II. 2.

Particularităţile şi evoluţia desenului la copii

Imaginile plastice create de către copii sunt cele mai eficiente mijloace pentru înţelegerea şi
cunoaşterea psihologiei copilului. Desenul este cel mai propriu interpret al felului cum văd şi înţeleg ei
lumea. Prin culori alcătuiri liniare şi cromatice ei ne arată ce îi impresionează, ce le reţine atenţia, ne
dezvăluie interesele şi năzuinţele lor.
Lumea copilului este o lume a jocului, în acelaşi timp este o lume misterioasă şi fabuloasă. Prin
tratarea sub formă de joc imaginile plastice devin sincere , spontane şi afective. Prin manifestările
plastice se descoperă structura spirituală, intelectuală şi sentimentală a copilului. Jocul copilului se
caracterizează prin varietate, continuitate şi ritm. O activitate care cucereşte interesul copilului durează
mai multă vreme pâna când el ajunge la saturaţie. Copilul trece apoi la alte activităţi revenind ulterior
la prima indeletnicire de care se plictisise. O acţiune este repetată continuu (mişcarea mâinilor, a
picioarelor imprimându-le un ritm) şi uneori executată în paralel cu pictarea unei suprafeţe, recitarea
unei poezii sau fredonarea unei melodii. Tendinţa de imitaţie a copiilor se dezvoltă şi se îmbogăţeşte
prin simplul său joc. Desenul devine un joc din momentul în care această activitate este făcută din
plăcere şi nu forţat. Manifestările plastice ale copiilor se dezvoltă dinspre lumea proprie lor înspre
lumea exterioară. 

2.1 Fazele desenului la copii

G.Luquet este unul dintre cercetătorii care s-au ocupat de studierea desenului la copii. El a ajuns
la următoarea clasificare în ceea ce priveşte evoluţia desenului la copii :
Faza mâzgâlelilor (2-3 ani) (realismul întîmplător)- este o perioadă a desenului involuntar.
Copilul trasează linii fără a avea conştiinţa că el ar putea reprezenta ceva cunoscut; repetă aceeaşi
mişcare: sus-jos, dreapta- stânga (aceste mişcări poartă denumirea de joc motric) apoi începe să facă
rotocoale pe toată suprafaţa . După un timp copilul constată că liniile trase de el au o oarecare
asemănare cu unele obiecte din jurul său. Această trecere nu se face brusc. El descrie verbal ceea ce ar
vrea să reprezinte grafic. De la realismul întîmplător se trece la realismul voit. Este un salt calitativ.
Pornind de la acest moment capital în exprimare plastică fazele următoare nu se deosebesc între ele
decît prin modul mai mult sau mai puţin realist de redare a imaginii.
Faza realismului voit (3-4ani) – Copilul nu reuşeşte să sistematizeze diferite detalii într-un
asamblu coerent. El începe prin a da nume acelei îngrămădir de linii care vizual nu justifică prin nimic
denumiri de om, cal, copac, etc. În timp ce trasează aceste linii lipsite de sens figurative, copilul
povesteşte toată legenda desenului indiferent dacă are sau nu auditoriu. El comunică verbal ceea ce ar
dori să înfăţişeze sau ceea ce îşi închipuie că reprezintă acel amalgam de linii. Încetul cu încetul liniile
încep să reprezinte câte ceva foarte vag. Omul este un rotocol cu linii drept picioare. Copilul este încă
incapabil să sintetizeze ansamblul şi desenează fiecare parte separate. Este o fază a enumerării.
Faza realismului logic-intelectual (4-5ani) – Este perioada desenului ideoplastic, cea mai
prolifică perioadă, este apogeul desenului infantil. Acum copilul urmăreşte în mod conştient să
reprezinte obiecte însă nu ceea ce poate el vedea ci aşa cum le ştie el că sunt. Acum i se ascut simţurile
I se dezvoltă atenţia şi capacitatea de discernământ. Desenează o casă văzutâ dinspre afară dar o
reprezintă ca şi cum ar fi transparentă, cu tot ce ştie el că se găseşte înăuntru. De asemenea copilul
reprezintă obiecte ce par a fi private succesiv din mai multe direcţii, suprimând unele părţi fără sens
pentru el. Astfel copilul înfăţişează părţile componente ale obiectelor într-o altă ordine decât aceea în
care se văd.
 Faza realismului vizual (9-10ani) – este faza apariţiei desenului fizioplastic prin care copilul se
supune mai mult sau mai puţin perspectivei vizuale. Copilul atinge perioada adultă. Prin îndrumare şi
cultură vizuală se stabileşte diferenţa între indivizi. Unii adulţi vor rămâne toată viaţa la stadiul
desenului de la 10-12 ani.
Imaginile grafice identice ca formă folosite de către copii la un moment dat pentru a reprezenta
diferite obiecte ţin de o elaborare mentală, sunt urmarea  unui proces psihic complicat cu caracter
selectiv şi interpretativ. Acea imagine tip este ideea generală pe care o are copilul despre o anumită
categorie de obiecte. Ele reprezintă ceea ce gândeşteel despre obiect sau personane redate şi nu ceea ce
vede el la un obiect sau persoană. Acestea sunt realităţi ce se strucurează în mintea copilului după
modele interne.

2.2 Modelul intern

Este ceea ce copii reproduc din memorie chiar atunci când li se cere să deseneze un obiect pe
care îl au în faţa ochilor. Acest model intern nu este caracteristic doar vârstei fragede ci se întâlneşte
într-o formă mai mult sau mai puţin atenuată şi la copii mai mari iar într-o formă mascată apare la
artiştii plastici consacraţi. Modelul intern contribuie la imprimarea stilului personal în opera artiştilor.
(Exemple : figura umană la Modigliani, El Greco, Michelangelo, Picasso etc.)
La copii mici modelele interne sunt asemănătoare, aparent schematice şi stereotipe. În cazul
artiştilor acesta este foarte expresiv, diferenţiat, complex, uneori de o mare mobilitate transformatoare.

2.3 Perspectiva afectivă

Copii în desenele lor aplică involuntar perspective afectivă. Aceasta reprezintă importanţa dată
de către copii anumitor elemente componente într-un desen. Un obiect care îl interesează capătă
proporţii exagerate în imaginea grafică chiar dacă în realitate el este minuscule. Este vorba şi despre
un alfabet plastic al copilului. Unele elemente sunt introduse mai repede în desen altele mai tîrziu - în
funcţie de interesele copilului în acel moment. Dezvoltarea psihică a copiilor are un ritm foarte variat
şi se oglindeşte în creaţiile lor. Atunci când copilul nu găseşte în alfabetul său grafic suficiente
mijloace de exprimare apelează şi la limbaj completându-şi desenul verbal. Interpretările date
desenului nu rămân întotdeauna aceleaşi. Cu timpul se creează alte şi alte idei. Uneori desenul este
interpretat diferit în faza realizării şi în alt mod în faza chestionării.
Desenul copiilor este narativ. Reprezentările grafice infantile sunt sincere, sunt făcute în primul
rand pentru el şi apoi oferit altora dacă i se cere. Desenul povesteşte despre obiecte dar fără forma lor
reală. Copilul traduce forma reală, o reprezintă conform minţii sale, conform modelului său intern este
un realism intelectual în timp ce realismul adulţilor este un realism vizual.
Pentru un copil un desen nu este un tablou ci o exprimare prin linii a esenţei sale. El redă prin
desen ceea ce simte, exprimă liniar  detalii care uneori nici nu există în realitate. Prin intermediul
desenului copilul povesteşte întâmplări trăite sau închipuite. Aceste naraţiuni grafice adesea se succed
în scene ca şi momentele povestirii. Animalele iau înfăţişare de om, leul este doar o mare coamă cu
ochi, iezii devin copilaşi, copacul capătă mâini şi picioare, etc. Cu timpul modelele interne se
perfecţionează îmbogăţindu-se şi latura grafică cu noi imagini expresive. În jurul vârstei de 6-7 ani
începe diferenţierea intereselor dintre fete şi băieţi. Fetiţele manifestă interes pentru modă şi podoabe
iar băieţii se îndreaptă spre tehnică.Automatismul de la această vârstă nu are încă caracter sclerozat,
imaginile sunt mai variate, pericolul apare mai târziu în perioada realismului vizual.
Toţi copii însă sunt atraşi de culoare din chiar prima perioadă a copilăriei. Însă înainte de a da
unor obiecte desenate culoarea dorită copii se joacă cu culorile fără a urmări finalizarea conform
realităţii. Ei se bucură alăturând culori doar pentru plăcerea ochiului. Culorile au rol pur decorativ.
Uneori aceeaşi culoare este întinsă pe toată suprafaţa foii până intervine saturaţia de acea culoare.
Preşcolarii creează imagini plastice cu o mai mare uşurinţă comparativ cu elevii claselor V-VIII.
Aceştia din urmă se inhibă din cauza apariţiei spiritului autocritic, a aprecierilor colegilor, a
profesorilor sau a părinţilor. În şcoală nu trebuie stopată creativitatea punându-se accent pe forma
grafică, pe asemănarea cu realul din jur. Acestea sunt cauzele care stau la baza specializărilor unor
copii în desenarea de vapoare, maşini, roboţi, păpuşele Barby, iepuraşi, etc. Aceşti specialişti vor
impresiona la prima vedere cu lucrările lor însă sfera lor imagistică este restrânsă. Se ajunge la o
imobilitate intelectuală şi la o idealizare plastică în dauna exprimării creative personale.Aceşti copii îşi
formează imagini stereotipe asemănătoare într-un fel modelului intern însă aceste imagini tip îl pot
scleroza pe copil împedicându-i creativitatea şi fantezia. 
La unii copii trecerea de la realismul intelectual la cel vizual se face mai greu, la alţii mai
devreme, aceasta depinzând şi de evoluţia psihică a copilului. Psihologii se folosesc de desenul
copiilor în scopul descoperirii liniei de dezvoltare intelectuală.
 Odată cu intrarea în şcoală se simte influenţa educativă. Valoarea unui desen nu trebuie judecată
după dexteritatea motrică, aceasta poate ajuta însă nu e o condiţie esenţială. Trebuie căutată şi
stimulată sfera imagistică. 
În jurul vârstei de 9-11 ani copilul încetează să mai fie spontan ruşinându-se cu ceea ce a creat
până la această vârstă. Această schimbare provine din conştientizarea faptului că modelul intern nu
mai corespunde realităţii, copilul devine propriul său critic. El ar dori ca desenul să corespundă în
totalitate naturii înconjurătoare lucru ce li se pare greu de realizat. În acest moment intervine
stagnarea, criza în desen. Astfel exprimarea plastică începe să nu-l mai preocupe iar atunci când sunt
solicitaţi să picteze el refuză sau copie, imită alte lucrări. O mare greşeală aparţine şi de
comportamentul adulţilor- părinţi sau învăţători - care intervin practic desenând ei unele amănunte
dintr-o lucrare  Urmarea este inevitabilă apar lucrări nereuşite, inexpresive, false şi de aici criza în
exprimarea plastică a copilului. Odată cu încheierea exprimării libere a copilului dispare şi interesul
pentru manifestarea sa prin tehnici artistice iar în clasele mari se va limita doar la deprinderi de
desenare fără a avea însă şi expresivitate.
Există unele propuneri pentru ieşirea din criza exprimării prin arta plastică:
1. specificul lecţiilor dedicate educaţiei plastice să corespundă vârstei copiilor;
2. conţinutul lecţiilor să fie adaptat particularităţilor individuale pentru a se evita
neîncrederea în forţele propri;
3. înlăturarea factorilor perturbatori şi a lipsei de interes;
4. organizarea orelor dedicate activităţilor plastice astfel încât să aibă caracter creator
( interdisciplinaritatea este o soluţie dovedită);
5. materialele de studiu să fie multiple, interpretative pentru a stimula creativitatea;
6. materialele şi tehnicile prezentate să prezinte interes;
7. insistarea pe finalizarea creaţiei plastice.
Orele dedicate educaţiei plastice nu trebuie să fie monotone, educatorii şi învăţătorii trebuie să
stimuleze originalitatea şi creativitatea copiilor, să înlăture plictiseala care ar duce la distrugerea
personalităţii copiilor. Educatorii de artă pot propune ca transformările naturii, structurile naturale  să
stea la baza creării de forme plastice expresive.
 Până la 10 ani copii desenează dinspre interior către exterior. Apoi exteriorul devine generator
de idei. Desenul copiilor îşi are ciclul său de dezvoltare care în linii mari se termină odată cu
pubertatea. De la această vârstă educatorului de artă îi revine o grea sarcină : de a pune în valoare
adevăratele talente.
   O problemă foarte importantă este aceea de a deosebi aptitudinile reale artistice faţă de falsele
aptitudini. În acest sens se pot consulta chiar plasticienii profesionişti care pot îndruma talentaţii spre
cursuri specializate de artă.