Sterpu Olga, grupa 301, 04.02.

2024
TEMA 1. REPERE PSIHOPEDAGOGICE ALE JOCULUI LA VÂRSTA ȘCOLARĂ
MICĂ
Ce studiază Psihopedagogia jocului?
Psihopedagogia jocului studiază evoluția concepțiilor şi teoriilor cu privire la geneza,
esența şi notele definitorii ale jocului în şcolaritatea mică, funcțiile, tipologia şi elementele sale
psihologice, precum şi exigențele didactice ale proiectării şi desfăşurării diferitelor categorii de
jocuri în concordanță cu profilul psihologic de vârstă al şcolarului mic.
Definiția jocului şi notele sale definitorii
În literatura de specialitate, problematica jocului este abordată din perspective diferite,
aceeaşi diversitate fiind întâlnită şi cu privire la definiția jocului şi funcțiile pe care acesta le
îndeplineşte.
Cercetările şi studiile realizate evidențiază valențele complexe ale conduitei ludice şi
argumentează faptul că la vârsta școlară mică jocul are implicații majore în:
 dezvoltarea senzorială;
 psihomotorie;
 intelectuală;
 afectivă.
Strategii Acțiune Reguli
arta activitate
descoperire emoție
asociere joc creativitate
comunicare concurs
distracție participanți
încredere

De-a lungul timpului, s-au conturat o multitudine de concepții referitoare la joc, la

importanța lui pentru dezvoltarea psihică a omului. În literatura pedagogică sunt cunoscute
numeroase teorii care încearcă să explice natura jocului punând accentul în mod unilateral, fie pe
factorii biologici, fie pe cei psihologici.
Definiția jocului şi notele sale definitorii
Etimologic, cuvântul „joc” provine din latinescul „iocus” – glumă, şotie, distracție, în
limba română fiind preluat şi sensul substantivului latin „ludens” care în antichitate desemna o
formă amplă de manifestări populare, începând cu scenele de amuzament din viața cotidiană şi
terminând cu manifestările sportive, militare, religioase ale unui ținut, imperiu.
În lucrarea Homo ludens (1977), Johan Huizinga defineşte jocul ca o acțiune specifică,
încărcată de sensuri şi tensiuni, întotdeauna desfăşurată după reguli acceptate de bunăvoie şi în
afara sferei utilității sau necesității materiale, însoțită de sentimente de înălțare şi de încordare,
de voioşie şi destindere.
Gesell vede în joc o cale de socializare şi culturalizare permanentă a copilului (apud.
Şchiopu, 1981).
 Karl Gross biologizează esența socială a jocului, considerând că jocul ar fi un exercițiu
pregătitor pentru viața adultului, un mijloc de exersare a predispozițiilor în scopul maturizării.
Vâgotski afirma că activitatea de joc este formativă în deplinul înțeles al cuvântului
atunci când cerințele manifestate față de copil (prin reguli, sarcini, subiect) depăşesc cu puțin
nivelul psihic al copilului.
Chateau apreciază că la vârsta școlară mică, jocul constituie motorul de declanşare a
comportamentului ludic şi anunță trezirea personalității prin implicațiile determinate de
organizarea grupului: regula, ordinea şi disciplina în grup. Prin joc, copilul se dezvoltă, copilăria
fiind ucenicia vârstei mature.
Jean Piaget explică jocul ca un proces de asimilare a realului în funcție de multiplele
trebuințe ale copilului (Piaget, 1965). Prin joc, copilul asimilează informații cu ajutorulcărora îşi
dezvoltă scheme cognitive, jocul având rolul unui proces constructiv şi creativ, contribuind la
dezvoltarea competențelor sale.
Având în vedere definițiile jocului, deducem câteva note caracteristice, definitorii
ale acestuia:
• jocul este o activitate specific umană; numai oamenii îl practică în adevăratul sens al
cuvântului;
• jocul este una dintre variantele activității oamenilor;
• învățarea, munca şi creația nu s-ar realiza în afara jocului;
• jocul este o activitate conştientă;
• jocul introduce pe acela care-l practică în specificitatea lumii imaginare pe care şi-o
creează jucătorul respectiv;
• scopul jocului este acțiunea însăşi, capabilă să-i satisfacă jucătorului imediat dorințele
şi aspirațiile proprii;
• prin atingerea unui asemenea scop, se restabileşte echilibrul vieții psihice şi se
stimulează funcționalitatea de ansamblu a acesteia.

Jocul este în strânsă legătură cu învățarea.

Jocul este o activitate specifică umană, dominantă în copilărie, una dintre variatele
activități desfăşurate de om, fiind în strânsă legătură cu învățarea, munca, creația,
comunicarea.
Învățarea, munca, creația includ elemente de joc şi în acelaşi timp jocul este
purtătorul unor importante elemente psihologice de esența neludică ale celorlalte activități
specific umane.
„Jocul este cea mai bună introducere în arta de a munci ” (Claparéde).
Caracteristicile principale ale jocului sunt determinate de natura sa dar şi de vârsta
celor care îl practică.
Pentru copii, el constituie stimulentul principal al dezvoltării psihice, având un rol
important în pregătirea acestora pentru integrarea socială.
În viața adultului, jocul îşi face loc numai atunci când apar momente de răgaz în
procesul muncii, momente ce pot fi consumate prin activități neproductive, printre care şi
jocurile de şah, de dame, de scenă.
  Prin intermediul jocului, este posibilă realizarea progresului necesar pentru intrarea
copilului intr-un nou stadiu de dezvoltare.
 Se poate afirma că un copil care din diverse motive a fost lipsit de joc rămâne pentru
viață cu o puternică carență în structura personalității sale, chiar dacă se asigură o
anumită compensație în educația lui prin alte forme de activitate.
„Jocul stimulează şi întreține cele mai importante modificări ale psihicului copilului,
activitate în cadrul căreia se dezvoltă procesele psihice ce pregătesc trecerea copilului pe treaptă
superioară de dezvoltare”(Leontiev).
Jucându-se, copilul cunoaşte şi descoperă lumea şi viața. Cunoaşterea lumii prin jocuri
este accesibilă şi atractivă pentru copii.
Antrenarea psihomotorie foarte activă ce are loc în joc contribuie la dezvoltarea psihică
generală în mod intensiv, fapt ce face ca până la urma să se pună în evidență funcțiile formative
şi sociale ale jocului. (Schiopu şi Verza).
Jocul este activitatea care îşi găseşte motivația în împlinirea în sine însăşi.
Conchidem!
Spre deosebire de muncă, prin joc nu ne propunem să obținem bunuri materiale/spirituale.
Spre deosebire de învățăturã nu ne propunem în mod expres obținerea de noi cunoştințe.
 Jocul este activitatea definitorie pentru copil, întrucât reuşita jocului pe care şi-o
propune este foarte importantă pentru el.
 De aceea, el antrenează în joc tot potențialul fizic, intelectual şi afectiv de care
dispune.
 În consecință, jocul are contribuții educative de neînlocuit, el fiind folosit ca
formă de organizare a procesului de învățământ în grădiniță şi la celelalte nivele
de învățământ (primar).
Concluzii
Jocurile copiilor reprezintă o formă de activitate în care se reflectă în mod specific
variatele relații dintre oameni, în special relațiile de muncă. Jocurile trebuie să fie îndrumate de
adult, fără ca prin aceasta spontaneitatea copilului să fie stingherită. Jocul este o formă de
activitate dominantă în copilărie, istoriceşte apărută, care constă în reproducerea acțiunilor
adulților şi a relațiilor dintre ei, fiind îndreptată spre cunoaşterea obiectelor şi a fenomenelor, a
întregii realități sociale.