FUNCȚIILE JOCULUI

Jocul este o activitate specific umană, concentrată în procesul de reflectare şi

transformare a realităţii în plan imaginar, ce creează oportunitatea introducerii active, prin
modalităţi agreabile, a copilului în lumea complexă din jurul său, în scopul afirmării şi
formării personalităţii sale. Funcţia jocului este de a „permite individului realizarea eului,
manifestarea personalităţii, să urmeze linia interesului său major, atunci când nu o poate face
prin activităţi serioase”. (E. Claparede, 1975). Prin urmare, jocul este un înlocuitor al
activităţii serioase; el are doar un scop în sine, propus de bună voie; copiii nu caută doar
plăcerea de a acţiona, ci şi obţinerea unui rezultat plăcut pentru ei.

Jocul îndeplinește o serie de funcții pe care le-a evidențiat Stan și pe care le vom
sintetiza în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 1. Funcțiile jocului elaborate de Stan (2000; după Glava, 2002, pp.196-
199)

Funcția jocului Descrierea funcției

Adaptativă Asimilarea realității fizice și sociale.

Formativă Jocul mobilul dezvoltării cognitive, afectiv-emoționale, psihomotorii și

de modelare a personalității.

Informativă Prin intermediul jocului se achiziționează informații, noțiuni, concepte

necesare înțelegerii și integrării lumii reale.

De socializare Exersarea prin joc și asimilarea în plan comportamental a exigențelor

vieții sociale.

De relevare a Copilul transpune în joc trăiri, sentimente, intenții neîmplinite în real,

psihicului impresii, temeri, gânduri, atitudini, conflicte intrapsihice sau
 interrelaționale.

Fiecare funcție a jocului relevă aspecte de importanță majoră în ceea ce privește rolul
jocului asupra dezvoltării copilului în ansamblul său. Așadar, jocul reprezintă principala
activitate, o formă de manifestare care îi reunește pe copii și în același timp îi reprezintă.
Manifestându-și dorința de a participa la activitatea celor din jur, dobândește încredere în
forțele proprii, copilul își asumă rolul de adult, reproducând activitatea și raporturile lui cu
ceilalți oameni. Sub acest aspect jocul își relevă caracterul social prin natura lui. Însăși
posibilitatea de a-și imagina realitatea, de a o reflecta, reprezintă pentru copil sensul jocului,
contribuind astfel la posibilitatea acestuia de a-și satisface nevoile prezente și de a se pregăti
pentru viitor. Jocul influențează întreaga conduită a copilului și prefigurează personalitatea în
plină formare a acestuia. Jocul constituie un veritabil revelator al evoluției mentale, un
instrument care acoperă nevoia de integrare socială a copilului. Jocul relevă două direcții de
analiză, prima direcție vizează relațiile sociale, care odată cu intrarea în grădiniță se
intensifică, și a doua direcție vizează gradul de implicare socială a copilului în activitatea de
joc. Prima direcție de analiză dezvăluie lărgirea interacțiunilor sociale prin joc, organizat în
grădiniță, care favorizează relaționarea cu co-vârstnicii. Astfel, jocul mijlocește socializarea
copilului prin respectarea normelor și regulilor care asigură echilibrul la nivelul relațiilor între
copii. Întrucât în grădiniță jocurile se desfășoară sub directa îndrumare a educatoarei care
planifică demersul didactic constituie mijlocul de modelare a abilităților sociale ale
preșcolarilor grupei.

Astfel, putem afirma că Ursula Şchiopu, Emil Verza și Ramona Răduț-Taciu (Răduț-
Taciu, 2018) sistematizează funcţiile jocului astfel:

• funcţia de cunoaştere se exprimă prin însuşirea practică şi intelectuală a

proprietăţilor lumii înconjurătoare: curiozitatea, interesul manifestat de copii conferă jocului o
curbă specifică de viabilitate. Aspectele cognitive ale jocului declanşează aderări individuale,
diferenţiate la anumite jocuri; aceste fapte, adăugate curiozităţii, menţin sau îndepărtează
interesul pentru un anumit joc; se poate declanşa un proces de saturaţie, care duce la stingerea
jocului, chiar dacă acesta a rezistat o perioadă lungă de practicare. Jocul se stinge, dar locul îi
este luat de altul, care, la rândul său, determinat de funcţia cunoaşterii, urmează curba de
viabilitate a celuilalt; printr-un joc de rol, copilul primește informații despre cum este o
anumită persoană, ce anume o caracterizează și ce comportament manifestă; numai astfel,
poate să pună în aplicare rolul primit.

• funcţia de stimulare, dezvoltare complexă a personalității se exprimă în jocurile

dinamice, de mişcare, de competiţie, de manipulare, fiind specifică vârstei copilăriei;
necesitatea şi utilitatea mişcării trebuie cultivată de timpuriu, mijlocul cel mai eficient fiind
practicarea efectivă a exerciţiului fizic, prin forma lui specifică copilăriei – jocul. Sănătatea
fizică, corporală este întreţinută prin participarea copiilor la activităţi ludice, de joc. Prin joc,
este stimulată prioritar componenta motorie a personalității copilului, împreună sau nu cu o
altă dimensiune a acesteia. De cele mai multe ori, la încheierea unui joc, participanții sunt
hotărâți să reînceapă jocul, să o ia de la capăt, sunt mulțumiți de ceea ce au realizat, nu resimt
oboseala specifică învățării sau muncii și au un tonus pozitiv. Dezvoltarea motricității
reprezintă un proces complex, de durată, pe parcursul căruia, în relaționarea cu copilul,
aportul activităților este foarte important. În calitate de adulți, îi putem ajuta să își dezvolte
motricitatea, punându-le la dispoziție jucării, acuarele, plastilină, pensule, ștampile, cărți și
diverse materiale procurate din mediul înconjurător. Importantă este motricitate fină pentru a
pregăti degetele pentru activitățile zilnice ale vieții, care au la bază detaliul (încheiatul și
descheiatul nasturilor/fermoarelor, învârtirea spaghetelor pe furculiță, legarea șireturilor,
utilizarea tacâmurilor în timpul servirii mesei, introducerea aței în ac, desenatul, scrisul).

• funcţia adaptativă și formativ-educativă, exprimată prin faptul că jocul modelează

dimensiunile eului, ale personalităţii autonome şi creatoare a copilului; formarea,
conştientizarea propriei persoane, diminuarea egocentrismului şi integrarea în societatea de
copii, dezvoltarea capacităţilor intelectuale, fizice, a trăsăturilor de caracter, educarea
spiritului de competiţie, de fair-play, de dreptate sunt câştiguri în planul personalităţii
copilului, obţinute prin participarea la joacă, la jocuri. Această funcție se referă la faptul că
jocul contribuie la perfecționarea funcțiilor cognitive ale subiectului care se joacă, la
implicarea motivației intrinseci a acestuia în joc, la dezvoltarea afectivă, la dezvoltarea
anumitor aptitudini. Este vorba despre sarcini ale jocului care privesc dezvoltarea însușirilor
biopsihice ale copiilor și elevilor, înarmarea cu abilități și tehnici de muncă intelectuală și
aplicative, dezvoltarea unor calități care-i fac capabili să se integreze ulterior cu ușurință în
activități sociale. Jocul își propune să îmbine acțiunile din câmpul ludic cu asimilarea de
capacități de cunoaștere într-un mod relaxant, dar și eficient. Stările emoționale specifice
acestui tip de activitate stimulează și intensifică procesele de muncă antrenate, fixează cu mai
multă ușurință cunoștințe, priceperi și deprinderi. Prin intermediul strategiei de joc,
desfășurate într-un climat educațional securizant, se pot asimila modele de vorbire și modele
de relații interpersonale, se pot forma mult mai ușor și pe înțelesul copiilor atitudini și
convingeri. Jocul educă atenția, abilitățile și capacitățile fizice, trăsături de caracter, precum
perseverența, spiritul de ordine, cinstea, răbdare, atitudinea față de colectiv, modelează
comportamentul prin raportare la anumite prototipuri.

• funcţia cathartică, de echilibrare şi tonifiere face din jocuri activităţi de tip loisir;
caracterul compensator al jocului este legat de funcţiile cathartice şi proiective. Practicarea
amplă a loisirului deschide o perspectivă nouă acestei funcţii; viaţa tot mai zgomotoasă,
încărcată, stresantă are nevoie de momente de reechilibrare fizică şi psihică, de detaşări şi
compensări, care se pot obţine prin practicarea unor activităţi cu caracter ludic, recreativ,
distractiv, de loisir. Funcțiile jocului se schimbă în raport cu vârsta. Dacă pentru copil, jocul
este o activitate fundamentală, pentru adult, jocul este un înlocuitor al muncii, al prestării unor
activități profesionale (Răduț-Taciu, 2018). Și unul, și altul se descarcă prin joc, dar se și
încarcă energetic, poate chiar să își rezolve anumite probleme, conflicte, stări confuze, se
informează și socializează cu alții. Jocul le alungă plictiseală, atunci când nu au nimic de făcut
sau le poate asigura relaxarea. Toate activitățile ludice susțin că există o anumită stare
psihologică specifică celui/celor care se joacă, o stare de puritate, de nevinovăție, de
entuziasm, dar și stări complementare acestora. Funcția de catharsis operează prin trei căi
principale:

- Vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme,

spectacole sportive (idee susținută de Aristotel)

- Consumarea tendinței agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor (idee susținută

de Freud)

- Angajarea în acțiuni violente efective, dar care nu au consecințe antisociale

(practicarea unor sporturi, agresivitate față de obiecte neînsuflețite, idee susținută
de Platon)

Descărcarea cathartică ia de cele mai multe ori forma plânsului, a suspinelor, a

izbucnirilor de furie, de revoltă, a folosirii de gesturi sau cuvinte dure (cu limitarea de rigoare,
de a nu produce rău propriei persoane sau celor din jur).

• funcţia terapeutică, apreciată de specialişti ca secundară, se exprimă pe seama

„proprietăţii proiective a jocului, cât şi pe cea de integrare în rol, prin transfigurarea
trăsăturilor de personalitate individuală şi comutarea lor în trăsăturile personajelor substituite
în joc. Jocul reprezintă un suport psihologic pentru tratarea unor disfuncții sau chiar patologii.
Prin practicarea jocurilor terapeutice, ajungem să nu ne mai temem de reacția celorlalți,
deoarece personajul din joc poate spune orice, iar, criticile și reproșurile îi sunt adresate
acestui personaj, nu nouă. În cadrul terapiei prin joc, putem să alegem diverse modalități:
jocuri cu nisip și apă, jocuri cu diverse obiecte, jocuri sociale. Sunt tot mai evidente valențele
educaționale și psihopedagogice ale poveștilor terapeutice.

 funcția socială – jocul constituie cadrul specific al unui antrenament al spontaneității

și al libertății de expresie, un stimul important în cultivarea receptivității și a sensibilității, a
mobilității și flexibilității psihice. Jocul are funcție de socializare a copilului, ceea ce se
explică prin tendința accentuată a copiilor de a se acomoda la reacțiile, comportamentele
celorlalți, dar și de a asimila relațiile cu cei din jur la propriul eu. Această funcție este
prezentă mai ales în cadrul jocului cu reguli, care înseamnă acceptarea normelor exterioare
lui, dar, care, odată asimilate, devin un bun câștigat de copil. Majoritatea jocurilor de
cooperare, competiție sau de rol presupune relaționare,, adaptare a acțiunilor proprii la cele
ale partenerului de joc, asumarea responsabilității propriului comportament și respectarea
convențiilor comportamentale impuse de o anumită situație. Socializarea este prima
dimensiune de care depinde adaptarea la mediul școlar instituționalizat. În contextul jocului,
unde relațiile interpersonale și cele de grup sunt printre principalele modalități de relaționare,
încep să se formeze primele trăsături caracteriale care se vor condensa în conduita copilului.
Cerințele exprimate de educatoare trebuie să fie conforme cu maniera în care copilul poate
satisface aceste cerințe: contradicția dintre dorințele și aspirațiile extinse ale copilului și
posibilitățile limitate de satisfacere a acestora ar putea duce fie la instalarea unor trăsături
poztive caracteriale și la o conduită civilizată, fie la o conduită dezordonată și la trăsături
caracteriale negative. Jocurile echilibrate cu cerințe gradate care țin cont de particularitățile
individuale ale copiilor pot preveni criza negativismului infantil. Socializarea preșcolarului și
evoluția sociabilității acestuia se finalizează cu adaptarea acestuia, care se referă la
posibilitățile generale ale copilului de a face față dificultăților și cerințelor din ambianța
socială, dar, și cu dobândirea capacității sociale, concretizată în autonomie, inițiativă,
conduite corespunzătoare normelor și valorilor societății (Răduț-Taciu, 2018)