SIMONA BUTNARU

Unitatea de învăţare 3.
FUNCȚII ȘI VALENȚE FORMATIVE ALE JOCULUI

În copilărie, jocul este o activitate care însoţeşte permanent evoluţia şi facilitează dezvoltarea
fiinţei umane pe toate planurile – fizic, psihic și social. Practicarea activităţilor ludice oferă posibilitatea
asimilării de noi cunoştinţe și a formării unor capacităţi, abilităţi şi atitudini. Mai mult, jucându-se copilul
dobândește satisfacție, mulțumire, simte plăcerea, bucuria de a trăi. Rezultatul motivațional al jocului
este dorința de a se juca mai mult. Jocul se încheie cu promisiunea de a fi reluat. Asociat cu învățarea,
jocul o poate motiva intrinsec. Ursula Șchiopu (1970) aprecia jocul ca o școală a energiei, a conduitei, a
gesturilor, a imaginației în încercarea permanentă de acomodare la situații noi. Lucrările de pedagogie
descriu funcțiile formative în plan intelectual pe care jocul le îndeplinește - funcţia cognitivă, informativă
a jocurilor - constând în însuşirea de noi cunoştinţe, funcţia formativă în plan motric, moral-afectiv şi
social (Răduţ-Taciu, 2004). Pe de altă parte, jocul îndeplinește importante funcții preventive, de
menținere a sănătății mentale, și terapeutice - funcţia de echilibrare, refacere, terapeutică şi catharctică
(Răduţ-Taciu, 2004, Gray, 2011a, 2011b). Într-o prezentare sintetică, jocul îndeplineşte următoarele
funcţii (Stan, 2000, Glava și Glava, 2002, pp. 196-198):
 Funcţia adaptativă, manifestată prin asimilarea realităţii fizice şi sociale şi acomodarea eu-lui la
realitate. În joc, copilul transpune impresii din mediul fizic şi social, realizând astfel o adaptare
primară la cerinţele realităţii. Pe parcursul copilăriei mijlocii apare o creştere a capacităţii de a
transpune rapid şi coerent în joc elemente ale realităţii(roluri, conduite, obiecte, atitudini) şi de a
prelucra cu o mai mare profunzime, în conduite ludice aspecte din mediul înconjurător. Dacă la
începutul vârstei preşcolare copilul se implică total în joc, nu poate distinge între situația reală şi cea
imaginară, treptat, pe măsură ce devine conștient de propria persoană și de modelul pe care-l imită,
cele două planuri se delimitează. Jucându-se,copilul experimentează roluri ce se suprapun cu
propriul eu și se exersează pe el însuși ca agent activ, fapt ce-i va asigura treptat adaptarea și
înțelegerea lumii reale, şi-i va asigura trecerea firească de la copilărie la adolescență și maturitate.
Freud considera că repetarea experiențelor reale prin joc este o modalitate de obținere a controlului
asupra unor evenimente dureroase. Jocul este o modalitate de organizare și integrare a
experiențelor de viață (Erikson) și un mijloc esențial al copiilor de stăpânire a realității (Piaget).
 Funcția informativă - prin intermediul jocului, copilul întreprinde acțiuni (manipulează, alege,
ordonează, clasifică, măsoară) prin care achiziționează informații, noțiuni, concepte necesare
înțelegerii lumii reale (greutate, duritate, înălțime, volum, textură), într-un mod concret,
contextualizat şi adaptat specificului învățării la vârstele mici.
 Funcția formativă – prin joc are loc dezvoltarea cognitivă, afectiv-emoțională, psihomotorie și de
modelare a personalității. Jocurile de mișcare, de mânuire a obiectelor, jocurile sportive de
competiție sunt jocuri motorii care antrenează o stimulare complexă și repetată a musculaturii,
contribuind la dezvoltarea fizică armonioasă a copilului. Jocul ridică probleme reale și astfel își
exersează capacitatea de analiză a posibilităților de rezolvare și de punere în practică a soluțiilor
optime. Reluarea sau continuarea unor jocuri, stăpânirea regulilor sau convențiilor, luarea unor
decizii privind cursul și finalitatea jocului, resursele necesare și posibilitățile de simbolizare a lor
necesită abilități intelectuale complexe. Prin sarcinile lor, jocurile stimulează tipuri diferite de gândire
(inductivă, analogică, logică, combinatorică, algoritmică, probabilistică, lingvistică etc.) în variate
combinații (Marcus, 2003). Jocul de cuvinte încrucișate stimulează dezvoltarea vocabularului, o
gândire combinatorie (modul cum situațiile pe orizontală se combină cu cele pe verticală), gândire
inductivă (se trece de la cunoașterea fragmentară la cunoașterea integrală a cuvintelor) și o gândire
strategică (pentru a stabili în ce ordine sunt făcute încercările de identificare a cuvintelor). Jocul
stimulează fantezia, imaginația reproductivă, creatoare, este un mijloc de dezvoltare a flexibilității și
spontaneității. Prin intermediul unor episoade imaginare create în joc, copiii sunt capabili să se
confrunte cu situații care în viața reală le suscită teamă și să găsească resurse pentru stăpânirea

192
 PSIHOPEDAGOGIA JOCULUI
 

sau depășirea lor. Jocul presupune relaționarea copilului cu obiectele și cu partenerii de joc, context
în care îşi formează perseverenţa promptitudinea, spiritul de ordine, spiritul de competiție, de
dreptate, corectitudinea şi fairplay-ul. Confruntarea cu sine și cu ceilalți stimulează procesele afectiv
motivaționale și atitudinile, în sensul dobândirii capacității de stăpânire a emoțiilor. Unii autori
precum Rene Spitz au sugerat faptul că la începutul dezvoltării ontogenetice este necesar să-i
învăţăm pe copii să se joace, deoarece s-a constatat că copiii sub vârsta de doi ani privaţi de joc şi
de prezenţa afectivă a mamei au o dezvoltare lentă, chiar dacă sunt bine îngrijiţi fizic (Şchiopu,
1970).
 Funcția de socializare – prin joc se exersează și se asimilează în plan comportamental cerințele
vieții sociale, în special în jocurile de cooperare, competiție sau de rol care presupun relaționare,
adaptare a acțiunilor proprii la acțiunile celorlalți, asumarea responsabilității pentru propriul
comportament și respectarea convențiilor comportamentale impuse de situație. Adultul are un rol
esenţial în asistarea dezvoltării sociale prin joc, în sensul contracarării tendinţelor negative
distructive, egoiste, şi prin încurajarea respectului pentru sine, pentru mediu şi pentru ceilalţi.
Copilul învaţă corecţia socială nu doar de la adulţi, ci şi de la colegii de joc. Jocul oferă copilului
numeroase ocazii de explorare a libertăţii şi responsabilităţii personale.
 Funcţia de conturare a identităţii – prin activitatea ludică, copilul îşi afirmă şi îşi apără
individualitatea şi totodată îşi satisface nevoia de a se integra social. Prin interpretarea unor diverse
roluri ludice în context social şi prin analiza sinelui din perspective variate, preşcolarul mare ajunge
să-şi formeze un sens al identităţii proprii şi să interiorizeze elemente ale imaginii de sine.
 Funcţia de relevare a psihicului – copilul transpune în joc sentimente, impresii, temeri, gânduri,
trăiri, intenţii neîmplinire în real, atitudini, conflicte intrapsihice sau în relaţiile interpersonale. Aceste
conţinuturi devin astfel accesibile părinţilor şi educatoarei ca manifestări incipiente ale unor interese,
aptitudini, ale nivelului dezvoltării psihice sau ale unor tulburări sau disfuncţii în dezvoltarea
personalităţii. Jocul poate servi și copilului drept ocazie de autocunoaştere și de autorealizare: prin
joc se obiectivează conținuturi psihice – gânduri, emoții, sentimente. Jocul liber ales, motivat
intrinsec, alimentat de curiozitate și de fascinația descoperirii, contribuie la satisfacerea unor nevoi
de afirmare, de autodezvoltare psihologică, de sens (Muntean, 2006). Dacă sarcina de joc este
provocatoare, jucătorul, folosindu-şi potenţialul fizic şi mintal, ajunge, prin experienţe inedite să
exploreze şi să descopere lucruri noi, asociate cu sentimente de bucurie şi împlinire. Experienţa
fluxului creează sentimentul libertăţii şi se asociază cu dezvoltarea personală. Persoana îşi
cunoaşte limitele abilităţilor şi le depăşeşte prin explorare.
 Funcţia de echilibrare şi tonificare – se manifestă prin caracterul compensator şi complementar
al jocului faţă de activităţi precum munca sau învăţarea. Această funcţie este îndeplinită prin jocurile
desfăşurate în timpul liber, prin activităţi de loisir. Prin capacitatea persoanei de a proiecta în joc
fantasme, frici, tensiuni, are loc catharsis-ul, detensionarea nervoasă, care conduce la restabilirea
echilibrului şi tonificare. Cu cât activitatea zilnică este mai tensionată sau presantă, cu atât
importanţa ludicului în timpul liber este mai mare pentru refacerea tonusului (Şchiopu, 1970).
 Funcţia terapeutică a jocului – este utilizată în cazurile în care se manifestă anumite disfuncţii. La
fel ca în funcţia de echilibrare, valenţa terapeutică a jocului se bazează pe mecanismele proiective
care acţionează în activitatea ludică – persoana exprimă în joc traume, conflicte interioare pe care
nu le conştientizează şi nu le poate exprima în cuvinte. Evidenţierea lor în joc are atât un rol
diagnostic, cât şi un rol terapeutic pentru că odată exprimate acele conflicte, persoana se simte mai
detensionată. Jocul de rol are o funcție terapeutică importantă deoarece ajută persoana să-și
transfigureze trăsăturile de personalitate, comutându-le în trăsăturile de personalitate ale
personajelor din joc. Prin intrarea în pielea personajului şi asumarea rolului, pentru „actor” devine
astfel posibilă experimentarea unor noi comportamente, stări, emoţii, atitudini. Repetarea acestor
experienţe poate favoriza modificări în plan comportamental, emoţional şi atitudinal.
Asigurarea unui context de viaţă securizant şi a libertăţii necesare activităţii ludice, sunt condiţii
pentru îndeplinirea funcţiilor jocului. Realizarea acestora are un caracter sistemic, interdependent.

193
SIMONA BUTNARU

APLICAŢIE
Argumentați relația de interdependență dintre funcțiile jocului.

194