TEORII EXPLICATIVE DESPRE GENEZA SI NATURA JOCULUI

IDEI PRINCIPALE

Numerosi filozofi, pedagogi, psihologi, sociologi, antropologi au emis

diverse opinii referitoare la joc, care au vizat intelegerea si explicarea originii, a
naturii joculuyi, a formelor sale de manifestare, a specificitatii cultural sau a
functiilor indeplinite de acesta.

Dintr-o perspective cronologica, preocuparile pentru explicarea si

intelegerea naturii si scopului jocului au fost illustrate in operele unor folozofi si
oameni de cultura renumiti in diverse epoci.

Anacharsis, preciza ca jocul reperezinta o conduita recreativa sau de repaus

si trebuie sa o adoptam inainte de a efectua o activitate dificila, serioasa, care
presupune depunere de effort.

Aristotel a considerat ca jocul poate constitui pentru unii oameni sursa a

fericirii, fiind private ca dezirabile in sine jocurile in care gasim pur si simpku
placer, fara sa le practicam in alt scop.

Platon prezinta in lucrarea sa Euthydemos relatia dintre joc si ritualurile

initiatice. El afirma ca in primii ani de viata al copilului trebuie sa fie ocupta cu
jocuri educative, organizate si practicate sub supraveghere, deoarece jocurile pot
fi interpretate spre deprinderea unei meserii viitoare.

Marcus Quintilianus sustine in Arta oratorica faptul ca invatarea sub forma

de joc si intrececerile intre copii sunt recomandate in scopul dezvoltarii
personalitatii si capacitatii lor de cunoastere.

Augustin, in Confesiuni, accentueaza atitudinea binevoitoare fata de copil,

fara a apela la certuri si pedepse.

Luther, sustine un program de studii pentru scolile populare, din care nu

lipseau activitatile intelectuale si mai ales fizice, relaizate sub forma de joc si de
creatie.
 Jan Amos Comenius in lucrarea Informatorul scolii materne, prezinta jocul
ca o satisfacere a nevoii de miscare, de recreere si o dezvoltare agera a spirilului,
a initiativii si perseverentei.

John Locke spune ca jocul este o completare a activitatii specifice copilului

si un mijloc important de manifestare a spiritului acestuia.

Fr. Fenelon in lucrarea De l’education des filles, sustine ca lectiile trebuie sa

fie organizate riguros la inceput, si instruirea se va defasura ca un joc, astfel
trecerea la munca afectiva sa fie mai usoara.

J.-J. Rousseau considera ca pana la 12 ani copilului ii sunt specifice activitati

corporale de joc, fapt pentru care adultul trebuie sa ii ofere oportunitati sa se
manifeste conform trebuintelor natural.

Johann Bernard Basedow in lucrarea sa a considerat ca scopul educatiei

este dezvoltarea naturii copilului, prin respecatera individualitatii si a libertatii lui.

Johann Heinrich Prstalozzi in lucrarea sa a elaborat teoria invatamantului

pentru care recomanda munca individuala si jocurile recreative si instructive.

W.F.A. Frobel este printre primii teoreticieni care studiaza mai aprofundat
problematica jocului, elaborand un curriculum educational ceea ce avea ca
element de baza jocul si jucariile.

Emile Durkheim contrazice o serie de teoreticieni care sustineau ca

activitatea educative ar trebui sa se desfasoare sub forma de joc intr-un mod
atractiv deoarece el crede ca educatia nu ar fi un proces serios.

Maria Montessori in lucrarea sa sustine ca jocul trebuie sa fie o activitate

prin care copilul se pregateste pentru viata in care cunoaste si experimenteaza
viata reala.

Anton Semionovici Makarenko a considerat jocul un factor important in

dezvoltarea personalitatii copilului. Acesta a asociat jocul cu munca observand ca
ambele activitati necesita orientari spre un scop anume, implicarea efortului fizic
cu cel intelectual, implicarea afectiva si emotional.
Teorii despre joc

Teoriile bioantropologice plaseaza jocul in corespondenta cu