Învăţământul şcolar, ciclul I-IV

Prin Curriculum-ul actual se abordează o învăţare activă, realizată prin exerciţii variate, în
care cunoştinţele sunt înlănţuite logic; activităţile de învăţare sunt raţionalizate în funcţie de
obiectivele cadru şi de obiectivele de referinţă, sunt adaptate la posibilităţile de adaptare ale elevilor
şi au un predominant caracter intuitiv şi formativ.
Practica didactică a arătat că trebuie urmărită dobândirea de către elevi a unor aspecte
esenţiale ale cunoaşterii plastice.
Obiectivul general în ciclul primar al orelor de educaţie plastică, urmăreşte două aspecte
principale:
a. dezvoltarea gândirii artistico-plastice;
b. dezvoltarea sensibilităţii, gustului artistic şi estetic.

          Obiectivele cadru ale educaţiei plastice cuprinse în ciclul primar I-IV în Curriculum-ul
Naţional sunt:
 cunoaşterea şi utilizarea materialelor, a instrumentelor de lucru şi a unor tehnici specifice
artelor plastice;
 recunoaşterea tipurilor de culori şi a nonculorilor în natură, în imagini şi pe paletă precum
şi obţinerea amestecurilor cromatice;
 cunoaşterea şi utilizarea elementelor de limbaj plastic;
 realizarea unor compoziţii libere şi după model.

În vederea realizării obiectivelor, este important ca educatorul şi învăţătorul să aibă în atenţie

că valoarea activităţii sale didactice la această disciplină de învăţământ este strâns legată de
cunoaşterea specificului activităţii plastice la nivelul grupelor de vârstă preşcolară şi a claselor I-IV.
În acest sens, cadrul didactic trebuie să cunoască particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor
pentru a-şi putea stabili strategiile didactice la fiecare temă plastică.
În primele clase elevii învaţă „abc”-ul plasticii, însă nu toţi vor ajunge plasticieni, deoarece
este nevoie de talent şi muncă asiduă.
Educaţia estetică vizuală la vârsta achiziţiilor vitale şi în ciclul de dezvoltare ia des înfăţişarea
jocului ca modalitate principală de prezentare a problemelor gramaticale şi de tehnică. Aceste
probleme însă încep să fie exersate sistematic. Încep şi primele încercări compoziţionale. 
Progresul educaţiei artistico – plastice trebuie înţeles ca o activitate dirijată, continuă,
sistematică, începută de timpuriu şi realizată prin concursul mai multor factori: şcoală, familie,
cercuri în şcoală, galerii de artă, muzee, etc.
Bazele educaţiei plastice se construiesc însă din grădiniţă, iar succesul educativ al acesteia
fiind condiţionat de competenţa şi entuziasmul educatorului, de respectarea conţinutului programei
şcolare, de baza materială existentă, de numărul de ore acordat. Dar oricât de cuprinzătoare şi de
ştiinţific întocmite vor fi programele, manualele, acestea vor rămâne doar “instrumente moarte”
dacă în practica zilnică a orei de educaţie plastică aceste conţinuturi nu sunt însuşite şi folosite în
realizarea lucrărilor plastice cu elevii, pentru care efortul educatorului, talentul său pedagogic,
priceperea şi dibăcia sa trebuie puse şi direcţionate în acest scop.
  Actuala programă propune obiectivele de referinţă, însă exemplele de activităţi de învăţare nu
sunt restrictive ci orientative. Fiecare învăţător poate opta şi pentru alte forme de activitate.
Important este ca să fie înţeleasă terminologia, limbajul specific artelor plastice, să li se formeze
elevilor deprinderi de a folosi tehnici variate de lucru şi mai ales să fie activi în exprimare plastică.
  Reconsiderarea unor metode tradiţionale de predare a educaţiei plastice, a activităţilor artistico-
plastice, axate pe memorarea mecanică a imaginilor, pe redarea fotografică, pe „reproducerea” după
modele şi planşe oferite de educator-învăţător, a impus cerinţa modernizării şi înnoirii concepţiei
privind mijloacele, formele şi modalităţile de „re-transcriere” a lumii obiective, a naturii, cu
implicaţii şi în evaluarea muncii pedagogului care face această muncă. Leonardo da Vinci
recomanda: „să nu se copieze natura, ci să se lucreze în spiritul ei.”.
 Totodată acest nou mod de a privi lucrurile, de a aborda educaţia artistico-plastică, a permis
accesul larg al tuturor copiilor la o egală educaţie nu numai doar rezervată celor aşa-zişi „dotaţi” şi
„talentaţi”, au permis o dezvoltare personalizată a gândirii plastice, a sensibilităţii necesare intr-o
lume din  ce în ce mai greu de impresionat.
Educatorul de artă, indiferent că este educator. profesor, învăţător, sau  institutor, are menirea să
relaţioneze şi să-i consilieze pe micii creatori în probleme legate de domeniul artistic. El este  dator
să pună la dispoziţia elevilor cunoştinţele acumulate şi să le trezească interesul pentru jocul plastic.
Elevii mici nu trebuie neapărat să-şi însuşească noţiunile teoretice abstracte specifice domeniului, ci
importantă este încercarea lor de a-şi exprima plastic personalitatea, ideile proprii, viziunea despre
mediul în care trăiesc. Mijloacele plastice devin pentru copil unelte de creaţie a spaţiului propriu,
real sau imaginar. În creaţia artistică nu există reţete, ci o permanentă căutare a personalităţii
individului. În acest sens cadrul didactic îl va îndruma, îl va stimula pe copil să observe
transformările culorilor, ale formelor, îl va ajuta să-şi dezvolte abilităţi de mânuire a diferitelor
instrumente în cadrul orelor de educaţie plastică.
Educaţia artistico-plastică nu poate fi redusă la învăţare, de tip informativ, ci trebuie să aspire la
formarea multilaterală a personalităţii prin artă şi prin frumosul social şi natural.
Aptitudinile de creaţie le sunt dezvoltate elevilor prin stimularea activităţii creatoare prin
„exerciţiul” zilnic, nu numai la ora de educaţie plastică ci şi prin participarea la cercuri de profil din
şcoală, condus de un cadru de specialitate sau în afara acesteia, la Palatul Copiilor şi Şcoala
Populară de Artă.
Progresele, totuşi, sunt realizabile numai printr-o îndrumare atentă, specifică, prin aprecierea
obiectivă de către cei în drept a produselor artistice, asigurându-se astfel progresul scontat şi firesc.
Procesul educaţiei artistico-plastice trebuie, prin urmare, înţeles ca o activitate dirijată, continuă,
sistematică, începută de timpuriu şi realizată prin concursul tuturor factorilor (şcoală, cerc în şcoală,
familie, muzee şi alte instituţii cu implicaţii educaţionale plastice).
Educaţia artistico-plastică trebuie să fie, în acest fel, generalizată, în sensul devenirii ei spre a fi
efectivă, permanentă, succesul educativ al acesteia fiind condiţionat în şcoală, şi nu numai, de
competenţa şi entuziasmul educatorului, de sistematizarea conţinutului programei şcolare, de baza
materială existentă, de numărul de ore acordat. Şcoala,  fiind principalul izvor, dar şi cadrul de
realizare al acestor deziderate pentru a cărei perfecţionare în acest scop (perfecţionarea manualelor
şcolare, a metodicilor, a programelor etc.) trebuie să fie o acţiune permanentă, din care toţi
educatorii, să aibă posibilitatea de a-şi însuşi metodologiile de lucru dar şi a le îmbogăţi mereu
conţinuturile.
Dar, oricât de cuprinzătoare şi de ştinţific întocmite vor fi programele, manualele, acestea vor
rămâne doar „instrumente moarte” dacă în practica zilnică a orelor dedicate artelor plastice aceste
conţinuturi nu sunt însuşite şi folosite în realizarea lucrărilor practice cu elevii, pentru care efortul
educatorului, talentul său pedagogic, priceperea şi dibăcia sa trebuie puse şi direcţionate în acest
scop.
Înţelegerea corectă, adecvată, profundă a acestor obiective ale programei, de către cadrul
didactict, permit şi asigură un conţinut bogat procesului educativ, fapt ce se resfrânge benefic
asupra elevului, asupra evoluţiei sale. Aceste obiective trebuie să stea mereu în atenţia educatorului,
indiferent de micile sau marile greutăţi întâmpinate pentreu că prin neîndeplinirea unor sau altora
din secvenţele acestora creează pete albe pe calea cunoaşterii, se produc discontinuităţi în procesul
de însuşire al disciplinei educaţie plastică cu imprevizibile consecinţe.
Totodată, programa la disciplina educaţie plastică este strâns legată de metodologia acesteia, de
metodica specifică utilizată, care metodică oferă cele mai eficiente căi de însuşire a conţinutului
programei de către elevi, de realizare a unor lucrări plastice cu un grad înalt de expresivitate şi un
bogat conţinut ideatic. În acest sens metodicile axate pe predarea desenului, picturii şi modelajului
reprezinta un preţios material de orientare şi înţelegere a problemelor din programa şcolară, atât din
punct de vedere al conţinutului temei plastice (de morfologie şi limbaj plastic) cât şi acela al
subiectelor enunţate pe temeiul cărora se aplică cele însuşite din tema pastică.
Astfel, în acţiunea de obiectivare a conţinutului programei şcolare în clasele I-IV trebuie ţinute
cont de conţinutul acestei metodici care jalonează în mod clar şi obiectiv trei căi de urmat şi anume:
1. familiarizarea elevilor cu gramatica unor elemente de limbaj
2. iniţierea lor în problemele actelui de creaţie
3. contactul cu frumuseţile mediului înconjurător (natura, design-ul urban, arta populară) prin
care:
 elevii să gândească creativ şi să se exprime plastic prin linii şi culori, îmbogăţindu-
şi vocabularul plastic;
 să fie deschişi spre descifrarea şi înţelegerea unor opere de artă potrivit viziunii
plastice contemporane;
 să poată organiza în diferite modalităţi un spaţiu plastic unitar şi expresiv;
 să cunoască şi să preţuiască bogăţia şi frumuseţea artei populare româneşti;
 să-şi dezvolte capacitatea de a se emoţiona şi de a aprecia diferite aspecte estetice
ale realităţii înconjurătoare;
 să aprecieze obiecte de autentică valoare artistică şi să combată kitsch-ul, 
dovedind sensibilitate şi gust artistic, contribuind la ameliorarea mediului ambiant din
punct de vedere artistic;
 să fie receptivi la creaţiile româneşti şi universale.

Obiectivele conţinute de programă stabilesc, ţinând cont de gradul de înţelegere a fiecărei

vârste a copilului,  căile de urmat în atingerea scopului general urmărit: o autentică educaţie
estetică. Conţinutul programei vine în acest sens să orienteze şi mai profund munca educatorului,
fără ca acesta să constrângă în stabilirea aplicaţiilor şi a numărului de ore afectat fiecărei probleme,
acestea fiind repartizate de educator pe perioada unui an. Programa prevede atât teme plastice care
se pot aborda în cadrul orelor dedicate educaţiei plastice prin exerciţii-joc, cât şi subiecte impuse
sau sugerate de educator, alese de elev, prin care aceştia aplică problemele şi noţiunile de limbaj
plastic. 
Prin exerciţii tip joc, educatorul poate explica copiilor scopul urmărit în fiecare problemă
plastică stabilind unele reguli de învăţare a acestora, sugerându-se in acelaşi timp căi şi soluţii de
urmat pentru înţelegere, în ajutor putându-se apela la demonstraţii de lucru, prezentarea unor lucrări
mai vechi realizate pe problema propusă, reproduceri după unele opere de artă. Exemplele pot fi un
sprijin în acţiunea de cunoaştere a unor tehnici şi în descoperirea de noi expresivităţi, sau
semnificaţii ale ideilor, sentimentelor, stărilor emotive exprimate de aceste lucrări, însă nu trebuie
făcut exces în exemplificare deoarece se ştie că orice copil are tendinţa de a imita . În acest fel
cerinţele educatorului adresate elevilor de a realiza singuri compoziţia pe baza unui anumit subiect
dat sau ales de ei poate fi satisfăcută numai după însuşirea, prin diferite exerciţii, a tehnicilor de
lucru. Atât problemele legate de gramatică plastică, de tehnică cât şi tema plastică (compoziţia,
subiectul dat sau ales ) vor constitui un tot unitar. 
În prezentarea temei plastice generale se are în vedere gradul de înţelegere şi de cunoştinţe al
copiilor, ţinând cont de faptul că la vîrstele mici noţiunile se învaţă mai uşor prin joc, povestire sau
alte activităţi neconvenţionale. Subiectele alese de elev sau sugerate de învăţător, potrivite cu
problemele tehnice de lucru sau de expresie plastică, vor fi inspirate din activităţi cunoscute şi
îndrăgite de copii, ce le pot dezvolta pe suportul plastic, şi care se pot executa atât in clasă cât şi în
aer liber.
Pentru aceasta educatorul sau învăţătorul are obligaţia de a crea un climat adecvat, tip atelier
de artă, în clasa sau la locul de muncă, favorabil unei activităţi de creaţie independente, stimulativ,
trezindu-le interesul şi declanşând stări afective, emoţionale specifice desfăşurării exprimărilor
plastice. 
Indiferent de aplicaţiile la temele plastice ce se propun, orele de educaţie plastică se
structurează în felul următor:
 pregătirea şi organizarea locului de muncă, a materialelor şi instrumentelor, poziţionarea
corectă pentru lucru;
 prezentarea într-o formulare clară şi limpede a problemelor de limbaj şi tehnologie pentru
clarificarea verbală , prin imagini (după reproduceri din albume, diapozitive, lucrări mai vechi a
elevilor) sau prin demonstrare practică a aplicaţiei ce urmează a fi cuprinsă în exerciţiul sau
compoziţia respectivă;
 activitatea practică propriu-zisă, cu etapele de lucru necesare, specifice fiecărui gen
plastic abordat (exemplu: intr-un fel va fi structurată lecţia de desen-pictură, şi altfel cea de
modelaj, de colaj sau ţesut-cusut);
 analiza şi aprecierea lucrărilor care se poate face prin comparare pe grupe de elevi sau cu
toţi elevii, la care se pot antrena si elevii capabili ulterior să poată face singuri asemenea „citiri”
de imagini în expoziţiile ce le vor vizita.

Lecţiile de educaţie plastică pentru ciclul preşcolar şi primar sunt concepute în formă şi
conţinut cu o creştere gradată, asimilarea de cunoştinţe şi noţiuni de limbaj plastic făcându-se de
către elevi din aproape în aproape, prin teme şi subiecte, care trebuie să fie pe măsura posibilităţilor
lor de exprimare.