CURS NR.

2 – Didactica educației fizice

1. Particularităţi ale dezvoltării morfo-funcţionale şi psihice ale

copiilor, la nivelul ciclului preşcolar
2. Particularităţi ale dezvoltării morfo-funcţionale şi psihice ale
copiilor, la nivelul ciclului primar
3. Motricitatea în perioada preşcolară (3-6/7 ani) şi la vârsta
şcolară mică (7-10/11 ani)

1.1. Particularităţi ale dezvoltării morfo-funcţionale şi psihice ale

copiilor, la nivelul ciclului preşcolar
Perioada preşcolarătăţii (3-6/7 ani) reprezintă „vârsta de aur a copilăriei”, fiind foarte
importantă prin achiziţiile psihocomportamentale fundamentale, care vor influenţa în mare
măsură, nivelul de adaptare şi integrare a copilului în stadiile următoare ale evoluţiei sale.
Această vârstă este considerată a fi o perioadă a descoperirii lumii înconjurătoare, în care se
conturează primele elemente ale conştiinţei de sine şi se realizează o serie de progrese în planul
socializării (Glava şi Glava, 2002).
Copilul se integrează tot mai activ în mediul social şi cultural din care face parte,
asimilând modele de viaţă şi experienţe. Solicitările complexe şi diversificate ale mediului
social, determină dezvoltarea personalităţii, a capacităţii de cunoaştere şi de comunicare.
Integrarea copilului în colectivitate devine o condiţie esenţială a stimulării şi
valorificării potenţialului de care acesta dispune. Astfel, grădiniţa devine un element-cheie al
dezvoltării copilului în această perioadă. El se descoperă din ce în ce mai mult pe sine, realizând
că nu este identic cu ceilalţi. Tot în această perioadă, copilul conştientizează că propriile acţiuni
produc anumite reacţii în mediul său, fiind vorba de o primă formă de responsabilitate.
Ca urmare a evoluţiei biologice, psihice şi sociale a copilului, s-au conturat trei
subperioade şi anume:

 perioada preşcolară mică (3-4 ani);

 perioada preşcolară mijlocie (4-5 ani);
 perioada preşcolară mare (5-6/7 ani).
Prezentăm în continuare – într-o manieră sintetică – o serie de caracteristici ale
dezvoltării copilului preşcolar, raportându-ne la două dimensiuni: anatomo-fiziologică,
psihică. Particularităţile motrice vor fi abordate ulterior, în cadrul subcapitolului care se
centrează pe dezvoltarea motricităţii la copilul preşcolar şi la cel de vârstă primară.

1
 a. Caracteristici anatomo-fiziologice
Sistemul muscular şi osos
Între 3–6/7 ani creşterea în înălţime a copilului se face de la aproximativ 92cm la 116cm
(creşterea medie anuală a taliei este de circa 6cm), iar creşterea în greutate este semnificativă,
de la aproximativ 14 kg la 22kg (aproximativ 2kg anual), ceea ce ne determină să afirmăm că
are loc o schimbare importantă în aspectul general al copilului.
Tot acum are loc schimbarea şi dezvoltarea structurii muşchilor (descreşte ponderea
ţesutului adipos), pielea devine mai elastică şi mai densă. Procesul de osificare se intensifică
(apar mugurii dentiţiei definitive şi se osifică oasele lungi ale sistemului osos), dar coloana
vertebrală este încă maleabilă (Şchiopu, Verza, 1997). Acum oasele capătă aceeaşi structură cu
cele ale adultului, fiind totuşi destul de elastice.
Datorită faptului că nu toate organele şi segmentele corpului se dezvoltă identic, copilul
are o înfăţişare uşor disproporţionată (de exemplu, între 3 şi 4 ani, capul este mai mare în raport
cu corpul, iar membrele mai scurte în raport cu toracele). La finalul perioadei, corpul copilului
devine mai subţire şi mai alungit. Toate aceste transformări se datorează schimbărilor care se
produc prin intensificarea funcţiei glandelor cu secreţie internă (hipofiza şi tiroida) şi prin
scăderea activităţii timusului şi a celorlalte glande (Badiu, Mereuţă, 1998).
Are loc, de asemenea, o schimbare şi dezvoltare a structurii muşchilor. Greutatea
muşchilor, raportată la greutatea corpului, reprezintă la preşcolari aproximativ 27%, în timp ce
la adult reprezintă 45% (Rus – coord., 2010, p. 15). Muşchii copiilor diferă de cei ai adultului
prin structura şi compoziţia lor, ei fiin mai bogaţi în apă şi mai săraci în substanţe proteice şi
minerale. La această vârstă se fortifică mai întâi muşchii mari, ai membrelor superioare şi
inferioare, în timp ce muşchii mici se dezvoltă mai lent. Acest aspect va determina o lipsă de
precizie la nivelul mişcărilor fine.
Sistemul nervos
Îndeplineşte funcţii complexe de control şi coordonare a tuturor organelor şi sistemelor.
El realizează unitatea dintre organism şi mediul înconjurător. În dezvoltarea creierului, se
realizează progrese importante; către vârsta de 6 ani, creierul ajunge la greutatea de 1300g, (Rus
– coord., 2010, p. 16).
De asemenea, tot în această perioadă, continuă dezvoltarea diferenţierilor fine în
antrenarea funcţională a structurilor scoarţei cerebrale, angajarea plastică a zonelor vorbirii şi a
dominaţiei asimetrice a uneia dintre cele două emisfere, fapt care determină caracterul de
dreptaci/stângaci/ambidextru al manualităţii copilului (Şchiopu, Verza, 1997, p. 124). Prin
intermediul mielinizării fibrelor nervoase, sistemul nervos îşi intensifică procesul de
maturizare.
Acum, sunt create condiţii pentru dezvoltarea funcţiilor de semnalizare ale scoarţei
cerebrale, pentru formarea rapidă a reflexelor condiţionate, pentru dezvoltarea celui de-al doilea
sistem de semnalizare şi de accentuare a rolului acestuia în reglarea conduitei preşcolarului
(Badiu, Mereuţă, 1998, p. 158).
Aparatul cardiovascular
La vârsta preşcolară, cordul păstrează ritmul de creştere a organismului. Până la 5-6 ani,
vasele cresc relativ mai intens decât cordul, ele având un lumen mai larg. Cordul, cu o
musculatură slab dezvoltată şi asele cu un lumen larg explică tensiunea arterială a copiilor
preşcolari (90-100mm Hg). Frecvenţa pulsului este de 110-100 bătăi/minut la preşcolarii mici

2
şi de 100-90 la preşcolarii mari (Dragomirescu, Kun, Bojin, 1979, p. 28). Ritmul bătăilor
cardiace este instabil, din cauza insuficientei dezvoltări a centrilor nervoşi.

Aparatul respirator
Căile respiratorii ale copiilor sunt mai înguste, fosele nazale mai strâmte, căptuşite cu o
mucoasă foarte fină şi foarte intens vascularizată, motiv pentru care, chiar şi cele mai mici
inflamaţii ale căilor respiratorii superioare, le tulbură respiraţia normală. Capacitatea vitală a
plămânilor creşte considerabil, mai ales în jurul vârstei de 6 ani. Plămânii preşcolarului au
alveolele mai mici, iar ţesutul conjunctiv este predominant. Musculatura cavităţii toracice este
insuficient dezvoltată; poziţia coastelor este încă apropiată de cea orizontală. Din această cauză
necesităţile de oxigen ale preşcolarului sunt mai mari (de 2-3 ori decât ale adultului) (Rus –
coord., 2010, p. 17).
Dezvoltarea insuficientă a musculaturii mici intercostale va determina ca respiraţia
copilului să fie superficială. La 3-5 ani, predomină tipul de respiraţie abdominală, iar la 5-6 ani
va începe tipul de respiraţie toracică.
Observaţii:
 O contribuţie importantă la îmbunătăţirea respiraţiei copiilor şi la formarea unei
respiraţii corecte o au: călirea organismului prin aer, exerciţiile fizice pentru
formarea deprinderii de a respira profund, care antrenează grupele mari de muşchi.
 Plecând de la particularităţile aparatului cardiovascular al preşcolarilor, vom
sublinia faptul că educatoarea trebuie să acorde o atenţie deosebită dozării
eforturilor lor.
 De asemenea, trebuie avută în vedere şi preocuparea permanentă a educatoarei
privind ţinuta copiilor, corectarea permanentă a poziţiei corpului, aspecte ce nu se
vor limita doar la aria activităţilor fizice.
 Pentru dezvoltarea scheletului şi a musculaturii, se vor avea în vedere o serie de
exerciţii pentru mobilitate.
 În selectarea exerciţiilor fizice şi a jocurilor de mişcare, se vor avea în vedere, în
primul rând, mişcările mai ample, accesibile copilului preşcolar, şi abia apoi,
mişcările scurte, care presupun mai multă precizie şi care antrenează musculatura
fină a mâinilor şi a degetelor.

b. Caracteristici psihice
Perioada preşcolară este caracterizată de o intensă dezvoltare psihică. Presiunea
structurilor socio-culturale şi absorbţia copilului în instituţiile educaţionale, îi solicită acestuia
toate posibilităţile sale de adaptare. Acest fapt va genera o mare varietate de conduite, acţiuni
şi comportamente.
Întreaga perioadă preşcolară este dominată de formarea personalităţii, a comunicării
verbale complexe, concomitent cu constituirea vieţii interioare, a miracolului jocului ca formă
preferată şi predominantă de activitate, dar în acelaşi timp formativă, fapt care facilitează
integrarea socială, prin care copilul începe să trăiască roluri şi statute sociale diferite, cu
conduite adaptate acestora (Rus – coord., 2010, p. 18).

3
 Perioada preşcolară mică se caracterizează printr-o creştere a intereselor, a aspiraţiilor
şi a aptitudinilor mărunte implicate în satisfacerea plăcerii de explorare a mediului. De la un
relativ echilibru, la vârsta de 3 ani, are loc o trecere spre o oarecare instabilitate, o oarecare
expansiune ce exprimă o mare decentrare de pe obiectele concrete şi manipularea lor pe
integrarea obiectelor în strategii mai largi de utilizare în care li se conferă funcţii simbolice
(Şchiopu, Verza, 1997, p. 128). Reacţiile emoţionale au un pronunţat caracter impulsiv-
exploziv.
În perioada preşcolară mijlocie, din punct de vedere psihologic, se intensifică
dezvoltarea limbajului.
Dezvoltarea explozivă a motricităţii la această vârstă determină creşterea autonomiei,
pe de o parte, dar şi o dezvoltare psihică superioară vârstei anterioare. Jocurile de mişcare, de
construcţie, desenul, modelarea sunt activităţi care stau la baza dezvoltării abilităţilor
intelectuale, cu alte cuvinte potenţează dezvoltarea cognitivă.
Copilul devine mai sensibil la semnificaţia evenimentelor, conduitele lui diversificându-
se şi nuanţându-se.
Raportându-ne la preşcolarul mare, putem sublinia faptul că acesta manifestă o mai
mare forţă, agilitate, inteligenţă, reticenţe în situaţii uşor penibile. Câmpul atenţiei este dominat
de o înţelegere mai profundă a situaţiilor.
Capacitatea de învăţare devine activă şi este dublată de interese de cunoaştere care
incorporează şi forme mai evoluate de simbolizare (Şchiopu, Verza, 1997, p. 130). De
asemenea, pecepţia se detaşează treptat de situaţiile concrete, operaţiile gândirii primesc noi
valenţe, creşte calitatea comunicării, iar limbajul exprimă mai bine, emoţiile, dorinţele şi
interesele. La 5-6 ani, emoţiile şi sentimentele de prietenie, integrarea socială sunt mai puternice
decât cele de dominare şi agresivitate. Astfel, relaţiile de ostilitate cedează locul celor de
cooperare, competiţie şi prietenie.
Copilul de 6-7 ani începe să resimtă o puternică atracţie spre şcoală, ceea ce
demonstrează o maturizare din punct de vedere psihic.

2. Particularităţi ale dezvoltării morfo-funcţionale şi psihice ale copiilor,

la nivelul ciclului primar
Această perioadă este apreciată de unii autori ca reprezentând sfârşitul copilăriei şi un
început primar al pubertăţii. Problematica acestei etape vizează adaptarea şcolară şi de
învăţare.
Astfel, învăţarea devine tipul fundamental de activitate, solicitând intens elevul şi
determinând dezvoltarea unor capacităţi şi strategii de învăţare. În paralel cu acest proces,
copilul achiziţionează şi o serie de deprinderi foarte importante.
În evoluţia sa biologică, organismul copilului şi psihicul său, trece prin anumite etape
de dezvoltare. Ideea de etapă de dezvoltare este justificată şi explicată de structurile şi funcţiile
specifice, care dau organismului un anumit profil, ce trebuie avut în vedere în desfăşurarea
activităţii instructiv–educative.

4
 Cunoaşterea legilor de dezvoltare a copiilor are o importanţă deosebită în cadrul
educaţiei fizice, deoarece solicitările asupra organismului sunt deosebit de variate. Succesul
activităţilor educative în general, deci şi al educaţiei fizice, este condiţionat de cunoaşterea
legilor de dezvoltare a copilului.
Dezvoltarea fizică a copiilor nu se desfăşoară într-un ritm uniform, ci cu o alternanţă a
perioadelor lente cu cele rapide, având durate relative, în funcţie de vârstă şi de particularităţile
individuale ale fiecărui elev.

a. Particularităţi morfo-funcţionale
Din punct de vedere somatic, la vârsta de 6-8 ani, copilul poate creşte cu 3-5cm în
înălţime şi cu 2-3kg în greutate, într-un interval de câteva luni. Procesul dezvoltării nu se
desfăşoară în linie dreaptă, uniformă, ci se constată un ritm mai rapid (caracteristic perioadelor
de salt calitativ), ce nu este egal cu ritmul de dezvoltare al unor organe, aparate ale corpului.
Până la 10-11 ani, diferenţele de talie şi greutate între fete şi băieţi sunt nesemnificative.
Aparatul locomotor
Între 6-7 ani are loc o încetinire a procesului de creştere, care ulterior se va intensifica
uşor. Dentiţia provizorie începe să fie înlocuită cu dentiţia permanentă (apar primii molari).
Acest proces de dezvoltare a dentiţiei permanente este însoţit de osificarea mai intensă la nivelul
toracelui, claviculei şi coloanei vertebrale. La 7 ani are loc osificarea bazinului.
Către vârsta de 6-7 ani, oasele copilului capată aceeaşi structură cu oasele adultului, dar
sărurile de calciu şi de fosfor se găsesc în cantitate mică. Substanţele organice sunt dominante.
Datorită acestei compoziţii, precum şi a prezenţei ţesutului cartilaginos, osul copilului prezintă
o elasticitate mare, uşor de deformat, dar mai greu de fracturat. Oasele copiilor sunt puternic
vascularizate, ceea ce determină o creştere mai rapidă. Curburile coloanei vertebrale încep să
se formeze din momentul în care copilul începe să meargă, dar acestea nu sunt stabile datorită
insuficienţei dezvoltării musculaturii şi dispar în poziţia culcat. Ele se fixează treptat, odată cu
dezvoltarea musculaturii, cu creşterea conţinutului de săruri şi micşorarea elasticităţii. Se
fixează curbura cervicală şi dorsală, iar către vârsta de 14-15 ani, se fixează curbura lombară.
În această perioadă pot apărea deformări ale coloanei vertebrale, cauzate de poziţii
incorecte. Aceste deformări se pot produce atât în plan antero-posterior (cifoze sau lordoze),
cât şi în plan transversal (scolioze).
Oasele prezintă în structura lor o cantitate apreciabilă de ţesut cartilaginos, ceea ce
determină o slabă rezistenţă a acestora la solicitările mai intense şi chiar, deformarea lor. Oasele
bazinului sunt insuficient sudate şi în cadrul unor solicitări mai mari, pot suferi modificări,
acestea manifestându-se în special la fete.
Sistemul articular mai prezintă instabilitate, întărirea lui manifestându-se către vârsta de
8-9 ani.
Sistemul muscular
În ansamblu, musculatura şcolarului mic este slabă, fibrele musculare fiind lungi şi
elastice, iar muşchiul prezentând părţi tendinoase scurte. La această vârstă predomină funcţia
flexorilor în raport cu extensorii, ceea ce explică tendinţa către o poziţie incorectă a corpului
(Fiedler, 1998, p. 165).

5
 Muşchii copiilor au în structura şi compoziţia lor mai multă apă şi sunt mai săraci în
substanţe proteice minerale. Masa musculară se dezvoltă relativ lent, iar tonusul muscular este
destul de redus. Forţa musculaturii este puţin mai mare la băieţi, dar fetele au o excitabilitate
neuro-musculară superioară băieţilor de aceeaşi vârstă.
Dezvoltatrea motricităţii are loc în salturi, mişcările executându-se cu un consum mare
de energie. Aceasta se datorează insuficientei dezvoltări a muşchilor scurţi, ca şi a
mecanismelor de coordonare a sistemului nervos central.
Spre sfârşitul perioadei, se observă o creştere importantă a tonusului muscular, a
rezistenţei la eforturi mari şi mai prelungite. Ca urmare a acestui fapt, în condiţiile educaţiei,
mişcările devin mai coordonate şi mai precise.
Alergarea devine ritmică, ţinuta în mers se îndreaptă, fiind eliminate treptat mişcările
inutile. Se poate observa desprinderea tălpilor de pe sol în timpul deplasării rapide.
Organele interne se dezvoltă în concordanţă cu creşterea generală a organismului.
Aparatul respirator
La această vârstă, marile funcţiuni de dezvoltă concomitent cu aspectele somatice,
asigurându-se astfel, o capacitate de adaptare la efort din ce în ce mai bună.
Amplitudinea respiraţiei este mai mică, inspiraţia şi expiraţia sunt superficiale din cauza
îngustării căilor respiratorii şi toracelui, precum şi a musculaturii intercostale insuficient
dezvoltate. Din cauza unui volum toracic care nu poate fi modificat puternic în actul respirator,
la cel mai mic efort, necesarul de oxigen este asigurat prin creşterea accentuată a frecvenţei
respiratorii. Respiraţia este unul dintre factorii limitativi ai efortului fizic.
Aparatul cardiovascular
Frecvenţa cardiacă este crescută la această vârstă, iar tensiunea arterială scăzută.
Capacitatea de efort cardiovascular este mai crescută la baieţi decât la fete.
La băieţi, cordul este puţin mai mare decât la fete, diferenţă care creşte până la 11 ani,
când se accelerează creşterea inimii la fete. Arterele sunt bine dezvoltate, având un diametru
mare, venele finnd subţiri şi cu trasee rectilinii. Capilarele sunt largi, dar reţeaua lor este încă
slabă (Fiedler, 1998, p. 166). Totuşi, trebuie reţinut faptul că vasele sanguine prezintă o mare
elasticitate. Frcvenţa cardiacă se situează în medie la 90 de pulsaţii pe minut.
Din punct de vedere al capacităţii funcţionale a sistemului cardiovascular, capacitatea
de efort este relativ mare, dar reglajul sistemului nervos este restrictiv. Adaptarea la variate
niveluri de solicitare fizică, se realizează cu dificultate.
Observaţii privind dezvoltarea fizică
Dezvoltarea fizică armonioasă la elevii din ciclul primar prezintă anumite elemente
distinctive care se află în relaţie directă cu particularităţile morfologice şi funcţionale,
caracterizându-se prin următoarele aspecte (sintetizate de G. Badiu şi L. Carastoian, 1995, pp.
11-14):
 Vârsta şcolară mică este perioada în care se simte nevoia unei permanente preocupări pentru
formarea unei ţinute corecte şi estetice, care să evite favorizarea instalării diferitelor

6
 deficienţe ale coloanei vertebrale. Pe baza cunoaşterii particularităţilor vârstei şcolare mici,
în cadrul lecţiilor de educaţie fizică prioritate vor avea următoarele aspecte:
a. în momentul prelucrării analitice a aparatului locomotor, se vor introduce, cu
precădere, exerciţii care urmăresc dezvoltarea sistematică a musculaturii spatelui,
în vederea prevenirii deformării coloanei vertebrale, determinată de poziţia
incorectă în bancă;
b. pe tot parcursul desfăşurării lecţiilor, se va evita folosirea mişcărilor unilaterale, a
poziţiilor statice îndelungate, a depunerii unor eforturi intense şi de durată, cât şi a
săriturilor de la înălţimi mari şi medii, cu aterizări pe spaţii dure sau denivelate;
c. se va urmări alternarea judicioasă a efortului dinamic cu momentele de odihnă;
d. se va insista continuu asupra executării cât mai corecte a exerciţiilor (în această
perioadă se formează cu multă uşurinţă, priceperile şi deprinderile motrice de
bază).
 Utilizarea raţională a exerciţiilor fizice trebuie să conducă la coordonarea respiraţiei cu
mişcarea diferitelor părţi ale corpului. Ele măresc capacitatea pulmonară, amplitudinea
respiraţiei, micşorează frecvenţa respiraţiei, dezvoltă musculatura pulmonară şi
abdominală.
 La această vârstă, se înregistrează progrese deosebit de mari în ceea ce priveşte motricitatea.
Deprinderile motrice de bază se perfecţionează, iar pe fondul lor, se formează şi se
consolidează altele noi, mai complexe. Din motivele arătate, la această vârstă se poate
începe dezvoltarea calităţilor motrice, ea fiind denumită şi „vârsta primelor performanţe”.
 Competiţia constituie un element care poate influenţa dezvoltarea motricităţii şi a pregătirii
fizice a elevilor.
 La această vârstă, în activitatea destinată dezvoltării calităţilor motrice, se va acorda o
atenţie deosebită gradării efortului în dezvoltarea forţei şi a vitezei în regim de rezistenţă.
Exerciţiile de forţă se recomandă a fi utilizate cu intensitate medie şi submaximală, datorită
procesului încă neîncheiat de consolidare a aparatului locomotor. La fel şi exerciţiile
destinate dezvoltării vitezei în regim de rezistenţă, care vor fi folosite cu atenţie, având în
vedere că nici funcţiile aparatelor circulator şi respirator nu au atins nivelul maxim de
dezvoltare.
 O concluzie deosebit de importantă se impune a fi reţinută şi anume că, nu există limită
inferioară de vârstă pentru începerea dezvoltării calităţilor motrice. Există doar metode şi
mijloace adecvate acesteia, perioadei de dezvoltare mai intensă şi de relativă stagnare.
 Evident, exerciţiul fizic trebuie adaptat valorii fiziologice a fiecărui copil sau cel puţin la
grupuri de copii cu aceeaşi disponibilitate.

b. Particularităţi psihice
Sistemul nervos îndeplineşte funcţii complexe de informare, de control, de coordonare
a funcţiilor tuturor organelor şi sistemelor. El realizează nu numai unitatea din organism, ci
asigură şi unitatea dintre organism şi mediul înconjurator, adaptarea acestuia la stimulii interni
şi externi.
Maturizarea creierului din punct de vedere morfologic şi funcţional, constituie o premisă
a apariţiei dezvoltării diferitelor procese şi însuşiri psihice.
Dezvoltarea psihică a copilului din ciclul primar se realizează sub influenţa puternică a
mediului complex creat prin intrarea în şcoală.

7
 Această dezvoltare psihică începe să se realizeze prin evoluţia proceselor psihice, prin
aprofundarea gândirii, care va avea un caracter logic, pe măsură ce se înmulţesc senzaţiile,
percepţiile şi reprezentările. Constatăm că acelaşi fenomen este caracteristic şi memoriei.
Astfel, datorită procesului educaţional, se va realiza trecerea de la memoria intuitivă (ce
predomină la vârsta de 6-7 ani), la memoria logică. Capacitatea de prelucrare, reproducere,
fixare şi stocare activă a acesteia se perfecţionează prin stocări sistematice, în jurul vârstei de 9
ani. Acum, memoria motrică a şcolarului mic se găseşte în strânsă legătură cu cea vizuală.
Dezvoltarea capacităţii senzoriale se concretizează în creşterea sensibilităţii, a
capacităţii de orientare în spaţiu şi a percepţiei timpului.
În jurul vârstei de 8 ani, începe să se manifeste mai pregnant capacitatea copilului de a
observa, dezvoltându-şi atenţia şi imaginaţia.
Un alt aspect important îl constituie viaţa afectivă, care începe să se concretizeze prin
stabilitate şi echilibru, acţiunile dictate de necesitate încep să fie înlocuite treptat cu cele
provenite din plăcere, modificându-şi motivaţia. Aproximativ de la vârsta de 8 ani, devine
evidentă corelaţia dintre interesele copilului, capacităţile şi aptitudinile lui.
Se ştie că orice reflex condiţionat se elaborează pe baza unui reflex necondiţionat.
Mecanismele reflexelor condiţionate ale activităţii nervoase superioare se perfecţionează
treptat. Prin creşterea capacităţii de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, legăturile temporare
care stau la baza diferitelor reflexe condiţionate se elaborează mai repede şi sunt mai stabile.
La baza formării tuturor priceperilor şi deprinderilor, deci şi a celor motrice, stau
procesele nervoase fundamentale: excitaţia şi inhibiţia. Excitaţia constă într-o stare de activitate
mai mult sau mai puţin intensă a celulelor nervoase şi se manifestă în exterior printr-un răspuns
pozitiv al organismului. Inhibiţia se caracterizează printr-o înfrânare a activităţii celulelor
nervoase, printr-o oprire sau diminuare a reacţiilor organismului. Inhibiţia condiţionată de
diferenţiere, de stingere si de întârziere, asemenea reflexului conditionat, depinde de experienţa
copilului şi se dezvoltă mai târziu. De exemplu, stăpânirea grea a copilului de a executa o
mişcare înainte de a auzi semnalul de începere.
O altă caracteristică pregnantă a acestei perioade, este aceea a unei mai mari atenţii
acordate jocului cu reguli în colectiv. Regula devine fenomen central, un fel de certitudine ce
ajută copilul în adaptare şi pe care o consideră reper ca atare (Şchiopu, Verza, 1997, p. 166). Pe
baza acestei consideraţii, învăţătorul trebuie să se centreze pe utilizarea jocului – ca mijloc de
bază al educaţiei fizice şcolare. Conţinutul său trebuie dirijat în favoarea dezvoltării relaţiilor
de grup, educării unor calităţi, formării unor deprinderi motrice şi a unor conduite morale,
mărirea sferei motivaţionale a elevilor din ciclul primar.

3. Motricitatea în perioada preşcolară (3-6/7 ani) şi la vârsta şcolară

mică (7-10/11 ani)
Activitatea motrică este un ansamblu de acţiuni motrice, încadrate într-un sistem de
idei, reguli şi forme de organizare , în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a
organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia (Terminologia educaţiei fizice şi
sportului, 1973, p. 158). În general, activitatea motrică se încadrează într-un concept privind

8
organizarea, conţinutul şi finalitatea educaţiei fizice şi sportului. Ea este utilizată şi ca o expresie
care concretizează numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită interrelaţie sau
structură şi care se aplică după anumite reguli şi cu un anumit scop.
Motricitatea omului reprezintă o însuşire a fiinţei umane, înnăscută şi dobândită, de a
reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimulii externi şi interni, sub forma unei mişcări.
La baza motricităţii stau o serie de factori neuro-endocrino-musculari şi metabolici, care
condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului omului sau a segmentelor sale (Terminologia
educaţiei fizice şi sportului, 1973, pp. 161-162).
O altă definiţie îi aparţine lui D. Moteţ (2001, citat de Marcu, 2007, p. 160), care
consideră că motricitatea este totalitatea actelor motrice, efectuate pentru întreţinerea
relaţiilor cu mediul natural şi/sau social, inclusiv prin efectuarea unor deprinderi specifice ale
domeniului de activitate.
Într-o manieră sintetică, motricitatea este o capacitate, o însuşire înnăscută şi/sau
dobândită, care caracterizează toate tipurilr de mişcare.
În dezvoltarea copilului preşcolar, din punct de vedere motric, putem lua ca reper scala
descrisă de D. Gallahue (1982, citat de Glava şi Glava, 2002), care identifică patru stadii de
dezvoltare a psihomotricităţii, de la naştere până la maturitate:
- stadiul mişcărilor reflexe (0-4 luni)
- stadiul motricităţii rudimentare (4 luni-2 ani)â
- stadiul mişcărilor fundamentale (2-7 ani)
- stadiul abilităţilor sportive (7 ani – vârsta maturităţii)

A. Motricitatea în perioada preşcolară (3-6/7 ani)

Motricitatea poate fi divizată în trei mari categorii: motricitatea ce realizează locomoţia,
cea care asigură postura (motricitatea mare sau grosieră) şi motricitatea fină, ce realizează
gesturile de îndemânare necesare în viaţa curentă (Muntean, 2006, p. 256).
Maturizarea motricităţii, pe cele trei categorii, urmează cele două legi ale direcţionării
maturizării neuromotoare: descendent, dinspre cap în josul corpului (cefalocaudal), şi dinspre
trunchi spre extremităţi (proximodistal).
Modelul de dezvoltare somatică a preşcolarului are la bază formarea aptitudinilor
motrice care constituie fundamentul principalelor categorii de mişcare. Educaţia psihomotrică
vizează realizarea principalelor achiziţii psihomotorii fundamentale: mersul, alergarea,
echilibrul, aruncarea şi prinderea,coordonarea oculo-motorie.
Conform stadialităţii lui Gallahue, prezentată anterior, vârstei preşcolare îi
corespunde stadiul mişcărilor fundamentale, pe care autorul acestui model îl împarte în trei
etape: iniţială, elementară şi a maturizării, etape ce pot fi atribuite celor trei substadii ale vârstei
preşcolare (mică, mijlocie şi mare).
Vom descrie în continuare, fiecare etapă din stadiul mişcărilor fundamentale:

9
 1. Prima subetapă – iniţială (2-4 ani)
La această vârstă, se exersează cu succes deprinderi motorii simple: urcatul şi coborâtul
scărilor, săritura de pe un picior pe altul şi peste un obstacol mic, aruncarea mingii la diferite
distanţe şi prinderea ei, lovirea mingii şi rostogolirea acesteia, mersul pe vârfuri, alergarea şi
mersul pe tricicletă. Mersul, mai ales la 3-4 ani, este legănat, cu ritm inegal, păstrându-se cu
dificultate direcţia. Acelaşi aspect se regăseşte şi în alergare, unde faza de zbor nu este clară
(Pehoiu, 2005, p. 55).
Deprinderile complexe, specifice înnotului, rămân încă inaccesibile. Totuşi, este pentru
prima dată când copiii sunt capabili să-şi formuleze finalităţi ale unor mişcări şi să acţioneze
pentru îndeplinirea lor. Acţiunile complexe realizate în acest sens sunt încă necoordonate, fără
un ritm sau structurare specifică (Glava şi Glava, 2002, p. 24).
În jurul vârstei de 4 ani, copilul aleargă, sare, cade, aruncă, merge pe bicicletă, activităţi
pe care acesta le desfăşoară, în general, cu multă energie. Aceste mişcări musculare mari
reprezintă motricitatea grosieră, ele fiind produsul interacţiunii dezvoltării neuromotoare şi a
experienţelor cu mediul.
La aceeaşi vârstă, el poate sta să se joace liniştit cu creioane, păpuşi, jocuri de
construcţie, de lipit etc., activităţi care implică în efectuarea lor, motricitatea fină, care
presupune o bună capacitate de a apuca şi o eficientă coordonare ochi-mână.
De asemenea, se consideră că lateralitatea este stabilită în jurul aceleeaşi vârste de 3-4
ani. În afară de dreptaci şi stângaci, există un anumit procent de ambidextri (când ambele mâini
sunt la fel de abile). În general, ambidextria poate oferi o serie de avantaje în diverse activităţi,
deşi Tourette şi Guidetti (2002) susţin că persoanele ambidextre par mai neîndemânatice, în
comparaţie cu dreptacii sau stângacii.
2. A doua subetapă – elementară (4-5 ani)
În această subetapă, elementul caracteristic este constituit de o serie de achiziţii
suplimentare ale copilului, în special în privinţa coordonării ritmice şi a controlului mişcărilor.
Copilul de 4-5 ani poate efectua rostogolirea peste cap (de regulă, doar spre înainte şi pe
suprafeţe largi), săritura pe un picior, lovirea unei mingi aflate în mişcare, mersul cu patinele
(cu rotile sau de gheaţă), mersul cu bicicleta, utilizarea săniuţei, decuparea şi desenarea unor
figuri geometrice după model, utilizarea corectă a instrumentelor de scris (Glava şi Glava, 2002,
p. 24).
Această perioadă este considerată o etapă de fundamentare a mişcărilor complexe, fiind
o vârstă optimă de selecţie iniţială pentru gimnastică, dans sau balet.
3. A treia subetapă – de maturizare, de dezvolare a moticităţii generale şi fine (5-
7 ani)
Este considerată o perioadă optimă maturizării achiziţiilor fundamentale în toate
componentele activităţii motrice: manipularea obiectelor (motricitate generală şi fină),
stabilitatea şi echilibrul corporal (în mişcare şi repaus), deplasarea (în mers şi în alergare).
Echilibrul corporal se îmbunătăţeşte, iar mişcările sunt caracterizate de o mai bună
agilitate, eleganţă şi precizie. De asemenea, tot la această vârstă, cresc atât tonusul muscular,
cât şi capacitatea de rezistenţă la eforturi mai mari şi mai prelungite, determinând o mai mare
receptivitate pentru educaţia psihomotrică.

10
 Abilitatea motoare este o secvenţă organizată de activităţi direcţionate, cu un scop,
ghidate şi controlate prin feedback. În toate scările de evaluare a abilităţilor motoare, se indică
o vârstă medie, dar, de la un copil la altul, ritmul apariţiei abilităţilor va diferi. Momentul
apariţiei şi eficienţa abilităţii vor fi însă, buni indicatori de dezvoltare globală.
Controlul mâinilor este unul dintre cei mai importanţi indicatori ai dezvoltării normale
a copilului, coordonarea ochi-mână fiind baza a numeroase comportamente complexe cum ar
fi: desen, scris, modelat şi de fapt, toate gesturile din viaţa cotidiană (a apuca, a ţine ceva, a
îmbina două obiecte, a trage, a târî etc.) (Muntean, 2006, p. 257). Evident că în cazul acestei
complexe abilităţi nu poate fi vorba doar despre maturizare şi componenta practicii, a
experienţei, a exerciţiului, având o importanţă cu atât mai mare cu cât este vorba despre un gest
mai complex şi determinat cultural (să mănânci cu tacâmurile sau cu beţişoarele, să desenezi
cu diferite materiale, să utilizezi calculatorul etc.).
Coordonarea ochi-mână este o particularizare, cea mai importantă, a coordonării
oculomotoare generale.
Din punctul de vedere al aprecierii distanţei şi a direcţiei de aruncare sau de deplasare,
se constată încă neconcordanţe.
Un element important în funcţionarea motoare îl reprezintă transferul unei abilităţi în
construirea unei noi abilităţi, mai complexe (Muntean, 2006, p. 259). În unele cazuri, această
interacţiune a abilităţilor motoare poate conduce la interferenţe nedorite, când construirea unei
noi abilităţi devine dificilă, din cauza vechilor abilităţi, bine consolidate.
Exemplu: Dacă ne-am obişnuit cu un anumit tip de tastatură la calculator şi o schimbăm,
vom simţi un oarecare disconfort şi vom face greşeli uneori la început, până ne vom forma noi
deprinderi. Pe de altă parte, faptul că ne-am obişnuit să lucrăm cu o tastatură, ne va facilita
formarea mult mai rapidă a unor noi deprinderi decât în cazul în care totul este la început.
În concluzie, stadiul mişcărilor fundamentale reprezintă o perioadă de activare şi
exersare a capacităţilor de mişcare, dar şi de achiziţie a unor noi deprinderi, pe baza celor deja
acumulate şi considerate fundamentale: mersul, alergarea, aruncarea, manipularea obiectelor
(Glava şi Glava, 2002, p. 23).

B. Motricitatea la vârsta şcolară mică – perioada antepubertară (6 – 10/11 ani)

Pe fondul particularităţilor morfo-funcţionale şi psihice menţionate în subcapitolul
anterior, schimbările care se produc în planul motricităţii au o semnificaţie deosebită pentru
educaţia fizică a copilului de vârstă şcolară mică. În această etapă, motricitatea este debordantă,
capacitatea de învăţare motrică – remarcabilă, dar posibilităţile de fixare a mişcărilor noi sunt
reduse. În consecinţă, doar repetarea sistematică integrează şi stabilizează structura nouă în
repertoriul motric al copilului. Deprinderile motrice fundamentale se supun unui proces de
consolidare-perfecţionare (Dragnea ş.a., 2006, p. 46).
Predominanţa excitaţiei corticale face ca stimulii externi să producă reacţii motrice
exagerate, insuficient coordonate, explicabile şi printr-o slabă inhibiţie de diferenţiere.
În general, vârsta şcolară mică se caracterizează prin dezvoltarea motricităţii.
Deprinderile naturale şi de bază se perfecţionează, iar pe fondul lor se formează şi se

11
consolidează altele mai complexe. Din aceste motive, această vârstă este mai indicată pentru
dezvoltarea calităţilor motrice.
Forţa la clasa I si a II-a nu este prea mare, deoarece ea este condiţionată de masa
musculară, capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi
inhibiţia), calitatea aparatului de susţinere, a ligamentelor.
De la 7-8 ani, creşte treptat forţa tuturor grupelor musculare şi în special a extensorilor
membrelor inferioare, flexorilor plantari şi redresorilor trunchiului. La nivelul membrelor
superioare constatăm că forţa flexorilor este mai mare decât a extensorilor. Orgnismul fiind
încă fraged, se interzice dezvoltarea forţei dinamice la nivelul membrelor superioare şi
membrelor inferioare, precum şi a forţei musculaturii abdominale.
În schimb, este vârsta când se poate dezvolta viteza, deşi sunt păreri contradictorii. Unii
autori susţin că cea mai adecvată perioadă pentru dezvoltarea vitezei este între 6-15 ani, alţii,
dimpotrivă, consideră că la vârsta şcolară mică se constată o capacitate redusă de manifestare a
vitezei, cu o dozare corectă. Cercetările realizate ne-au demonstrat că elevii de vârstă şcolară
mică pot alerga până la 6 minute.
Rezistenţa statică, în special a muşchilor extensori ai coloanei vertebrale, este relativ
mică. Oboseala se instalează rapid (datorită inhibiţiei de protecţie) în cazul efectuării unor
eforturi statice de lungă durată. De aceea, în dezvoltarea rezistenţei la această vârstă, terbuie să
se realizeze o dozare corectă a efortului, să se aplice progresiv, în funcţie de posibilităţile
organismului elevilor.
Îndemnarea, datorită proceselor de excitaţie, se poate dezvolta intens. Capacitatea de
apreciere a mărimilor spaţiale este scăzută, în schimb, sub raportul coordonării, execuţia unor
anumite acte motrice prezintă valori mai ridicate la băieţi decât la fete.
Creşte gradul de precizie al execuţiei. O bună coordonare se remarcă la nivelul mâinii,
la mişcările efectuate de muşchii mici.
Mobilitatea articulară prezintă valori ridicate la această vârstă, în special la fete, unele
dintre ele prezentând chiar laxitate articulară.
Alergarea are un aspect apropiat de cel optim; odată cu creşterea şi cu îmbunătăţirea
repartiţiei de forţe, deplasarea verticală a centrului general de greutate, creşte, ceea ce
corespunde unei mai mari extensii a piciorului de impulsie. De asemenea, piciorul liber are o
cursă mai amplă, cu ridicarea mai accentuată a genunchiului.
Prinderea mingii se caracterizează printr-o poziţie de aşteptare mai suplă, braţele sunt
semi-flectate, iar picioarele depărtate. La începutul perioadei (7 ani), copilul are dificultăţi de
plasare în spaţiu în raport cu traiectoria mingii. La 9–10 ani, deplasările la minge sunt mai sigure
şi se caracterizează prin menţinerea stabilităţii posturale verticale (Dragnea ş.a., 2006, p. 46)
În această etapă, aruncarea mingii este caracterizată de o fază pregătitoare, în care
piciorul opus braţului de aruncare avansează, braţul liber este ridicat pentru a echilibra rotaţia
trunchiului, ce are drept consecinţă un recul al acestui braţ şi o flexie lejeră laterală şi antero-
posterioară a trunchiului. Această deprindere motrică fundamentală se realizează printr-o
acţiune pluri-articulară (scapulo-humerală, coxo-femurală).

12
 Săritura în lungime – una dintre cele mai utilizate deprinderi (ce face parte, de altfel, şi
din conţinutul instructiv al programei şcolare de educaţie fizică) implică o acţiune concertată a
diferitelor segmente corporale – braţe, membre inferioare, trunchi, cap – în funcţie de orientarea
lor în spaţiu şi de amplitudinea mişcării fiecăruia dintre acestea (Dragnea ş.a., 2006, p. 47).
Copilul este capabil să realizeze o impulsie puternică a piciorului de bătaie, o relativ bună
„cooperare” a forţelor orizontale şi verticale, o acţiune coordonată a braţelor, o extensie
completă a piciorului de impulsie în timpul zborului, elemente importante în executarea
deprinderilor motrice de bază.
Caracteristicile psihomotrice extrem de favorabile achiziţionării de structuri motrice,
trebuie exploatate în mod just în vederea învăţării tehnicilor fundamentale coordonate grosier
la început, dar consolidate ulterior. În probele sportive ce necesită o însuşire precoce a tehnicii
(înot, gimnastică), copiii îşi perfecţionează chiar repertoriul gestual specific.
Dozarea corectă a efortului la copiii antepubertari, cu evitarea suprasolicitării sau
subsolicitării, trebuie să asigure o valorificare completă a capacităţii reale de efort şi posibilităţi
crescute de progres.
Concluzionând, putem afirma faptul că între particularităţile de dezvoltare morfo–
funcţionale, psihice şi motrice, există o strânsă interdependenţă.
Urmărind formarea stereotipului dinamic, orice deficienţă sau disfuncţionalitate în
cadrul primelor trei aspecte ale dezvoltării, poate determina dificultăţi în procesul de formare
şi dezvoltare a deprinderilor, priceperilor şi calităţilor motrice.

Concluzii
Perioada preşcolară (3-6/7 ani) este o perioadă deosebit de importantă pentru înscrierea
copilului în traseul educaţional parcurs de acesta în afara familiei. Prin procesul pedagogic
desfăşurat la grădiniţă, copilul este supus unor influenţe de creştere şi dezvoltare pe multiple
planuri. În acest interval de timp, exerciţiul fizic se aplică într-o formă metodică bine stabilită
şi, alături de ceilalţi factori, contribuie la evoluţia optimă a copilului, la dezvoltarea sa globală,
creându-i condiţii favorabile intrării sale în perioada şcolară.
Perioada şcolară mică (6/7-10/11 ani) reprezintă perioada primei şcolarităţi, în care
copilul intră într-un regim mai strict de activitate, fiind obligat să participe la un proces
intstructiv-educativ bine structurat, care vizează pregătirea sa intelectuală şi influenţarea
ordonată a proceselor de creştere şi dezvoltare, cu mijloace specifice, la care se vor adăuga şi
acţiunile complementare (de acelaşi gen) ale familiei.
Creşterea şi dezvoltarea normală a copilului sunt influenţate de către învăţător prin
abilitatea cu care aplică exerciţiul fizic în cadrul orelor de educaţie fizică, momentul de educaţie
fizică pentru prevenirea deficienţelor de postură (realizat la celelalte discipline), în pauzele
organizate, precum şi în activităţile extraşcolare.

13