UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE ȘI ECONOMICE EUROPENE "CONSTANTIN

STERE"

Tema: Contabilitatea de gestiune a

costurilor.

Studenta Ecaterina Cîrlig

Specialitatea Contabilitatea
Anul II, fecvență redusă
Profesor Melnic Georget
Dr.,conf.univ
Disciplina Contabilitatea Managerială
 Obietive:
I. Definirea şi stabilirea importanţei pentru organizaţie a
conceptelor de cost, cheltuială,venit;
II. Să analizeze situaţii-problemă pentru a determina decizia
optimă privind oferta de mărfuri a întreprinderii.
III. Metode de conducere prin costuri:
a. Aplicarea în practică a metodelor de conducere prin costuri;
b. Conţinutul metodelor;
c. Interacţiunea metodelor în funcţie de complexitatea
problemei necesare de rezolvat;
 I. Definirea şi stabilirea importanţei pentru organizaţie a conceptelor de cost,
cheltuială, venit.

Pentru orice organizaţie cunoaşterea şi înţelegerea costurilor

esteimportantă reeşind din următoarele motive:
 Reprezintă informaţii pentru calcularea principalilor indicatori economico-financiari ai
întreprinderii;
 Stau la baza determinării cantităţii de producţie şi a preţului de vânzare;
 Exprimă baza de referinţă pentru stabilirea conţinutului contractelor de aprovizionare şi
desfacere;
 Asigură informaţii privind identificarea acţiunilor necesare eficientizării activităţii organizaţiei;

Concepte de bază utilizate atunci când se analizează costurile:

 Perioadă de gestiune;
 Loc generator de costuri;
 Purtători de costuri;
 Clasificarea costurilor:
• Costuri individuale şi sociale;
• Costuri curente, preliminate, anticipate;
• Costuri neproductive şi productive;
• Costuri directe şi indirecte;
• Costuri complete şi parţiale;
• Costuri de aprovizionare, distribuţie, de producţie;
 Cost de producţie - este analizat în special de mocroeconomie şi reprezintă expresia bănească a
consumului factorilor de producţie necesar realizării unui volum stabilit de produse / servicii.
Categorii de costuri utilizate în practica microeconomică.

Raportate la indicele
de variabilitate (Iv)
(A)Costurile variabile
pot fi:

1.Proporţionale;

2. Nonproporţionale;

Costurile proporţionale
au Iv = 1.
Costuri proporţionale – sunt costuri ale căror modificări sunt
influenţate direct şi în aceeaşi proporţie (în acelaşi sens) de
către schimbarea volumului de producţie.
Modificarea proporţionalităţii – nivelul proporţionalităţii
se păstrează pe anumite intervale,de timp, când sub
influenţa unor factori(modificarea normelor, preţurilor,
etc.) se schimbă nivelul acesteia.
 Costuri nonproporţionale – categorii de costuri al căror nivel se
modifică diferit faţă de schimbarea volumului de producţie.

Categorii de costuri nonproporţionale:

1. Costuri progresive – nivelul
lor creşte în proporţie mai
mare şi mai repede decât
volumul de producţie.
Iv > 1
2. Costuri degresive – cresc în
proporţie mai mică decât
volumul de producţie.
Iv < 1
Cd  cv  Q  CF
 Calculul costului degresiv

Pentru a analiza nivelul anticipat al costurilor degresive (în %) se calculează mărimea unui
indicator şi anume gradul de degresiune (dg) şi efectul degresiunii (Ed).
3. Costurile regresive (a)– se caracterizează prin faptul că că au nivelul cel mai ridicat
când volumul producţiei este mic şi scad puternic pe măsura creşterii accentuate a acestuia.
Costurile regresive au Iv< 1.

Din categoria lor fac parte cheltuieli cu întreţinearea şi funcţionarea utilajului,

cheltuieli comune ale secţiei, etc.

4. Costurile flexibile (b) – costuri care variază aleator sub influenţa schimbării
volumului de producţie şi a altor factori.
Ca urmare, în anumite perioade de timp aceste costuri pot avea caracteristiciale
costurilor proporţionale, degresive, regresive sau progresive.

a b
B. Costuri convenţional – constante(costuri fixe) – nu-şi
modifică mărimea sub acţiunea modificării volumului de
producţie.
C. Costuri contabile – expresia bănească a consumurilor de resurse
determinate de fabricarea şi desfacerea unor mărfuri (costuri reale,
înregistrate în evidenţa contabilă).
 D. Costuri economice (de oportunitate) – expresia bănească a
opţiunii pentru producerea sau desfacerea mărfurilor în detrimentul
altor mărfuri
 E. Costul mediu – categorie de cost stabilită
Cp pe unitate de marfă (produs, serviciu) .
Cm 
Q

F. Costuri marginale – categorii de costuri care exprimă cu câte

unităţi creşte sau scade costul total atunci când volumul producţiei
variază (scade sau creşte) cu o unitate sau cu un număr determinat
de unităţi. Ct
CM 
Q
Principii referitoare la costurile marginale:
 Diferenţial; - constă în determinarea gradului de utilizare a
maşinilor, utilajelor şi echipamentelor, dotarea întreprinderii.
 Rezidual; - arată că nivelul costurilor convenţional-constante se
menţin constante de la o serie de producţie la alta.
 Marginal;- urmăreşte stabilirea limitelor de evoluţie a costurilor
influenţate de o serie de factori(nivelul normelor), este important în
luarea deciziei privind volumul optim al producţiei.
Mărimea economică a producţiei (MEP) – se utilizează pentru a analiza
relaţia dintre costul mediu şi volumul producţiei, reprezintă nivelul
producţiei obţinut cu valoarea cea mai scăzută a costului mediu.
 II. Stabilirea nivelului optim al producţiei
(ofertei).
În cazul când întreprinderea se află în situaţia de a decide care va fi
volumul optim de producţie ce trebuie fabricat (oferta), de fiecare
dată analizează următoarele:
1. Ca prim criteriu de alegere este relaţia dintre costul total, venitul
total şi profitul.
2. Al doilea criteriu de fundamentare al deciziei se bazează pe
condiţiile de marginalitate ale costului şi venitului total (CM = VM).
 Exemplu: Presupunem o întreprindere specializată în realizarea unui singur produs şi
are nivelul costurilor în cursul unei luni de:
cv= 1000 u.v. / lună – cost variabil pe unitate de produs;
CF= 300 000 u.v. / lună;
Producţia înregistrează evoluţia (în bucăţi): 100, 200, 300, 400, 500,
600, 700, 800, 900, 1000;

pentru care există preţurile: 2000 u.v. / buc. ; respectiv 1900, 1800,
1700, 1600, 1525, 1325, 1125, 1025, 925;
Să se stabilească nivelul optim (sau acceptabil) al producţiei.

Preţ CF CV CT VT Profit CM VM
Q (buc.) u.v./buc. u.v./lună u.v./lună u.v./lună u.v./lună u.v./lună u.v. u.v.
100 2000 300 000 100 000 400 000 200 000 -200 000 - -
200 1900 300 000 200 000 500 000 380 000 -120 000 1000 1 800
300 1800 300 000 300 000 600 000 540 000 -60 000 1000 1 600
400 1700 300 000 400 000 700 000 610 000 -90 000 1000 700
500 1600 300 000 500 000 800 000 800 000 0 1000 1 900
600 1525 300 000 600 000 900 000 915 000 15 000 1000 1 150
700 1325 300 000 700 000 1000 000 927 500 -72 500 1000 125
800 1125 300 000 800 000 1100 000 900 000 -200 000 1000 -275
900 1025 300 000 900 000 1200 000 912 500 -287 000 1000 125
1000 925 300 000 1000 000 1300 000 925 000 -375 000 1000 125
Neexistând CM = VM, nu există un nivel optim al producţiei, decizia orientându-se asupra producţiei de 600
bucăţi la un preţ de 1525 u.v. , nivelul acceptabil care asigură organizaţiei profit, necesar pentru continuarea
activităţii.
 III. Metode de conducere prin
costuri.
Metodele de conducere prin costuri (metode de calculaţie a costurilor)
reprezintă un ansamblu de procedee prin care se “asigură cuantificarea
corelaţiei dintre cheltuieli şi producţia care le-a ocazionat, în calitatea lor
de mărimi economice determinabile prin măsurare şi calcul”.
Aceste metode se clasifică după diferite criterii, însă fiecare metodă
prezintă etape distincte, iar aplicarea lor în cadrul organizaţiilor
economice depinde de o serie de factori:
 Profilul şi mărimea organizaţiei;
 Specificul procesului tehnologic şi modul de organizare al producţiei;
 Complexitatea produselor fabricate;
 Nivelul de mecanizare şi automatizare al procesului de producţie;
 Periodicitatea şi momentul efectuării calculaţiilor;
 Modul de formare, grupare şi evaluare a costurilor;
 Metode clasice de conducere prin costuri

În categoria metodelor clasice se includ:

 Metoda globală – este cunoscută şi sub denumirea de “calculaţie simplă”.
Scopul metodei constă în asigurarea colectării tuturor cheltuielilor de producţie,
grupate pe articole de calculaţie sau sectoare de activitate (secţii, ateliere),
utilizate mai apoi pentru a calcula costurile unitare pe produs sau serviciu, pe
sector sau pe întreaga întreprindere. Este aplicată de organizaţiile care fabrică o
producţie omogenă.
 Metoda pe faze de fabricaţie – se aplică de întreprinderile cu producţie în
masă; constă în determinarea şi controlul costurilor pe fiecare fază de realizare
a produsului respectiv şi apoi pe întreg produsul.
 Metoda pe comenzi – este aplicată în organizaţiile cu producţie individuală sau
de serie mică , are în vedere faptul că fiecare cheltuială de producţie poate fi
prestabilită pe baze de norme sau documente efective de consumuri ce
aparţinunei unităţi specifice care se numeşte comandă.
 Metode evoluate de conducere prin costuri

1. Metoda GP –concepută în Franţa de Gabriel Perrin, se bazează pe determinarea unor

indici de echivalenţă numiţi GP-uri.

2. Metoda normativă – stabilirea cu anticipaţie a costurilor de producţie, ţinând seama

de normativele existente, urmărind în permanenţă a abaterilor şi şi modificărilor de la
norme;
3. Metoda standard – cost – determinarea costurilor pe baza de calcule tehnice şi de
studiu ale consumurilor de materii prime, materiale etc, care sunt denumite costuri
standard;
4. Metoda THM – folosin procedeie specifice, calculează costurile de funcţionare a unei
ore-maşină ca elementfundamental pentru planificarea costului de producţie şi de repartizare
a acestuia până la locul de muncă;
5. Metoda direct-costing – are ca particularitate faptul că numai costurile variabile
sunt considerate costuri de producţie;
6. Analiza Cost-Volum-Profit – constă în determinarea celei mai favorabile
combinaţii între costurile variabile, preţul de vânzare, volumul vânzărilor şi sortimentul
producţiei vândute.
7. Analiza valorii – utilizată pentru prima dată de General Electric Company, care şi-a
pus problema înlocuirii unor materii prime şi materiale greu de procurat cu
altele noi;
 Rezumat
Din multitudinea metodelor şi tehnicilor folosite în
managementul organizaţiei, cele care se referă direct la gestiunea
resurselor sunt metodele de conducere prin costuri.
În scopul de a prevedea apariţia diferitor disfuncţionalităţi şi
dereglări conducerea întreprinderii are la dispoziţie diferite metode de
conducere prin costuri şi anume metodele clasice şi cele evoluate.
Întreprinderile industriale utilizează mai mult metodele clasice,
deoarece prin caracterul lor postoperativ reduc considerabil
posibilităţile de intervenţie şi acţiune ale conducerii.
Metodele evoluate de conducere prin costuri asigură utilizarea
şi valorificarea superioară a resurselor, aplicarea lor trebuie să ţină
seama de particularităţile tehnico-economice ale fiecărei organizaţii, de
specificul obiectului de activitate, astfel încât aceste metode să asigure:
operativitate, relevanţă, flexibilitate, exatitate.
Elemente comune specifice metodelor evoluate:
 Prezintă etape succesive de desfăşurare a acţiunilor
specifice;
 În cadrul fiecărei etape există procedee concrete de lucru,
ceea ce le asigură operaţionalite;
 Scopul final constă în determinarea şi analiza elementelor
de cheltuieli ce alcătuiesc conţinutul costului de producţie;