Educaţie plastică şi metodica predării ei

Lector univ. Dr. Oana Hrişcă

I.1.1 Importanţa educaţiei plastice ca disciplină de învăţământ la nivel şcolar şi preşcolar

De-a lungul istoriei omenirii, educarea estetică, în special educaţia plastică, a cunoscut mai
multe etape de educaţie. Toate însă aveau la bază ideea că arta plastică produce plăcere, destindere,
bucurie.
În concepţiile anterioare actualei programe accentul s-a pus pe perfecţionarea execuţiei în
redarea armoniei exterioare a formelor, pe practicarea virtuozităţii desenului şi minuţiozitatea
fotografică, a redării formelor. Rezultatul a fost mai mult preocuparea pentru depistarea talentelor şi
cultivarea acestora şi mai puţin educarea artistico-plastică a masei de elevi, creându-se situaţia în
care majoritatea elevilor netalentaţi în artele plastice renunţau să participe creativ la aceste activităţi.
Educaţia artistică-plastică şcolară este un factor care influenţează în mod deosebit conturarea
personalităţii umane, contribuind la dezvoltarea receptivităţii faţă de actul de cultură, la formarea şi
cultivarea gustului faţă de frumos şi faţă de adevăr, realizând, în acelaşi timp, completarea culturii
generale a elevilor, cunoaşterea caracteristicilor artei şi oferind posibilitatea intrării în contact cu
procesul de creaţie. Orele destinate activităţilor plastice înarmează pe copil cu priceperi, deprinderi
legate de profilul viitoarelor meserii sau cu munca de creaţie.
Arta în general exercită influenţe asupra dezvoltării psihice fiind factor însemnat al educaţiei
estetice, este mijloc de cunoaştere al realităţilor obiective şi subiective. Ea stimulează gândirea în
imagini vizuale de o mare sinteză artistică, rezultat al imbinării datelor lumii obiective şi a
personalităţii lor creatoare.
Actul de creaţie ca mijloc de reprezentare al lumii vizuale şi al ideilor în imagini facilitează
perceperea obiectelor, a formelor, a culorilor precum şi relaţiile dintre acestea, contribuie la
armonizarea gândirii şi imaginaţiei în creaţie. 
Se spune adesea, şi pe bună dreptate, că cei mici pictează precum pasărea cântă. Şi fac acest
lucru nu din datorie sau calcul ci din pură plăcere, plăcere care îi absoarbe total, ca şi jocul. Pictând
ceea ce i-a impresionat, emoţia şi temperamentul urmează ”gestul” naturii, fără reticenţe şi
intimidări.
Creaţia copiilor, deşi nu surprinde elemente de cultură plastică, bazându-se mai ales pe
imaginaţie şi intuiţie, interferează totuşi cu zona artei, întrucât domeniul imaginarului, de unde-şi
trage existenţa, este sursă a creaţiei artistice.
Cei care au deprins capacitatea exprimării prin linii şi culori au făcut sau sunt capabili să facă
paşi importanţi pe calea manifestării fiinţei lor, înlesnindu-le o comunicare vie, directă,
impresionantă cu viaţa. Această cale dezvoltă copiilor sentimentul acţiunii estetice, a integrării
frumosului în atitudinile luate, dorinţa de a împărtăşi şi altora, reuşind, uneori, dialoguri pertinente
despre artă, întrebări, ca şi răspunsuri de înaltă valoare şi despre creaţia lor.
Evoluţia societăţii româneşti contemporane, în care se face simţită tot mai acut nevoia unei
educaţii artistice de bază a tinerilor, conduce către o nouă optică în didactica educaţiei plastice.
Devine astfel necesară o nouă poziţionare a educaţiei plastice în calitatea sa de disciplină cu rol
important în dezvoltarea armonioasă a şcolarului.
„Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”, spunea  E. Kant. Omul are nevoie de educaţie.
Ca  proces de  devenire a  individului din  fiinţă  de  sine  în  fiinţă pentru  sine, educaţia  urmăreşte 
constituirea  personalităţii  copilului ,  a  tânărului, a adultului. În  această  activitate  de  formare  a
omului, pe  lângă  factorii  educaţionali care îl înarmează  cu  cunoştinţe – tehnice şi ştiinţifice – un
rol important îl are cultura şi arta.
Educaţia estetică este un capitol în sfera activităţii umane în cadrul căreia nu se produc bunuri
materiale în mod direct, dar care are o influenţă covârşitoare asupra ameliorării permanente a
condiţiei umane.
Fiinţă complexă, omul poate şi trebuie să se bucure de frumos. Pentru aceasta el trebuie pregătit
încă de copil, când capacitatea de a simţi frumosul este pregnantă, nealterată. Importanţa educaţiei
estetice, şi, implicit a celei artistico – plastice a crescut în ultimii ani simţitor, datorită contextului
social nou creat, care reclamă o permanentă echilibrare a disponibilităţilor umane. Ca sferă
compensatorie raportată la coeficientul ridicat de tehnicizare a epocii, arta îşi revendică drepturi
legitime de fiinţare, de persuasiune şi difuzare. Educaţia estetică vizuală este necesară în pregătirea
viitorului adult pentru ca el să trăiască în armonie cu mediul înconjurător, să recepteze frumosul
autentic şi să vibreze în faţa lui.
Educaţia artistico-plastică a fost şi este o disciplină cu importante valenţe educative, formative
şi creative. Dacă orelor de educaţie artistico-plastică li se alocă încă limitari ca timp afectat în
contextul celorlalte discipline şcolare, aceste ore reuşesc să producă o „odihnă activă” copilului în
sensul remobilizării lui prin exprimare plastică, epuizat, uneori în orele de matematică sau limba
română. El reuşeşte să genereze pe hârtie sau pe alte materiale, imaginile unei lumi diverse,
neînchipuit de bogate, pe care o altă formă de activitate nu ar putea-o evidenţia atât de expresiv.
Copilul trăieşte cu bucurie şi se descătuşează de tensiunea acumulată anterior. Orele dedicate
activităţilor plastice sunt dorite şi necesare, imprevizibile şi surprinzătoare atât pentru copii cît şi
pentru pedagogi.
Educatorii şi învăţătorii sunt obligaţi prin programa şcolară să predea mai multe discipline
şcolare. Sentimentul şi imparţialitatea de a te dărui fiecărei lecţii îi obligă la o veghe continuă, însă
când vine ora dedicată activităţilor plastice odată cu copiii, care o aşteaptă şi o doresc în mod
deosebit, orice bun învăţător simte nevoia unui alt tip de comportament, al unui alt tip de pregătire
sufletească, atât pentru ceea ce se produce în timpul desfăşurării ei cât şi pentru finalizarea acesteia.
Ora de educaţie plastică în acest context vine să adune într-un fel sau altul, prin forme şi culori,
prin ideile obiectivate în suprafaţa lucrării, în bună parte, multe din cunoştinţele dobândite la limba
română sau ştiinţele despre natură, abstractele numere capătă în suprafaţa desenată ritmuri şi
armonii, sunetele lecţiilor de muzică se transformă în acorduri cromatice de maximă expresivitate
vizuală, gesturile şi graţia mişcărilor de la ora de educaţie fizică influeţează armonia formelor în
imagine.

1.2.  Educaţia plastică – componentă a educaţiei şcolare

Arta plastică are o gramatică cu morfologia şi sintaxa ei proprie, o limbă ,,universală”, care nu
e ,,maternă” şi nu se învaţă ,,de la sine” o dată cu articularea primelor cuvinte, nefiind înţeleasă în
adevăratul ei sens decât prin cultură şi meditaţie.
Ca formă a conştiinţei sociale, arta îndeplineşte o funcţie de cunoaştere şi una de comunicare, ea
reflectă conţinutul esenţial şi tipic al realităţii obiective. Arta exprimă întotdeauna ceva, poartă un
mesaj, comunicând sentimentele şi ideile creatorului pe care „beneficiarul” de artă le reprezintă şi le
asimilează într-un mod propriu.
În studii consacrate educaţiei estetice se evidenţiază că arta aduce o contribuţie importantă la
formarea şi dezvoltarea receptivităţii generale. Această capacitate a psihicului uman de a se
sensibiliza la ceea ce se petrece în lumea exterioară, ca şi în cea interioară-spirituală, de a sesiza , de
a reţine şi de a reda creator multiplele aspecte ale realităţii, constituie o premisă şi totodată, un
rezultat al demersului educaţional. 
Arta plastică ca educaţie artistică pentru toţi a devenit: adecvată vârstelor – prin accesibilizarea
elementelor de limbaj şi a procedeelor tehnice; specifică – prin programe de studiu al căror conţinut
este gramatica şi tehnologia artei; personalizată – pentru că oferă fiecăruia posibilitatea de
asimilare şi înaintare în ritmul său propriu; de importanţă vitală pentru menţinerea echilibrului
psihic şi social; cu adevărat democratică şi umanitară – pentru că exersează practic instinctul
ludic al creativităţii şi funcţia plastică a creierului.
Educaţia estetică asigură condiţii proprii pentru stimularea şi promovarea creativităţii în toate
domeniile de activitate, inclusiv în munca de învăţare.       
Educaţia estetică, prin literatură, muzică, arte plastice, poate să-i întregească elevului imaginaţia
despre lumea înconjurătoare, să i-o redea mai concret, să-l ajute s-o pătrundă mai adânc. Prin
aceasta îl ajută să înţeleagă, să simtă aspectele realităţii studiate la diferite obiecte de învăţământ şi
din unghiul de artistic.
Marea forţă educativă a artei se explică prin faptul că ea oferă nu numai o cunoaştere plastică
(prin imagini concrete), ci şi emotivă (afectivă). A înţelege o operă de artă înseamnă, înainte de
toate, a o ,,simţi”, a o trăi şi abia pe această bază a cugeta asupra ei. Arta posedă multiple valenţe
educative şi cognitive, deoarece se adresează nu numai afectivităţii şi imaginaţiei, ci şi gândirii şi
voinţei. 
Ea ne dă o ,,cheie” pentru înţelegerea multiplelor forme ale vieţii. Educaţia artistică este o parte
componentă a educaţiei estetice, operează numai cu valorile artei şi utilizează o metodică adecvată
fiecărui gen de artă: literatură, muzică, pictură, sculptură, arhitectură, teatru, cinematografie, iar
forţa de pătrundere asupra personalităţii umane este mai profundă.
Educaţia estetică nu se poate realiza la modul general în fiecare moment când avem de-a face cu
o operă de artă şi cu un subiect real care percepe sau contemplă opera respectivă. După opinia unor
esteticieni pentru a putea recepta şi înţelege mesajul acelei opere este nevoie de cunoaşterea
limbajului artistic care să-i permită receptorului să descifreze semnificaţia inclusă în expresia
artistică folosită de către creator pentru transmiterea acelui mesaj. 
Tocmai de aceea în funcţie de sensul relaţiei ce se stabileşte între receptor şi opera de artă, se
pot distinge în cadrul educaţiei artistice două aspecte: educaţia pentru artă şi educaţia prin artă.
Primul aspect vizează pregătirea celui care receptează pentru înţelegerea şi asimilarea cât mai
adecvată şi profundă a mesajului artistic, iar în cazul celui de-al doilea se insistă asupra valorificării
potenţialului educativ cuprins în opera de artă în vederea formării personalităţii umane. 
Cele două aspecte se completează reciproc, deoarece pregătirea receptorului pentru înţelegerea
şi asimilarea creatoare a mesajului artistic se realizează, în primul rând, dar nu exclusiv, prin
intermediul artei.
Arta are menirea de a cultiva spiritul, iar înţelegerea artei începe din copilărie, cu înţelegerea
noţiunilor specifice şi acea ”educaţie prin limbajul şi gramatica artei” cum o numeşte Ion N. Şuşală
în ,,Culoarea cea de toate zilele”.
Copilul, ,,beneficiarul de artă”, omul de mâine, capătă ,,gramatica“ limbajului pe care-o
utilizează în înţelegerea artei sau, poate în crearea ei, iar animatorul şi mentorul acestei achiziţii este
fiecare dascăl. Pentru aceasta educatorii, învăţătorii trebuie să stăpânească foarte bine, pe lângă
matematică, limba română şi alte discipline fundamentale, gramatica artei plastice. Avem menirea
ca, pe lângă înzestrarea copiilor cu noţiunile şi cunoştinţele fundamentale ale ştiinţei, să facem
înţelese mesajele artistice, să ,,cultivăm spiritul”, gustul, simţul estetic.
 Problema necesităţii limbajului plastic a căpătat o dimensiune artistică, o expresie esenţială a
personalităţii, care nu este doar o moştenire genetică ce se anunţă din prima copilărie, ci o şansă de
echilibrare fizio-psiho-comportamentală.
După cum se ştie, fiecare individ moşteneşte o matrice psiho-comportamentală unică şi
irepetabilă, dar fiecare seamănă cu ceilalţi prin existenţa la toţi a aceleiaşi structuri fundamentale
instrumental-simbolice a cortexului. 
Cea ce se poate modifica prin educaţie, ţine de calitatea antrenării specifice. Fără educare prin
artă e ,,mutilată” menirea fundamentală a omului: aceea de a se dezvolta armonios şi multilateral.
Ora de educaţie plastică este prilejul copilului de a învăţa această ”gramatică a artei”, cu părţile
ei: morfologia şi sintaxa. Este prilejul de a învăţa limbajul specific artei cu elementele lui de bază:
punctul, linia, culoarea, forma, compoziţia.
Dar copilul trebuie îndrumat fără a-i înăbuşi creaţia personală ci doar punându-i la îndemână
materiale, tehnici, modalităţi de exprimare.
Să lăsăm deci copilului deplina libertate de exprimare, învăţătorii stimulând şi sugerând, fără să
impună.
Să călăuzim astfel tinerele generaţii prin intermediul artei să ajungă OAMENI. Şi cine să le dea
mâna, cine să-i conducă în primul rând pe copii dacă nu grădiniţa, şcoala, educatorul şi învăţătorul.
Căci şcoala poate să facă din artă o prezenţă apropiată, care să se întipărească neşters în generaţii
întregi de priviri. 

1.3 Obiectivele educaţiei artistico-plastice

          
Evoluţia societăţii româneşti contemporane, în care se face simţită tot mai acut nevoia unei
educaţii artistice de bază a tinerilor, a condus către o nouă optică în didactica educaţiei plastice. 
Astfel educaţia plastică ocupă o nouă poziţionare în calitatea sa de disciplină cu rol important în
dezvoltarea armonioasă a copiilor.
În învăţământul preşcolar domeniul dedicat artelor are denumirea de Domeniul estetic şi
creativ în cadrul căruia 
Obiectivele cadru specifice educaţiei plastice preşcolare sunt:
1. Formarea unor deprinderi de lucru pentru realizarea unor desene, picturi, modelaje;
2. Realizarea unor corespondeţe între diferitele elemente de limbaj plastic şi forme, obiecte
din mediul înconjurător (natură, artă şi viaţa socială);
3. Stimularea expresivităţii şi a creativităţii prin desen, pictură, modelaj.

Obiectivele de referinţă:
 Să redea teme plastice specifice desenului;
 Să obţină efecte plastice, forme spontane şi elaborate prin tehnici specifice picturii;
 Să exerseze deprinderile tehnice specifice modelajului în redarea unor teme plastice;
 Să recunoască elemente ale limbajului plastic şi să diferenţieze forme şi culori în mediul
înconjurător;
 Să cunoască şi să diferenţieze materiale şi instrumente de lucru, să cunoască şi să aplice
reguli de utilizare ale acestora;
 Să utilizeze un limbaj adecvat cu privire la diferitele activităţi plastice concrete;
 Să compună în mod original şi personal spaţiul plastic, utilizând materiale şi tehnici
diverse alese de el;
 Să interpreteze liber, creativ lucrări plastice exprimând sentimente estetice;
  Să privească şi să recunoască creaţii artistice corespunzătoare specificului de vârstă al
copilului preşcolar şi preocupărilor acestuia (portrete de copii, jocuri ale copiilor, scene de
familie, peisaje, activităţi cotidiene ale oamenilor).

Învăţământul şcolar, ciclul I-IV

Prin Curriculum-ul actual se abordează o învăţare activă, realizată prin exerciţii variate, în
care cunoştinţele sunt înlănţuite logic; activităţile de învăţare sunt raţionalizate în funcţie de
obiectivele cadru şi de obiectivele de referinţă, sunt adaptate la posibilităţile de adaptare ale elevilor
şi au un predominant caracter intuitiv şi formativ.
Practica didactică a arătat că trebuie urmărită dobândirea de către elevi a unor aspecte
esenţiale ale cunoaşterii plastice.
Obiectivul general în ciclul primar al orelor de educaţie plastică, urmăreşte două aspecte
principale:
a. dezvoltarea gândirii artistico-plastice;
b. dezvoltarea sensibilităţii, gustului artistic şi estetic.

          Obiectivele cadru ale educaţiei plastice cuprinse în ciclul primar I-IV în Curriculum-ul
Naţional sunt:
 cunoaşterea şi utilizarea materialelor, a instrumentelor de lucru şi a unor tehnici specifice
artelor plastice;
 recunoaşterea tipurilor de culori şi a nonculorilor în natură, în imagini şi pe paletă precum
şi obţinerea amestecurilor cromatice;
 cunoaşterea şi utilizarea elementelor de limbaj plastic;
 realizarea unor compoziţii libere şi după model.

În vederea realizării obiectivelor, este important ca educatorul şi învăţătorul să aibă în atenţie

că valoarea activităţii sale didactice la această disciplină de învăţământ este strâns legată de
cunoaşterea specificului activităţii plastice la nivelul grupelor de vârstă preşcolară şi a claselor I-IV.
În acest sens, cadrul didactic trebuie să cunoască particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor
pentru a-şi putea stabili strategiile didactice la fiecare temă plastică.
În primele clase elevii învaţă „abc”-ul plasticii, însă nu toţi vor ajunge plasticieni, deoarece
este nevoie de talent şi muncă asiduă.
Educaţia estetică vizuală la vârsta achiziţiilor vitale şi în ciclul de dezvoltare ia des înfăţişarea
jocului ca modalitate principală de prezentare a problemelor gramaticale şi de tehnică. Aceste
probleme însă încep să fie exersate sistematic. Încep şi primele încercări compoziţionale. 
Progresul educaţiei artistico – plastice trebuie înţeles ca o activitate dirijată, continuă,
sistematică, începută de timpuriu şi realizată prin concursul mai multor factori: şcoală, familie,
cercuri în şcoală, galerii de artă, muzee, etc.
Bazele educaţiei plastice se construiesc însă din grădiniţă, iar succesul educativ al acesteia
fiind condiţionat de competenţa şi entuziasmul educatorului, de respectarea conţinutului programei
şcolare, de baza materială existentă, de numărul de ore acordat. Dar oricât de cuprinzătoare şi de
ştiinţific întocmite vor fi programele, manualele, acestea vor rămâne doar “instrumente moarte”
dacă în practica zilnică a orei de educaţie plastică aceste conţinuturi nu sunt însuşite şi folosite în
realizarea lucrărilor plastice cu elevii, pentru care efortul educatorului, talentul său pedagogic,
priceperea şi dibăcia sa trebuie puse şi direcţionate în acest scop.
   Actuala programă propune obiectivele de referinţă, însă exemplele de activităţi de învăţare nu
sunt restrictive ci orientative. Fiecare învăţător poate opta şi pentru alte forme de activitate.
Important este ca să fie înţeleasă terminologia, limbajul specific artelor plastice, să li se formeze
elevilor deprinderi de a folosi tehnici variate de lucru şi mai ales să fie activi în exprimare plastică.
 Reconsiderarea unor metode tradiţionale de predare a educaţiei plastice, a activităţilor artistico-
plastice, axate pe memorarea mecanică a imaginilor, pe redarea fotografică, pe „reproducerea” după
modele şi planşe oferite de educator-învăţător, a impus cerinţa modernizării şi înnoirii concepţiei
privind mijloacele, formele şi modalităţile de „re-transcriere” a lumii obiective, a naturii, cu
implicaţii şi în evaluarea muncii pedagogului care face această muncă. Leonardo da Vinci
recomanda: „să nu se copieze natura, ci să se lucreze în spiritul ei.”.
 Totodată acest nou mod de a privi lucrurile, de a aborda educaţia artistico-plastică, a permis
accesul larg al tuturor copiilor la o egală educaţie nu numai doar rezervată celor aşa-zişi „dotaţi” şi
„talentaţi”, au permis o dezvoltare personalizată a gândirii plastice, a sensibilităţii necesare intr-o
lume din  ce în ce mai greu de impresionat.
Educatorul de artă, indiferent că este educator. profesor, învăţător, sau  institutor, are menirea să
relaţioneze şi să-i consilieze pe micii creatori în probleme legate de domeniul artistic. El este  dator
să pună la dispoziţia elevilor cunoştinţele acumulate şi să le trezească interesul pentru jocul plastic.
Elevii mici nu trebuie neapărat să-şi însuşească noţiunile teoretice abstracte specifice domeniului, ci
importantă este încercarea lor de a-şi exprima plastic personalitatea, ideile proprii, viziunea despre
mediul în care trăiesc. Mijloacele plastice devin pentru copil unelte de creaţie a spaţiului propriu,
real sau imaginar. În creaţia artistică nu există reţete, ci o permanentă căutare a personalităţii
individului. În acest sens cadrul didactic îl va îndruma, îl va stimula pe copil să observe
transformările culorilor, ale formelor, îl va ajuta să-şi dezvolte abilităţi de mânuire a diferitelor
instrumente în cadrul orelor de educaţie plastică.
Educaţia artistico-plastică nu poate fi redusă la învăţare, de tip informativ, ci trebuie să aspire la
formarea multilaterală a personalităţii prin artă şi prin frumosul social şi natural.
Aptitudinile de creaţie le sunt dezvoltate elevilor prin stimularea activităţii creatoare prin
„exerciţiul” zilnic, nu numai la ora de educaţie plastică ci şi prin participarea la cercuri de profil din
şcoală, condus de un cadru de specialitate sau în afara acesteia, la Palatul Copiilor şi Şcoala
Populară de Artă.
Progresele, totuşi, sunt realizabile numai printr-o îndrumare atentă, specifică, prin aprecierea
obiectivă de către cei în drept a produselor artistice, asigurându-se astfel progresul scontat şi firesc.
Procesul educaţiei artistico-plastice trebuie, prin urmare, înţeles ca o activitate dirijată, continuă,
sistematică, începută de timpuriu şi realizată prin concursul tuturor factorilor (şcoală, cerc în şcoală,
familie, muzee şi alte instituţii cu implicaţii educaţionale plastice).
Educaţia artistico-plastică trebuie să fie, în acest fel, generalizată, în sensul devenirii ei spre a fi
efectivă, permanentă, succesul educativ al acesteia fiind condiţionat în şcoală, şi nu numai, de
competenţa şi entuziasmul educatorului, de sistematizarea conţinutului programei şcolare, de baza
materială existentă, de numărul de ore acordat. Şcoala,  fiind principalul izvor, dar şi cadrul de
realizare al acestor deziderate pentru a cărei perfecţionare în acest scop (perfecţionarea manualelor
şcolare, a metodicilor, a programelor etc.) trebuie să fie o acţiune permanentă, din care toţi
educatorii, să aibă posibilitatea de a-şi însuşi metodologiile de lucru dar şi a le îmbogăţi mereu
conţinuturile.
Dar, oricât de cuprinzătoare şi de ştinţific întocmite vor fi programele, manualele, acestea vor
rămâne doar „instrumente moarte” dacă în practica zilnică a orelor dedicate artelor plastice aceste
conţinuturi nu sunt însuşite şi folosite în realizarea lucrărilor practice cu elevii, pentru care efortul
educatorului, talentul său pedagogic, priceperea şi dibăcia sa trebuie puse şi direcţionate în acest
scop.
Înţelegerea corectă, adecvată, profundă a acestor obiective ale programei, de către cadrul
didactict, permit şi asigură un conţinut bogat procesului educativ, fapt ce se resfrânge benefic
asupra elevului, asupra evoluţiei sale. Aceste obiective trebuie să stea mereu în atenţia educatorului,
indiferent de micile sau marile greutăţi întâmpinate pentreu că prin neîndeplinirea unor sau altora
din secvenţele acestora creează pete albe pe calea cunoaşterii, se produc discontinuităţi în procesul
de însuşire al disciplinei educaţie plastică cu imprevizibile consecinţe.
Totodată, programa la disciplina educaţie plastică este strâns legată de metodologia acesteia, de
metodica specifică utilizată, care metodică oferă cele mai eficiente căi de însuşire a conţinutului
programei de către elevi, de realizare a unor lucrări plastice cu un grad înalt de expresivitate şi un
bogat conţinut ideatic. În acest sens metodicile axate pe predarea desenului, picturii şi modelajului
reprezinta un preţios material de orientare şi înţelegere a problemelor din programa şcolară, atât din
punct de vedere al conţinutului temei plastice (de morfologie şi limbaj plastic) cât şi acela al
subiectelor enunţate pe temeiul cărora se aplică cele însuşite din tema pastică.
Astfel, în acţiunea de obiectivare a conţinutului programei şcolare în clasele I-IV trebuie ţinute
cont de conţinutul acestei metodici care jalonează în mod clar şi obiectiv trei căi de urmat şi anume:
1. familiarizarea elevilor cu gramatica unor elemente de limbaj
2. iniţierea lor în problemele actelui de creaţie
3. contactul cu frumuseţile mediului înconjurător (natura, design-ul urban, arta populară) prin
care:
o elevii să gândească creativ şi să se exprime plastic prin linii şi culori, îmbogăţindu-
şi vocabularul plastic;
o să fie deschişi spre descifrarea şi înţelegerea unor opere de artă potrivit viziunii
plastice contemporane;
o să poată organiza în diferite modalităţi un spaţiu plastic unitar şi expresiv;
o să cunoască şi să preţuiască bogăţia şi frumuseţea artei populare româneşti;
o să-şi dezvolte capacitatea de a se emoţiona şi de a aprecia diferite aspecte estetice
ale realităţii înconjurătoare;
o să aprecieze obiecte de autentică valoare artistică şi să combată kitsch-ul, 
dovedind sensibilitate şi gust artistic, contribuind la ameliorarea mediului ambiant din
punct de vedere artistic;
o să fie receptivi la creaţiile româneşti şi universale.

Obiectivele conţinute de programă stabilesc, ţinând cont de gradul de înţelegere a fiecărei

vârste a copilului,  căile de urmat în atingerea scopului general urmărit: o autentică educaţie
estetică. Conţinutul programei vine în acest sens să orienteze şi mai profund munca educatorului,
fără ca acesta să constrângă în stabilirea aplicaţiilor şi a numărului de ore afectat fiecărei probleme,
acestea fiind repartizate de educator pe perioada unui an. Programa prevede atât teme plastice care
se pot aborda în cadrul orelor dedicate educaţiei plastice prin exerciţii-joc, cât şi subiecte impuse
sau sugerate de educator, alese de elev, prin care aceştia aplică problemele şi noţiunile de limbaj
plastic. 
Prin exerciţii tip joc, educatorul poate explica copiilor scopul urmărit în fiecare problemă
plastică stabilind unele reguli de învăţare a acestora, sugerându-se in acelaşi timp căi şi soluţii de
urmat pentru înţelegere, în ajutor putându-se apela la demonstraţii de lucru, prezentarea unor lucrări
mai vechi realizate pe problema propusă, reproduceri după unele opere de artă. Exemplele pot fi un
 sprijin în acţiunea de cunoaştere a unor tehnici şi în descoperirea de noi expresivităţi, sau
semnificaţii ale ideilor, sentimentelor, stărilor emotive exprimate de aceste lucrări, însă nu trebuie
făcut exces în exemplificare deoarece se ştie că orice copil are tendinţa de a imita . În acest fel
cerinţele educatorului adresate elevilor de a realiza singuri compoziţia pe baza unui anumit subiect
dat sau ales de ei poate fi satisfăcută numai după însuşirea, prin diferite exerciţii, a tehnicilor de
lucru. Atât problemele legate de gramatică plastică, de tehnică cât şi tema plastică (compoziţia,
subiectul dat sau ales ) vor constitui un tot unitar. 
În prezentarea temei plastice generale se are în vedere gradul de înţelegere şi de cunoştinţe al
copiilor, ţinând cont de faptul că la vîrstele mici noţiunile se învaţă mai uşor prin joc, povestire sau
alte activităţi neconvenţionale. Subiectele alese de elev sau sugerate de învăţător, potrivite cu
problemele tehnice de lucru sau de expresie plastică, vor fi inspirate din activităţi cunoscute şi
îndrăgite de copii, ce le pot dezvolta pe suportul plastic, şi care se pot executa atât in clasă cât şi în
aer liber.
Pentru aceasta educatorul sau învăţătorul are obligaţia de a crea un climat adecvat, tip atelier
de artă, în clasa sau la locul de muncă, favorabil unei activităţi de creaţie independente, stimulativ,
trezindu-le interesul şi declanşând stări afective, emoţionale specifice desfăşurării exprimărilor
plastice. 
Indiferent de aplicaţiile la temele plastice ce se propun, orele de educaţie plastică se
structurează în felul următor:
 pregătirea şi organizarea locului de muncă, a materialelor şi instrumentelor, poziţionarea
corectă pentru lucru;
 prezentarea într-o formulare clară şi limpede a problemelor de limbaj şi tehnologie pentru
clarificarea verbală , prin imagini (după reproduceri din albume, diapozitive, lucrări mai vechi a
elevilor) sau prin demonstrare practică a aplicaţiei ce urmează a fi cuprinsă în exerciţiul sau
compoziţia respectivă;
 activitatea practică propriu-zisă, cu etapele de lucru necesare, specifice fiecărui gen
plastic abordat (exemplu: intr-un fel va fi structurată lecţia de desen-pictură, şi altfel cea de
modelaj, de colaj sau ţesut-cusut);
 analiza şi aprecierea lucrărilor care se poate face prin comparare pe grupe de elevi sau cu
toţi elevii, la care se pot antrena si elevii capabili ulterior să poată face singuri asemenea „citiri”
de imagini în expoziţiile ce le vor vizita.

Lecţiile de educaţie plastică pentru ciclul preşcolar şi primar sunt concepute în formă şi
conţinut cu o creştere gradată, asimilarea de cunoştinţe şi noţiuni de limbaj plastic făcându-se de
către elevi din aproape în aproape, prin teme şi subiecte, care trebuie să fie pe măsura posibilităţilor
lor de exprimare.
 

II. 2. Particularităţile şi evoluţia desenului la copii

Imaginile plastice create de către copii sunt cele mai eficiente mijloace pentru înţelegerea şi
cunoaşterea psihologiei copilului. Desenul este cel mai propriu interpret al felului cum văd şi înţeleg ei
lumea. Prin culori alcătuiri liniare şi cromatice ei ne arată ce îi impresionează, ce le reţine atenţia, ne
dezvăluie interesele şi năzuinţele lor.
Lumea copilului este o lume a jocului, în acelaşi timp este o lume misterioasă şi fabuloasă. Prin
tratarea sub formă de joc imaginile plastice devin sincere , spontane şi afective. Prin manifestările
plastice se descoperă structura spirituală, intelectuală şi sentimentală a copilului. Jocul copilului se
caracterizează prin varietate, continuitate şi ritm. O activitate care cucereşte interesul copilului durează
mai multă vreme pâna când el ajunge la saturaţie. Copilul trece apoi la alte activităţi revenind ulterior
la prima indeletnicire de care se plictisise. O acţiune este repetată continuu (mişcarea mâinilor, a
picioarelor imprimându-le un ritm) şi uneori executată în paralel cu pictarea unei suprafeţe, recitarea
unei poezii sau fredonarea unei melodii. Tendinţa de imitaţie a copiilor se dezvoltă şi se îmbogăţeşte
prin simplul său joc. Desenul devine un joc din momentul în care această activitate este făcută din
plăcere şi nu forţat. Manifestările plastice ale copiilor se dezvoltă dinspre lumea proprie lor înspre
lumea exterioară. 

2.1 Fazele desenului la copii

G.Luquet este unul dintre cercetătorii care s-au ocupat de studierea desenului la copii. El a ajuns
la următoarea clasificare în ceea ce priveşte evoluţia desenului la copii :
Faza mâzgâlelilor (2-3 ani) (realismul întîmplător)- este o perioadă a desenului involuntar.
Copilul trasează linii fără a avea conştiinţa că el ar putea reprezenta ceva cunoscut; repetă aceeaşi
mişcare: sus-jos, dreapta- stânga (aceste mişcări poartă denumirea de joc motric) apoi începe să facă
rotocoale pe toată suprafaţa . După un timp copilul constată că liniile trase de el au o oarecare
asemănare cu unele obiecte din jurul său. Această trecere nu se face brusc. El descrie verbal ceea ce ar
vrea să reprezinte grafic. De la realismul întîmplător se trece la realismul voit. Este un salt calitativ.
Pornind de la acest moment capital în exprimare plastică fazele următoare nu se deosebesc între ele
decît prin modul mai mult sau mai puţin realist de redare a imaginii.
Faza realismului voit (3-4ani) – Copilul nu reuşeşte să sistematizeze diferite detalii într-un
asamblu coerent. El începe prin a da nume acelei îngrămădir de linii care vizual nu justifică prin nimic
denumiri de om, cal, copac, etc. În timp ce trasează aceste linii lipsite de sens figurative, copilul
povesteşte toată legenda desenului indiferent dacă are sau nu auditoriu. El comunică verbal ceea ce ar
dori să înfăţişeze sau ceea ce îşi închipuie că reprezintă acel amalgam de linii. Încetul cu încetul liniile
încep să reprezinte câte ceva foarte vag. Omul este un rotocol cu linii drept picioare. Copilul este încă
incapabil să sintetizeze ansamblul şi desenează fiecare parte separate. Este o fază a enumerării.
Faza realismului logic-intelectual (4-5ani) – Este perioada desenului ideoplastic, cea mai
prolifică perioadă, este apogeul desenului infantil. Acum copilul urmăreşte în mod conştient să
reprezinte obiecte însă nu ceea ce poate el vedea ci aşa cum le ştie el că sunt. Acum i se ascut simţurile
I se dezvoltă atenţia şi capacitatea de discernământ. Desenează o casă văzutâ dinspre afară dar o
reprezintă ca şi cum ar fi transparentă, cu tot ce ştie el că se găseşte înăuntru. De asemenea copilul
reprezintă obiecte ce par a fi private succesiv din mai multe direcţii, suprimând unele părţi fără sens
pentru el. Astfel copilul înfăţişează părţile componente ale obiectelor într-o altă ordine decât aceea în
care se văd.
Faza realismului vizual (9-10ani) – este faza apariţiei desenului fizioplastic prin care copilul se
supune mai mult sau mai puţin perspectivei vizuale. Copilul atinge perioada adultă. Prin îndrumare şi
cultură vizuală se stabileşte diferenţa între indivizi. Unii adulţi vor rămâne toată viaţa la stadiul
desenului de la 10-12 ani.
Imaginile grafice identice ca formă folosite de către copii la un moment dat pentru a reprezenta
diferite obiecte ţin de o elaborare mentală, sunt urmarea  unui proces psihic complicat cu caracter
selectiv şi interpretativ. Acea imagine tip este ideea generală pe care o are copilul despre o anumită
categorie de obiecte. Ele reprezintă ceea ce gândeşteel despre obiect sau personane redate şi nu ceea ce
vede el la un obiect sau persoană. Acestea sunt realităţi ce se strucurează în mintea copilului după
modele interne.

2.2 Modelul intern

Este ceea ce copii reproduc din memorie chiar atunci când li se cere să deseneze un obiect pe
care îl au în faţa ochilor. Acest model intern nu este caracteristic doar vârstei fragede ci se întâlneşte
într-o formă mai mult sau mai puţin atenuată şi la copii mai mari iar într-o formă mascată apare la
artiştii plastici consacraţi. Modelul intern contribuie la imprimarea stilului personal în opera artiştilor.
(Exemple : figura umană la Modigliani, El Greco, Michelangelo, Picasso etc.)
La copii mici modelele interne sunt asemănătoare, aparent schematice şi stereotipe. În cazul
artiştilor acesta este foarte expresiv, diferenţiat, complex, uneori de o mare mobilitate transformatoare.

2.3 Perspectiva afectivă

Copii în desenele lor aplică involuntar perspective afectivă. Aceasta reprezintă importanţa dată
de către copii anumitor elemente componente într-un desen. Un obiect care îl interesează capătă
proporţii exagerate în imaginea grafică chiar dacă în realitate el este minuscule. Este vorba şi despre
un alfabet plastic al copilului. Unele elemente sunt introduse mai repede în desen altele mai tîrziu - în
funcţie de interesele copilului în acel moment. Dezvoltarea psihică a copiilor are un ritm foarte variat
şi se oglindeşte în creaţiile lor. Atunci când copilul nu găseşte în alfabetul său grafic suficiente
mijloace de exprimare apelează şi la limbaj completându-şi desenul verbal. Interpretările date
desenului nu rămân întotdeauna aceleaşi. Cu timpul se creează alte şi alte idei. Uneori desenul este
interpretat diferit în faza realizării şi în alt mod în faza chestionării.
Desenul copiilor este narativ. Reprezentările grafice infantile sunt sincere, sunt făcute în primul
rand pentru el şi apoi oferit altora dacă i se cere. Desenul povesteşte despre obiecte dar fără forma lor
reală. Copilul traduce forma reală, o reprezintă conform minţii sale, conform modelului său intern este
un realism intelectual în timp ce realismul adulţilor este un realism vizual.
Pentru un copil un desen nu este un tablou ci o exprimare prin linii a esenţei sale. El redă prin
desen ceea ce simte, exprimă liniar  detalii care uneori nici nu există în realitate. Prin intermediul
desenului copilul povesteşte întâmplări trăite sau închipuite. Aceste naraţiuni grafice adesea se succed
în scene ca şi momentele povestirii. Animalele iau înfăţişare de om, leul este doar o mare coamă cu
ochi, iezii devin copilaşi, copacul capătă mâini şi picioare, etc. Cu timpul modelele interne se
perfecţionează îmbogăţindu-se şi latura grafică cu noi imagini expresive. În jurul vârstei de 6-7 ani
începe diferenţierea intereselor dintre fete şi băieţi. Fetiţele manifestă interes pentru modă şi podoabe
iar băieţii se îndreaptă spre tehnică.Automatismul de la această vârstă nu are încă caracter sclerozat,
imaginile sunt mai variate, pericolul apare mai târziu în perioada realismului vizual.
Toţi copii însă sunt atraşi de culoare din chiar prima perioadă a copilăriei. Însă înainte de a da
unor obiecte desenate culoarea dorită copii se joacă cu culorile fără a urmări finalizarea conform
realităţii. Ei se bucură alăturând culori doar pentru plăcerea ochiului. Culorile au rol pur decorativ.
Uneori aceeaşi culoare este întinsă pe toată suprafaţa foii până intervine saturaţia de acea culoare.
Preşcolarii creează imagini plastice cu o mai mare uşurinţă comparativ cu elevii claselor V-VIII.
Aceştia din urmă se inhibă din cauza apariţiei spiritului autocritic, a aprecierilor colegilor, a
profesorilor sau a părinţilor. În şcoală nu trebuie stopată creativitatea punându-se accent pe forma
grafică, pe asemănarea cu realul din jur. Acestea sunt cauzele care stau la baza specializărilor unor
copii în desenarea de vapoare, maşini, roboţi, păpuşele Barby, iepuraşi, etc. Aceşti specialişti vor
impresiona la prima vedere cu lucrările lor însă sfera lor imagistică este restrânsă. Se ajunge la o
imobilitate intelectuală şi la o idealizare plastică în dauna exprimării creative personale.Aceşti copii îşi
formează imagini stereotipe asemănătoare într-un fel modelului intern însă aceste imagini tip îl pot
scleroza pe copil împedicându-i creativitatea şi fantezia. 
La unii copii trecerea de la realismul intelectual la cel vizual se face mai greu, la alţii mai
devreme, aceasta depinzând şi de evoluţia psihică a copilului. Psihologii se folosesc de desenul
copiilor în scopul descoperirii liniei de dezvoltare intelectuală.
 Odată cu intrarea în şcoală se simte influenţa educativă. Valoarea unui desen nu trebuie judecată
după dexteritatea motrică, aceasta poate ajuta însă nu e o condiţie esenţială. Trebuie căutată şi
stimulată sfera imagistică. 
În jurul vârstei de 9-11 ani copilul încetează să mai fie spontan ruşinându-se cu ceea ce a creat
până la această vârstă. Această schimbare provine din conştientizarea faptului că modelul intern nu
mai corespunde realităţii, copilul devine propriul său critic. El ar dori ca desenul să corespundă în
totalitate naturii înconjurătoare lucru ce li se pare greu de realizat. În acest moment intervine
stagnarea, criza în desen. Astfel exprimarea plastică începe să nu-l mai preocupe iar atunci când sunt
solicitaţi să picteze el refuză sau copie, imită alte lucrări. O mare greşeală aparţine şi de
comportamentul adulţilor- părinţi sau învăţători - care intervin practic desenând ei unele amănunte
dintr-o lucrare  Urmarea este inevitabilă apar lucrări nereuşite, inexpresive, false şi de aici criza în
exprimarea plastică a copilului. Odată cu încheierea exprimării libere a copilului dispare şi interesul
pentru manifestarea sa prin tehnici artistice iar în clasele mari se va limita doar la deprinderi de
desenare fără a avea însă şi expresivitate.
Există unele propuneri pentru ieşirea din criza exprimării prin arta plastică:
1. specificul lecţiilor dedicate educaţiei plastice să corespundă vârstei copiilor;
2. conţinutul lecţiilor să fie adaptat particularităţilor individuale pentru a se evita
neîncrederea în forţele propri;
3. înlăturarea factorilor perturbatori şi a lipsei de interes;
4. organizarea orelor dedicate activităţilor plastice astfel încât să aibă caracter creator
( interdisciplinaritatea este o soluţie dovedită);
5. materialele de studiu să fie multiple, interpretative pentru a stimula creativitatea;
6. materialele şi tehnicile prezentate să prezinte interes;
7. insistarea pe finalizarea creaţiei plastice.
Orele dedicate educaţiei plastice nu trebuie să fie monotone, educatorii şi învăţătorii trebuie să
stimuleze originalitatea şi creativitatea copiilor, să înlăture plictiseala care ar duce la distrugerea
personalităţii copiilor. Educatorii de artă pot propune ca transformările naturii, structurile naturale  să
stea la baza creării de forme plastice expresive.
 Până la 10 ani copii desenează dinspre interior către exterior. Apoi exteriorul devine generator
de idei. Desenul copiilor îşi are ciclul său de dezvoltare care în linii mari se termină odată cu
pubertatea. De la această vârstă educatorului de artă îi revine o grea sarcină : de a pune în valoare
adevăratele talente.
  O problemă foarte importantă este aceea de a deosebi aptitudinile reale artistice faţă de falsele
aptitudini. În acest sens se pot consulta chiar plasticienii profesionişti care pot îndruma talentaţii spre
cursuri specializate de artă.

2.4 Cunoaşterea copilului prin desen

Desenele reprezintă un mijloc privilegiat de cunoaştere a personalităţii copilului. Ele nu sunt
doar un simplu joc sau un simplu vis, ci, în acelaşi timp, şi joc şi vis şi realitate.
Interesul pentru desen n-a încetat să crească. Azi ele se utilizează în numeroase domenii:
  ca test al nivelului mintal – pornind de la un desen se poate evalua inteligenţa copilului
(coeficientul intelectual);
 ca mijloc de comunicare – desenele pot îndrepta un eventual defect de stăpânire a
limbii; ele narează grafic ceea ce copilul simte dar nu poate verbaliza;
 ca mijloc de explorare a afectivităţii copilului; un desen cu tema „Familia mea” poate
oferi clar relaţiile afective din cadrul familiei pe care elevul le simte, chiar dacă nu este capabil
să le exprime verbal. Cerem copilului să numească fiecare „personaj” din desen. Se poate
observa atunci poziţia copilului faţă de părinţi: este mai apropiat de mama sau de tata, este între
părinţi sau în afara lor; păziţia celorlalţi fraţi (surori) faţă de el şi faţă de părinţi; culorile
hainelor în care sunt îmbrăcaţi, culoarea mediului ambiant; obiectele care înconjoară
persoanele;
 ca mijloc de cunoaştere a propriului corp şi a situării în spaţiu.
Calitatea desenului, făcând abstracţie de caracterul său estetic, nu este reprezentativă doar pentru
nivelul intelectual, ci şi pentru echilibrul afectiv al copilului, de care depind deseori facultăţile sale de
adaptare, atât în cadrul familiei cât şi în şcoală. Un simplu test nu ajunge pentru stabilirea unui
diagnostic; desenul trebuie situat în contextul socio – cultural al copilului. La fel, trebuie să ne
asigurăm întotdeauna că subiectul vede şi aude bine.
Desenul infantil se găseşte la jumătatea drumului dintre joc şi efortul de imitare a realului. Aşa
cum arată G. Luquet, până la 8 – 9 ani desenul copilului este realist ca intenţie (urmează modelele
efective), dar idealist ca mod de realizare (copilul desenează mai ales ce ştie despre model şi mai puţin
ceea ce vede la model. 
Desenul copilului poate reprezenta o modalitate de a cunoaşte mecanismele prin care el îşi
structurează spaţiul perceput, astfel încât la această vârstă desenul reprezintă una din principalele
modalităţi de testare a normalităţii dezvoltării.
Un copil extravertit cu o activitate impulsivă, o afectivitate debordantă, îndreptată spre exterior,
căutând mereu contacte, exprimându-şi sentimentele cu căldură, dar manifestând uneori o tendinţă
spre instabilitate şi pe care şocurile afective îl rănesc foarte uşor, chiar dacă pare insensibil, va folosi
un mare număr de culori, mai ales roşul, galbenul, portocaliul şi albul. În schimb, copilul introvertit,
cu care contactele sunt dificile şi ale cărui activităţi sunt slabe, se mulţumeşte cu foarte puţine culori,
în medie una sau două: albastru sau verde, violet negru sau gri.
În general, un subiect stabil, bine adaptat social, utilizează de la patru la şase culori. De altfel,
subiectul, în cursul evoluţiei sale, nu va utiliza întotdeauna aceleaşi culori. Poate să treacă prin
perioade fără culoare sau dimpotrivă, foarte colorate.
Culoarea nu are valoare absolută în interpretarea desenului. Totuşi, în general, culorile deschise
şi calde arată un bun echilibru, în schimb, culorile închise indică o tendinţă spre tristeţe, anxietate sau
o sănătate şubredă.
Testul „Omuleţul” – ca test de inteligenţă. Acest desen pe care îl cerem de la copii constituie un
veritabil sistem de simboluri prin care se realizează o comunicare; este, deci, comunicare prin
simboluri ân spatele căreia se ascund şi o serie dintre procedeele specifice gândirii. Testul constă în a-l
pune pe elev să deseneze un omuleţ, spunând „Desenează un omuleţ, cât poţi de bine!”. Apoi desenul
este evaluat.
Un „omuleţ” poate fi desenat cu stângăcie; nu calitatea desenului contează, ci prezenţa unui
număr cât mai mare de elemente din corpul uman. Se întâmplă ca unele dintre aceste elemente să fie
absente: absenţa mâinilor poate reflecta o agresiune fizică asupra elevului.
 O observaţie care se impune este cea privind modul în care deseneză fetele şi cel în care
desenează băieţii. Astfel, „omuleţul” tuturor fetelor este o fetiţă şi al băieţilor este un băieţel. Putem
spune, din acest punct de vedere că testul îmbracă aspecte proiective.
Poziţia pe foaie a desenului este esenţială. Umplerea sau neumplerea foii va releva sărăcia
intelectuală. Amplasarea în pagină ne furnizează informaţii asupra structurii personalităţii copilului.
După zona în care se amplasează desenele se surpinde nivelul imaginaţiei proiectelor (zona de jos),
zona din dreapta este a aspiraţiilor proiecţiei, este zona optimismului, a anticipărilor. Zona din stânga
este a subiecţilor legaţi de trecut. Când desenele sunt reprezentate în partea de jos a paginii, înseamnă
că avem de-a face cu „micii deprimaţi”.
Alte teste importante pentru descifrarea stărilor sufleteşti şi psihice ale copilului pot fi cele
denumite: Testul Arborelui, Familia mea, Casa mea, Prietenul meu etc.. Pentru a interpreta obiectiv
aceste teste este uneori nevoie de o pregătire specializată în domeniul psihologic. 
Pentru a nu se face însă erori în interpretarea tuturor testelor se recomandă o analiză specializată
a lor de către profesionişti în arte plastice şi psihologie.
III. Interdisciplinaritate

Educaţia artistică-plastică se întregeşte atunci când este folosită experienţa acumulată din mai
multe domenii: literatură, muzică, istorie. Atestă acest lucru şi exemplele din Istoria Artelor.
Maeştrii ai artelor : Leonardo da Vinci . Michelangelo sunt personaje reprezentative în acest sens
(invenţii tehnice, poezie, muzică, etc.) În Antichitate omul tindea spre perfecţiune prin
dezvoltarea sa creatoare în mai multe domenii cu interferenţe între ele.
Important este ca elevii, în urma sesizării legăturii dintre domenii, să devină mai sensibili şi
mai receptivi, inventivi şi creativi. Tehnicile activităţilor artistice-plastice dau satisfacţia de a
observa la copii capacitatea de inventivitate, perseverenţă, pornind de la crearea unor forme
spontane nedefinite şi ajungând la cele abstracte. Se solicită astfel imaginaţia creatoare a elevilor.
Predată cu competenţă şi dăruire, ora de educaţie plastică devine o disciplină de învăţământ
ce completează cu succes, de cele mai multe ori, celelalte discipline şcolare din ciclul primar şi
preşcolar.
Vorbind despre interdisciplinaritate spunem că aceasta devine în acest sens un transfer de
cunoştinţe şi deprinderi dobândite în cadrul altei discipline şcolare către manifestare plasică prin
utilizarea analogiilor – aşa cum de exemplu legile compoziţiei plastice, se pot aplica şi la
compoziţia literară, în acelaşi mod acest transfer reversibil se poate petrece între muzică şi
plastică (exemplu: ritmul plastic cu ritmul muzical). 
Prin transferul de cunoştinţe şi deprinderi de la o disciplină la alta se pun bazele culturii
estetice, în general şi al gustului estetic al elevilor din clasele I-IV în special. Însă acest transfer
de analogii şi semnificaţii între arte şi celelalte discipline predate nu se realizează cu uşurinţă
dacă educatorul nu este pregătit în acest sens. Învăţătorul este acela care poate să înlesnească
această interdependenţă, interdeterminare prin legăturile ce le stabileşte verbal în timpul
desfăşurării lecţiei, prin relevarea similitudinilor, a aspectelor omologe, a asemănărilor de
semnificaţii. El poate să îndrume elevii, la început prin exemple simple, pentru ca apoi elevii să
realizeze ei înşişi aceste „lanţuri” de transferuri, conştientizând în acest mod întregul proces. 
      Manifestările artistice ale copiilor, lucrările lor plastice, modul de participare la orele de
educaţie artistico-plastică sunt faptele  care arată educatorului în ce măsură aceştia au participat
şi la celelalte lecţii din programa şcolară ce anume au înţeles, cât au înţeles, şi cum au rezolvat
anumite probleme. În acest context se pot aduce în discuţie câteva probleme legate de parametrii
sensibilităţii estetice a elevilor în ideea alegerii metodelor, procedeelor şi a mijloacelor audio-
vizuale adecvate, pe baza cărora sugestiile şi analogiile desenului cu celelelate discipline şcolare
să ducă la dimensionarea complexă a personalităţii copilului, înlesnind apariţia creativităţii.
În scopul îmbogăţirii cunoştinţelor şi al consolodării lor prin mai multe simţuri, legarea
educaţiei plastice de predarea altor materii devine necesară pentru a forma deprinderea de a reda
o idee.
Asocierea creaţiei artistice altor discipline şcolare pentru a spori interesul elevilor pentru
lecţii şi eficienţa activităţii didactice este o idee veche şi un obiectiv nou al procesului instructiv
educativ. Jhon Locke (1632 – 1704) considera desenul ca un bun mijloc pentru întipărirea mai
durabilă a diferitelor cunoştinţe, şi pentru exprimarea lor în mod mai concis şi clar, desenul este
deci util la fixarea cunoştinţelor şi un mijloc de control, cu prilejul căruia lacunele sunt imediat
sesizate.
Corelaţia educaţie plastică – alte discipline are două funcţii principale: desenul explicativ al
învăţătorului, care se realizează prin desenul la tablă în timpul povestirii, explicaţiei sau a
demonstraţiei şi desenul de exprimare al copilului, creaţia artistică – reprezentare a unei idei
obţinute prin percepţie prelucrată. 
Înţeles şi predat cum trebuie desenul explicativ dă un ajutor însemnat în predarea tuturor
obiectelor de studiu. Citirea, istoria, geografia devin mai concrete, capătă o formă mai plăcută şi
sunt mai uşor înţelese când sunt însoţite de lămuriri prin desene explicative executate pe tablă.
Acest desen nu reclamă atitudini artistice deosebite. Se schiţează cu linii simple conturul sau
schema obiectului. În procesul vorbirii apare ca o ilustrare a cuvintelor, deci nu e nevoie şi nu se
poate întrerupe povestirea pentru a se preocupa de detaliile desenului. Cu ajutorul lui se redau
imagini plastice, se concentrează atenţia, se consolidează percepţia, se ajută la formarea
limbajului elevilor prin imaginile care apar treptat prin faţa ochilor. Creaţia artistică explicativă
înlesneşte desfăşurarea planului de expunere a lecţiei pe tablă, pe care-l poate chiar uneori
înlocui. 
Compoziţiile plastice nu vor fi copiate de către elevi. Ei vor lucra creator în alte
compoziţii. Ar fi păcat să se înece în copieri repetate tendinţa de afirmare a copiilor. Se copie
unele scheme care fixează date ştiinţifice la geografie, istorie, matematică.
În practică relaţia educaţiei plastice cu celelalte discipline se concretizează în măsura
necesităţilor şi problemelor pe care un pedagog bun le concretizează şi le dezvoltă. Corelaţia
oferă un câmp larg pentru experienţe, are nevoie de multe procedee care se contopesc de obicei
cu observaţia şi intuirea întrucât compoziţia plastică este un mijloc excelent pentru realizarea
intuiţiei.
Această disciplină apare ca un tot unitar cu scopul de a consolida, a îmbogăţi şi a dezvolta
gustul estetic, receptivitatea pentru frumos şi formează capacitatea elevului de a crea frumosul şi
de a-l introduce în comportamentul zilnic.
În cazul limbii şi a literaturii române anumite impresii produse de lectura liberă pot
constitui obiectul unor reprezentări plastice. Învăţătorul verifică textul ce stimulează creativitatea
copiilor. Subiectele pot fi multiple : fie personaje umane sau animale fie întregi scene sau
decoruri din poveşti.
Se pot ilustra prin imagini plastice ghicitori şi anumite proverbe. În prealabil ele se
analizează în lecţiile de limbă română, pentru ca elevii să cunoască sensul direct şi figurat al
proverbului (mai ales la clasa a IV-a). Corelaţia dă ocazii pentru realizarea compoziţiei plastice
din memorie.
La clasa I predarea semnelor grafice în perioada preabecedară merge paralel cu desenul din
imaginaţie, memorie şi decorativ pentru formarea ochiului şi a îndemânării grafice. La lecţiile de
citire la clasele I – IV scoaterea planului de idei se face mai plăcut şi mai uşor prin planul
compoziţiei plastice. Conţinutul unui text se poate transpune într-un spaţiu plastic, în ordine
logică sub formă de plan schematic, schemă ilustrată sub formă de tablou.
În domeniul istoriei prin lecturi repetate despre trecutul istoric, eroi legendari, elevul ajunge
să compună adevărate compoziţii istorice sau să profileze portrete de eroi. Documentarea în acest
caz se poate face prin literatură, prin vizite la muzee istorice, cetăţi, biblioteci sau chiar prin
vizionarea unor filme istorice.
Pentru a reprezenta o localitate unde s-a desfăşurat un eveniment istoric, se poate întrebuinţa
planul acelei localităţi, desenat dinainte, simplificat la maximum, dar în culori şi ilustrat în felul
hărţilor vechi. Când aceste ilustraţii sunt mobile (decupate) ele se pot deplasa sub ochii elevilor
pentru a ilustra desfăşurarea unei lupte. Elevii pot executa şi ei asemenea hărţi, precum şi
compoziţii plastice legate de acest obiect, de legende, de povestiri istorice.
La geografie, singura prezentare care dă idee clară despre mărimea şi aşezarea unui ţinut este
planul sau harta. Când elevul, întâlnind denumiri în cursul lecţiilor va cerceta harta, el va obţine
şi stăpâni cele mai variate şi mai complexe noţiuni de spaţiu. Dacă elevul va desena singur harta,
o colorează şi va face însemnări desenata pe conturul ei, harta va primi viaţă şi în imaginaţia lui.
Diferite forme de relief, particularităţi ale regiunilor geografice se pot intui prin desen.
Prin studierea cărţilor, albumelor geografice, vizionarea de filme documentare geografice
copii îşi formează idei clare asupra caracteristicilor unei ţări, ale unei zone şi pot cunoaşte
aspecte etnografice, culturale sau alte moduri de viaţă.
Aritmetica şi geometria ajută educaţia plastică în lămurirea noţiunilor de măsură, proporţie
şi perspectivă, iar educaţia plastică ajută la concretizarea noţiunilor abstracte ale matematicii, la
învăţarea cifrelor, la reprezentarea mărimilor, ilustrarea problemelor.
Geometrie fără desen nu se concepe iar cunoştinţele de la matematică folosesc atât desenului
tehnic cât şi celui artistic (compoziţiile plastice picurale sau sculpturale se bazează pe ample
structuri şi calcule matematice).        
Multe dintre curentele artistice mai mult sau mai puţin moderne îşi au rădăcinile în studii
matematice: Renaşterea, Arta greacă şi romană, Suprarealismul, Op’Art-ul, Arta cinetică, Arta
fractală,etc.
În ştiinţele naturii desenul este folosit  la reprezentarea diferitelor aspecte morfologice ale
plantelor şi ale animalelor. Redarea particularităţilor unei plante, ale unui animal sau fenomen
studiate la ştiinţele naturii se face vizibil şi intuitiv prin compoziţii plastice, ajutând memoria şi
învăţarea. Desenând după natură o plantă, un animal, elevii observă forma, detaliile
caracteristicilor, fiind astfel ajutaţi la înţelegerea unei lecţii de botanică sau zoologie. La rândul
lor ştiinţele naturii furnizează un bogat material şi modele de observare după natură.
Pictorul român Ţuculescu după îndelungi observaţii la microscop dezvoltă imagini plastice
deosebit de expresive .
Noţiunile abstracte legate de timp pun probleme de concretizare şi explicare la clasele mici.
Se recurge la diferite ilustrări; anul cu 12 luni este un tren cu 12 vagoane, 12 fraţi – păsări care
aleargă/zboară. Ilustrarea anului se poate face pe un cerc împărţit în patru – patru anotimpuri;
fiecare anotimp colorat diferit împărţit în trei – trei luni. Se obţine o înşiruire de luni cu locul lor
precis. Pe baza acestui cadran se învaţă uşor ceasul, orele, semestrul, trimestrul, durata anului
şcolar. Avantajul acestui desen este că redă ideea continuităţii. Pe un astfel de cerc se poate
aranja calendarul naturii, al clasei în care elevii să noteze prin desene evenimentele importante.
Abilităţile practice se desfăşoară de asemenea îmbinând artele plastice cu tehnici populare
tradiţionale sau utilul cu esteticul.
 Muzica aparţine oricum sferei artelor aşa că pe un fond muzical adecvat compoziţiile
plastice pot ajunge la nebănuite cote artistice. Dintotdeauna plasticienii au fost iubitori ai muzicii
şi chiar au asociat instrumente sau acorduri muzicale cu forme şi culori (W.Kandinsky).
De la clasicul şotron pâna la trasarea configuraţiei pe orice teren de sport desenul este prezent
şi în domeniul sportiv. Schemele de joc, studiul mişcărilor se bazează tot pe cunoştinţe minime
de desen. Orice desen este o decizie pe plan mintal, un efort fizic, o acţiune de coordonare a
activităţii mâinii cu activitatea creierului, iar activitatea mâinii este interpretul muncii cerebrale.
Cei ce au deprins capacitatea de a se exprima prin linii şi culori, au făcut sau sunt capabili să
facă paşi importanţi pe calea manifestării fiinţei lor, înlesnindu-le o comunicare vie, directă,
impresionantă cu viaţa.

IV. Metodica organizării lecţiilor de educaţie plastică 

IV.1  Lecţia

Indiferent de tipul lecţiei ales (fie că este lecţie de desen din imaginaţie, memorie sau studiu
după anumite forme naturale) aceasta trebuie să urmeze un traseu coerent în strucurarea sa. În
primul rand se alege tema orei conform programei şcolare, a planificării făcute anterior. Urmează
pregătirea elevilor, documentarea lor prin excursii, vizite la galerii, muzee de artă, vizionarea de
filme documentare, răsfoirea unor albume de artă, ascultarea unor pasaje muzicale, etc.
Învăţătorul se va pregăti pentru ora dedicată artelor alegând metodele cele mai eficiente cât şi
materialul demonstrativ adecvat, el va strucura lecţia pentru a fixa etapele desfăşurării acesteia. 
Ca activitate, a cărei desfăşurare ţine de o retortă ce nu poate fi decât atelierul, educaţia „prin
limbajul artei” reclamă şi o nouă formă de organizare, superioară lecţiei datorită faptului că este
o activitate prin excelenţă practică, cu următoarele caracteristici:
 permite, prin exersare vizual-manuală, evaluarea maximă a potenţelor creatoare ale
fiecărui elev;
 oferă posibilitatea încercării diferitolor tehnici şi proceduri tehnologice, din toate artele;
 întemeiază o relaţie adecvată cu natura, cu ambianţa, 
 implică deliberat toate individualităţile în probleme de transformare estetică a
ambientului;
 respectă ritmul de lucru al fiecărul individ;
 creează posibilitatea unei stimulări sinestezice prin exersări active, favorizând
autoinstruirea.
Ca „animator” al orei de educaţie plastică, învăţătorul trebuie să stăpânească foarte bine
problemele pe care le abordează la oră, să ştie mai mult decât îi spune copilului, pentru a şti să-l
îndrume, la momentul oportun, astfel încât toţi copiii să poată ajunge la înţelegerea noţiunilor şi
aplicarea lor în lucrări. Chiar dacă nu se va teoretiza prea mult elevului de clasele I – IV
modalitatea de armonizare a culorilor, atunci când îi urmăreşte la lucru, învăţătorul intervine cu
sugestii, soluţii, pentru rezolvarea unui contrast sau atingerea unei probleme propuse pentru
lucru.

Etape în pregătirea învăţătorului pentru lecţie:

1 - Fixarea subiectului- conform programei şcolare;
2 - Adunarea fondului de idei;
3 - Pregătirea materialului didactic;
 4 - Consultarea programei analitice şi a altor izvoare;
5 - Alcătuirea planului de lecţie;
6 - Fixarea ideilor principale.

Acestea sunt lucrări pregătitoare , anterioare lecţiilor propriuzise, sunt ore dedicate
procesului de învăţământ înafara programului şcolar.

După conţinut lecţia de educaţie plastică poate fi:

 studiu după natură;
 desen decorativ;
 desen din imaginaţie şi memorie;
 desen liniar-geometric;
 desen bazat pe cunoştinţe generale ( din sfera artei sau   interdisciplinar).

Structura unei lecţii de educaţie plastică :

1. Partea organizatorică –amenajarea spaţiului tip atelier, aranjarea materialelor de lucru
(culori pe paletă, apa în recipiente, etc.) –1-3 min.;
2. Demonstrarea teoretică şi practică prin care se fixează etapele de lucru -2-5 min. ;
3. Munca practică a elevilor – lecţia propriuzisă prin care se dau îndrumări, sugestii, se fac
corecturi colective sau individuale – 35-40 min.;
4. Analiza lucrărilor 2-3 min.;
5. Indicaţii pentru lecţia următoare 1-2 min..

Tipuri de lecţii:
1 - Lecţia de comunicare de cunoştinţe – este lecţia prin care se începe activitatea elevilor.
Aceste tipuri de lecţii sunt introductive, de orientare generală.
2 – Lecţia de formare de priceperi şi de deprinderi – urmează de obicei după lecţia de
comunicare de cunoştinţe. I se acordă timpul cel mai îndelungat.
3 – Lecţia de verificare de cunoştinţe – se face diferenţiat în funcţie de vârsta copiilor. Scopul
aici este în general de a dezvolta observaţia copiilor, educarea gândirii logice şi estetice,
dezvoltarea şi îmbogăţirea memoriei. La clasele mici acest tip de lecţie are caracter intuitiv.

IV.2 Metodologia predării desenului decorativ

Desenul decorativ se deosebeşte de cel după natură nu numai prin stilul său specific cât şi prin
posibilităţile nesfârşite de a stimula creaţia elevilor. Dacă desenul după natură dezvoltă observaţia, cel
decorativ le oferă copiilor libertatea de a crea, de a combina motive şi forme compoziţionale în scopul
înfrumuseţării obiectelor şi a mediului, dezvoltă spiritual inventiv, măsura şi ritmul în culoare, le trezeşte
interesul pentru cercetarea şi interpretarea formelor din natură, le dezvoltă gustul pentru frumosul autentic
şi duce la preţuirea artei populare.
Locul desenului decorativ în cadrul lecţiilor de educaţie plastică este important pentru că face mai
mult apel la imaginaţie decât la o exigentă observaţie. Desenul din imaginaţie are succes mai mare la
grupele de vârstă mică Observaţia este folosită cu precădere la şcolarii mai mari, aceştia orientându-se mai
mult spre lumea exterioară, spre studiul naturii.
Desenul decorativ îmbogăţeşte cunoştinţele, deprinderile şi priceperile de aplicare a desenului
decorativ pe obiecte uzuale.
 Principiile desenului decorativ dezvoltă deprinderile elevului de a alcătui motive ornamentale şi
compoziţii aplicabile. La început lecţiile au caracter imitative apoi unul intuitive şi mai apoi unul ştiinţific.
Li se vorbeşte copiilor despre stilizare, ritm, simetrie şi asimetrie, repetiţie, alternanţă, inversiune,
suprapunere, friză, joc de fond, etc.. Se dau explicaţii despre tehnică şi culoare.
Ceea ce contează în compoziţia decorativă este interdependenţa dintre forme, relaţia dintre ele şi
unitatea armonioasă a ansmablului cât şi forţa lui expresivă.În acest sens se pot face exerciţii-joc cu elevii,
se dau exemple din istoria artelor. Orice formă compoziţională decorativă, fie chiar şi un singur ornament,
trebuie compus astfel încât să sublinieze forma obiectului, caracterul, destinaţia astfel mărindu-i
expresivitatea. 
O compoziţie decorativă presupune o îmbinare de elemente sau de materiale într-un tot armonios.
Elementele desenului decorativ se pot prelua din natură, geometrie, artă populară sau din imaginaţie. Se
explică elevilor ce înseamnă stilizarea, care poate fi sau nu geometrică, prin care se simplifică şi se
selectează trăsăturile caracteristice ale unei forme.

Li se prezintă principiile compoziţiei decorative:

Repetiţia – atrage atenţia asupra unui element ( motiv decorativ) care dacă ar fi doar unul singur
ar trece neobservat ;
Alternanţa – se foloseşte în înlăturarea monotoniei, înnoind motivul decorativ. Poate fi de mai
multe feluri;
Suprapunerea – unor motive diferite sau ale aceluiaşi motiv figurează imaginea fantasticului
dând naştere unei atmosfere de vis;
Simetria – exprimă o stare de echilibru, ea creează ordine, perfecţiune, frumuseţe;
Asimetria - este opusul simetriei;
Gradaţia – exprimă o stare de emoţie, de tensiune. Poate fi direcţionată vertical, oblic, orizontal
sau în spirală. La grupele de vârstă mică se recomandă folosirea bordurilor, a frizei şi jocul de
fond. Apoi se poate trece gradat la reţele, compoziţii decorative, afişe decorative.

IV.3 Metodica organizării lecţiilor din imaginaţie şi memorie

Prin acest gen de desen se lărgeşte sfera de înţelegere a elevului şi cunoştinţele dobândite la
desenul după natură. Elevul este antrenat în creaţia personală.
 Scopul şi obiectivele desenului din imaginaţie şi memorie :
 dezvoltă copiilor capacitatea de creaţie;
 se verifică deprinderi dobândite dar şi modul de a le folosi creator;
 antrenează şi dezvoltă memoria vizuală, imaginaţia şi gândirea creatoare;
 cere elevilor un mai mare efort intelectual, ei trebuind să analizeze posibiliăţi de
compunere a noilor forme, trebuie să găsească imagini care să reprezinte cel mai bine
sentimentele lor;
 contribuie la ridicarea nivelului intelectual;
 cere o observare comparativă şi selectivă;
 adânceşte deprinderile formate la desenul după natură sau la cel decorativ;
 dezvoltă capacitatea de a surprinde particularităţi ale obiectelorşi relaţiile lor, sau relaţia
cu privitorul;
Compoziţia îi obligă pe elevi să gândească spaţialitatea în mod imaginative verificând justeţea
soluţiilor compoziţionale găsite.
 Obiectivele desenului din imaginaţie şi memorie:
 să transmită elevilor reguli, mijloace şi tehnici de alcătuire a unor compoziţii;
 să-i formeze elevului deprinderi de reprezentare a unor scene de viaţă cu ajutorul
imaginaţiei:plastice şi a tehnicilor de lucru;
 să dezvolte elevilor capacitatea de a reprezenta spaţiul prin grupări armonioase şi
expresive de obiecte;
 Să-i înveţe pe elevi ca din multitudinea de obiecte, fenomene să aleagă pe cele esenţiale.

Tematica în acest gen de lecţie este largă şi adaptată particularităţilor de vârstă.

Se cere copiilor să alcătuiască o listă preliminară prin care să echilibreze compoziţia vorbindu-li-
se de o eventuală punere în scenă a personajelor principale şi secundare.

Forme de lecţie din imaginaţie şi memorie:

 lecţie după temă dată ( ex. Cearta cocoşilor);
 lecţie ilustrativă la un text literar;
 lecţie din imaginaţie şi memorie la libera iniţiativă a elevului.

Metodica organizării lecţiilor de desen din imaginaţie şi memorie. Etape:  

 alegerea temei;
 pregătirea elevilor prin excursii documentare, filme, etc.;
 pregătirea profesorului pentru lecţie – va alege metodele cele mai eficiente cât
şi materialul demonstrativ;
 institutorul va structura lecţia pentru a fixa etapele desfăşurării acesteia.

IV.4 Activităţi artistico-plastice extraşcolare

Aceste activităţi sunt benevole, elevii alegându-şi singuri forma de activitate: desen, pictură,
modelaj, artă decorativă, scenografie, origami etc..
Activităţile extraşcolare au avantajul că nu sunt condiţionate de programe dar ajută prin faptul că
exercită forţele creatoare ale copiilor.Ei încearcă procedee şi tehnici de lucru diferite.
Munca extraşcolară lasă cale liberă şi iniţiativei elevilor. Se pot face jurnale, calendare, ilustraţii
de carte, toate acestea apelând la tehnici de lucru mai puţin abordate la şcoală: pictură în culori de ulei,
cărbune, tuşuri colorate, etc..
Activităţile plastice extraşcolare au character practice ce îmbracă adeseori aspectul unui început
de activitate profesională. Elevii cu aptitudini deosebite sunt îndrumaţi către şcoli speciale ( şcoli
populare de artă, licee de artă, cursuri profesioniste de artă).

IV.5 Cercurile de artă

Lucrând în cerc, sub îndrumarea cadrului didactic, elevul îşi dezvăluie înclinaţiile şi creativitatea.
Învăţătorul, pe lângă pregătirea de specialitate artistică pe care trebuie să o aibă, trebuie să dovedească
şi calităţile psihologice pentru a se apropia de sufletul copilului cu caracteristicile specifice vârstei
sale.
Cerinţele metodice la cercul de artă :
 elevii să fie selecţionaţi;
 activităţile la cerc să fie diferite de cele din clasă
  elevii să desfăşoare o activitate independentă , să aibă iniţiativă, sş fie creativi;
 să se ţină seama de interesele lor şi de înclinaţiile lor;
 activităţile să nu se desfăşoare în salturi ci în mod continuu;
 elevii să fie îndrumaţi să se organizeze singuri, cadrul didactic doar să-i dirijeze din
umbră;
 timpul alocat unei activităţi la cerc să fie mai îndelungat (2h.).
Se pot studia creaţii populare, se pot comenta din punct de vedere estetic lucrări de artă bi sau
tridimensionale din oraş sau din albume de artă, se pot iniţia acţiuni de înţelegere a artelor plastice cu
concretizarea lor în cronici plastice. Se pot organiza vizite la expoziţii de artă plastică în galerii de rată
sau muzee. Copii pot fi mobilizaţi să participe la vernisaje sau alte activităţi de acest gen. Instructive
pot fi şi întâlnirile cu artişti chiar în atelierele lor de creaţie pentru ca elevul să fie pus în legătură
directă cu procesul de creaţie (cadrul didactic îi pregăteşte pe copii înainte de vizită cu privire la date
despre artist ). Se pot face excursii de documentare artistică ( schiţe după natură, după peisaj natural
sau urban, după animale sau oameni în mişcare, etc.).

IV.6 Organizarea concursurilor de artă

Aceasta este tot o activitate care se face în afara orelor de curs. Se poate organiza cu ocazia
diferitelor evenimente sau nu : ziua mamei, ziua recoltei, Moş Nicolae, Moş Crăciun, terminarea
anului şcolar, zilele cărţii, etc.. Se pot crea tradiţii de concursuri periodice. Concursul este stimulent
pentru copii atîta timp cât jurizarea lucrărilor este corectă.Unii dintre copii pot ajunge la concursuri
internaţionale şi să fie premiaţi.

IV.7 Expoziţiile şcolare

Expoziţiile cu lucrări plastice de-ale copiilor reprezintă rezultatele muncii făcute de-a lungul unei
ore, zile sau a unui semestru sau an, rezultate care trebuie făcute cunoscute. Sunt scoase în evidenţă
rezultatele meritorii ale activităţii plastice. Pot fi expoziţii periodice, sau de sfârşit de an şcolar; pot fi
tematice sau la alegere, spontane sau planificate. Este un bilanţ al activităţii copiilor dar şi al
îndrumătorului lor. Expoziţiile au mare forţă stimulatoare îndemnându-i pe copii la întrecere. Se scot
la iveală cu aceste ocazii adevărate talente, lucrările fiind văzute de mai multă lume. 
Expoziţia este factor de educaţie estetică dar şi cu rol de evaluare a lucrărilor plastice.
V. Elementele de limbaj plastic

Elementele plastice devin semne ale limbajului plastic numai dacă au un sens, conţin un
mesaj. Un semn plastic capătă forţă, putere de expresie în relaţie cu alte elemente din compoziţie.
Aceste relaţii dintre elemente , prin limbajul lor specific duc la expresia unei compoziţii.

1. Punctul

„Punctul este amănuntul  şi cine stăpâneşte amănuntul

cucereşte universul”

    Elementul cel mai simplu, punctul apare în orice domeniu de studiu, fiind rampă de lansare
pentru celelalte elemente:
 „Dar deodat-un punct se mişcă… cel dintâi şi singur. Iată-l
  Cum din haos face mumă, iar el devine Tatăl
  Punctu – acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
  E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”
                                                  Mihai Eminescu – „Scrisoarea I”

1. Punctul în istoria Artelor Plastice

Problema punctului a fost tratată eficient de către profesorii de la BauHaus :

    Vassili Kandinsky, plastician dar şi teoretician al gramaticii plastice, a realizat prima
pictură abstractă în 1910 (unde punctele, liniile, formele şi culorile se îmbină în mod armonios)
şi a editat lucrarea “Punctul, linia în raport cu suprafaţa”  în 1926.
Paul Klee, de asemenea un valoros pictor, a efectuat studii asupra elementelor de limbaj
plastic în lucrarea ”Schiţe pedagogice” în 1925. El a dat punctului sensuri profunde,
cosmogonice. A căutat să rezolve interacţiunea dintre artă şi realitate.
 Punctul alături de linie şi suprafaţă au fost cele mai simple şi mai directe mijloace de
comunicare vizuală între oameni. Imaginile pictate, cioplite sau modelate de preistorici nu au
fost decât rezultatul adaptării omului la condiţiile naturale. Încă de la începutul omenirii, punctul
a fost inclus în ornamentaţia vaselor, a hainelor (sub formă de pete de pe pieile animalelor), etc.
În grotele preistorice, la Altamira şi Lascaux, s-au descoperit puncte alături de linii realizate prin
diferite zgârieturi duble – triple înfăţişând animale şi uneori oameni (vezi “Antropologia
structurată” a lui Levi Strauss). Caracterul general în arta preistorică era obţinut prin stilizare,
geometrizare, abstractizare. Majoritatea artei preistorice lua forma de expresie magică
(imprimarea mâinilor pe pereţii peşterilor, etc.) Aranjamentele  cromlehurilor de la Stonehenge a
pietrelor în formă de cercuri: menhiri sau a pietrelor masive suprapuse: dolmene sunt alte
exemple în care punctul poate fi luat ca pretext.
Cultura Cucuteni include în ornamentica vaselorşi a idolilor asamblări liniare diverse şi
puncte de diferite mărimi cu diferite structuri interne.
În arta Mesopotamiei punctele apar sub forma unor scrieri cuneiforme (ex. Codul lui
Hanurabi) şi în diferite frize cu scene diverse din viaţa regelui Asurbanipal. 
 Punctul înafară de forma sa exterioară geometrică circulară, pătrată sau triunghiulară mai
poate căpăta şi înfăţişări figurative. În arta egipteană unele imagini mărunte ale scrisului, fructe,
frunze, podoabe ordonate simetric sau asimetric pot fi considerate puncte (ex.Vânătoare de păsări
în deltă, Cartea morţilor, spătarul tronului lui Tutankamon, interior de sarcofag, papirusuri, etc.)
Arta cretană, greacă, romană, etruscă au apelat de cele mai multe ori la figurativ în
reprezentarea punctelor. Toată ceramica antică are ornamentaţii stilizate duse până la
abstractizare (frescele din Cnossos, Prinţul cu crini, etc.).
Punctul devine mai independent în arta mozaicului, în special în perioada bizantină.
Pietricelele iau forme de pătrat, triunghi, cerc, dreptunghi şi capătă puteri cromatice deosebite,
diferenţiate. Pictura Pompeiului conţine de asemenea diferite efecte iluzioniste prin pictarea de
puncte-hieroglife sau imită marmura uneori. Mozaicurile de la Ravenna care îi reprezintă pe
împăraţii Teodora şi Iustinian sunt exemple reprezentative în acest sens.
Arta gotică aduce ca noutate vitraliul unde împărţirea, structurarea rozetelor sau a ferestrelor
catedralelor în mici bucăţele de sticlă colorată de forme diferite este de fapt o altă faţă a folosirii
punctelor în mod expresiv.
 Renaşterea obţine efecte de împărţire punctiformă a unor zone sau de suprapunere de
elemente geometrice-figurative de dimensiuni reduse pentru a crea iluzia tridimensionalului.
O etapă demnă de reţinut este apariţia curentului artistic impresionist şi neoimpresionist. Aici
artiştii lucrează cu tente cromatice juxtapuse, divizate. Pe baza amestecului optic şi a degradeului
neoimpresioniştii dau punctului o existenţă individuală. Punctul nu este însă un scop ci un
mijloc. Mărimea punctului diferă în funcţie de format astfel încât suprafaţa devine mai vibrată.
Artiştii ce au reuşit să facă din pictarea cu ajutorul punctelor o adevărată artă sunt : Seurat,
Signac. Acest curent artistic special mai poartă numele de pointilism (point = punct ).
 Arta optică este un alt curent artistic care se bazează pe folosirea expresivă a punctelor
obţinându-se diferite efecte, iluzii pe anumite suprafeţe (Vasarelly).

2. Definiţii date punctului

Punctul este figura geometrică cu dimensiune variabilă care poate fi reprezentată prin
intersectarea de linii sau prin atingerea a două curbe tangente, etc.

În artele vizuale, punctul este tuşa lăsată de pensulă, creion, băţ muiat în tuş, etc. pe orice tip
de suprafaţă.
 Este rezultatul primului contact dintre un instrument de scris (pensulă, creion) cu suportul de
bază (hârtie, creion, pânză,...).
,,nod terminal” , loc de intersectare a dreptelor.
Poate fi elaborat – ca element plastic. De exemplu, ochii copiilor la N. Tonitza.
Punctul poate căpăta interpretări ca : ,,unica unire dintre tăcere şi vorbire ” - V.
Kandinsky, ,,rezonanţă interioară ”, ,,o mică lume izolată ”, ,,sonoritate primară ”.
Alte interpretări metaforice date punctului : început, sfârşit, concentraţie maximă, limită,
întrerupere, zonă conflictuală, element de scriere.
1.3 Caracteristici ale punctului  

Punctul plastic are două dimensiuni : h = înălţime ; l = lăţime. Dacă mărim una dintre
dimensiuni, obţinem linia. 

Mărimea punctului este variabilă, depinde de suprafaţa suportului de bază. Stabilirea mărimii
se face intuitiv, în raport cu suprafaţa. Mărimea punctului este corelată şi cu efectul distanţei.
Efectul de sugerare a spaţului prin modificarea dimensiunilor punctului se face astfel: puncte
mărite (în special albe pe fond negru) redau apropierea iar puncte micşorate (negre pe fond alb)
exprimă adâncimea, depărtarea. 
Mărimile punctelor pot fi:

foarte mică                  mică           medie

mare foarte mare

Un punct se poate integra în mod armonios sau contrastant într-o suprafaţă din punctul de
vedere al mărimii. 

În natură pot fi considerate puncte: granule de nisip, pietricele, cristale, seminţe, insecte,
picături, fulgi, scântei, soarele, luna, etc..

O casă poate deveni punct atunci când este redusă ca mărime în raport cu un munte (privite
de exemplu din avion).

1.4 Forme exterioare ale punctului: 

- forme geometrice de bază:

- forme geometrice compuse prin - juxtapunere

  
- suprapunere

- secţionare
- forme geometrice spaţiale: corpuri-volum: con, sferă, paralelipiped, piramidă

- forme abstracte : obţinute prin stilizare (reducere la esenţă):

.

 forme figurative: floră, faună, case, etc.

Structura internă a punctului: poate fi plană sau spaţială (depinde de valoare). 

Exemple:

1.5 Expresivităţi ale punctului se obţin prin:

 
- repetiţie, grupări de puncte, şiruri în diferite sensuri – curbe (exprimă fantezie, rostogolire)

- orizontale – efecte de fugă

- verticale – echilibru, înălţare

- oblice – suişuri şi coborâşuri

- şiruri duble sau triple, şiruri progresive prin gradare

- localizări sus – jos, aglomerări, forme diferite

- contraste de culoare, formă şi mărime

    De exemplu: - puncte negre pe fond alb – exprimă vioiciune

- puncte albe pe fond negru – exprimă claritate

                                - puncte negre pe fond gri – exprimă delicateţe

Avem patru tipuri de variaţii ale punctului prin care se pot obţine diferite expresivităţi:

Variaţie dimensională  
(mari, mici)

Variaţie de dispersare
 (aglomerate sau rărite)

Variaţia dispunerii
 (orizontal, vertical, oblic, concentric, etc.)

Variaţie de intensitate
 (intensitatea valorică închis-deschis)

1.6 Relaţii ale punctului în suprafaţa de bază

Punctul capătă expresivitate combinat cu alte elemente de limbaj plastic şi diferite

mijloace de expresie artistică (linia, suprafaţa, pete, culoare, ritm, contrast, mişcare, simetrie,
asimetrie, etc.) În acest sens avem:
 relaţii de echilibru
 simetric- simetric  
 relaţii de dominanţă şi subordonare dimensională
  relaţie static – dinamic
 relaţie ordonat – haotic
 relaţie grupare – dispersare
 relaţii liniare
 relaţii de figură
 relaţii mare – mic, aproape – departe, aerisit – condensat, greu – uşor, 
gol – plin, neted – granulat
 relaţii cu suprafaţa de bază structurată prin 
- puncte
- linii
- forme
- culoare

1.7 Punctul decorativ

În desenul decorativ punctul reprezintă un mic semn sub formă de pată limitată de un anume
contur şi realizat prin diferite mijloace. Punctul decorativ poate avea diferite forme, geometrice
sau abstracte, figurative sau nonfigurative, etc.

Punctul decorativ, prin legile compoziţiei decorative, are diverse efecte în ornamentaţie şi
accesorii (mărgele, nasturi, cercei, ...), în fonduri decorative, imprimeuri (cu reţele de puncte în
formă de cerc, romb, pătrat, triunghi, dreptunghi.

Punctul decorativ este un motiv – tip supus repetiţiei şi îmbinării cu alte elemente de limbaj
plastic

Punctul sub formă de cerc este foarte des folosit şi se obţin efecte decorative cu senzaţii de
mişcare. În scopul obţinerii diferitelor expresivităţi şi efecte decorative, punctele se grupează în
şiruri orizontale, verticale, frânte, curbe, grupări de puncte, şiruri duble, gradate, oblice, şiruri de
aceeaşi mărime, mărimi diferite, aceeaşi culoare, culori diferite, etc.

Punctul se poate diviza cu ajutorul altor elemente. Ele pot fi aşezate radial sau concentric. Un
punct poate fi înconjurat de mai multe puncte mai mici, cu modalităţi de aranjare diferite. Uneori
punctul este însoţit de linii simple sau grupate, de exemplu în covoare, în mozaicuri, etc.
 În compunerea formelor decorative terbuie să se ţină seama de alcătuirea unor reţele (□, Δ, ○)
care servesc ca “schelet”. Pe acest “schelet” se vor răspândi punctele, fie singure fie însoţite de
alte elemente. Răspândirea se poate face prin etajare, alternanţă, zone îmbinate cu diferite grupe
de linii, cu întretăieri de linii sau prin puncte contrastante sau altfel aranjate. Toate depind de
natura materialului folosit şi de destinaţia fondului decorativ.

Se pot de asemenea obţine aranjamente decorative cu puncte aranjate în suprafeţe astfel încât
să se obţină efecte – iluzii optice (curentul artistic ‘OP ART).

1.8 Punctul. Aplicaţii practice.

Se pot realiza :
 exerciţii-joc în scopul obţinerii de puncte spontane, dirijate, elaborate; 
 exerciţii de interpretare pe bază de fantezie a unor forme obţinute în mod spontan;
 elaborări de compoziţii figurative şi nonfigurative ce au la bază folosirea punctelor;
 exerciţii de obţinere a punctelor pe suporturi umede şi uscate ( diferă efectele), se
reprezintă forme din natură urmărind redarea conţinutului, a structurii, textura, ornamentaţia
prin puncte;
 exerciţii-joc luând ca pretext subiectul, urmărind valorificarea posibilităţilor diferite de
expresie a punctului;
 combinaţii de puncte cu alte elemente de lombaj plastic (linii, pete,etc.)
 exerciţii şi compoziţii grafice decorative sau studii după natură doar din puncte;
 exerciţii de recunoaştere şi desenare-pictare a diferitelor elemente din natură ce pot fi
luate ca puncte: elemente din natură : vegetale, zoomorfe (pot fi abordate subiecte ca :
Girafa, Păstrăvul, Fluturele),obiecte create de om: Strachina, Ulciorul, Ştergarul sau
imaginate: obiecte ca pretext: baloane, bulgări de zăpadă, ghemul bunicii, stadionul văzut de
sus, oraşul văzut de sus, proiecte pentru pavimente, proiecte pentru vitralii, pentru mozaicuri,
etc.;
 exerciţii de obţinere a unor compoziţii doar cu ajutorul punctelor;
 exerciţii de obţinere a unor puncte care nu se văd: nod de cale ferată, pânză de paianjen,
constelaţii, etc.
 explicarea şi folosirea centrului de interes ca punct de maximă atracţie într-o lucrare, a
punctului de fugă- perspectivă;
  exerciţii de descoperire a punctului în diferite ipostaze analizând imagini, reproduceri de
artă (de exemplu cum sunt pictaţi ochii la Tonitza comparativ cu alţi pictori: Modigliani,
Picasso,etc.)şi se dau exemplificări din istoris artelor;
 exerciţii de descoperire a punctelor în diferite ipostaze: scriere, note muzicale, fenomene
meteorologice, afişe, etc.

Subiecte pretext pentru studiul liniei:

 
Preşcolari:..............................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
........................................................

Şcolari:...................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
.........................................................

Tehnici de
realizare:...............................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
......................................
2. Linia

2.1 Definiri date liniei

Este unul dintre elementele de limbaj fundamental al artelor plastice. Linia este un simbol al
dinamicii, este urma unui punct în continuă mişcare., are aceeaşi potenţă explozivă ca şi punctul.
 Linia a devenit mijloc de comunicare interumană.
V. Kandisky dă liniei o „existenţă invizibilă” şi tot el consideră linia ca fiind „saltul de la static
la dinamic”.
Paul Klee defineşte linia ca „mijloc de exprimare a omului în genere”. În lucrarea sa „Manual
de schiţe pedagogice” afirmă că: „Linia nu există în realitate, nu are identitate fizică naturală - este
o convenţie, într-un fel o folosesc orientalii, extrem orientalii sau europenii.” El face cercetări
asupra liniei, o studiază, o limitează, face ca din mişcarea ei să apară suprafeţe. Tol el afirmă: „O
linie activă, care se desfăşoară liber, care a pornit-o la plimbare, de dragul plimbării fără ţintă”.
 Linia sugerează aspectul vizual al ideilor. Este o abstracţie. Arta a pornit din dorinţa de a
contura. 
Linia derivă din combinaţii şi relaţii liniare (obstacole plasate în faţa liniei, linia se poate
încorpora în ele sau obstacolul devine generator de linii).

2.2 Ipostaze liniare

 linia poate fi mijloc de reprezentare plastică al conturului unei forme, al unei idei, sau un
mijloc de realizare a contrastelor plastice, a schiţelor, a schemelor mai mult sau mai puţin
tehnice;
 prin anumite tipuri de linii se poate exprima o stare psihică, o trăire;
 lina poate primi rolul de ornament, decoraţiune;
 cu ajutorul liniei se poate structura o suprafaţă (se pot obţine structuri naturale sau
artificiale) ;
 lina sugerează prin valoarea şi mişcarea ei ideea de formă, de spaţiu şi chiar de culoare;
 linia are funcţie de reprezentare prin linia semn: scrierea, notele muzicale, reprezentări
grafice ale unor fenomene (grafice cu variaţii de temperatură, electrocardiograma etc.;
 prin deplasarea liniei pe un suport se poate determina suprafaţa;
 în mişcarea liniei, prin frângere sau curbare, până la întoarcerea în punctul de pornire se
obţine masa suprafeţei.

Linia poate exprima : mişcare, tensiune, masa, forma, suprafaţa, corpul. Printr-o anumită
organizare liniile determină ritmul.
Cu ajutorul liniilor se pot obţine: texturi, structuri, materia, spaţialitatea, volumul, efecte de
perspectivă.
În arta populară, arta textilă, arta decorativă în general, linia are o importanţă deosebită
alături de punct. Linia poate fi folosită în combinaţie cu punctul redând structuri, linii modulare,
forme decorative folosind diferite tipuri liniare: linii groase, subţiri, scurte, haşurate, etc..
O lucrare plastică devine mai uşor de recunoscut datorită organizării ritmice ale liniilor şi a
ritmului de desfăşurare spre o anumită direcţie. O maximă putere de sugestie plastică se obţine
prin folosirea liniilor compoziţionale, prin tensiunea lor ( linii de forţă). Folosirea unor linii
drepte asociate cu linii intersectate sau frânte creează în lucrarea respectivă un ritm plastic.
Ritmul liniar curb determină stări complexe în planul expresivităţii plastice (sensibilitate,
feminitate, delicateţe). Pentru accentuarea ideii de ritm se apelează şi la orientarea, poziţia,
sensul, vibraţia şi direcţia liniei.
Efecte liniare se obţin prin punerea liniilor în diferite situaţii : aglomerări-aerisiri;
concentrări-dispersări; ordonări-dezordonări, etc.

2.3 Categorii de linii

După sensul, direcţia lor pe o suprafaţă liniile pot fi: orizontale, verticale, oblice, curbe.
După formă liniile pot fi: subţiri, groase, continue, întrerupte.
Linia în duct continuu poate fi modulată sau nemodulată. În acest sens, linia simplă, nemodulată
– este linia continuuă, egală, inexpresivă ( cărţi de colorat).

2.4 Expresivităţi liniare

Linia poate deveni expresivă prin folosirea diferitelor mijloace de expresie, în compania altor
elemenete de limbaj plastic şi prin diversificarea tehnicilor şi instrumentelor de lucru.
 În general, expresivitatea liniei este determinată de: mişcare, tensiune, contrast de formă,
mărime, grosime, intensitate, poziţie, valoare, lungime, etc.
Linia compusă, modulată – are o mare plasticitate, este diferenţiată valoric şi                 
cromatic. Apare la toţi marii artişti. Devine mai expresivă prin relaţiile:

gros-subţire                                                                       lungi- scurte

                                                                 

drepte - frânte                                                                     intens-palid colorate

                                                          

                            

                                     

energice-timide (sensibile)                                                  continue- întrerupte

                                                                 

                 

             
articulate                                                                                 haşurate

                          
                                       

 linia pasivă  (statică, monotonă)                                              linia activă (denotă mişcare)

linia sugerată (imaginată, determinată de alăturarea a două suprafeţe diferit colorate sau valorate)
                    
                        
                    
                                                     

conjugată (conjugare = a grupa un număr de elemente identice sau diferite, simetrice sau
asimetrice, în jurul unui punct sau pete).                                                                                       

linii sinuoase                                                                                
curbe                                              

radiale                                                                                            spiralate

arabescuri (împletite, intersectate, suprapuse, întortochiate)

 2.5 Semnificaţii liniare

Liniile verticale exprimă    

 echilibru,
 măreţie,
 înălţare, 
 creştere,
 aspiraţie,
 nobleţe,
 spiritualitate,
  unire cu divinitatea. 

Liniile orizontale exprimă 

 stabilitate,
 linişte, 
 odihnă
 pace,
 calm,
 relaxare. 

Liniile paralele exprimă

 armonie
 ordine,
 monotonie,
 intensifică semnificaţiile iniţiale.

Liniile oblice exprimă

 mişcare,
 nesiguranţă, 
 dinamism,
 instabilitate,
 ruperea echilibrului,
 nelinişte.

Liniile sinuoase exprimă

 mişcare continuuă,
 ritm elegant,
 fluiditate,
 moliciune.

Liniile difuze exprimă 

 fluiditate,
 transparenţă,
 moliciune, 
 plutire.

Liniile dus-întors exprimă nesiguranţa, incertitudinea.

Linia frântă dă un ritm puternic ascendent-descendent.

 Linia combinată duce spre asocieri de elemente contrastante şi de aici la stări conflictuale.

Liniile curbe dau armonie, mişcare, dinamism.

Linia curbă concavă dă senzaţie de uscăciune, secătuire.

Linia curbă convexă dă senzaţie de plinătate, bogăţie, surplus.

Spiralele sunt liniile care dau un ritm evolutiv de dezvoltare, creştere înspre afară

Cercurile concentrice dau impresia de exploziv, de stări ameţitoare, de expansiune.

2.6 Linia decorativă

În desenul decorativ lina capătă expresivităţi prin grupare, multiplicare, întretăiere, alăturare
cu puncte. Ca direcţie, linia poate fi dreaptă, frântă, curbă, închisă sau deschisă. Ca aspect
decorativ linia poate fi filiformă, simplă, întretăiată, compusă, modulată.
 Linia dreaptă – într-o compoziţie decorativă două sau mai multe drepte pot avea poziţii
verticale, orizontale, oblice, să fie scurte sau lungi, să fie grupate diferit, să aibă grosimi diferite
sau să fie multiplicate. Acestea sunt proceduri de rezolvare a problemelor de ornamentare,
decorare în care lina este element de bază. Gruparea liniilor în diferite poziţii duce la 
expresivităţi diverse:
linii orizontale lungi paralele  - linişte, 
linii verticale lungi – măreţie, 
linii grupate în mod vertical, oblic sau orizontal – ordine
Linia frântă – este formată din întâlnirea a două drepte oblice sau o linie verticală cu o alta
oblică sau o linie orizontală cu una verticală. Se pot obţine expresivităţi diferite după modul lor
de combinare. Pentru a da ornamentului semnificaţii se impune o alternanţă care poate lua
naştere din întretăieri liniare, îmbinări, chenare sau fonduri decorative. 
Linia curbă – este linia care defineşte mişcarea. Se poate folosi în compoziţii diverse. Poate fi
concavă, convexă sau compusă. Poate fi alungită sau mai restrânsă, şerpuită, ondulată sau
spiralată. Linia curbă se supune şi ea multiplicării şi armonizării precum şi principiilor de bază a
compoziţiei decorative : repetiţie, simetrie, asimetrie, alternanţă, contrast, conjugare şi
suprapunere.
În arta populară linia decorativă este folosită ca mijloc de ornamentaţie sub diferite aspecte: 
 ornamente ale căror forme sunt compuse din linii;
 ornamente ale căror forme sunt acoperite, structurate cu linii;
 ornamente în care linia este îmbinată cu alte elemente de limbaj plastic.

În compunerea fondurilor decorative se recurge la motive liniare din linii îmbinate cu diferite
elemente geometrice, combinaţii mixte de linii ci desene geometrice sau cu elemente de floră,
faună stilizate.
Principiile de bază ale compoziţiei decorative, cărora se supune şi linia cu rol decorativ, sunt:
repetiţia, alternanţa, simetria, asimetria, contrastul, suprapunerea şi conjugarea.
Meşterii populari din toate timpurile au găsit surse de inspiraţie din natură, din lumea florilor,
frunzelor, faunei şi a altor fenomene naturale, elaborând armonioase motive şi ornamente
decorative.

2.7 Linia în Istoria artelor

Motivele liniare cu care şi astăzi se decorează obiectele de artă populară sunt formate din
puncte şi linii şi sunt cele mai vechi elemente folosite de-a lungul timpurilor. 
În din perioada paleolitică, în peşterile preistorice, animalele parietale sunt marcate liniar sau
au structuri interioare realizate prin linii. Apoi, în  epoca fierului, au existat motive liniare care
au împodobit vasele, diferite unelte sau alte accesorii. Aplicarea culorilor sub forme liniare era
făcută cu ajutorul cornului de animal, linia căpătând astfel un aspect vibrat. 
Ceramica veche românească, Cucuteni sau Boiani, stă mărturie pentru folosirea liniilor curbe
în formă de spirală, la fel ca şi unele vase dacice din sec.II î.H. şi continuă până astăzi pe unele
vase de Marginea sau Vlădeşti. 
În Egiptul antic, pe lângă rolul de reprezentare a realului, linia capătă funcţia de semn în
scriere, cu modificări semnificative de la imagine spre semn grafic.
În perioada medievală linia este supusă tehnicilor noi de realizare sub formă de structuri
vitrate în catedralele gotice.
 Din perioada Renaşterii italiene, schiţele rămase în urma studiului marilor maeştri pentru
amplele fresce, picturi sau monumente sculpturale, ne vorbesc despre trecerea liniei către un rol
independent de culoare. Linia trece din stadiul de susţinere din umbră a picturii, de la construcţie
la stadiul de afirmare.
În arta modernă şi contemporană linia cunoaşte diverse forme şi tehnici de manifestare,
aflându-se între graniţele realului şi imaginarului, la limita esteticului, dependentă uneori de
noile tehnologii astfel surprinzându-şi de multe ori privitorii.
În istoria picturii linia a avut fie o existenţă aparent invizibilă fie şi-a urmat cursul apariţiilor
pline de vervă şi forţă de penetrare a privitorilor, a iubitorilor de artă. De la Leonardo da Vinci
până la Picasso se observă că linia joacă roluri diverse: când mai sensibile şi mai ascunse ( apar
sau dispar în schiţele artiştilor- linii constructive, de compoziţie) când viguroase, puternice,
definitorii, alcătuind ele singure un univers imagistic.

2.8 Linia. Aplicaţii practice

Ca şi în cazul punctului, se pot realiza împreună cu copiii numeroase exerciţii care să aibă la
bază folosirea liniilor în diverse ipostaze, cu diverse instrumente, pe diferite suprafeţe :
- exerciţii joc cu linii libere, spontane;
- exerciţii simple de trasare a liniilor sub îndrumare urmărind împărţirea suprafeţelor mici cu
diverse tipuri de linii: oriyontale, verticale, oblice, ondulate, vibrate, zig-zag, radiale, şerpuite
etc.;
- realizarea valorii plastice, a fluxului liniilor prin comprimare: dedesubt şi deasupra unei
linii şerpuite se trasează linii paralele;
- exerciţii de obţinere  de expresivităţi plastice sub pretextul unui anumit subiect: - întreruperi
ritmice a traseelor liniare cu puncte sau alte „obstacole”,  îngroşarea liniilor sau subţierea pe
traseul lor, curbarea liilor pe traseu în sus sau în jos, apăsare pe traseu ritmic, dirijarea
îngroşărilor şi a subţierilor;
- exerciţii de obţinere de structuri liniare diferite dirijate pe trasee : curbe, sub formă de
cercuri, juxtapuse, concentrice, aglomerate, ritmate, etc.;
- exerciţii de trasări liniare pe diferite tipuri de suport ( umede, uscate, pănză, carton, asfalt,
perete, plastic, etc.) cu diferite instrumente de lucru şi cu culori diverse;
- elaborări de lucrări plastice luând subiectul ca pretext: studii după insecte (albine, libelule,
fluturi), animale (zebre, tigri, papagali), păsări (păuni, găini, cocoşi), frunze, penaj, vegetaţie
(iarbă, conuri de brad, crengi, secţiuni în fructe, studii florale), personaje, etc. Astfel încât să se
redea structura lor, textura, conturul, ornamentarea lor;
- exerciţii decorative cu linii drepte, frânte, curbe, cu diferite lungimi, grosimi, intensităţi,
dispuse radial, concentric, paralel sau unghiular;

Subiecte pretext pentru studiui liniei.

Preşcolari:...................................................................................................................................
............................................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
 Şcolari:........................................................................................................................................
............................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
3 Culoarea
                                                             
3.1 Definiri. Teorii asupra culorii

Percepţia culorii este o limbă universală accesibilă tuturor, este o limbă vizuală. Culoarea
este atributul fundamental al luminii.
 
 “Culoarea este viaţa, fiindcă o lime fără culoare ni se înfăţişează moartă. Aşa cum flacăra
creează lumina, lumina creează culorile. Lumina ne dezvăluie, prin culori, sufletul viu al acestei
lumi...”

Omul primeşte cca. 80-90 % din informaţiile despre mediu prin intermediul văzului. Forma
şi culoarea sunt două elemente esenţiale ale percepţiei optice, inseparabile fiindcă nu poate exista
culoare fără formă şi nici formă fără culoare.
Undele luminoase sunt incolore, culoarea se naşte sub ochii noştri. Retina conţine trei tipuri
de celule vizuale sensibile la anumite culori. În primul rând există cele 6 culori spectrale.
ROGVAIV. Spectrul cromatic este o fărâmă din multitudinea de lungimi de undă pe care ochiul
le percepe.
De-a lungul timpului au existat mulţi cercetători care au studiat tainele culorilor: 

Isaac Newton (1642-1727) a ajuns la concluzia că lumina este culoare.

Primul cerc cromatic din teoria artelor a fost discul lui Newton: prin rotirea discului se obţine
albul: R+G+A= Alb.                                                                                                    

Tot el a făcut experienţa prin care o rază de lumină trece printr-o prismă şi formează fâşia
spectrului cromatic : ROGVAIV.

Rază de lumină----------------∆-----------------fâşia spectrului solar ROGVAIV

Thomas Young (1773-1829) foloseşte 3 raze de lumină colorate cu care formează culorile
lumină. Culorile lumină se folosesc în spectacole de sunet şi lumină, teatru, film, etc.:

O+Ve+Vi  +  A+R+G   = culori lumină

 Culorile pigmentare sunt culorile care sunt sub formă de pigmenţi (praf+liant).

W. Kandinsky continuă traseul cercetătorilor în cromatologie şi dă formelor valoare

cromatică :   
                                galben = unghi ascuţit = triunghi
                                roşu = unghi drept = pătrat
                                albastru = unghi obtuz = cerc

Tot el face analogii între culoare şi muzică: 

                                                                         galben = trompetă
                                                                         roşu = fanfară
                                                                         albastru deschis = flaut
                                                                          albastru închis = violoncel
                                                                          verde = vioară

Van Gogh corelează culorile cu muzica:

                                                                  Primăvara = R+Ve = la major
                                                                  Vara = O+A = re major
                                                                  Toamna = G+Vi = modul minor
                                                                  Iarna = A+N = tonalitate gravă

3.2 Sfera cromatică

P. Klee construieşte o sferă cromatică pentru a reprezenta culorile în spaţiu. El găseşte 3

mişcări ale culorilor pe această sferă:

1. Mişcare periferică (pe linia ecuatorului )  cald↔rece ;

2. Mişcare diametrală ( între complementare )
3. Mişcare polară ( între polii alb şi negru )
 3.3 Cele 7 contraste ale culorilor

J.Itten este cel căruia îi datorăm cercul cu 12 culori dar şi cele 7 contraste cromatice. El a
împărţit culorile în 3 grupe în funcţie de luminozitate. Cu cât intră mai multe culori într-un
amestec cu atât luminozitatea scade.

1. Contrastul în sine – alăturarea unor culori pure.

2. Contrastul cald-rece – culori calde ROG + culori reciVeAVi.
3. Contrastul închis–deschis ( clarobscur) – valori tonale diferite.
4. Contrastul complementar – culorile complementare se cer reciproc iar prin juxtapunere
îşi măresc puterea; prin amestec se obţin griuri neutre şi colorate.
5. Contrastul de calitate – ţine de puritatea şi de saturaţia culorilor (ex. o culoare
strălucitoare lângă una stinsă).
6. Contrastul de cantitate – se referă la mărimea petelor cromatice, înălţimea şi lungimea
lor.
7. Contrastul simultan-succesiv – se bazează pe legea complementarităţii
     ( ex. gri neutru pe o culoare pură se colorează optic complementar).

Alţi teoreticieni ai culorilor : Otto Runge, Goethe, Turner, Delacroix, Constable, Cezanne, 
Arnheim, Paul Signac . Au fost şi români care au facut studii asupra  culorilor : N. Tonitza, G.
Petraşcu, C. Baba, Pallady, etc..
Trebuie ţinut seama de legile cromatice absolut în orice domeniu. Oamenii de artă, fizicienii,
chimiştii studiază fenomene legate de culoare. Orice colaborare între artiştii plastici şi oamenii
de ştiinţă este benefică.

3.4 Semnificaţia culorilor şi a nonculorilor

Din ce în ce mai multă importanţă se acordă efectelor psihologice ale culorilor. Culorile sunt
sentimente vizualizate.

         Efecte fiziologice                                    Efecte psihologice

  Creşte presiunea Devine stimulator general, irită, excită, mobilizează,

R sângelui, activează degajă forţă şi pasiune, înflăcărare.
respiraţia, oferă senzaţie de
căldură.
   Accelerează pulsul Degajă optimism, sociabilitate, sănătate, tinereţe,
O inimii, favorizează secreţia iubire, senzualitate.
gastrică.

Stimulează nervul optic, Dă satisfacţie, intimitate, dinamism; este cea mai

    influenţează în bine sistemul veselă culoare; stimulează vederea, calmează
 G cardiovascular. psihonevrozele, stimulează comunicativitatea, oferă
strălucire, lumină, bogăţie; este culoarea geloziei.

   
    Scade presiunea Relaxează, linişteşte, conduce spre meditare,
V sângelui, dilată vasele concentrare, oferă siguranţă, îndrăzneală, conciliere,
e capilare. mulţumire.

 
A Scade presiunea Induce odihnă, calm, concentrare, linişte interioară,
sângelui, calmează nostalgie, dor, afecţiune, speranţă, visare, meditaţie,
respiraţia. libertate.

V Măreşte activitatea Descurajează, întristează, duce spre melancolie,

i cardiovasculară, accelerează
respiraţia.
N Reduce activitatea
metabolică, repaus.
gravitate, distrugere, ameninţare, boală, mister.
Provoacă nelinişte, depresie, înduioşare, tristeţe,
singurătate, despărţire, moarte, durere, distrugere dar este
şi culoarea eleganţei.

A Produce contracţia Degajă puritate, răceală, pace, împăcare, linişte,

pupilei şi a globului ocular. curăţenie, sobrietate, virtute, sinceritate.

În alte ţări însă unele culori au conotaţii speciale: albul este doliu la musulmani şi chinezi,
violetul stîrneşte repulsie africanilor. Roşu este culoarea preferată de italieni şi expresia
curăţeniei la americani. Albastrul este culoarea popoarelor nordice, reprezintă bărbăţia la suedezi
şi feminitate la olandezi. 

3.5 Ierarhia culorilor

Culori principale – primare :         R , G , A

Culori secundare – binare de gradul I :                R + G = O
                                                                                 G +A = Ve
                                                                                R + A = Vi 
Culori terţiare – binare de gradul II :  
 Se obţin nuanţe cromatice :V + A = V albăstrui
                                             V + G = V gălbui
                                             O + R = O roşiatic, etc.

3.6 Amestecul culorilor 

Se face  în mai multe moduri :
 amestec optic - are loc doar la nivelul vizual. Se poate face prin alăturarea de culori sau
raze colorate;
 amestec fizic – se amestecă culori pigmenţi sau lumini colorate;
 amestec aditiv –“adaugă” lumină prin amestec.
 amestec substractiv – “fură” din amestec.
3.7 Culori calde-culori reci
Această clasificare este convenţională fiind dată de impresia pe care o culoare o produce
atunci când este privită.
Culorile calde : R, O, G transmit bucurie, lumină, dau senzaţie de apropiere.
Culorile reci : Ve, A, Vi sunt culorile frigului, ale tristeţii şi îndepărtează.
Cea mai caldă culoare este oranjul.
Cea mai rece culoare este albastrul.
De raportul cald-rece al culorilor depinde şi greutatea şi mărimea :
       - culoarea caldă pură apropie, măreşte şi se poziţionează de obicei în partea de jos a unei
compoziţii;
       - culoarea rece depărtează, micşorează şi ocupă registrul de sus al unei compoziţii.

3.8 Culorile complementare

Sunt culorile opuse în cercul cromatic: o culoare principală şi una secundară. Prin amestec
formează tente rupte, griuri colorate sau chiar griul neutru :

R  -  Ve           G  -  Vi         O  -  A

3.9 Gama cromatică

O gamă cromatică este o succesiune de culori care nu se resping unele pe altele. În orice
gamă cromatică se aplică legile armoniei şi ale acordului chromatic. Dominanta de culoare
implică şi determină gama.

Gama simplă – între două complementare :    G + Vi

                                                                           R + Ve    } tente rupte, colorate
                                                                           A + O
                                                                  
                        - între o culoare rece şi una caldă :    R + A
                                                                                   O + Ve
                                                                                   R + A, etc.
                        - între culori deschise şi culori închise
 Gamă compusă – între două sau trei perechi complementare => armonie cromatică.
Gama ton în ton – amestec fizic între culori de aceeaşi natură (tentă) : 
                                                              albastru de cobalt
                                                              albastru ultramarine
                                                         albastru ceruleum, etc.   cu mai mult sau mai puţin     alb
şi negru.

Gamă de griuri colorate – o pereche de complementare se amestecă cu alb şi negru în

diferite cantităţi => griuri colorate.

Game majore = amestecuri cromatice între culori calde.

Game minore = amestecuri cromatice între culori reci.

3.10 Dominanta cromatică

Dominanta cromatică presupune o culoare “solist”, o culoare determinantă pentru întreaga
compoziţie. Dominanta se impune şi le subordonează pe celelalte culori. Ea determină echilibru
şi unitate.
În orice gamă de culoare trebuie să existe o dominantă. Dominanta dă semnificaţie tabloului,
determină bucurie , tristeţe, etc..
 Dominanta dă unitate tabloului, îl face mai expresiv.

3.11 Armonia cromatică

Armonie presupune unitate între variatele acorduri pe care le propune o operă de artă. Este
determinată de structurarea compoziţiei ( prin dominanţe, subordonări), de modalitatea de
organizare a juxtapunerilor, a contrastelor, a tensiunilor. Toate trebuie să fie bine echilibrate,
orchestrate. În absenţa armoniei se ajunge la kitsch.
Armonia este legată de perfecţiune. Armonia este echilibru dirijat.
În zilele noastre însă armonia nu mai este acel ceva prin care elementele operei de artă tind să
imite modelul destinat perfecţiunii. A devenit acel ceva prin care toate elementele operei de artă
tind să producă aceeaşi evidenţă spirituală şi sensibilă care formează un stil. 
Două dintre componentele principale ale armoniei cromatice sunt  simetria şi asimetria
cromatică. Ele constituie limitele armoniei care este în mod current definită ca unitate în
varietate.
 O lucrare poate avea la bază o armonie mai mult sau mai puţin complexă darn u poate
renunţa la ea.
Leonardo da Vinci : “Sufletul nostrum este alcătuit din armonie şi armonia nu se naşte decât
în acele clipe când potrivirea lucrurilorse face văzută.”
Armonia desemnează coeziune, concordanţă, acord, potrivirea elementelor componente ale
unui întreg. 

Tipuri de armonii cromatice

1. Armonia consonantă – (nuanţarea) – are la bază acordul a două culori apropiate, vecine
în cercul cromatic: R + O,  O +G, etc. Se obţin nuanţe fără a pierde din lumină şi culoare.
  2. Armonia disonantă – acordul a două culori diferite în spectrul cromatic : 

         O   G  Ve                             O  G  Ve  A                     G  Ve  A

   R —————— A   ;       R  ——————  Vi   ;    O —————— Vi

Dacă există mai multe culori (ex.2 secundare + 1 primară) atunci se obţin armonii disonante
bazate pe griuri colorate : O + Ve + R ; O + Vi + A ; Ve + Vi + G, etc..

3. Armonia asonantă – acordul a două culori complementare opuse în cercul cromatic. Se

obţin tente rupte. Pentru a acorda două complementare fie se “rupe” una dintre culori cu ajutorul
complementarei sale sau cu o altă culoare, fie se “rup” ambele culori între ele sau cu ajutorul
altei culori.

3.12 Juxtapunerea culorilor

Juxtapunere înseamnă alăturarea a două sau a mai multor culori ordonate într-un tablou după
principiile contrastului cromatic.
Prin juxtapunere o culoare poate fi exaltată, luminată, încălzită sau neutralizată cromatic,
întunecată răcită.
Modificări principale ale culorilor juxtapuse:
2 culori (vecine sau nu) se îndepărtează una de alta , fiecare tinzând spre complementara sa;
2 complementare se exaltă reciproc;
2 calde se răcesc;
2 reci se răcesc;
1 caldă + 1 rece se îndepărtează termic mai tare;
albul intensifică culoarea;
negrul scade cromatic o culoare, o luminează;
2 griuri colorate se distanţează chromatic, caloric şi valoric.

3.13 Nonculorile
Prin amestecul dintre alb şi negru se obţin griuri valorice. Luate în cantităţi egale formează
griul neutru.
O culoare în amestec cu alb se deschide şi dă senzaţie de depărtare, de uşor.
O culoare amestecată cu negru se întunecă şi dă senzaţia de greutate, de apropiere.
Cu cât o culoare devine  mai luminoasă cu atât îşi pierde intensitatea cromatică.

3.14 Degradarea culorilor

Degradarea culorilor poate fi :
 colaterală – între culori vecine => nuanţe, tente intense cromatice;
 în înălţime – între o culoare + alb => creşte intensitatea luminoasă;
 în profunzime – se rupe tenta pură => tente colorate prin amestec cu complementare
cu culoarea opusă, cu culoarea ruptă. Se poate ajunge la gri perfect .

3.15 Pata plată

 În opoziţie cu pata picturală pata plată este o întindere omogenă, uniformă ca nuanţă şi ton,
fără urme vizibile de pensulă. Are caracter decorativ însă nu duce neapărat la un desen decorativ.
Pata plată are rol de pauză într-o compoziţie plastică. 

3.16 Pata picturală

Picturalitatea dă viaţă unei suprafeţe, este vibraţia ei coloristică, valorică şi facturală.
Picturalitatea diferă de la o epocă la alta, de la un popor la altul. 
Se pot obţine efecte picturale prin următoarele procedee:

 Modelare cromatică – redarea efectelor de lumină-umbră prin amestecul culorilor

treptat cu alb sau negru. Se obţin efecte de spaţialitate şi volum, toate cu un character
pronunţat realist. Este “sfumatto”-ul lui Leonardo da Vinci.
 Modulaţie cromatică – ţine de vibraţie. Este opusă modelării. Este un procedeu tehnic
relativ nou de redare a volumului bazat pe sugestia şi forţaculorii. Se obţine prin tehnici
de :
            suprapunere transparentă a culorilor (pe culori semiuscate se aplică zemuri de
culoare);
            divizarea tentei ( aşezarea culorii în tuşe mici, juxtapose parţial). Tuşele se exltă
reciproc sau se sting.
            folosirea gamei ton în ton.

 Suprapunere grafică – acestea subliniază ornamentele , pata de culoare devine vibrată,

suprafeţele capătă mişcare . Se pot suprapune pete, linii, puncte în diverse configuraţii şi
forme (vezi la expresivităţi ale liniei, punctului).

Petele picturale pot sugera volumul, forma, sensul, mişcarea.

Petele picturale se fac prin: 
 vibraţie factuarălă - tuşe vizibile de pensulă aplicate în sensul                     formei);
 vibraţie valorică – valori diferite ale aceleaşi culori;
 vibraţie coloristică – nuanţări între 2-3 culori semene.

3.17 Aplicaţii practice

Pentru studierea culorii se pot realiza :

 exerciţii de obţinere a celor 12 culori;
 exerciţii de amestec fizic al unei culori cu alb sau negru;
 exerciţii de amestec a culorilor cu vecinele lor de pe cercul cromatic;
 exerciţii de amestec între complementare;
 confecţionarea de cartele colorate în toate nuanţele;
 exerciţii de obţinere a gamelor cromatice, a tonurilor, a amestecului optic, a efectului
simultan-succesiv;
 exerciţii de armonizare , acordare cromatică, de obţinere a efectelor greu-uşor,
aproape-departe;
 exerciţii de creare de simboluri;
  exerciţii de însuşire a diverselor tehnici plastice
 exerciţii de obţinere a petelor plate:
 colaj – tip mozaic( bucăţele mici şi egale);
 colaj cu forme rupte manual de mărimi şi forme diverse
 colaj cu forme tăiate după un desen făcut anterior;
 decolaj .
Subiecte pretext pentru studiui culorilor:
 
Preşcolari:..............................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................

Şcolari:...................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................

4. Forma

4.1 Definiri ale formei

Forma reprezintă aspectul vizual, înfăţişarea lucrurilor, a fiinţelor şi a fenomenelor, a

semnelor din natură. Suntem înconjuraţi de forme. Tot ce intră în micro şi macro cosmos îmbracă
o formă.
Forma este aspectul exterior prin care ceva ni se înfăţişează şi este percepută senzorial prin
simţul văzului şi simţul tactil.
R. Berger în lucrarea „Descoperirea picturii” ( capitolul Abordarea formei) spunea: „Fiecare
obiect ocupă o porţiune de spaţiu delimitată de un contur. Lumea spiritului are tot atâta nevoie de
forme familiare. Forma desemnează configuraţia exterioară a uni obiect şi ansamblul calităţilor
unei existenţe abstracte. Se poate spune că ea este aceea care pentru noi asigură în primul rând
structura lumii în care trăim. Fără ea totul ar fi haos.”
Înainte de 1945 Matei Cantacuzino în revista „Simetria” scria: „ În seria formelor create de
om, unele sunt transpunerea celor din natură ( sculptură, pictură) iar celelalte sunt creaţia raţiunii
sale (arhitectură, industrie, construcţii). Luptând pentru utilitate omul a născocit forme, prin lunga
meditare şi perfecţionare a utilului, omul a fost condus în mod natural la frumuseţe. Căci nevoia de
a orna şi înfrumuseţa utilul, mai bine zis de a-l depăşi, a fost o constantă a năzuinţelor umane.
Această nevoie de depăşire a dus la ARTĂ.”
Materia îmbracă forme din cele mai diverse. Formele se împart în forme naturale şi forme
plastice. Există forme care se dizolvă în spaţiu. Fiecare formă se poate compune şi recompune.
Forma este învelişul lucrurilor. Atributul definitoriu pentru frumos este FORMA. Este absolut
necesară artelor plastice.
Ion Ianoşi spunea : „Nu poate exista formă fără conţinut şi nici conţinut fără formă.” Forma
este calitatea dominantă şi definitorie.
Frumosul este atras spre formă dar el se formează prin formă. Graţie formei există şi se
recunoaşte un fenomen ca atare. Conţinutul este substanţa şi ideea care îmbracă forme diferite.
  Benedetto Croce spunea că în artă „expresia este mai presus de orice. Forma este centrală
pentru artă. Dacă forma presupune conţinutul atunci conţinutul se realizează prin formă. În cazul
operelor artistice s-a dovedit o strânsă legătură, comuniune între formă şiconţinut. Fără formă arta,
valoarea estetică n-ar putea fi înţeleasă. ”
Arta a fost şi continuă să fie o activitate cizelatoare de forme dar nu de forme goale. 

4.2 Clasificare a formelor

Formele pot fi :  - forme plane – bidimensionale

- forme volumetrice – tridimensionale

Formele bidimensionale, plane sunt :

figuri de bază:  

figuri derivate

figuri oarecare

 Formele tridimensionale, volumetrice sunt:

corpuri de bază:        cub 

              
                                  cilindru 
               
                                  sferă
                       
corpuri derivate:       con

                                 poliedre

                                 piramidă, etc.
 Formele bidimensionale plastice pot fi pete spontane de culoare dirijate sau elaborate, de
aceeaşi sau nu culoare sau valoare, vibrată cromatic sau nu, cu diferenţe de mărime sau valoare,
etc..
Formele plastice pot fi inspirate din natură sau imaginate. În studiul formelor din natură şi
transformarea lor în forme artistice se pleacă de la geometrie ( sinteza formei din natură ). Un
obiect, o fiinţă sau un grup al acestora se integrează, înscrie fiecare într-o formă geometrică.

Formele plastice pot fi :

 statice-mobile
 regulate-neregulate
 simetrice-asimetrice
 oarecare
 combinate
 închise-deschise (ca formă)
 juxtapuse
 intersectate
 suprapuse parţial, etc.

4.3 Contraste ale formelor

1. Contrastul în sine – ţine de aspectul, înfăţişarea, caracterul formei;

2. Contrastul de calitate – ţine de textura , structura formei. Avem forme: netede, granulate,
aspre, moi, dure, catifelate, transparente, opace, lucioase, mate, ordonate, dezordonate,
etc.;

3. Contrastul de cantitate – mult-puţin, mare-mic, greu-uşor, înalt-scund...;

4. Contrast de mişcare – formele au mişcări atât interne cât şi pe diferite sensuri externe :
 5. Contrast de valoare – formele pot fi închise sau deschise valoric, clar-obscure,etc.;

6. Contrast de situare în spaţiu – formele pot fi poziţionate într-o suprafaţă: sus-jos,

stânga-dreapta, aproape-departe;

7. Contrast de culoare – formele se supun din punct de vedere cromatic celor şapte
contraste de culoare : - complementar

a. închis-deschis
b. de calitate
c. de cantitate
d. simultan-succesiv 
e. în sine
f. cald-rece

4.4 Calităţi ale formelor

Din punct de vedere psiho-fiziologic formele pot fi:

Forme expresive ( psihic) : 

                   
                                           vigoare, robusteţe;

                                            agresivitate, violenţă;

 
                                            delicateţe, împlinire, perfecţiune. 

 
      Forme impresive (ţin de impresia produsă optic-senzorial):
                                                                                                   
                                                                     

                                    static, limitat;

                                     mişcare lentă, deschidere înspre afară;

                                     mare mobilitate, impresie de uşor.

Forme simbolice ( intelectual ):

                                         posesivitate, echilibru perfect;

                                         credinţă, gelozie;

                                         puritate spirituală, raţiune, perfecţiune, adevăr.

         Formele pot fi :
        închise – cu direcţii ce duc în interiorul semnului, a   compoziţiei;
deschise -  cu sensuri ce duc înafara semnului, a compoziţiei.

         Formele se concretizează prin: pete, tuşe, suprafeţe, planuri, semne plastice, moduli, ornamente,
detalii, etc..

4.5 Volumul 

Volumul se realizează în cazul studierii la vârste mici prin modelare. 

Modelajul înseamnă a da formă tridimensională unei idei prelucrând lutul sau alte materiale
modelabile ( plastelină, aluat, pastă din hârtie,etc.) prin diferite procedee.
Modelajul prin amprentă

Amprenta este urma degetului sau a unui instrument ( eboşoar, craţer, ciocan de lemn, etc.)
lăsată într-un material modelabil prin presare, izbire, etc.. 
Modelarea prin amprentă păstrează în întregime volumul iniţial – nimic nu se adugă, nimic
nu se elimină.
 Modalităţi de realizare: 
 amprente cu degete, creione, beţişoare;
 incizii liniare şi punctiforme cu diferite instrumente.

Relieful plat

Relieful este domeniul de trecere de la artele bidimensionale ( pictură, grafică, etc.) la cele
spaţiale (sculptură, ceramică, etc.)
În funcţie de înălţimea ( adâncimea) şi procedeul de modelaj aplicat volumului, relieful
poartă denumiri diferite:
 relief plat – obţinut prin zgâriere, scobire şi este mai mult liniar;
 relief adânc –“ basso-rilievo”= bazorelief – se obţine prin eliminare dar prin modelarea
muchiilor dinspre fond înspre conturul volumului uşor evidenţiat;
 relief înalt – “alto-rilievo”= altorelief – se obţine doar prin adăugare, profilul volumului
depăşind suprafaţa de la care s-a pornit fără însă a se desprinde total de fond.

Modelaj prin eliminare

Acest tip de modelaj presupune un anumit mod de prelucrare a formei ( plaă sau spaţială)
astfel încât lumina şi umbra ( plin-golul) să se pună reciproc în valoare.
 Etape de urmat : 
1. se începe de la forma mare înspre forme, detalii mici, amănunte; de la general treptat
înspre amănunte;
2. se precizează întâi prin zgâriere cu eboşoarul partea de eliminat, conturul ei, apoi se
scobeşte şi se detaşează.
În general modelajul prin eliminare se foloseşte împreună cu alte procedee: amprentă,
adăugare.

Modelaj prin adăugare

Este o cale de dezvoltare a ,,inteligenţei mâinilor”( Mircea Maliţa)

Acest tip de modelaj presupune : 
 corectare – se adaugă material de aceeaşi consistenţă pentru a se lipi de materialul
deja modelat, se apasă cu degetele sau se fac mici incizii de pătrundere a unei părţi
din materialul care se adaugă;
 completare – cu mici detalii, volume mici modelate aparte cu sau fără caracter
ornamental;
 construire – se poate face pe 3 variante : 
                                  pe placă prospăt modelată plată;
                                  pe placă concavă sau convexă
                                  pe suport mişcat, ondulat se lipesc benzi de diferite înălţimi,
separate modelate => altorelief liniar.
Modelaj liber în spaţiu

Aceasta este o formă de modelare liberă, fără reguli concrete, în final se obţine o formă
plastică spaţială, tridimensională fără “rădăcini” în suportul de bază.
                                                            
4.5 Aplicaţii practice

Pentru studierea formei se fac cu elevii exerciţii-joc:

De obţinere a unor forme spontane:
 prin presarea unor pete, puncte de culoare fluidizate prin împăturirea hârtiei ( fluturaşul);
 prin suflarea liberă a unor puncte de culoare fluide cu ajutorul uni tub mic (pai, tub de la
pix);
 prin dirijarea scurgerii unor puncte de culoare fluide schimbând poziţia hârtiei;
 prin scurgere liberă;
 prin stropirea culorilor pe hârtie umedă sau uscată cu diferite instrumente;
 prin estomparea cu hârtie mototolită a unei suprafeţe acoperite cu culoare;
 prin presarea unei bucăţi de tifon îmbibate cu culoare pe o hârtie.
De obţinere a unor forme: dirijate, elaborate, semne plastice, moduli, motive decorative
naturale şi transformarea lor în forme plastice noi, etc..
Exerciţii cu forme de bază şi derivatele lor, forme oarecare aşezate în diverse armonii,
contraste, structuri compoziţionale folosind diferite tehnici : grafice, picturale, sculpturale
obţinând lucrări decorative, figurative, abstracte. Se pot obţine o diversitate de forme spaţialeprin
tehnici de pliere colare, lipire etc.: origami, ikebana, modului constructivi, jucării, etc..
Exerciţii de organizare a unor compoziţii folosind alte tehnici : ştampilare, rulare,
şablonare, stropire, pulverizare, decupare, colaj-decolaj, etc.
Exerciţii de asamblare a unor forme spaţiale noi cu suprafeţe şi corpuri transparente sau
opace, colorate divers, stralucitoare , cu texturi diferite, etc..
Se pot face exerciţii de secţionare şi decupare a unor forme care vor fi ulterior reasamblate
în noi configuraţii.
Exerciţii de modelare în lut, plastelină, pastă de hârtie, aluat, ceară. Se pot face forme
modelate cu relaţii plin-gol, pozitiv-negativ, exerciţii de metamorfozare a formelor prin
eliminare-adăugare-transformare prin suprapuneri, măriri, micşorări, translaţii.
Crearea de forme plastice prin tehnici de asamblare a mai multor materiale naturale: nuiele,
rădăcini, frunze, pietre, coji de ouă, şi alte elemente din natură, sau artificiale : CD-uri, carton,
tablă, plasticuri, nasturi, cutii diverse, sârmă, etc.        
 Subiecte pretext pentru studiui formelor bi şi tridimensionale:
 
Preşcolari:..............................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................

Şcolari:...................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................
                                           
5. Valoarea
5.1 Definiri
 Valoarea este dată de lumini şi umbre. Ea reprezintă gradul de luminozitate al culorilor şi
neculorilor. Mai poartă denumirea şi de ton.
  În desen lumina are mai multe forme:
lumină directă – naturală - proiectată dintr-o sursă de iluminare (naturală sau
artificială) îndreptată spre obiectul de studiu;
                              artficială - proiectată dintr-o sursă de iluminare (naturală sau
artificială) îndreptată spre obiectul de studiu;     
lumină reflectată – lumină indirectă reflectată de obiectul însuşi sau de obiectul
învecinat ( care este luminat direct).
Umbra poate fi:
1. umbră proprie – apare pe parteea neluminată a obiectului;
2. umbră purtată – lăsată de un obiect opac ( umbră purtată);
3. umbră autopurtată – apare pe corpul care are suprafeţe concave, în adânciturile
unde lumina nu poate intra datorită reliefului ( falduri, caneluri).

Intensitatea umbrelor este determinată de cantitatea luminii primite de forma reliefurilor sau
a modeleurilor care vor da gradările de intensitate ale luminii ce poartă denumirea de valori ale
clarobscurului ( gradaţie progresivă de la lumină spre umbră, de la alb la negru).
Valori :  
 1. de lumină – părţile cele mai luminate;
 2. de penumbră – părţile intermediare – se face pasajul dintre lumină      şi umbră;
  3. de umbră – părţile neluminate;
  4. de reflexie – părţile umbrite care primesc lumină indirect, prin reflexie.

5.2 Valoraţia
Trebuie făcută diferenţa între valoare şi valoraţie. Termenii au semnificaţii total diferite.
Valoarea este puterea de oglindire în timp şi spaţiu a operei artistice. Valoraţia este concretizarea
valorii prin mijloacele tehnice ale picturii şi ale desenului redând astfel lumina şi întunericul,
opacitatea şi transparenţa materialului.
Valoraţia este un mijloc de expresie specifică desenului, studiului ( cu implicaţii
 asupra picturii, graficii, artei murale) ce defineşte intensităţile variabile ale luminii pe care
spaţiul  cu obiecte, suprafeţele, planurile o absorb oferind ochiului caracterul spaţial şi
volumetric, structural şi texturat, cromatic şi calitativ material.
 Valoraţia este rezultatul procedeului de imitare a clarobscurului prin diferite valori de alb-
negru, sau de redare a iluziei reliefului, volumului prin treceri acromatice treptate de la deschis la
închis. Un desen valorat este făcut prin haşurare de desimi şi sensuri care sugerează anumite
suprafeţe.
Valoraţia apare atât în pictură cît şi în lucrări grafice, monocrome. Tehnicile sunt clasice,
noutatea este dată de viziunea autorului. În desen valoraţia are un rol mai important decât în
pictură. În desen se foloseşte linia simplă sau valorată, modulată. Valoraţia, ca şi culoarea, este
determinată de lumină şi umbră, de volum, de ritm, de spaţiu, de materialele cu care şi pe care se
lucrează.
Valoraţia este dată şi de compunerea elementelor în pagină: spaţii goale alternate cu spaţii
mişcate, încărcătura în pagină cu un număr mai mic sau mai mare de elemente, fiecare având
intensitatea lui cu care captează privirea. 
 Valoraţia se referă şi la luminozitatea culorilor. O lucrare colorată fotografiată se poate
verifica mai bine din punct de vedere al valoraţiei. O lucrare poate avea mai multe culori pe
suprafaţă însă să nu fie valorată deloc. Valoraţia este o pictură în alb-negru.
A valora – a transpune pe o suprafaţă plană raporturile tonale în care se află imaginile din
spaţiu conferind structurii compoziţionale un ritm vital, dinamic, vibraţie, magie spirituală, etc..
A face valoraţie – a dirija logic lumina şi umbra cu ajutorul creionului, cărbunelui, culorii pe
o suprafaţă plană.
Valoraţia se realizează în mod diferit în desenarea corpurilor cu muchii şi suprafeţe drepte
comparativ cu suprafeţele rotunde. La întâlnirea unghiulară a două feţe: una umbrită şi alta
luminată, la contactul lor se intensifică umbra şi lumina. 

Metode de valoraţie
Se valorează din aproape în aproape.
Un volum are cel puţin trei valori. Valorăm întâi tonalitatea neutră şi apoi umbra şi lumina.
Valoraţia este transparentă, întotdeauna trebuie să transpară stratul de dedesubt.
Valoraţia se face prin haşurare. Haşurul poate fi suprapus, în sensuri diferite, tuşe largi sau
punctat. Fondul se valorează neutru cu mici diferenţe de valoare în apropierea obiectului în
funcţie de valoarea de pe obiect.
Tipuri de haşuri:

Instrumentele de lucru în studiul valoraţiei sunt : creion, cărbune, peniţă, băţ muiat în tuş,
cretă, pastel (cerat sau cretat), etc.. Pentru acurateţea şi precizia liniei este indicat creionul (tip
B).

5.3 Aplicaţii practice

Prin valoraţie se redă spaţiul, a treia dimensiune, închisul-deschisul, lumina-umbra.
Exerciţiile de valoraţie se vor face în funcţie de vârsta copiilor ( nu la grupele mici de vârstă) şi de
interesul lor,  de capacitatea lor de înţelegere.
Se începe printr-o educaţie de folosire a creionului pentru a obţine o gamă de griuri. Se stimulează
folosirea de linii modulate, valorate (gros-subţire), întrerupte-continuue, fuzionate (pe hârtie umedă). 
Arătăm copiilor scara valorilor cromatică şi acromatică. Demonstrăm tehnicile de valoraţie prin
haşură, laviu (tuş, baiţ, acuarelă).
Exerciţii de împărţire a unor suprafeţe şi umplerea lor cu tipuri de haşuri sau obţinerea a câtor mai
multe  tonuri cromatice – între alb şi negru.
Exersare prin schiţarea de imagini valorate după natură.
Realizarea unor compoziţii decorative cu tipuri de haşuri diverse.
Subiecte pretext pentru studiui valorii: 
Preşcolari:............................................................................................................................................................
.....................................................................................................................................................................
Şcolari:..................................................................................................................................................................
.....................................................................................................................................................................

Instrumente şi materiale folosite în studiul artelor plastice

Activitatea artelor plastice necesită, prin natura specificului lor, foarte multe materiale şi
instrumente, fără de care nu se pot desfăşura. Pentru realizarea obiectivelor educaţiei plastice,
elevii trebuie iniţiaţi şi în cunoaşterea instrumentelor şi materialelor de lucru, a tehnicilor şi
procedeelor prin care se vehiculează aceste elemente de limbaj plastic.
De fiecare dată materialele şi instrumentele folosite la oră trebuie prezentate copiilor,
descriindu-se modul de folosire şi păstrarea lor, denumirea, calităţile specifice.
Înainte de începerea lucrului, de fiecare dată, trebuie obişnuiţi copiii să privească cu atenţie
cum se pregătesc materialele de lucru, foile sau alte materiale. Se explică şi se demonstrează
practic că materialele de bună calitate asigură reuşita lucrărilor. 
În continuare avem o succesiune a câtorva dintre cele mai folosite instrumente şi materiale de
lucru în activităţile artistico-plastice la ciclul primar şi preşcolar, cu menţiunea că unele sunt mai
uşor de procurat şi se pretează mai bine la activităţile uzuale, iar altele nu se pot folosi decât rar,
în cadrul unor activităţi mai deosebite sau în cadrul cercurilor de profil.
Pensula. De obicei, cu pensula se pot trasa linii pe hârtie albă, sau pe hârtie (suporturi) de
diferite culori. Este instrumentul cel mai folosit, fiind cunoscut de toată lumea în ceea ce priveşte
posibilităţile sale de întindere a culorilor sau în ceea ce priveşte dimensiunile pe care le poate
avea. Având o mare arie de folosinţă, pensulele sunt foarte diverse. 
Pensulele cu fibre moi se utilizează în elaborarea desenelor în tuş, acuarelă, guaşă şi tempera.
Cele cu fibra mai aspră sunt folosite la culorile de ulei. Pentru detalii şi contururi fine se
întrebuinţează pensulele mai subţiri şi cu vârful ascuţit, iar pentru linii mai viguroase cele groase.
Pensulele cu vârful aplatizat se utilizează la acoperirea unor suprafeţe mai mari. Trebuie avută în
vedere calitatea acestora pentru a obţine dexterităţi şi expresivităţi maxime.
Paleta. Este o placă subţire din lemn, plastic sau alte materiale neabsorbante pe care sunt
amestecate culorile.
Cuţitul de paletă. Este format dintr-o lamelă elastică din metal, prevăzută cu un mâner şi
este folosit pentru amestecarea culorilor sau chiar pentru pictat.
Godeta. Este un vas mic în care se amestecă culorile sau se pune diluant.
Acuarela. Este o culoare transparentă, uşor solubilă în apă, care se prezintă sub formă de
pastă sau de tabletă. Pigmentul este diluat în apă (cu gumă arabică sau cu sucuri de plante).
Culoarea are acelaşi ton şi când este uscată, şi când este umedă. Condiţia principală şi
calitatea unei acuarele constă în fluiditate şi transparenţă. Calitatea hârtiei ajută la obţinerea
efectului de transparenţă, mai cu seamă la tonurile luminoase. Se foloseşte la obţinerea
coloritului în mediu umed şi transparent. 
Tempera. Se prezintă sub formă de pastă în tuburi sau în borcane. Pigmentul se prepară cu
ajutorul cleiului de origine animală, amestecat cu caseină, ou, lacuri şi apă. Oferă posibilitatea
obţinerii unor suprafeţe colorate uniform, dar după uscare toate tentele se deschid (mai mult
decât guaşa).
Guaşa. Se aseamănă cu tempera, dar în cazul guaşei, în loc de clei de origine animală, ca
aglutinant se întrebuinţează clei vegetal. Se dizolvă uşor în apă, dar spre deosebire de acuarelă,
este opacă şi mată, permiţând corectarea desenului prin acoperirea unei culori uscate cu o altă
culoare. După uscare, pierde din strălucire şi se mai deschide.
 Se recomandă ca tempera şi guaşa să nu fie combinate direct pe suport; culorile se vor
amesteca pe o paletă, iar în lipsa acestora, pe o plăcuţă de faianţă, pe o bucată de sticlă sau chiar
pe o farfurioară.
Acrilicele. Sunt culori diluabile cu apă. Se găsesc în comerţ variante mai mult sau mai puţin
strălucitoare, opace, lichide sau nuanţate. Uscarea lor rapidă permite pictarea în mai multe
straturi. Se pot utiliza atât pe suprafeţe din hârtie cât şi pe zid, metal, sticlă etc.
Uleiul (culoarea de ulei). Se găseşte sub formă de pastă, în tuburi de diferite dimensiuni.
Suportul pentru pictură în ulei poate fi pânza, cartonul sau lemnul. Înainte de pictare, acestea se
grunduiesc cu amestecuri speciale.
De regulă, culorile de ulei se amestecă pe paletă cu pensula sau folosind cuţitul de paletă. Ele
se pot dilua cu petrol, cu ulei de in fiert sau cu terebentină. Pictura în ulei permite corecturi
repetate şi oferă posibilitatea redării aspectului mat sau lucios al lucrurilor, strălucirii luminii şi
transparenţei umbrelor. Din amestecul culorilor de ulei se pot obţine aproape toate culorile din
natură.
Creionul. Se folosesc pentru desen creioane moi (B-6B) care dau posibilitatea să se traseze
şi haşuri (linii alăturate) în diferite valori (de la linii închise la cele mai deschise) obţinându-se
astfel anumite scări tonale. În faza de construcţie a desenului se folosesc cele tip HB, iar pentru
valorat cele mai moi. Pot fi folosite atât creioane negre, cât şi creioane colorate. Alături de ele, ca
alternativă la desenul cu creioane, se poate lucra şi cu grafit sau cărbune din comerţ. 
Cărbunele. Se obţine din lemn moale de tei şi se întrebuinţează în desen pentru realizarea
unei valoraţii delicate, de la albul hârtiei, la negru intens.
Peniţa şi stiloul. Sunt utilizate la realizarea desenelor în tuş. Cu ele se pot trasa linii subţiri
de aceeaşi grosime sau de grosimi variate (linii modulate) obţinute printr-o apăsare diferită.
Peniţa de trestie. Se confecţionează cu uşurinţă şi permite să se tragă linii de diferite
grosimi. Pentru evitarea petelor, este indicat să se deseneze direct cu peniţele sau stiloul, fără a se
schiţa mai întâi cu creionul.
Beţişorul. Cu beţişorul tăiat ca o lopăţică, se obţin atât linii subţiri, cât şi linii groase. Ca şi
cu peniţa, cu beţişorul trebuie să se deseneze direct, fără a se schiţa mai întâi cu creionul,
evitându-se astfel petele. Desenul poate fi realizat şi prin combinarea liniilor subţiri cu cele
groase, a suprafeţelor libere (neacoperite) cu cele desenate.
Pentru desenarea cu beţişorul este bună orice hârtie netedă, orice coală de desen din bloc. Se
poate desena atât cu tuş, cât şi cu cerneală.
Pana de gâscă. Din cotorul penei se taie întâi cam 5 cm, pornind de la rădăcină. Capătul
rămas se ascute tăindu-l oblic de la partea inferioară spre cea superioară. Ca să obţinem un vârf
ascuţit, se face în ambele laturi încă o tăietură spre cea vârf. Pana de gâscă trebuie despicată la
vârf ca să îngăduie scurgerea cernelii sau a tuşului, ca o lamă de bărbierit. 
Acest instrument lasă trăsături viguroase sau fine după cât de tare este apăsat şi după cum
este ascuţit. Folosirea acestui instrument invită oarecum la adoptarea unui stil aparte, clară,
accentuând mai ales contururile. Sugerarea plastică a volumelor este rezolvată prin trăsături de
diferite grosimi: liniile din cuprinsul părţilor umbrite se desenează mai viguros, în timp ce
porţiunile luminate se execută în trăsături fine.
Este recomandată folosirea acestui instrument pentru exersarea controlului apăsării pe foaie.
La o apăsare prea mare, pana se îndoaie sau se rupe. Fiind uşor de făcut alta, copiii o pot înlocui
cu uşurinţă şi pot să se obişnuiască în final să apese cu ea cât este nevoie. 
Tuşul. Este o cerneală specială, rezistentă la apă, care se foloseşte la realizarea unor desene.
Prin diluare cu apă, în cantităţi mai mari sau mai mici, se obţine laviul.
 Tuşurile colorate. Acestea au culori foarte intense, dar  nu  se  găsesc într-o gamă cromatică
foarte variată. Sunt bune pentru lucrările de grafică.
Creta în formă de baton (pasteluri cretate). Se prezintă sub forma unor mici batoane divers
colorate. Ele utilizează pigmentul de culoare aproape pură. O doză redusă de aglutinant şi clei
vegetal menţine praful închegat. Pastelul este moale, dur sau semidur, după cantitatea de liant pe
care o conţine. 
Se poate utiliza pe suport alb sau colorat, dar lipsit de luciu pentru a permite o bună aderare a
culorii. Aşezând şi mişcând o bucată de cretă pe hârtie, se obţine o suprafaţă colorată. Astfel, se
poate spune că, folosindu-se creta, se pictează „pe uscat”. Chiar dacă se rupe, se poate picta cu
fiecare bucăţică, aşternându-se un strat de cretă peste altul. Fiecare cretă, în funcţie de gradul
apăsării ei pe hârtie, poate da câteva valori (tonuri) ale unei singure culori. În final, lucrarea se
protejează cu lac fixativ.
Cretele colorate se pot folosi şi în tehnici combinate, pentru întărirea sau atenuarea
suprafeţelor acoperite cu alte culori (de acuarelă, tempera etc.), bineînţeles doar în anumite
compoziţii.
Cretele pot fi folosite pe hârtie divers colorată, dar şi pe alte tipuri de suporturi (de exemplu,
pe asfalt, pe tablă). 
Ceracolorul sau pastelcolor. Aceste culori se prezintă sub formă de batoane. Ele pot da un
colorit opac, mat, dens sau striat. Pentru a face ca acest colorit să strălucească, se freacă uşor cu
un material moale, vată etc. Tot în acest scop se mai poate folosi lama unui cuţit uşor încălzită
care se trece (asemenea unui fier de călcat) pe deasupra unei hârtii subţiri ce acoperă desenul
colorat în ceracolor. Ceracolorul se poate aplica pe diferite materiale: hârtie, pânză, lemn, metal
etc.
Prin caracteristicile urmelor pe care le lasă, ceracolorul reprezintă o perspectivă nouă de
exprimare pentru copii, dar şi o posibilitate de a desena pe materiale pe care alte culori nu fac
aderenţă (sticlă, porţelan) mai ales în plan vertical. Desenând cu ceracolorul, se obţine o anumită
vibraţie şi o nouă formă de expresivitate.
Carioca (de diferite tipuri) (FLAUMASTER). Aceste instrumente grafice pot să lase atât
linii subţiri, cât şi dungi late însă liniile pot deveni monotone ca intensitate şi formă. Au putere
mare de acoperire cromatică şi sunt uşor de manevrat.
Lumânarea. Se fpot folosi lumânările pentru pomul de iarnă sau lumânări obişnuite, albe
sau colorate. Cu ele se poate desena pe foaia de desen. Dacă lumânarea este colorată, urma ce se
va observa pe hârtie va fi colorată; dacă este albă, urma ei va putea fi văzută atunci când hârtia
va fi aşezată în lumină. Prin acoperire ulterioară cu culori de apă apare desenul iniţial.
Beţişorul cu capătul învelit în vată (estompa). Se poate folosi la trasarea liniilor de contur,
dar şi în compoziţii decorative sau în realizarea unor compoziţii cu linii şi puncte. 
Ştampilele. Ca şi şabloanele, pot fi confecţionate din gumă de şters, cartofi, morcovi, fiind
folosite mai ales în compoziţiile cu caracter decorativ, pentru a se exersa principii decorative
(simetrie, alternanţă, repetiţie etc.).
Dăltiţa pentru gravură. Este o unealtă de oţel, de forme diferite, utilizată la crestarea şi
scobirea plăcilor de lemn, de metal sau linoleum. 
Eboşoarul. Este un instrument din lemn sau metal, de forme diferite, folosit în general
pentru modelarea în lut, aluat, pasta din hârtie sau în ipsos. Se pot inciza cu el pe o suprafaţă
diferite tipuri de linii.
Dalta. Este o unealtă de oţel, care poate avea mâner de lemn, întrebuinţată în sculptură
pentru cioplire, tăiere, scobire, crestare etc. 
 Instrumente utilizabile de către:
Preşcolari:...................................................................................................................................
............................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................
........................................................................................................................................

Şcolari:........................................................................................................................................
............................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................
....................................................................................................................................
Exemple de tehnici folosibile în studiul artelor plastice

1. Dactilopictură (degete, palme, tălpi);

2. Batik (pictura cu ceară (ouă încondeiate, globuri decorate, textile);
3. Dripping (Stropiri cu sprayuri colorate, periuţa de dinţi, etc. ) pe suprafeţe umede sau
uscate;
4. Decolorări (pic, clor) pe suprafeţe acoperite cu cerneală de diferite culori;
5. Amprentări cu diverse tipuri de materiale: 
- Naturale (felii lămâie, jumate măr, frunze, cartofi, morcovi, etc.)
- Artificiale (capace, perdea, tifon, burete, hârtie mototolită, radieră, sfoară etc.)
6. Forme spontane cu interpretări ulterioare obţinute prin: prin suflare prin pai, tub pix pe
suprafeţe umede şi uscate, scurgere, imprimare, etc.;
6. Imprimări simetrice (cu sfoara, fluturaşul) cu interpretări ulterioare;
6. Colaje şi decolaje: hârtie, materiale textile, frunze, fire de iarbă, materiale artificiale,
naturale (seminţe, pene, zahăr, mălai, nisip, resturi creioane);
6. Solarizare (amplasarea de forme diverse pe o spurafață colorată și supusă efectului de
decolorare sub razele soarelui);
6. Studii în creion (B2-B7) după structuri naturale (păpădii cu puf, frunze, rădăcini, copaci
desfrunziţi, etc.);
6. Taşimanie sau Frotaj (după monede, coajă copaci, materiale textile rare, frunze, etc.);
6. Pictură pe diferite suporturi: sticlă (Proiect vitraliu, icoane), lemn, piatră;
6. Bodypainting (faţă, mâini, degete)
6. Modelaj în: lut, plastelină, aluat, pastă din hârtie, zăpadă;
6. Experimente plastice:  - pentru obţinerea culorilor binare (pahare cu lichide colorate),
 pentru obţinerea fâşiei spectrului cromatic (ROGVAIV),
 interdisciplinare, 
 prin asocieri cromatice cu muzică, zgomote, forme, fenomene ale naturii, diverse
manifestări umane, 
 realizarea de hârtie manuală etc.
6. Structuri liniare obţinute prin împăturiri de foi umede proaspăt colorate; 
6. Tehnici grafice: monotipia, cologravură, linogravură, sgrafitti;
6. Suprapuneri de materiale diverse peste culoare: sare, folii din plastic, etc.; 
 6. Jocuri plastice diverse cu rol de stimulare a creativităţii.

Tehnici abordabile de către:

Preşcolari:....................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
.............................

Şcolari:.........................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
.............................