CATEGORII DE JOCURI FUNDAMENTALE

ÎN ACTIVITATEA DE ÎNVĂȚARE

În cadrul teoriei jocului, J.Piaget porneṣte de la concepţia că însuṣirile psihice au cel

puţin trei caracteristici:
a) au caracter de funcţie, ca atare se reproduc ori de câte ori este nevoie, în mod voluntar dar ṣi
spontan; b) au caracter stabil, o nestingere; c) au caracter fizic.
J. Piaget grupează jocurile în trei categorii:
1. jocuri exerciţii
2. jocuri simbolice
3. jocuri cu reguli

Fiecare din aceste categorii cuprinde la rândul său subgrupe.

1. Jocurile exerciţii pot fi clasate în jocuri funcţionale simple ce pot fi grupate ca
preexerciţii, exerciţii sau postexerciţii. Jocurile exerciţii domină la vârstele mici, ele nu sunt
însă legate numai de perioadele copilăriei timpurii. J.Piaget împarte jocurile exerciţii în două
categorii polare: jocuri senzorio-motorii sau de mânuire; jocuri de exercitare a gândirii.
Jocurile senzorio-motorii se împart ṣi ele în mai multe categorii:
a) Prima categorie este a jocurilor exerciţii simple care facilitează însuṣirea unei
conduite lucide in care se trage, se împinge, se divide ṣi se reconstruieṣte grămezi, se
apasă sau se învârt butoane.
b) O a doua categorie de exerciţii poate fi reprezentată de jocurile de combinaţii
fără scop ṣi se caracterizează prin faptul că au în atenţie dezmembrarea ṣi reconstituirea
de obiecte, reconstituire ṣi combinare de noi miṣcări ṣi exerciţii funcţionale. În această
grupă de jocuri este trecut jocul de obiecte, joc socotit la limita dintre activitatea ludică
ṣi experimentarea inteligenţei animate de curiozitate propriu zisă. Curiozitatea este
expresia inteligenţei, ea era denumită de Aristotel drept apetit al inteligenţei.
c) O a treia categorie în cadrul jocurilor senzorio-motorii de mânuire o
constituie jocurile de combinaţii de obiecte ṣi acţiuni cu scopuri. Jocurile exerciţii se
caracterizează prin faptul că exercită conduite creând plăcerea maximală a acţiunii, a
stăpânirii ei.
Categoria jocurilor de exerciţii ale gândirii se pot clasifica după o schemă
asemănătoare. Fabulaţia constituie o a doua categorie de astfel de jocuri.
 2. Jocurile simbolice se pot ṣi ele împărţi în mai multe categorii. J.Piaget consideră că
există două categorii de simbolistică.
În prima categorie ar intra simbolistica de care copiii sau subiecţii umani sunt în genere
conṣtienţi. Aceṣtia operează cu simboluri primare sau conṣtinte, legate de aspectele multiple
ale vieţii, aspecte ce se asimilează. A asimila înseamnă a conserva ṣi într-un anumit sens a
identifica. Asimilarea este după J.Piaget un proces comun vieţii organice ṣi activităţilor mintale
fiind ca atare o modalitate acţională comună fiziologiei ṣi psihologiei. Asimilarea spontană se
exprimă prin imaginaţia creatoare.
În a doua categorie intră simbolistica inconṣtientă. Se poate observa acest fel de
simbolistică în situaţiile în care un copil relativ neglijat în familie din cauză că s-a născut un
nou frăţior care se află în atenţia tuturor, se joacă cu două păpuṣi de talie inegală ṣi se face că
în joc cel mai mic să plece în călătorie ṣi cel mai mare să rămână cu mama. Simbolistica
secundară operează cu cadrul a trei grupe de simboluri ludice, cele care se referă la interese
proprii corporale, cele care se referă la legarea de sentimente privind familia ṣi relaţiile
familiale ṣi cele care se referă la sfera provenienţei copiilor.
3. Jocurile cu reguli au ṣi ele o evoluţie ontogenetică. Ele se constituie începând cu
perioada preṣcolară ṣi capătă amploare în perioada ṣcolară mică. Se pot diferenţia în cadrul
acestui tip de joc două categorii de reguli: reguli spontane ṣi regului transmise de la o generaţie
la alta. La copii jocurile cu reguli sunt simple, cele spontane au adesea o viaţă scurtă. Jocurile
cu regului pot fi, după Piaget, senzoriale, intelectuale, cu competiţii ṣi reguli incluse în coduri
complicate, abstracte.
Influenţa considerabilă a jocului de creaţie asupra dezvoltării intelectuale se datorează
faptului că prin joc, copilul se mărgineṣte pur ṣi simplu să reproducă o serie de impresii pe care
le-a primit din mediul înconjurător ṣi se stabileṣte o anumită relaţie între copil ṣi lumea din jur
ṣi astfel este pus în situaţia de a înţelege unele legături cauzale dintre fenomene ṣi
interdependenţa lor. În jocurile de creaţie copiii învaţă să-ṣi stăpânească ṣi să-ṣi subordoneze
motivele pe bazele altora superioare ṣi devin conṣienţi de propriile dorinţe pe care le
obiectivează prin scopuri.
În jocurile de creaţie, după cum arată Ursula Şchiopu, subiectul este eliberat de copii ṣi
sintetizează, în fond, într-o anumită succesiune ṣi ordine acţiunile principale.
Jocurile de construcţie sunt mai îndrăgite de copii, deoarece permit de fiecare dată
posibilitatea de a crea ceva nou, atractiv. Ei pot confecţiona obiecte sau pot realiza un cadru
necesar pentru desfăṣurarea unor jocuri de creaţie ca de exemplu: „de-a circulaţia” în care copiii
construiesc ṣosele, poduri, blocuri, parcuri din diferite truse de construcţii.
 Jocurile cu subiecte din poveṣti ṣi basme sunt o variantă a jocurilor de creaţie pentru ca
la baza lor stă reproducerea creatoare a imaginii artistice ṣi a acţiunii personajelor. Copilul
pătrunde adânc în lumea sentimentelor ṣi a trăirilor eroului din poveṣti sau basme. În cadrul
acestor jocuri copiii preferă să interpreteze rolurile personajelor pozitive, reproduc episoade.
Jocurile de creaţie se desfăṣoară în condiţiile unei comunicări verbale foarte vii între
copii, faptul acesta ducând la dezvoltarea limbajului contextual ṣi la o vorbire expresivă.
Jocurile de miṣcare au la bază miṣcări ṣi regului ṣi sunt îndrăgite de copii pentru că
satisfac în cel mai înalt grad nevoia de miṣcare. Regulile sunt numeroase ṣi variate ṣi depind
de natura jocului propus. Învăţând să execute miṣcările în condiţiile schimbate ale jocului
copilul se orientează mai bine în anumite situaţii. Jocurile de miṣcare au o anumită importanţă
în dezvoltarea fizică armonioasă a copilului fiind un mijloc important în corectarea defectelor
fizice, perfecţionează activitatea psiho-motrică, miṣcările devin mai precise ṣi mai fin
coordonate.
Jocurile de miṣcare cu reguli ṣi în special cele cu text contribuie la dezvoltarea
limbajului copilului atât sub aspect lexical cât ṣi al corectitudinii ṣi expresivităţii.
Jocul didactic îmbină armonios elementul instructiv ṣi exerciţiul cu elementul
distractiv. Îmbinarea acestor elemente duce la apariţia unor stări emotive complexe care
stimulează ṣi intensifică procesele de reflectare directă ṣi mijlocită a realităţii precum ṣi de
fixare a cunoṣtinţelor. Originea jocului didactic o găsim sub forma jocului exerciţiu la vârstele
anterioare preṣcolarităţii. Are o structură specifică care reuṣeṣte să îmbine într-o fină ţesătură
sarcina didactică, regulile ṣi elementele, de linia generală a evoluţiei copiilor în joc ṣi se
complică în cadrul vârstelor 3-7 ani, cerinţele faţă de copii, complexitatea problemelor
didactice, regulile. Cu cât copiii sunt mai dezvoltaţi elementele de joc se estompează ṣi apar
din ce în ce mai conturate problemele didactice la a căror rezolvare copiii sunt antrenaţi din
plin. Treptat, jocul didactic trece de la rezolvarea pe planul acţiunilor concrete la acela al
acţiunilor minatale.

Jocul didactic-caracteristici, desfăṣurare

„ Jocul ca vârstă preṣcolară este o activitate de complexitate crescândă, cu valenţe
formative incontestabile.” Cunoaṣterea de către adultul educator sau părinte a reperelor de
evoluţie a jocului în această perioadă de creṣtere ṣi acumulării fundamentale îi asigură acestuia
un plus de competenţă în acţiunea de organizare ṣi mediere a jocului preṣcolarilor.
Preṣcolaritatea aduce schimbări importante în viaţa copilului, atât în planul dezvoltării
somatice ṣi a celei psihice, dar ṣi în ceea ce priveṣte planul relaţional. Marea majoritate a
copiilor sunt cuprinṣi în învăţământul preṣcolar, cadrul grădiniţei depăṣind orizontul restrâns
al familiei ṣi punând în faţa copiilor cerinţe noi, mult deosebite faţă de cele din familii ṣi mai
ales de cele din etapa anterioară. Aceste diferenţe antrenează după ele, pe de o parte,
posibilităţile de adaptare ale copilului, pe de altă parte, diversificarea conduitelor sale.
Deṣi jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape, el va începe să se coreleze cu
sarcinile de ordin instructiv-educativ. Dacă antrepreṣcolaritatea a fost perioada expansiunii
subiective, preṣcolaritatea este perioada descoperirii realităţii fizice, a realităţii umane ṣi mai
ales perioada autodescoperirii. „Copilul descoperă noua realitate în relaţiile cu obiectele ṣi cu
persoanele, în activităţile sale concrete.” Ca atare, realitatea externă cu caracteristicile ei
obiective ṣi cu tendinţa de a i se opune, se va contura tot mai pregnant.
Dezvoltarea jocului de tip uman trebuie legată de diferite momente ale antropogenezei
ṣi istoriei umane ṣi raportată la acel ansamblu de schimbări biologice ṣi sociale ce
caracterizează istoria umanităţii de la începuturile sale până în zilele noastre.
Caracteristicile jocului, pe care le vom lua în discuţie în cele ce urmează, deschid un
câmp de discuţii foarte larg. Există jocuri din specia celor de competiţie, în care pregătirea ṣi
efectul sunt foarte asemănătoare cu cele ce caracterizează procesul muncii. Este foarte probabil
ca astfel de jocuri să-ṣi aibă punctul de plecare cam pe la începuturile dezvoltării omului. În
această categorie de jocuri ce se aseamănă foarte mult cu munca pot fi trecute ca jocurile în
care copilul se serveṣte de jucării confecţionate în prealabil tot de el, precum ṣi acelea în care
reproducerea formelor de activităţi umane cum ar fi aceea de a călca rufe, de a construi bărcuţe,
de a face căsuţe de nisip, de lut, etc.
Subiectul jocului copiilor are un context impregnat de asociaţii ṣi analogii
imprevizibile, fortuite, privind modelele umane de comportament din mediul cultural de viaţă.
Jocul este ca ṣi jocul actoricesc, expresie într-un fel, a trebuinţei umane de a transforma lumea.
În viaţa adultă ṣi a tinerilor este caracteristică ṣi prezenţa jocurilor sportive.
Jocul ca mijloc de instruire ṣi educare este cunoscut în literatura pedagogică sub numele
de joc didactic. Acordându-i acest înţeles, el este folosit în activitatea instructiv-educativă
pentru a forma sau consolida anumite cunoṣtinţe, priceperi ṣi deprinderi.
Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru dezvoltarea vorbirii ṣi
a gândirii logice a preṣcolarilor. Eficienţa jocului didactic faţă de celelalte activităţi obligatorii
constă în faptul că la desfăṣurarea lui participă toţi copiii, ei depunând eforturi de gândire ṣi
exprimare dar fără a conṣtientiza aceasta, considerând că se joacă. Jocul didactic, ca mijloc de
bază în dezvoltarea vorbirii, realizează una dintre cele mai importante cerinţe ale educaţiei
preṣcolare, aceea de a-i învăţa pe copii o varietate de noţiuni jucându-se în mod organizat. Prin
jocul didactic copiii învaţă să recunoască mărimi, forme, relaţii spaţiale, învaţă cuvinte,
semnificaţia unor noţiuni, ceea ce lărgeṣte sfera folosirii acestor cuvinte ṣi dezvoltarea
operaţiilor gândirii.
Sarcinile didactice constituie baza desfăṣurării jocului după un plan anumit, trezesc
interesul copiilor pentru conţinut, impun respectarea regulilor, menţin încordată atenţia
copiilor, determină copiii să gândească ṣi să rezolve problemele cu exactitate ṣi rapiditate.
Acţiunea de joc este latura care face ca sarcina să fie rezolvată în mod plăcut, atractiv.
Aṣteptarea, surpriza, întrecerea, ghicirea, miṣcarea sunt elemente care duc la menţinerea
interesului copilului pentru activitatea ṣi realizarea sarcinii propuse. Cu cât acţiunile jocului
vor fi mai antrenate pentru copii, cu atât rezultatele jocului vor fi mai bune. Ca urmare, acţiunile
ṣi elementele de joc trebuie să fie stabilite cu precizie ṣi strict delimiate, să fie subordonate
neapărat temei sale, să fie interesante, pentru a capta ṣi menţine interesul copiilor în tot timpul
desfăṣurării jocului.
Regulile jocului reprezintă cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească jucătorii, dirijează
ṣi organizează jocul copiilor obligându-i să acţioneze într-un anumit fel. Ele delimitează
activitatea copiilor, dezvoltă ṣi organizează acţiunile de joc, conducându-le spre realizarea
temei, a sarcinilor didactice, exercită o influenţă educativă asupra copilului.
Regulile pot îndeplini funcţii diferite. Unele lămuresc copiilor conţinutul jocului ṣi îi
pune să acţioneze, altele contribuie la reducerea inhibiţiei copiilor, la formarea priceperii de a
se stăpâni, de a-ṣi dirija conduita. Dacă regulile constituie aspectul exterior al jocului, sarcinile
didactice reprezintă conţinutul lui.
Ca urmare, pentru desfăṣurarea în bune condiţii ale jocurilor didactice este nevoie de
unitate între elementele lui structurale, ceea ce îl deosebeṣte de celelalte jocuri.
Jocurile senzoriale vizează văzul, auzul, simţul tactil (legarea la ochi), mirosul sau
simţul orientării. Jocurile de analiză perceptivă vizuală (puzzle, loto-uri) contribuie la creṣterea
sensibilităţii analizatorului ṣi perceperea selectivă a unor forme, culori, dimensiuni, grosimi,
etc. Jocurile logice propun copiilor compararea sau clasificarea, ordonarea pieselor după
anumite criterii date, apoi descrierea lor ṣi motivarea alegerii. Jocurile gramaticale ṣi cele
lexicale vizează utilizarea unor forme corecte de exprimare, de exemplu „ Eu spun una, tu spui
multe”, despărţirea în silabe, identificarea sunetelor cu care încep sau se termină cuvintele.
Jocul didactic trebuie să trezească interesul copiilor, să-i angajeze plenar, să-i distreze. Astfel,
se pot organiza simple exerciţii.
„ Metodele utilizate în educarea copilului preṣcolar sunt, desigur, adaptate manifestărilor
specifice dezvoltării acestuia în diferitele subetape care marchează evoluţia lui în această
perioadă de vârstă.”. Precum se ṣtie, cea mai importantă modalitate de exprimare a copilului
preṣcolar o reprezintă jocul. Din această cauză jocul reprezintă o formă de activitate preferată
si adecvată specificului activităţilor realizate în grădiniţă, dar ṣi principala metodă de instruire
ṣi educaţie utilizată în activităţile cu copiii preṣcolari. Jocul satisface în cea mai mare măsură
trebuinţele de manifestare ṣi de exprimare ale copilului.
Pentru a stârni atenţia, gândirea ṣi interesul pentru joc, educatoarea poate întrebuinţa
variante de joc în funcţie de grupă: două-trei la grupa mică, trei-patru la grupa mijlocie, cinci-
ṣase la grupa mare. Se reia jocul dar urmărind dificultatea sarcinii. Cea mai mare parte a
jocurilor didactice, chiar ṣi cele de dezvoltarea vorbirii, se desfăṣoară cu materialul didactic
intuitiv, ţinând cont de faptul că, la vârsta preṣcolară, gândirea copilului este complet intuitivă.

„Înţelegerea esenţei jocului, planificarea lui judicioasă ṣi pregătirea copiilor in vederea

participării lor active ṣi în condiţii optime, condiţionează eficienţa jocului didactic.”
Organizarea jocului didactic este o cerinţă de prim ordin pentru educatoare. În funcţie de natura
jocului se va pregăti materialul didactic necesar. Aranjarea copiilor se face după cerinţele
jocului. Dacă jocul didactic necesită mai multă miṣcare este necesară eliberarea unui spaţiu cât
mai mare pentru a da copiilor posibilitatea să se deplaseze în voie de la locul lor la masa
educatoarei. Unele jocuri didactice trebuie să se desfăṣoare la măsuţe, fapt care necesită
aranjarea mobilierului sub formă de clasă sau de semicerc.

Desfăṣurarea jocului didactic cuprinde următoarele momente:

1. Organizarea sălii de grupă în funcţie de particularităţile jocului ce se organizează, a
materialului didactic utilizat, de nevoia unor amenajări speciale.
2. Introducerea în joc urmăreṣte crearea unei atmosfere favorabile, trezirea interesului
ṣi a curiozităţii copiilor pentru ceeea ce va urma. La grupele mici, acest moment se va realiza
în maniera surprizei, prin intermediul unui personaj cunoscut de copii, prin intermediul unei
ghicitori, al unor versuri cunoscute. La grupele mari jocul poate începe printr-o conversaţie cu
rol motivaţional sau prin anunţarea scopului ṣi a titlului jocului.
3. Prezentarea materialului, moment în care materialul de lucru necesar în joc este pus
la dispoziţia copiilor pentru a le fi cunoscute caracteristicile intuitive ṣi pentru familiarizarea
copiilor cu el. Materialul poate fi prezentat în maniera surprizei ori ca material de lucru care
nu atrage atenţia asupra lui însuṣi. La grupa mică acest moment este realizat de către
educatoare, care descrie materialul ṣi reaminteṣte ṣi alte jocuri în care a fost folosit acelaṣi
material. La grupele mari intuirea se poate face sub forma reactualizării cunoṣtintelor. Mometul
în care copilul primeṣte materialul este ales în funcţie de tipul de joc, iar ca plasament în
desfăṣurarea activităţii fie la începutul jocului, fie în timpul jocului.
4. Anunţarea titlului ṣi a obiectivelor acestuia se face scurt ṣi sugestiv. Denumirea
jocului are rolul de a sintetiza esenţa jocului ṣi se constituie ca un adevărat laitmotiv pe întreaga
durată de desfăṣurare a acţiunii. Scopul jocului, denumirea sa determină, prin urmare,
conţinutul în jurul căruia se structurează apoi sarcina, regulile ṣi elementele lui.
5. Explicarea ṣi demonstrarea jocului are un rol hotărât pentru buna desfăṣurare a
activităţii. În această etapă educatoarea îṣi orientează efortul educativ în următoarele direcţii:
a) să-i ajute pe copii să înţeleagă sarcinile ce le revin;
b) să precizeze regulile jocului, asigurându-se că au fost înţelese corect ṣi că
sunt bine reţinute de copii;
c) să prezinte conţinutul jocului ṣi principalele momente de realizare a acestuia,
în funcţie de reguli;
d) să facă precizări concrete ṣi coerente privind folosirea materialului didactic
de către copii;
e) să fixeze sarcinile conducătorului de joc;
f) să formuleze cerinţele ce trebuie satisfăcute pentru a câṣtiga;
g) să stabilească modalităţile de complexificare treptată ṣi de dozare a efortului
intelectual.
6. Executarea jocului de probă se realizează sub directa îndrumare a educatoarei care
intervine destul de des reamintind regulile ṣi succesiunea etapelor jocului, făcând unele
precizări cu caracter organizatoric. La grupa mică, educatoarea va conduce jocul în mod direct,
iar la grupele mari ea poate transfera rolul de conducător unui copil. După desfăṣurarea jocului
de probă educatoarea va face aprecieri privind modul de realizare a sarcinilor, va evidenţia
greṣelile săvârṣite, va reveni cu explicaţii suplimentare pentru corectarea greṣelilor tipice.
7. Executarea jocului de către copii se face în momentul imediat următor jocului de
probă. Chiar dacă se execută independent, educatoarea va urmări:
a) să menţină atmosfera de joc, favorizând manifestările specifice: miṣcarea,
aplauze, competiţie;
b) să antreneze toţi copiii în acţiune;
c) să încurajeze copiii să adopte modul corect de colaborare;
d) să stimuleze evoluţia jocului evitând momentele de monotonie;
e) să creeze condiţiile necesare pentru ca fiecare copil să rezolve sarcina
didactică, independent sau în grup, în funcţie de modul de organizare a jocului.
 8. Complicarea jocului se realizează după ce se constată că întreg colectivul de copii a
executat corect elementele de detaliu. Pentru a se asigura transferul deprinderii se pot introduce
materiale noi ṣi elemente noi de joc sau se pot complica sarcinile prin introducerea sarcinilor
problemă.
9. Încheierea jocului este momentul în care se fac aprecierile finale, se formulează
concluzii asupra modului de respectare a regulilor de joc, asupra modului de executare a
sarcinilor de către fiecare copil sau de întreaga grupă, de stabilire a câștigătorilor. Se va repeta
titlul jocului ṣi scopul său. Bine elaborat ṣi condus, jocul constituie un veritabil instrument de
lucru în activităţile cu copiii preṣcolari, dezvăluind virtuţii formative dincolo de toate
așteptările. Pentru valorificarea acestui incredibil potenţial, educatoarea va trebui să-ṣi
folosească ṣi chiar să-ṣi dezvolte disponibilităţile empatice, înţelegând prin aceasta capacitatea
de a transpune imaginar în vârsta copilăriei.
Educatoarea va îmbina armonios elementele de joc cu cele instructiv-educative,
asigurând un ritm vioi jocului, o atmosferă plăcută, corespunzătoare ṣi în acelaṣi timp
menţinând disciplina. Ea este obligată, ori de câte ori constată abateri de la jocul didactic să
ceară copiilor să repete acţiunile respective ṣi să le îndeplinească corect. Numai respectând
toate aceste precizări, jocul îṣi atinge scopul ṣi obiectele propuse.
În timpul jocului, educatoarea va fi un mediator în ceea ce priveṣte stabilirea relaţiilor
corespunzătoare între partenerii de joc, având în vedere creṣterea treptată a ritmului de joc,
evitarea pauzelor, a intervenţiilor inerţiale pentru a ridica pulsul jocului.