1.Conceptul de joc.

Rolul jocului în viaţa copilului

Indiferent de vârstă, jocul este fundamental pentru comunicare. El eliberează stresul,

stimulează creativitatea, iar pentru copii este un mediu sigur de exprimare a sentimentelor, de
explorare a relaţiilor şi de mărturisire a dorinţelor.

Ulterior, după cum arata Elkonin în lucrarea Psihologia jocului (1980, p. 14),  în toate

limbile europene cuvântul joc a început să se extindă asupra unei largi sfere de acţiuni umane
care, pe de o parte, nu presupun o muncă grea, iar pe de altă parte, oferă oamenilor veselie şi
satisfacţie.

În prezent, se considera că jocul reprezintă tipul fundamental de activitate a copilului şi,

în acelaşi timp, mijloc de instruire şi educaţie prin care copilul se dezvolta fizic, intelectual şi
social, de aceeaşi importantă ca şi activităţile de învăţare şi munca.

Jocul este o formă de activitate specifica pentru copil şi hotărâtoare pentru dezvoltarea

lui psihică, arata U. Schiopu în Dicţionar de psihologie (1997), al cărei coordonator este.
Studiind jocul copilului în perioada preşcolară, autoarea precizează în lucrarea Probleme
psihologice ale jocului şi distracţiilor  (1970) ca, prin intermediul jocului, copilul pune în acţiune
posibilităţile care decurg din structura sa particulară, traduce în fapt potentele virtuale care apar
succesiv la suprafaţa fiinţei sale, le asimilează şi le dezvolta. Copilul cauta în joc o încercare
capabilă de a-i permite să-şi afirme Eul său, jocul având pentru copil rolul pe care munca o are
pentru adult. Copilul se simte puternic prin succesele sale ludice. Acest fapt este determinat în
primul rând de apariţia reprezentării. În acest moment al evoluţiei ontogenetice, jocul îşi schimba
aspectul devenind intenţional, căpătând o finalitate conştientă. El nu mai rezulta doar dintr-un
îndemn al tendinţelor, ci dintr-un îndemn al întregii fiinţe conştiente. Istoria jocului infantil este,
de fapt, arata Ursula Schiopu, istoria personalităţii care se dezvolta şi care se formează treptat.

În Dicţionarul de psihologie (1978), P. Popescu-Neveanu precizează: jocul este un mod

de dobândire şi precizare a cunoştinţelor prin acţiune. Prin joc se dezvolta procesele psihice de
reflectare directă şi nemijlocită a realităţii - percepţiile (mânuind diferite obiecte şi materiale,
copilului i se dezvolta percepţiile de mărime, forma, culoare, greutate, distanta etc.) şi
reprezentările , dar şi procesele psihice intelectuale, memoria, gândirea, imaginaţia. Jocul este o
activitate de gândire, arata Popescu-Neveanu, întrucât este orientat spre rezolvarea de probleme,
spre găsirea cailor în vederea depăşirii unor obstacole, acţiunea şi cuvântul constituind
principalele mijloace ale jocului.

Renumitul biolog şi psiholog F.Buytendijk, oferă o analiză etimologică a cuvântului

„joc”, încercând să releve notele caracteristice ale proceselor desemnate prin acest termen. El
recomandă celor ce studiază fenomenul jocului, să ia în consideraţie accepţiunea pe care
termenul respectiv o are pentru copiii înşişi, apreciind că cel ce deosebeşte cel mai bine ce este
joc de ceea ce nu merită această denumire este tocmai copilul. Cu toate că o serie întreagă de
cercetători au încercat să găsească elemente comune între acţiunile cele mai variate şi calitativ
diferite desemnate prin cuvântul „joc”, nici astăzi nu dispunem de o delimitare satisfăcătoare a
acestor comportamente şi nici deo explicare logică a diferitelor forme de joc, inclusiv a
termenului „joc” care-i departe de a fi o noţiune ştiinţifică a acestui cuvânt, ci mai curând un
ansamblu de modalităţi de manifestare care au fost denumite conduite de joc sau ludice. „Jocul
ca desfăşurare liberă şi ca plăcere a individului, constituie una din modalităţile esenţiale de
manifestare a spiritului uman. Un fenomen antropologic complex, care în forme şi conţinuturi
specifice se afirmă la toate vârstele, în toate civilizaţiile.” (J.Huizinga)

Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului generată de trebuinţe,
dorinţe, tendinţele specifice preşcolarului, de aceea această formă de manifestare se întâlneşte la
toţi copiii tuturor popoarelor. La vârsta preşcolară copiii sunt foarte activi şi activitatea lor
desfăşurată prin joc este foarte necesară pentru dezvoltarea lor fizică şi psihică. Prin joc copiii îşi
satisfac dorinţa firească de manifestare şi independenţă. Realitatea înconjurătoare este foarte
complexă şi copilul nu poate să o cunoască decât prin intermediul jocului. De aceea unii
psihologi consideră jocul ca o activitate de preînvăţare. Esenţa lui constă în reflectarea şi
transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare. Jocul nu constituie pentru copil o
simplă distracţie, jucându-se el cunoaşte şi descoperă şi lumea şi viaţa într-o formă accesibilă şi
atractivă . Pe măsură ce înaintează în vârstă şi se dezvoltă, conţinutul jocurilor se extinde
cuprinzând şi realităţile sociale dintre oameni. Încă de timpuriu copilul simte nevoia unei
comunicări active cu cei din jur – cu părinţii. Începând cu vârsta preşcolară copilul imită în
jocurile sale într-un mod specific, viaţa şi activitatea adulţilor. În situaţii imaginate, create prin
joc, copilul îşi realizează tendinţe şi dorinţe nerealizate – astfel în joc îşi imaginează că este
doctor, aviator, învăţător, etc.
 O altă caracteristică a jocului o constituie faptul că el reflectă relaţiile determinate ce se
stabilesc între oameni. Rolurile interpretate de către copiii reflectă funcţiile realizate de maturii
ce-i înconjoară. În realizarea subiectului unui joc, copiii îşi imaginează că muncesc şi imită
relaţiile de ajutor, trăiesc aceleaşi bucurii ca urmare a succeselor obţinute în colectiv. Prin toate
jocurile dar mai ales prin cele de mişcare, se oferă posibilităţi multiple de dezvoltare armonioasă
a organismului, realizând multe dintre sarcinile speciale ale educaţiei fizice. Prin joc dezvoltarea
intelectuală este puternic influenţată în sensul dobândirii de noi cunoştinţe, pe de o parte şi a
diversificării acţiunilor mintale, pe de altă parte. Jocul favorizează dezvoltarea atitudinilor
imaginative, a capacităţilor de creare a unor sisteme de imagini generalizate despre obiecte şi
fenomene, posibilitatea de a opera mintal cu reprezentări după modelul acţiunilor concrete cu
obiectele în timpul jocului. Jocul este prilejul realizării educaţiei estetice a preşcolarului, care se
iniţiază în tainele frumosului şi învaţă să-l creeze. Din pricina aceasta, multiple sarcini revin
jocului, îndrumarea şi controlul acestuia de către adult este absolut necesar, poziţie care se opune
total teoriei educaţiei libere a neintervenţiei adultului în jocul copilului. Intervenţia adultului în
jocul copilului determină transformarea jocului simplu în jocuri mai bogate, mai complete, cu
informaţii complexe şi elemente simbolistice numeroase. Centrul de greutate al dirijării jocului
este însă procesul transformării jocului în muncă, fără a altera plăcerea elementului distractiv,
pregătindu-l pe copil atât pentru învăţătură cât şi pentru viaţa reală, personală şi socială.

2. Teorii despre joc

Pentru elaborarea unei teorii ştiinţifice despre joc o însemnată contribuţie au adus
vederile unor pedagogi. „Numeroase teorii despre joc elaborate pe parcursul timpului, unele
contradictorii, iar altele completându-se reciproc, vin să răspundă la o seamă de întrebări din cele
mai complexe şi dificile : Pentru ce simte copilul o nevoie atât de imperioasă de a se juca? Ce fel
de funcţii formative îndeplineşte jocul în dezvoltarea psihică a copilului? Constituie jocul o
formă predominantă sau numai conducătoare de activitate a copilului preşcolar? Care sunt şi cum
se explică particularităţile caracteristice ale jocurilor de vârstă preşcolară? ” Acestea sunt câteva
întrebări la care pedagogii şi psihologii pe baza datelor observaţiei şi ale cercetărilor
experimentale au dat răspunsuri diferite. Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate
a copilului, constituie o formă de manifestare întâlnită la copiii pe tot parcursul istoriei, este
tovarăşul de nedespărţit al copilăriei şi constituie una dintre formele cele mai importante de
activitate a preşcolarului. Jocul este tocmai una dintre activităţile prin care copilul învaţă să
cunoască lumea reală, acţionând asupra obiectelor din jur, îşi satisface nevoia de mişcare şi
înţelegere, dobândeşte încredere în propriile puteri. Îmbrăcând forma jocului, această activitate
este tot atât de necesară dezvoltării fizice şi psihice a copilului ca şi lumina soarelui, de aceea
unii pedagogii afirmă că jocul este o activitate de pre-învăţare.”

Aristotel arată că până la al cincilea an de viaţă, copilul nu trebuie supus învăţării şi nici
unei munci aspre, pentru că prin acestea să nu dăuneze creşterii, ci trebuie să i se asigure atâta
mişcare cât îi este necesară. Această mişcare trebuie stimulată atât prin diverse ocupaţii cât mai
ales prin joc. Astfel, se conturează pentru prima oară ideea folosirii jocului ca mijloc de educare.

Beatrice Tudor Bart în lucrarea să demonstrează posibilităţile uriaşe ale jocului ca metodă
educativă, folosind expresia „învăţătura prin joc”. De fapt, întreaga copilărie mică până la
intrarea în şcoală realizează un astfel proces de instruire în care modalitatea de bază o constituie
jocul.

A.P. Usova se referă la joc ca o formă de organizare a întregii vieţi şi activităţi a copilului
în grădiniţă. Prin aceasta înţelegem valorificarea jocului atât ca pondere în educaţie cât şi ca
durată efectivă a procesului pedagogic. Autoarea menţionează că în acest context jocul constituie
un principiu de educaţie, nu numai un mijloc oarecare. El reprezintă o cale către socializarea
copilului. În acest mod acţiunea lui educativă se va răsfrânge asupra copilului ca membru al
societăţii de copii, asupra colectivului de copii.

Comenski a arătat de asemenea în „Informatorul şcolii materne” necesitatea jocului în

viaţa copilului ca mijloc de dezvoltare fizică şi psihică : „Cu cât copilul lucrează, aleargă şi
trudeşte mai mult, cu atât doarme, creşte şi digeră mai bine, cu atât se face mai sprinten la corp şi
minte; numai dacă băgăm de seamă să nu i se întâmple ceva rău. De aceea trebuie să li se pună la
îndemână locuri anumite şi sigure pentru alergări şi exerciţii, să li se arate cum se pot juca fără
pericol.”

E. Claparède, interesat de jocurile copiilor a atras atenţia asupra faptului că ele reproduc
ceea ce impresionează copilul, fapt ce determină asimilarea realităţii, încorporarea ei ca act de
trăire, fapt ce va constitui treptat un vast bagaj de posibilităţi şi disponibilităţi de a reacţiona. De
asemenea, Claparède se referă la universalul joc cu păpuşile şi susţine că în acest joc nu se
exercită la copii instinctul matern, ci o infinitate de stări afective, de disponibilităţi nuanţate
subtil şi de trăiri necesare în procesul adaptării; jocul realizează un pre-exerciţiu mai mult
mental, psihologic.

Lazarus subliniază faptul că „jocul constituie tipul fundamental de activitate, adică formă
de activitate ce susţine în cea mai mare măsură dezvoltarea psihică prin antrenarea psihomotorie,
senzorială, intelectuală şi afectivă, la o tensiune cu totul specifică, ce prezintă pentru procesul
creşterii şi dezvoltării psihice o importanţă tot atât de mare ca şi activitatea de instruire din anii
de şcoală.”

V.S. Vîgotski susţine că în perioada preşcolară jocul alimentează foarte mult tendinţa
spre libertate, emancipare de tutela strânsă a adultului. El are funcţii formative care sunt în
principiu educative. Totuşi influenţa condiţiilor generale de tutelă şi de muncă, structura
condiţiilor de contact, sensibilitatea faţă de acestea vor determina valoarea educativă a jocului.
Jocul apare ca o activitate complexă a copiilor în care ei reflectă şi reproduc lumea şi societatea,
asimilându-le şi prin aceasta adaptându-se la dimensiunile lor multiple.

K. Gross tratează jocul din punct de vedere strict biologic, consideră că acesta ar fi un
exerciţiu pregătitor pentru viaţa profesională de mai târziu a adultului în sensul că ar fi un mijloc
de exersare a „predispoziţiilor” instructive, în scopul maturizării lor. „În realitate, jocurile
copiilor se deosebesc calitativ de jocurile animalelor, generate de factori de natură
biologică(instinctele). În istoria dezvoltării umane instinctele se transformă sub influenţa
condiţiilor sociale. De aceea, în timp ce la animale jocul rămâne un fenomen pur biologic, la om
el devine un fenomen de esenţă socială.”

A.S. Makarenko a atribuit jocului o importanţă considerabilă în viaţa copilului. Prin joc
se realizează educaţia viitorului om de acţiune. Aşa cum se comportă copilul în joc, tot aşa se va
comporta şi în muncă în perioada maturităţii. De asemenea, stabileşte asemănările dintre joc şi
muncă care constau în următoarele trei elemente comune : „a) atât în joc cât şi în muncă avem
de-a face cu un efort fizic şi intelectual. Fără acest efort, jocul devine pasiv, nu poate mobiliza
forţele fizice şi psihice ale copilului. În mod similar, nici munca nu dă randament dacă este
lipsită de efort fizic şi intelectual. b) a doua trăsătură comună constă în coloritul emotiv pozitiv
propriu unui joc reuşit, la fel ca şi al muncii, care duce la rezultatul prevăzut. Jocul şi munca
produce în egală măsură plăcere, s-ar putea spune că plăcerea în joc, pasiunea copilului pentru
joc sunt elemente intrinsece ale jocului, la fel ca şi plăcerea pe care o simte omul în desfăşurarea
muncii productive. c) a treia trăsătură comună o formează simţul de răspundere, care apare atât
în joc, cât şi în muncă. În joc, simţul de răspundere se manifestă prin grija copilului faţă de
jucării, prin respectarea cerinţelor şi a regulilor jocului. Dar şi în muncă simţul de răspundere se
manifestă în grijă pentru bunul obştesc, pentru gospodărirea lui raţională.” Munca este o formă
de activitate prin care omul participă la producţia socială, creează valori materiale şi culturale.
Jocul, dimpotrivă, nu vizează producerea unor asemenea bunuri, cu toate acestea, jocul îl
deprinde pe copil cu eforturile fizice şi intelectuale şi în felul acesta îl pregăteşte pentru munca
de mai târziu. Jocurile copiilor trebuie să fie astfel organizate şi îndrumate de către adulţi, încât
să constituie nu numai o treaptă premergătoare, dar şi o formă de activitate care să-l apropie pe
copil de adevărata muncă.

K.D. Uşinski arată că : „Jocul e joc tocmai pentru că în el copilul e de sine stătător; de
aceea orice amestec al adultului în joc îi răpeşte forţa reală de dezvoltare. Adulţii nu pot avea
decât o singură influenţă asupra jocului, fără să distingă caracterul lui de joc, şi anume furnizarea
materialului pentru construcţii de care copilul se va ocupa însă independent.”

K. Bühler arată că : „Jocul constituie o activitate care produce plăcere copilului, dar nu
numai plăcere. În timpul jocului, copiii adesea depun eforturi, încearcă sentimentul dezamăgirii,
al insuccesului, cu toate aceste stări emotiv negative, ei nu renunţă la joc. Pe de altă parte,
plăcerea resimţită de copil este adesea rezultatul final al eforturilor pe care el le depune în
desfăşurarea jocului.”

A. Adler întăreşte ideea că : „Jocul constituie forma specifică de activitate prin care
copilul se afirmă, cunoaşte lumea, învaţă să se orienteze în ea şi dobândeşte încredere în propriile
puterile. Prin joc copilul nu numai că nu se îndepărtează de realitate, dimpotrivă, se apropie tot
mai mult de ea.”

J.Piaget susţine ideea că : „Însuşirea şi respectare regulilor are o influenţă puternică în

formarea judecăţii morale a copiilor, în evoluţia lor morală bazată cooperare”.

M. Taiban afirmă că : „Jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a copiilor cu viaţa

înconjurătore, constituie un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoştinţelor
dobândite.” Asigură înţelegerea anumitor legături interne, a semnificaţiei activităţii umane, în
care copilul se încadrează treptat, nici un alt mijloc nu favorizează mai deplin integrarea
copilului în viaţa cotidiană, deoarece jocul este calea care reproduce viaţa reală sub forma ei cea
mai directă – acţiunea. „Jocul este asemenea unui film retrospectiv, în care copilul îşi oglindeşte
propriile impresii şi le derulează de această dată ca participant direct şi nu numai ca spectator.
Or, nici o altă cale nu este mai propice înţelegerii vieţii decât participarea directă la fluxul ei.”
Problema educativă care se pune este aceea a dirijării şi orientării diverselor surse de inspiraţie
ale jocurilor copiilor, în primul rând a surselor indirecte că literatură, plastică, teatrul, inclusiv
teatrul de păpuşi.

Cu cât copii evoluează pe plan fizic şi psihic, ponderea elementului de joc scade.
Procesul de instruire se realizează în acest nou context în cadrul lecţiilor. Trecerea de la joc la
lecţie se face printr-o formă intermediară (lecţia sub formă de joc sau jocul didactic). Jocul
didactic este un valoros mijloc de instruire şi educare, el poate fi însă şi o metodă eficientă în
procesul instructiv-educativ, de asemenea poate fi utilizat ca procedeu însoţind alte metode
educative şi în sfârşit poate să constituire o formă de organizare a activităţii şi vieţii copiilor.