Sunteți pe pagina 1din 5

INTRODUCERE

Educaţia estetică, ca o componentă a educaţiei generale vizează


educaţia pentru şi prin frumos. Întrucât esteticul se realizează printr-un şir de
categorii estetice (sublimul, frumosul, tragicul, comicul, etc.), educaţia estetică
devine o pregătire pentru şi prin aceste valori. Educaţia estetică este un proces
pedagogic complex prin care se urmăreşte dezvoltarea simţului pentru frumos,
receptivitatea acestuia, aşa numitul “gust estetic” sau capacitatea de a deosebi
adevărata frumuseţe de falsa frumuseţe, judecata estetică, emoţia estetică şi
dispoziţia de integrare creatoare a frumosului în viaţa cotidiană.
Astfel, educaţia artistică devine un proces complex de iniţiere şi
formare în vederea înţelegerii creatoare a artelor şi de influenţă a artei asupra
formării conştiinţei umane. Educaţia artistică în şcolală presupune, în primul
rând, o sensibilizare estetică a celor educaţi şi conducerea lor spre înţelegerea,
aprecierea şi asimilarea creatoare a artelor şi a teoriilor despre artă printr-un
proces continuu şi sistematic. Acest proces determină şi o valorificare a
potenţialului formativ al valorilor materiale şi spirituale ale societăţii.
Posibilitatea înrâuririi spiritului prin artă fiind asigurată de faptul că emoţia
estetică constituie o angajare integrală a personalităţii ca răspuns la sistemul de
valori existent în opera percepută. Finalitatea educaţiei artistice devenind o
formare a priceperilor (capacităţilor) de receptare, de integrare şi de creaţie a
structurilor expresive autentice.
Educaţia artistico-plastică, în învăţământul preuniversitar, se prezintă
ca un mijloc de realizare a unui echilibru între pregătirea cultural-ştiinţifică şi
cea litarar-artistică. Complementaritatea acestor laturi pledează pentru
dezvoltarea educaţiei artistice, pentru ridicarea ei permanentă la nivelul
cerinţelor actuale. Departe de a-şi fi pierdut semnificaţia şi importanţa, în
condiţiile actuale, în special cele ale progresului tehnic, educaţia artistică este
imperios necesară şi îşi sporeşte importanţa necontenit.
Necesităţiile materiale şi spirituale ale omului contemporan, ancorate
pe fondul diversităţiilor sporite pe care contextul social le oferă individului în
vederea satisfacerii acestora, lărgesc totodată debitul consumului producţiei
spirituale şi ridică într-o însemnată măsură nivelul exigenţelor individuale faţă
de oferta socială. Astfel, personalitatea omului contemporan este proiectată într-
un spaţiu multidimensional, prin care se acoperă pluralitatea domeniilor de
manifestare creatoare ale spiritului uman. Virtuţiile educative ale artei rezultă şi
din utilizarea acesteia ca mijloc de educaţie pentru a deveni unul din scopurile
majore ale acestui proces.
Valoarea artistică, luată în ansamblul ei, presupune o puternică forţă
integratoare în societatea modernă, iar alfabetizarea vizuală, în sensul educaţiei
artistice, este condiţionată de factori social-politici, economici şi culturali; de
asemenea, este determinată de dezvoltarea tehnică şi ştiinţifică a societăţii, de
procedeele educaţionale de formare şi autoformare a indivizilor din societate. De
aceea, se continuă şi astăzi folosirea denumirilor: educaţie artistică (pentru cei
talentaţi, performeri sau elite), educaţie prin artă (ca o auxiliară a altor domenii
în virtutea valorilor morale, istorice, religioase, civice,), educaţie plastică ( din
greacă: “plassos” = a modela, după un model dar şi a modula). Dar, edificarea
acestui domeniu al educaţiei fiind nemijlocit legat, mai ales astăzi, de evoluţia
altor discipline şi a ştiinţelor care-i stau la bază şi-i determină conţinutul specific
(problematica de structură-limbaj, de complexitatea tehnologiei artistice, de
estetică, de istoria culturii şi a artelor plastice); de asemenea nu pot fi omise
determinaţiile practice ale procesului educativ: scopul, obiectivele, mijloacele,
modalităţile moderne cele mai eficiente de însuşire a limbajului vizual
(psihopedagogia artelor). Astfel, ceea ce se propune astăzi, ca termen general
valabil, este cel de educaţie vizuală – o expresie mai avansată, mai emancipată,
completă cu rol major în procesul de formare şi autoformare a factorului uman
pe tot parcursul evoluţiei sale social-culturale.
CONCLUZIE

Filosofi, sociologii şi esteticienii susţin cu fermitate că trăim în era


imaginii, observând că televiziunea, cinematografia, video-ul, computerele tind
să coexiste şi mai mult se întrevede o posibilă “înlocuire” a tipăriturilor. Dar,
comunicarea prin imagine nu este o noutate, ci ea există de când lumea : gestul,
mimica, focul aprin pe înălţimi, pana şefului de trib, idolii zămisliţi din diferite
materiale ş.a. transmiteau mesaje cu mult înaintea scrisului care, şi el la originea
lui era pictografic, desenând fiinţe şi lucruri.
De asemenea, artiştii din toate timpurile s-au străduit să reflecte
realitatea şi frumuseţiile din lumea înconjurătoare. Fără această comunicare
vizuală nu ar fi posibilă istoria faptelor şi a culturii, păstrarea memoriei omenirii
în documente, de la lespedea cu inscripţii până la modernele computere.
Imaginea este mai uşor de priceput chiar mai uşor decât cuvântul, ea este
vizibilă şi nu are nevoie de traduceri. De aceea, după pictură şi sculptură artele
decorative este salutat ca un limbaj universal.
Gândirea vizuală, cum a numit-o Paul Klee, este cea mai veche pe
scara evoluţiei umane. La copii, prima comunicare e prin imagine. Retina este
asaltată de culori şi forme pe care le înregistrează neraţional, global fără
profunzime. Atunci când copilul pune mâna pe ceva care lasă urme, se descarcă
de emoţii şi tensiuni mâzgălind tot ceea ce găseşte – hârtie, perţi, cărţi, asfalt.
Implicarea pasionată, cu toată ardoarea, în desenele copiilor, duce la
realizări neaşteptate, deseori invidiate de artişti. Geniul e copilăria regăsită,
spunea Charles Baudelaire. Toţi copii desenează şi colorează şi mai târziu mulţi
dintre ei continuă să se exprime prin structuri artistico-plastice sau se dedică
comunicării prin imagine – atât de mult dezvoltată în zilele noastre. sensibil la
ritmuri şi tonuri inefabile, a reuşit să-şi păstreze o candoare de copil, realizând
desene, gravuri şi picturi de un suprem rafinament.
Pentru mine, practica pedagogică a fost o experienţă nouă, interesantă
şi benefică.La sfarşitul peroadei de practică am reuşit să-mi descopăr o alta
latură a personalitaţii mele, m-a făcut să inţeleg cat de importantă este
comunicarea permanentă între profesor şi elev şi, în primul rand, mi+a aratat cat
de grea, dar in acelaşi timp cat de frumoasă şi plină de satisfacţii sufleteşti poate
fi meseria de dascăl.Este cu adevarat o experienţă deosebită să veyi cum din
mainile unor copii pot să iasă adevşrate opere de artă.Copiii lasă la o parte
canoanele şi legile, inhibiţiile şi barierele exprimării şi de aceea ei trebuie lăsaţi
să se exprime liber, spontan, deoarece doar astfel imaginaţia şi creativitatea lor
pot fi stimulate si valorificate la maxim.