Tranziţia de la joc la învăţare- problemă centrală a adaptării şcolare

Prof. BORODI FLAVIA

Grădinița cu P.P. ”Paradisul Piticilor” Dej

Jocul

Potrivit definiţiei, jocul reprezintă o activitate fizică sau mentală fără finalitate
practică şi căreia i te dedici din pură plăcere. Specific vârstelor copilăriei, el are
importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea psihică a copilului. Psihologia şi pedagogia
secolului trecut au recunoscut faptul că jocul nu este apanajul vârstelor mici, ci şi
modul în care adulţii îşi manifestă liber “copilul din ei”. Jocurile de pe calculator,
filmele de desene animate sau povestirile fantastice repreintă doar aspectul de
marketing al reântoarcerii jocului în atenţia tuturor.
În psihologie, jocul este folosit ca mijloc de investigaţie, dar şi ca procedeu
terapeutic, atât pentru copii şi adolescenţi, cât şi pentru adulţi.
Alături de învăţare, muncă şi creaţie, jocul reprezintă una din modalităţile esenţiale
prin care omul se raportează la realitatea înconjurătoare. Prin joc, copilul învaţă şi se
dezvoltă totodată. Jocul înseamnă o explorare a universului , a realităţii, tot prin joc,
el reproduce, reconstruieşte secvenţe din viaţă sau creează o nouă lume , o altă
realitate.Ursula Şchiopu surprindea caracterul universal al jocului în afirmaţia:” de
fapt, omul se joac la toate vârstele. Chiar şi la vârsta a treia.”
În viaţa copilului preşcolar, jocul ocupă un loc deosebit de important. Din acest
motiv se spune adesea că vârsta preşcolară este vârsta jocului. Fără a fi unica formă
de activitate, jocul constituie totuşi tipul specific de activitate pentru această vîrstă.
Jocul ocupă în viaţa copilului preşcolar acelaşi loc pe care îl ocupă învăţătura în viţa
şcolarului şi munca în viţa adultului.
Jocul este o manifestare a copilului cu dublă semnificaţie : pe de o parte, el este
cadrul în care se manifestă , se exteriorizează întreaga viaţă psihică a copilului, în joc
elîşi exprimă cunoştinţele , emoţiile, îşi satisface dorinţele şi se descarcă tensional.
Pe de altă arte, jocul constituie principalul instrument de formare şi dezvoltare a
capacităţilor psihice ale copilului, nici una dintre funcţiile lui psihice neputând fi
concepute şi imaginate în afara jocului.
 Pe lângă faptul că jocul satisaface nevoia de mişcare şi de activitate , el deschide în
faţa copulului nu doar universul activităţii, ci şi universul extern de varietate al
relaţiilor interumane, oferind prilejul de a pătrunde în intimitatea acestora şi
dezvoltând dorinţa copilului de a se comporta cu adulţii, el dă posibilitatea
preşcolarului de a-şi apropia realitatea înconjurătoare , de a-şi însuşi funcţia socială a
obiectelor, de a se familiariza cu semnificaţia socioumană a activităţii adulţilor, de a
cunoaşte şi stăpâni lumea ambientală. În sfârşit, jocul formează, dezvoltă şi
restructurează întreaga viaţă psihică a copilului şi modelează trăsăturile de
personalitate., respectul pentru alţii, responsabilitatea, cinstea, curajul,
corectitudinea, sau , poate, opusul lor.
Jocul constituie tipul conducător de activitate a copilului preşcolar, datorită
faptului că sub influienţa lui se formează, se produc importante schimbări,
pregătindu-se astfel trecerea spre o nouă etap a dezvoltării ontogenetice a copilului.
În procesul jocului, copilul dobândeşte numeroase şi variate cunoştinţe despre
mediul înconjurător. Prin aceasta i se dezvoltă procesele psihice de rflectare directă
şi mijlocită a realităţii: percepţii, reprzentări, memorie, gândire, imaginaţie, limbajul,
etc. Mânuind diferite obiecte şi mateiale, copilului i se dezvoltă percepţiile de
mărime, formă , culoare, greutate. Se poate spune că acţiunile de joc, de natură
obiectuală, constituie instumentul prin care se realizează analiza şi sinteza însuşirilor
mai sus amintite, în mod direct, nemijlocit.
În strânsă legătură cu celelalte procese de cunoaştere, prin joc se dezvoltă şi
limbajul preşcolarului. După cum nu există jocuri fără mişcare şi acţiune, tot aşa nu
există jocuri lipsit de reacţii verbale. Un joc colectiv nu este acceptat fără
comunicare verbală între copii. Mai mult, copilul vorbește mult, copilul vorbește
chiar și atunci când se joacă singur.
Jocul este un mijloc important nu numai de manifestare, dar și de formare a
emoțiilor și sentimentelorsocial- morale. Mai cu seamă în jocurile colective se
dezvoltă astfel de relații, sentimente și atitudini moralew cum ar fi: prietenia,
compasiunea, solicitudinea, colaborarea, competiția, solidaritatea, colectivismul.
În același timp, jocul contribuie la formarea conduitei voluntare și a trăsăturilor
(incipiente) de caracter. În joc, copilul învață să-și fexeze un scop , sădepună eforturi
voluntare în vederea realizării lui, să depășească obstacolele ivite din cadrul jocului.
El învață să respecte regulile, să-și controleze dorințele, să persevereze în
realizarea rolului.
 Jocul se prezintă diferențiat la nivelul celor două stadii alșe preșcolarității.Preșcola-
rul mic se caracterizează prin incapacitatea sa de a participa corelat și concomitent
cu toți ceilalți preșcolari la toate etapele jocului, el nu reține toate regulile, nu știe să
se ascundă( de obicei își ascunde numai capul). Cuprinderea integerală a regulilor
jocului la preșcolarul mic este deficitară, acțuinea lui capătă un caracter episodic și
circular. Preșcolarul mai mare se caracterizează prin conduite mai adaptate și mai
ales prontr-o organizare strategică, în plan mintal, a etapelor jocului.
În cadrul conduitei sociale ale copilului preșcolar se manifestă tipurile de relații ale
copilului cu ceilalți copii, precum și cu educatoarea. La preșlcolarul mic aceste
relații sunt reduse , mai ales la începutul preșcolaității, comunicarea cu ceilalți copii
fiind relativ redus. Treptat, se intensifică interrelațiile dintre copiii de aceeași vârstă,
încep să se joace, să vorbească unul cu altul în timpul jocului. De asemenea, se
observă că unii își manifestă preferința , își alrg partenerii de joc dintre copiii
prezenți. Deși odată cu înaintrarea în grupul de joacă își mărește numărul, atingând
până la 4-5 copii pe la 6 ani, totuși copiii neîncadrați într-un joc colectiv se joacă mai
mult în doi. În cadrul jocului se formează relații de prietenie, solidaritate, spirit de
colegialitate, etc.

Învățarea
Învățarea este un proces compex , dinamic-evolutiv cu un conținut și cu o largă
sferă de cuprindere, a cărei problematică este abordată de mai multe discipline: pe de
o parte, biologia și biochimia, care sunt preocupate de determinarea mecanismelor
neurofiziologice ale învățării, iar pe de altă parte, psihologia, pedagogia, sociologia,
logica , epistemologia, de condițile în care se produce învățarea, de optimizarea
învățării școlare.
Învățarea umană reprezintă acumularea de către individ a experienței sociale în
mod rațional, activ și selectiv, în vederea orientării și integrării în viața și activitatea
socială. Astfel , învățarea apare ca o activitate îndreptată spre scopuri de cunoaștere
a unor informații, reguli, legi, principii și ca având, din această perspectivă, o
funcționalitate informativă și un rol formativ.
Învățarea școlară este o formă tipică, specifică de învățare umană. În contextul
procesului de instruire, învățarea școlară este definită ca activitate sistemică,
organizată, instituționalizată, specific tinerei generații, orientată în direcția asimilării
 de cunoștințe și a formării structurilor psihice și de personalitate. Vizează obiective
precise, implică proiectare și anticipare, dirijare, control și decizie.
Învățarea școlară are următoarele caracteristici:
 este organizată și desfășurată sub îndrumarea educatorilor, în cadru
instituționalizat, pe fondul unor relații de comunicare socio-afective, de
cunoaștere și de influiență;
 este un demers conștient, presupunănd stabilirea anticipată a scopului,
mobilizarea voluntară a efortului;
 are un caracter gradual, sub raportul eșalonării dificultăților sarcinilor
didactice;
 are un pronunțat caracter secvențional;
 are un caracter informativ-fornativ;
 este un proces dirijat din exterior ce tinde să devină un proces autodirijat.
Mecanismele învățării vizează atât organizarea și funcționarea sistemului central,
cât și structurile și funcțiile neuropsihice implicate în modurile de operare mintală și
psihocomportamentală. Implică cele trei componente ale arcului reflex de relație
neuropsihocomportamentală a organismului cu mediul:
 componenta aferentă senzorială de receptare și transmitere a informației către
sistemul nervos central;
 componenta centrală( sistemul nervos central)- cu rol de prelucrare, stocare