa de
impozitele la care ele dau naştere.
 2. Rezistenţele politice iau diferite forme şi sunt o
permanenţă în discursul istoriei. Rezistenţele politice la prelevări
obligatorii se manifestă în deosebi prin revendicări categoriale în
favoarea micşorării anumitor impozite sau contribuţii sociale
atunci când se apropie perioada electorală pentru ocuparea de
poziţie şi câştigarea de voturi.
3. Riscul de inflaţie prin fiscalitate este legat de faptul că
orice creştere a impozitelor sau a contribuţiilor sociale se
repercutează asupra proceselor de determinare a preţului.
Pentru a preîntâmpina sau a înlătura urmările nedorite şi
neproductive ale rezistenţelor la impozite, mai multe ţări au
recurs la relaxarea fiscalităţii.
 4. Frauda şi evaziunea fiscală
Frauda constituie o încălcare a legii fiscale, prin
diminuarea voluntară a veniturilor, vânzări fără facturi
etc., evaziunea constă în sustragerea de la prelevări
obligatorii printr-o utilizare abilă a legii fiscale sau de a
profita de caracterul teritorial al legii fiscale şi sociale
pentru a localiza activităţi, venituri sau bunuri în ţări
străine unde ele nu vor fi sau vor fi mai puţin
impozitate (paradisuri fiscale).
Într-o definire complexă, conform legii 241/2005
evaziunea fiscală este prezentată ca fiind “sustragerea
prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la
plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate
bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului
asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale
extrabugetare de către persoane fizice şi persoane
juridice române sau străine denumite contribuabili, a
unei părţi din veniturile realizate”.
 Aceste practici au existat întotdeauna, dar ele sunt cu atât
mai simulate cu cât ratele de prelevare (de impozitare) sunt
mai ridicate. În acest sens se pot menţiona două procedee
prin care contribuabilii îşi manifestă rezistenţa lor în faţa
prelevărilor obligatorii:
–economia subterană, care relevă diferite forme
de activităţi care au drept caracteristică comună
sustragerea de la orice formă de prelevare obligatorie.
Un exemplu în acest sens este munca la negru.
–evaziunea internaţională, care reflectă interesul
anumitor întreprinderi spre ţările unde legislaţiile fiscale
şi sociale le sunt mai favorabile. De exemplu,
întreprinderile care îşi deschid filiale în ţări în care
condiţiile de salarizare şi de cheltuieli fiscale şi sociale
sunt mai avantajoase. Ea este, de asemenea, facilitată
şi încurajată de existenţa zonelor libere. Este vorba de
enclave teritoriale care beneficiază de
extrateritorialitatea vamală şi care scapă, total sau
parţial, legislaţiilor naţionale.
 Fenomenul evaziunii fiscale se întâlneşte pe o scară destul de
largă şi în România. Formele de manifestare a evaziunii fiscale în
ţara noastră sunt diferite:
Fundaţiile, organizaţiile şi asociaţiile non-profit, cu caracter
umanitar, social, cultural, sportiv etc. sunt scutite de la plata taxelor vamale
pentru unele bunuri provenite din ajutoare şi donaţii.
În unele cazuri însa bunurile primite sub forma de ajutoare şi donaţii
sunt utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în obiectul de activitate
sau nu sunt înregistrate în patrimoniu ori sunt utilizate în interes personal
sau pentru obţinerea de profit.
Unii agenţi economici practică preţuri de livrare inferioare costurilor
produselor livrate şi, implicit, calculează accizele în raport de preţurile
respective şi nu de costurile efective ale produselor, aşa cum este legal.
Neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate.
Folosirea de facturi falsificate în care sunt înscrise preţuri mai mici
decât cele reale.
Vânzari nedeclarate.
Întelegeri între vânzatori şi cumpărători de a schimba bunuri sau
servicii gen barter, cu plata redusă, fără factură sau o factură cu valoare
redusa.
 Corupţia ridicată este, la rândul său, o
permanenţă a societăţii româneşti. Corupţia are o
puternică determinare socială şi culturală. Acest
fenomen negativ, aproape generalizat la toate
nivelurile administraţiei publice şi al organismelor
de control financiar de stat, a condus la un nivel
dintre cele mai ridicate în cadrul UE în ceea ce
priveşte evaziunea fiscală şi arieratele fiscale.
Aceste fenomene negative influenţează negativ
gradul de fiscalitate, creşterea economică, conduc
la creşterea deficitului bugetului general consolidat
şi ulterior la creşterea datoriei publice a României.
 Conform unui studiu realizat de KRLS Network of Business
Ethics, România ocupă locul al doilea în UE în funcţie de nivelul
evaziunii fiscale.
KRLS a analizat cinci mari domenii pentru a stabili gradul de
evaziune fiscală, respectiv economia subterană, criminalitatea
economică, evaziunea fiscală a marilor corporaţii, evitarea plăţii
taxelor de către companiile mari şi mici, dar şi de către liber
profesionişti.
Studiul evaziunii fiscale la nivelul UE

Slovacia 34,5%
Estonia 37,1%
Bulgaria 39,5%
din veniturile taxabile în 2009
Romania 42,4%
51,1%
Italia
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60%

Economia subterană din România a reprezentat 21% din Produsul Intern Brut
(PIB) în 2008, potrivit unui raport al Ministerului de Finanţe, obţinut în februarie
anul trecut de MEDIAFAX, în creştere de la 14,5% în 2004. Evaziunea fiscală
la plata TVA a crescut de peste trei ori în intervalul 2004-2008, la 4,6% din
PIB.
 Valoarea economiei subterane in UE, rapotată la PIB
Romania ocupă poziţia a patra în
Uniunea Europeană în funcţie de
dimensiunea economiei subterane
raportată la Produsul Intern Brut (PIB) ca
urmare a gradului scăzut de utilizare a
plaţilor electronice, arată un studiu al
companiei de consultanţă A. T. Kearney. În
2008, în economia nefiscalizată au fost
rulate 46 mld. euro, ceea ce înseamna o
treime din PIB.
Printre sectoarele puternic
nefiscalizate se numără retailul,
construcţiile, agricultura, dar şi sectorul
manufacturier. Între 22% şi 42% din ce se
produce în aceste sectoare ramâne în
economia subterană. În aceste condiţii,
bugetul de stat a pierdut anul trecut circa 7
mld. euro din cauza economiei subterane,
ca urmare a neîncasarii de taxe şi
impozite, spun analiştii A.T. Kearney.
 Studiul relevă, de asemenea, o corelaţie strânsă între
dimensiunea economiei subterane şi numărul plaţilor
electronice. Cu cât într-o ţară numărul plaţilor electronice
este mai mic, cu atat economia nefiscalizată tinde să
crească pentru că nu există nicio pârghie care să
controleze modul în care circulă banii. "Există o corelare
puternică între utilizarea plaţilor electronice într-o ţară şi
economia subterană. Ţările cu grad înalt de utilizare a
plaţilor electronice, precum Marea Britanie şi Olanda, au
economii subterane de dimensiuni mai reduse faţă de ţările
în care gradul de utilizare a plăţilor electronice este la un
nivel minim - precum Bulgaria şi România", potrivit A.T.
Kearney.
În Romania, valoarea plăţilor cu cardul este de circa
zece ori mai mică decât valoarea retragerilor de numerar
de la bancomat. În trimestrul doi, plăţile cu cardul la
comercianţi au totalizat 592 mil. euro, în timp ce de la ATM-
uri au fost retrase 5,9 mld. euro, potrivit datelor BNR.