Se dă textul:

      „E o întâmplare a fiinţei mele / şi atunci fericirea dinlăuntrul meu / e mai puternică decât
mine, decât oasele mele, / pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare / mereu dureroasă,
minunată mereu. / Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte / lungi, sticloase, ca nişte
dălţi ce despart / fluviul rece în delta fierbinte, / ziua de noapte, bazaltul de bazalt. / Du-mă,
fericire, în sus, şi izbeşte-mi / tâmpla de stele, până când / lumea mea prelungă şi în nesfârşire /
se face coloană sau altceva / mult mai înalt şi mult mai curând. / Ce bine că eşti, ce mirare că
sunt! / Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, / două culori ce nu s-au văzut
niciodată, / una foarte de jos, întoarsă spre pământ, / una foarte de sus, aproape ruptă / în
înfrigurata, neasemuita luptă / a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.” (Nichita Stănescu, Ce
bine că eşti)

Cerinţe:

1. Argumentaţi apartenenţa textului la sfera literaturii. Imaginaţi un context comunicativ în care

aţi putea valorifica un text nonliterar care să corespundă, ca mesaj, textului dat.

Textul prezentat în fragmentul de mai sus face parte din sfera literaturii deoarece constituie o
creație literară, acest lucru este evidențiat prin  faptul că autorul, Nichita Stănescu, își exprimă
trăirile, într-o manieră artistică, trezind în sufletul cititorului emoții și sentimente.

Autorul creează imagini artistice folosindu-se  de figuri de stil și explorând sensurile figurate ale
cuvintelor. La nivelul acestei creații putem identifica tema literară, reprezentată de iubire, aceasta
este pusă în valoare de poet, prin multitudinea de imagini vizuale, auditive și motrice.

Confesiunea lirică a autorului conturează un tablou de dragoste idealizat în care protagoniștii își
consumă actul iubirii într-o manieră unică, autorul având un limbaj poetic abstract, bazat pe
metaforă și parabolă.

Context comunicativ în care se valorifică un text nonliterar care corespunde, ca mesaj, textului
dat

Textul spotului publicitar realizat de Kandia, ciocolată cu dragoste.

2. Operă literară,  este o creație în care autorul dă naștere unui univers propriu, așa cum putem
observa și în poezia "Ce bine că eşti", Nichita Stănescu a creionat universul iubirii cu toate
trăirile sale. Acesta nu transmite niște informații către cititor, ci încearcă provocarea unei fantezii
și a unei emoții. Cu ajutorul temei, a motivelor literare, a figurilor de stil și a imaginilor artisitce
prezente în text se dovedește faptul că acesta este o creație literară. Exemplu: "fericirea
dinlăuntrul meu / e mai puternică decât mine, decât oasele mele, / pe care mi le scrâşneşti într-o
îmbrăţişare / mereu dureroasă, minunată mereu" este o metaforă care ne arată că sentimentul de
fericire provocat de dragoste este foarte puternic și depăşeşte limitele obişnuitului.

Tema reprezintă subiectul central al operei literare, în cazul de față tema este reprezentată de
iubire și este comunicată prin intermediul unor verbe precum "scrâşneşti ", "izbeşte", "sunt",
"amestecându", a adjectivelor "minunată", "puternică "înfrigurata" și a substantivelor "minunii
", "fericirea ", "îmbrăţişare ", "luptă". În poezie ideea de jumătate şi întreg este conturată prin 
prezenţa verbului „a fi” ce subliniază existenţa acestor două jumătăţi predestinate încă de la
începuturi.
Motivul este un element întâlnit în mod repetat în cadrul unei opere literare, așa cum este în
cazul de față fericirea conferită de sentimetul de iubire, care contribuie la definirea și extinderea
mesajului poetic.

Limbajul poetic este realizat prin expresivitate, sugestie, ambiguitate și reflexivitate, acestea
fiind totodată caracteristici prin care se remarcă prezența eului liric în text. În poezia dată putem
observa cum autorul ne sugerează ideea de iubită, fără a o numi concret, cititorul poate deduce
prezența acesteia prin intermediul imaginilor artistice create de poet, a inversiunilor, prin
abundența de substantive și adjective.

Semnul poetic reprezintă unitatea dintre un concept și o imagine, acesta realizează funcția
estetică a limbajului, prin elementele de prozodie se oferă o muzicalitate versurilor care se
potrivește cu trăirile eului liric. Această poezie are 4 strofe a câte  5,4,5 și  7 versuri, rima este
împerecheată.

Categorile estetice ale acestei poezii se constituie în generalizări ale modalităților de raportare
la: frumos, grațios, sublim. Poezia reprezintă un elogiu adus iubirii și scoate în evidență
capacitatea ființei umane de a-și depăși limitele prin anularea omenescului. Idilicul ne
desemnează  acea frumuseţe definibilă din perspectiva aluziei pe care forma privită o face la o
posibilă împlinire a idealului naiv de fericire.

3.

Figuri de stil identificate:

Epitet: „lumea mea prelungă şi în nesfârşire”,

Comparaţie „cuvinte...ca niște dălți”
Metaforă: „izbeşte-mi / tâmpla de stele”, „
Antiteza: „fluviul rece... delta fierbinte”, „ziua de noapte”,
Repetiția: „mereu”, bazaltul de bazalt, două cântece, două culori, una foarte de jos... / una foarte
de sus
Inversiunea: „înfrigurata, neasemuita luptă”
Imagini artistice:
imagine vizuală: „două culori ce nu s-au văzut niciodată”,
imaginea auditivă: „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte”
imaginea motrică: „Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi / tâmpla de stele”

Moduri de expunere:

Monologul

Elemente de prozodie:

Măsura: varibailă

Rima: îmbrățișată și imperecheată, versuri libere

Elemente sintactico-morfologice:

-verbe la indicativ prezent + perfect compus

-substantive comune trimiţând către planul terestru/celest („culoare întoarsa spre pământ/una
foarte de sus, stele”), către planul uman(„fiin ei mele, oasele mele, tâmpla, lumea”), respectiv
către cel al naturii;
-adjective cromatice/adjective-stări/sentimente;

-alternarea topicii obiective cu cea subiectivă, cu predilecţie pentru una dintre acestea;

Semne de punctuaţie valorificate:

-prezența semnelor de exclamare arată caracterul exclamativ al textului

-prezenţa structurilor eliptice arată caracterul meditativ

În poezia "Ce bine că ești" de Nichita Stănescu dragostea este văzută ca o „întâmplare a fiinţei”
umane, ca un lucru spontan, neprevăzut, ce nu aşteaptă. Autorul asociază în aceeaşi strofă
dragostea cu fericirea căreia îi oferă o valoare semnificativ de mare, hiperbolizând-o şi
categorisind-o drept un sentiment mai puternic decât omul, mai puternic chiar decât oasele
acestuia "atunci fericirea dinlăuntrul meu / e mai puternică decât mine, decât oasele mele, / pe
care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare".

În aceiași strofă identificăm oximoronul "mereu dureroasă, minunată mereu" prin care ne arată
tendința contradictorie pe care o avem atunci când este vorba despre dragoste.

În cadrul celei de a doua strofă, eul liric își manifestă dorința de comunicare "Să stăm de vorbă,
să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase," cu ajutorul epitetului "cuvinte lungi, sticloase" subliniind  importanța
cuvinetelor plăcute în realizarea actului de iubire și al comparației "ca nişte dălţi ce
despart/fluviul rece în delta fierbinte,/ziua de noapte, bazaltul de bazalt" care doreşte să realizeze
un portret al celor doi, puterea apropierii şi a depărtării constând în atotputernicele cuvinte de
dragoste.

În strofa trei a poeziei observăm îndemnul eului „Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de
stele” prin care doreşte să arate dorinţa de a se lăsa pradă sentimentului de iubire

În ultima strofă se observă antiteza dintre cei doi îndrăgostiți, care determină o atracție între
contrarii, fapt redat prin metafore subtile precum "Două cântece diferite, lovindu-se,
amestecându-se,/două culori ce nu s-au văzut niciodată,".

Tema poeziei o constituie iubirea redată prin ideea de jumătate şi întreg, prezenţa verbului „a fi”
subliniind existenţa celor două jumătăţi predestinate încă de la începuturi. Prezenţa acestui verb
arată dorința de a scoate în evidenţă faptul că regăsirea jumătăţii poate fi un lucru nu foarte sigur.

Poezia „Ce bine că eşti” scrisă de Nichita Stănescu subliniază nivelul cel mai înalt al fericirii pe
care îl pot atinge două suflete, unul în prezența celuilalt, fericire provocată de sentimentul de
dragoste care ajunge la cote maxime.

Exemplificaţi modalitatea de reflectare a aceleiaşi teme în trei texte din diferite epoci ale literaturii
române, aparţinând genurilor epic, liric şi dramatic.

Texte alese pentru tema iubirii

EPIC Ion - Liviu Rebreanu

DRAMATIC: Steaua fără nume - Mihail Sebastian
LIRIC: Avem timp - Octavian Paler

În romanul "Ion", de Liviu Rebreanu, pe lângă tema centrală a pământului, se evidențiază tema
iubiri, atât față de pământ, cât și față de de femeia de care este îndrăgostit protagonistul. Pasiunea
pentru pământ atinge cote neobișnuite, la care se adaugă  fatalitatea iubirii pentru femeia care,
prin legile sociale și morale, nu îi mai poate aparține.
În piesa "Steaua fără nume", de Mihail Sebastian tema este reprezentată de iubirea imposibilă a
celor doi protagoniști, Miroiu și Mona, care provin din medii sociale diferite. Iubirea pe care
profesorul i-o poartă Monei nu este egală cu a acesteia deoarece ea, în final, alege traiul luxos și
nu să-și petreacă viața alături de el.
Din poezia "Avem timp", de Octavian Paler putem desprinde iubirea ca una dintre temele
centrale deoarece autorul ne arată cum a procedat el pentru a putea iubi și pentru a fi iubit la
schimb. Acesta ne spune că avem timp pentru orice pe lumea aceasta și că mai înainte de toate ar
trebui să ne facem timp pentru a fi buni, răbdători, iertători și să ne iubim aproapele.

Demonstraţi, într-o compoziţie de două pagini, apartenenţa textului la un gen literar:

             „Plin de bucurie mare, / Oarecine îmi spunea / C-a vândut din întâmplare / Şi cu un
preţ de mirare / Un cal prost ce el avea: / «Căci bietul cumpărător, / Zicea el, s-a înşelat / Şi
puţin cunoscător / Orice i-am cerut mi-a dat.» / La acestea ce să-i zic? / Atunci n-am răspuns
nimic: / Dar peste puţine zile îl văz, însă furios, / Şi-mi strigă: «Nu ştii, frate, un mişel, un
ticălos, / Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nşelat. / Mi-a vândut o sticlă proastă drept un
diamant curat; / Cum ţi se pare aceasta?» – «Zău, aşa cum mi-a părut / Întâmplarea de deunăzi
cu calul ce ai vândut.» / Strigăm şi protestăm tare / Când nedreptatea cercăm, / Dar mulţi
urmăm la-ntâmplare / Fapta ce o defăimăm.” (Grigore Alexandrescu, Calul vândut şi diamantul
cumpărat).

În redactare veţi avea în vedere:

(a) definirea genului identificat şi disocierea acestuia de celelalte genuri literare;

(b) coordonatele acţiunii – repere spaţio-temporale, complexitate, tip de conflict, succesiune de

episoade etc.;

(c) personajele implicate în acţiune: tipologie, elemente de construcţie a acestora, modalităţi de

caracterizare etc.;

(d) particularităţi de ordin formal ale textului (structură, procedee artistice etc.) asociate
mesajului transmis;

(e) prezentarea trăsăturilor genului literar identificat şi exemplificarea corespunzătoare a

acestora, cu elemente din text.

Grigore Alexandrescu a fost un poet și renumit fabulist român. Acesta a debutat cu poezii, apoi a
scris meditații romantice și a continuat cu fabule, epistole și satire. Autorul a rămas în conștiința
posternității prin fabulele sale, de o valoare deosebită : "Boul și vițelul", "Câinele și cățelul",
"Dreptatea leului", etc.

Opera "Calul vândut și diamantul cumpărat" este o fabulă deoarece prezintă trăsăturile specifice
aceste specii literare, la nivelul formei și a conținutului. Aceasta aparține genului literar epic
întrucât modul de expunere predominant este reprezentat de narațiunea, realizată de către un
narator subiectiv, care prezintă acțiunea la din perspectiva personală. Mărcile prezenței
naratorului sunt pronumele personale "îmi", "mi-", verbele la persoana I, singular "părut", plural
"urmăm", "defăimăm". Pe lângă narațiune, putem observa și prezența dialogului dintre cele două
personaje principale, "Cum ți se pare aceasta? ", negustorul îi adresează o întrebare negustorului,
acesta din urmă raspunzând moralizator pentru sine și pentru cititori.

Chiar dacă, opera de față este scrisă în versuri, aceasta nu aparține genului liric deoarece nu
putem identifica alte mărci ale acestui gen literar, iar caracteristicile genului epic sunt vizibil
regăsite la nivelul acestui text. Printre aceste caracteristici se numără existența unui conflict între
cel care păcălește și cel care este înșelat, apoi putem observa că acțiunea este structurată pe
momentele subiectului: expozițiunea cu încercarea negustorului de a vinde calul, intriga prin
realizarea târgului, desfășurarea acțiunii prin care se relatează experiența din târg, punctul
culminant cu momentul realizării că a fost păcălit și deznodământul cu morala naratorului.
Naratorul reprezentat prin vocea autorului este cel care critică și sancționează comportamentul
negustorului, scoțând în evidență defectele și incapacitatea omului de a realiza că defapt,
persoana lui constituie sursa problemelor pe care le are.

Tema acestui text o reprezintă satirizarea defectelor omenești, precum lăudăroșenia, zgârcenia și
mândria. Firul narativ se desprinde din dialogul dintre cele două personaje principale, naratorul
și negustorul necinstit.

Acțiunea este prezentată sub forma unui dialog purtat între cei doi interlocutori, fără a se face o
trimitere exactă la spațiul desfășurării acțiunii, însă în ceea ce privește reperele temporale,
acestea pot fi identificate în două planuri diferite: discuția inițială, în care negustorul este
încântat de târgul realizat și revolta ulterioară a negustorului, la câteva zile de la relatarea inițială
"Dar peste puține zile", "întâmplarea de deunezi".

Personajele participante la acțiune sunt tipice pentru specia literară fabulă și pentru genul epic
deoarece observăm rolul moralizator al naratorului, care observă comportamentul uman și trage
concluziile corespunzătoare, apoi negustorul care are un comportament specific omului veșnic
nemulțumit și inconștient de propriile sale greșeli. Un personaj secundar poate fi considerat
calul, acesta nu participă activ la acțiune, însă constituie motivul conflictului.

Trăsăturile negustorului sunt evidențiate direct de către personajul narator, "plin de bucurie
mare" și indirect prin felul de a vorbi a personajului, prin alternarea atitudinii și prin folosirea
unor elemente specifice limbii vorbite "nu știi", "cum ți se pare aceasta",  tot naratorul îl numește
"oarecine", conferindu-i un grad de mare generalitate.

În cuprinsul său, opera "Calul vândut și diamantul cumpărat", prin intermediul alegoriei, prezintă
defectele omenești și gradul de ignoranță pe care îl au oamenii, aceștia considerându-se centrul
Universului.

Indicaţi două teme, trei motive şi patru specii lirice valorificate frecvent în creaţia eminesciană.

În creația eminesciană întâlnim cu preponderență tema iubirii (Lacul, Dorință, Luceafărul) și a

naturii (Pe lângă plopii fără soț), de asemenea, folclorul și-a pus amprenta pe o importantă parte
din creațiea eminesciană (Floare albastră, Ce te legeni, La mijloc de codru des, Dorința)

Motivele literare cel mai des întâlnite sunt: izvorul (Dorința), codrul (Ce te legeni), visul
(Dorința, Lacul, Luceafărul), zburătorul (Luceafărul)

Mihai Eminescu are o creație foarte vastă, abordând o multitudine de specii literare, specifice
tuturor genurilor literare. Dintre operele specifice genului liric putem menționa elegia
(Despărțire, Mai am un singur dor), meditația (La steaua), epigrama (Vrei să fii) și oda (Odă în
metru antic)

Construcţia personajului în romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu – realizarea unui eseu

structurat în care vor fi avute în vedere următoarele aspecte:
(a) prezentarea problematicii romanului Baltagul şi încadrarea personajelor în aceasta;

(b) tipologia personajelor; exemplificare;

(c) elemente de construcţie a personajelor: tipuri de portret, particularităţi, procedee

artistice valorificate în caracterizare etc.; exemplificare;

(d) ilustrarea ipostazelor în care sunt prezentate personajele prin prisma relaţiilor stabilite
între acestea; exemplificare;

(e) elemente de originalitate a interpretării; corectitudinea redactării (ortografie,

punctuaţie, vocabular de specialitate, adecvat subiectului avut spre rezolvare, coerenţa,
logica exprimării, lizibilitate, aşezare în pagină etc.).

Romanul "Baltagul" a apărut în noiembrie 1930 și constituie un "poem al naturii și ale sufletului
omului simplu", G. Călinescu.
Acesta și-a luat ca punct de plecare balada populară "Miorița", însă criticii dispută maniera în
care romanul și-a păstrat apartenența la mitul mioritic. I. Negoițescu afirmă "preluând datele
strict epice ale baladei populare, Sadoveanu s-a îndepărtat mult de mitic".
Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul țăranului moldovean ca
păstrător al lumii vechi, al tradițiilor și al specificului național, cu un mod personal de a acționa
în fața problemelor vieții.
Titlul romanului "Baltagul" este simbolic, în mitologia autohtonă reprezentând arma magică,
menită să implinească dreptatea.
Acțiunea romanului este complexă, cu o structură complicată în cele 16 capitole fiind povestite
acțiunile Vitoriei Lipan, întreprinse în vederea aflării adevărului despre absența soțului ei și
încercarea de a pedepsi răufăcătorii.
Vitoria Lipan, personajul principal al romanului, poate fi văzută ca o figură reprezentativă e
eroului popular. Aceasta însumează calitățile omului simplu de la țară, cu respectarea legilor
strămoșești, cultul pentru adevăr și dreptate.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar
harnic și oier. Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat urma
și a cărei tinerețe se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina
castanie a părului”.
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile trăsături
de caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe care îl
iubea ca la început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria
însăși prin metafora: „Am fost înflorită cu dânsul”. Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră
conflicte, acestea erau trecătoare și Nechifor se întorcea de fiecare dată la ea, „ca la apa cea
bună”.
Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi copii se
manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia
cu ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat. Uimit de
faptul că Vitoria, cu intuiția ei de mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”,
adică vrăjitoare. Fiul simte că mama lui nu-și manifestă dragostea față de el: „[...] totuși nu i se
putea alcătui în minte nicio vorbă de mângâiere”.
Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de răzbunare, ci din
dorința de a se face dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și criminalul, Calistrat Bogza, cere
iertare, Vitoria spune: „Poate să trăiască [...]. Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând apoi că
ucigașul este pe moarte, adaugă creștinește: „Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel moment al
dreptății.
În acțiunea sa, Vitoria Lipan dovedește spirit justițiar, inteligență, luciditate și devotament și cu o
deducție de detectiv reușește să-i demaște pe vinovați.
Portretul fizic al eroinei nu este foarte clar redat, dar ni se precizează că poartă îmbrăcămintea
specifică femeilor de la munte.
Portretul lui Gheorghiță este realizat, în mod direct, de către autor, la fel ca și al Vitoriei, scoțând
în evidență asemănarea dintre mamă și fiu: Gheorghiță era un flăcău sprâncenat și avea ochii ei.
Nu era prea vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și ce văzuse. (…)
Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începuse să-i înfiereze mustața. Însă asemănarea
dintre cei doi nu se rezumă doar la aspectul fizic. Gheorghiță își dă seama de starea interioară a
mamei sale și observă schimbarea ei. Se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică.
Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care are o dublă valență,
Gheorghiță este numele său, dar și numele inițial al lui Nechifor, iar când Vitoria descoperă în
prăpastie rămășițele soțului, strigătul ei sfâșietor Gheorghiță, păstrează această ambiguitate.
Numele prefigurează și el maturizarea lui Gheorghiță și intrarea acestuia în rândul bărbaților.
În finalul romanului, Gheorghiță este suficient de matur pentru a prelua rolul tatălui său și pentru
a deveni un sprijin pentru mama sa.
Un prim element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează
la persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el
este unic la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea
reconstituie crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.
Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească tulburată de
crimă prin aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează împreună într-o
coordonare aproape perfectă și par să se completeze unul pe celălalt.

Redactaţi o scrisoare de mulţumire adresată unui profesor care v-a marcat devenirea
profesională.

Dragă domnule Ivașcu,

        Vă scriu aceste rânduri pentru a vă transmite urări de bine și a vă mulțumi pentru
îndrumarea pe care mi-ați oferit-o în anii de școală.

         Sunt recunoscătoare pentru libertatea pe care ne-aţi acordat-o la ore, libertate pe care, de
multe ori, nu am ştiut să o valorificăm. Din fericire, acum, adult fiind mă întorc cu plăcere în
trecut și încerc să îmi amintesc toate informațiile, sfaturile și sugestiile pe care ni le-ați oferit în
timpul orelor de clasă, de la disciplina Geografie.
         Datorită dumneavoastă am devenit pasionată de călătorii montane și am ajuns să urc pe
cele mai importante culmi muntoase din lanțul nostru carpatic. Modul cum ne prezentați fiecare
formă de relief, cu particularitățile sale mi-a trezit interesul și curiozitatea și am ajuns să văd cu
ochii mei acele minuni ale naturii.

        Pasiunea aceasta pentru călatorii pe care mi-ați insuflat-o, atât la ore, cât și în excursiile pe
care le organizați anual, am reușit șă o duc la următorul nivel, astfel am devenit blogger de
călătorii. Toate experiențele pe care le trăiesc, în excursiile mele, le împărtășesc pe blogul meu,
acestea fiind însoțite de indicații geografice importante și necesare pentru cei care doresc să
urmeze acel traseu.

       Datorită dumnevoastră am dobândit mai multă încredere în mine şi în ceea ce pot, am învățat
să am curaj și să nu renunț, să explorez și să găsesc ce e mai frumos și mai spectaculos în jurul
nostru.

       Să vă mulţumesc pentru că aţi fost un profesor minunat, nu ar fi de ajuns. Pentru că, pe lângă
dascăl, aţi fost mentor, sfătuitor, părinte, îndrumător și ați știut cum să ne treziți interesul pentru
frumusețile naturii.

                                                                                                                             Cu respect, Renata

Tipuri de comic reperabile în opera literară O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale –

realizarea unui eseu structurat, de două-trei pagini, în care vor fi avute în vedere
următoarele aspecte:

    (a) prezentarea comediei ca specie a genului dramatic;

    (b) ilustrarea, prin raportare la textul literar indicat, a principalelor caracteristici ale
comediei – asociate (în planul conţinutului şi al formei) problematicii comicului;

    (c) prezentarea şi exemplificarea tipurilor de comic reperabile în creaţia lui I.L.
Caragiale, O scrisoare pierdută;

    (d) interpretarea realizărilor comicului în textul analizat, prin raportare la problematica
acţiunii, a personajului şi a mesajului textului respectiv;

    (e) elemente de originalitate a interpretării; corectitudinea redactării.

Comedia (fr. comédie; lat. comoedia; gr. Komoida, „cântec de sărbătoare”) este o specie a
genului dramatic, în proză sau în versuri cu acțiune și deznodământ vesel și care satirizează
realități sociale, slăbiciuni general – umane sau prezintă situații hazlii.
„Prin conținut și prin modul de rezolvare a conflictului, comedia se subordonează comicului,
care este o categorie estetică fundamentală, care denumește una dintre atitudinile esențiale în fața
vieții și a artei, avându-și sursa în dezvoltarea unui contrast sancționat printr-o gamă largă de
reacții morale, de la compasiune la dispreț, provocând o participare afectivă specifică, de la
zâmbet la râsul cu hohote.” (Dicționar de termeni literari)
Comedia aparține genului dramatic deoarece este destinată reprezentării scenice, prin urmare
acțiunea acesteia este limitată în timp și spațiu. În operele dramatice există un conflict în jurul
căruia se dezvoltă acțiunea, iar în cazul comediei conflictul are o natură comică, realizat prin
contrastul între aparența și esență. În comedie regăsim in dicațiile scenice, care apar între
paranteze sau în subsolul paginilor și se referă la acțiunea personajelor, la gesturi, la decor, la
mimică.  Personajele comediei comunică prin intermediul dialogului  și al  monologului, autorul
intervenind doar în indicațiile scenice (didascalii), caracteristica specifică textului dramatic.

Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneste râsul prin surprinderea unor moravuri, a
unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit. În cadrul său sunt prezente
formele comicului: umorul, ironia si diferite tipuri de comic.

Ion Luca Caragiale, dramaturg și prozator, a fost un observator ironic al societății românești din
vremea lui, un scriitor realist și moralizator, un excepțional creator de personaje.

,,O scrisoare pierdută’’, comedia este a treia piesă dintre cele patru piese scrise de dramaturg, o
capodoperă a genului dramatic.
Este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului,
fiind inspirată din lupta electorală din anul 1883.
Opera este o comedie realistă, de moravuri politice, care are trăsăturile specifice acestui curent:
autenticitatea, veridicitatea și obiectivitatea. Autenticitatea este susținută de faptul că piesa este
inspirată din realitatea vremii autorului, respectiv organizarea alegerilor din anul 1883. Autorul
prezintă în mod obiectiv și critic aceste realități, iar faptele au un caracter verosimil. Personajele
piesei sunt rea-liste deoarece reprezintă categorii umane, iar tema operei este, de asemenea,
specifică acestui curent.
Relațiile temporale și spațiale sunt relativ definite, acțiunea petrecându-se “în capitala unui județ
de munte în zilele noastre”. Deși din piesă reiese că este vorba despre anul 1883, autorul
relativizează timpul și spațiul, din dorința de a sugera că evenimentele sunt posibile oricând și
oriunde.
Acțiunea comediei se concentrează asupra unui singur conflict politic, dintre Opoziție și Putere
pentru funcția de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declanșat de pierderea scrisorii
de amor.
Piesa este structurată în patru acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din mai multe scene, iar
personajele piesei sunt menționate cu numele și statutul social pe care îl are fiecare în cadrul
comediei.
Comicul (fr. comique, it. comico, lat. comicus, gr. komikos care starneste rasul") este categoria
estetică ce desemnează un fenomen care provoacă râsul, amuzamentul, dar și delectarea
spectatorilor implicați în reprezentația teatrală proprie comediei. Formele principale de
manifestare a comicului sunt: umorul (sarjarea umoristică), ironia, satira, sarcasmul, grotescul
(comicul deformat până la caricatural), absurdul (comicul exagerat până la pierderea coerenței
situației ).

În comediile lui Ion Luca Caragiale, principala modalitate de caracterizare a personajelor și de

construire a situațiilor în care sunt puse acestea îl constituie comicul.
În comedia "O scrisoare pierdută" identificăm comicul de caracter, acesta conturează personaje
ridicole, stârnind râsul cu scop moralizator. Tipul încornoratului este reprezentat de Zaharia
Trahanache, tipul parvenitului, de Nae Cațavencu, tipul prostului, de Farfuridi și Brânzovenescu,
tipul servilului  incult, de Ghiță Pristanda, iar Agamemnon Dandanache întruchipează toate
trăsăturile negative ale tuturor personajelor. Personajele sunt inspirate din viața reală, fiind
actuale și astăzi, Comedia (fr. comédie; lat. comoedia; gr. Komoida, „cântec de sărbătoare”) este
o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri cu acțiune și deznodământ vesel și care
satirizează realități sociale, slăbiciuni general – umane sau prezintă situații hazlii.
„Prin conținut și prin modul de rezolvare a conflictului, comedia se subordonează comicului,
care este o categorie estetică fundamentală, care denumește una dintre atitudinile esențiale în fața
vieții și a artei, avându-și sursa în dezvoltarea unui contrast sancționat printr-o gamă largă de
reacții morale, de la compasiune la dispreț, provocând o participare afectivă specifică, de la
zâmbet la râsul cu hohote.” (Dicționar de termeni literari)
Comedia aparține genului dramatic deoarece este destinată reprezentării scenice, prin urmare
acțiunea acesteia este limitată în timp și spațiu. În operele dramatice există un conflict în jurul
căruia se dezvoltă acțiunea, iar în cazul comediei conflictul are o natură comică, realizat prin
contrastul între aparența și esență. În comedie regăsim in dicațiile scenice, care apar între
paranteze sau în subsolul paginilor și se referă la acțiunea personajelor, la gesturi, la decor, la
mimică.  Personajele comediei comunică prin intermediul dialogului  și al  monologului, autorul
intervenind doar în indicațiile scenice (didascalii), caracteristica specifică textului dramatic.

Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneste râsul prin surprinderea unor moravuri, a
unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit. În cadrul său sunt prezente
formele comicului: umorul, ironia si diferite tipuri de comic.

Ion Luca Caragiale, dramaturg și prozator, a fost un observator ironic al societății românești din
vremea lui, un scriitor realist și moralizator, un excepțional creator de personaje.

,,O scrisoare pierdută’’, comedia este a treia piesă dintre cele patru piese scrise de dramaturg, o
capodoperă a genului dramatic.
Este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului,
fiind inspirată din lupta electorală din anul 1883.
Opera este o comedie realistă, de moravuri politice, care are trăsăturile specifice acestui curent:
autenticitatea, veridicitatea și obiectivitatea. Autenticitatea este susținută de faptul că piesa este
inspirată din realitatea vremii autorului, respectiv organizarea alegerilor din anul 1883. Autorul
prezintă în mod obiectiv și critic aceste realități, iar faptele au un caracter verosimil. Personajele
piesei sunt rea-liste deoarece reprezintă categorii umane, iar tema operei este, de asemenea,
specifică acestui curent.
Relațiile temporale și spațiale sunt relativ definite, acțiunea petrecându-se “în capitala unui județ
de munte în zilele noastre”. Deși din piesă reiese că este vorba despre anul 1883, autorul
relativizează timpul și spațiul, din dorința de a sugera că evenimentele sunt posibile oricând și
oriunde.
Acțiunea comediei se concentrează asupra unui singur conflict politic, dintre Opoziție și Putere
pentru funcția de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declanșat de pierderea scrisorii
de amor.
Piesa este structurată în patru acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din mai multe scene, iar
personajele piesei sunt menționate cu numele și statutul social pe care îl are fiecare în cadrul
comediei.
Comicul (fr. comique, it. comico, lat. comicus, gr. komikos care starneste rasul") este categoria
estetică ce desemnează un fenomen care provoacă râsul, amuzamentul, dar și delectarea
spectatorilor implicați în reprezentația teatrală proprie comediei. Formele principale de
manifestare a comicului sunt: umorul (sarjarea umoristică), ironia, satira, sarcasmul, grotescul
(comicul deformat până la caricatural), absurdul (comicul exagerat până la pierderea coerenței
situației ).

În comediile lui Ion Luca Caragiale, principala modalitate de caracterizare a personajelor și de

construire a situațiilor în care sunt puse acestea îl constituie comicul.
În comedia "O scrisoare pierdută" identificăm comicul de caracter, acesta conturează personaje
ridicole, stârnind râsul cu scop moralizator. Tipul încornoratului este reprezentat de Zaharia
Trahanache, tipul parvenitului, de Nae Cațavencu, tipul prostului, de Farfuridi și Brânzovenescu,
tipul servilului  incult, de Ghiță Pristanda, iar Agamemnon Dandanache întruchipează toate
trăsăturile negative ale tuturor personajelor. Personajele sunt inspirate din viața reală, fiind
actuale și astăzi, deoarece "natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod
deosebit: unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i
vezi și să-ți faci haz de ei" , Ion Luca Caragiale.
Comicul de nume se realizează prin denumirea personajelor într-un mod sugestiv, autorul având
un rafinament aparte în alegerea numelor, acestea descriind întregul caracter al personajului.
Zaharia Trahanache, zahariseală indică ideea de ramolisment, bătrânețe, iar trahana vine de la
cocă moale, ușor de modelat, așa cum este și personajul care se lasă manipulat de către superiori
și de către Zoe.
Ștefan Tipătescu, numele său ne duce cu gândul la un prim june, tip abil, cuceritor și amorez prin
definiție.  Ghiță Pristanda este un personaj servil, umil, fără personalitate, care acționează cum i
se cere, de unde și numele, pristanda fiind un joc popular ce se dansează după reguli prestabilite,
comenzile fiind date de un conducător de joc. Nae Cațavencu este ipocrit și demagog, cațaveica
fiind o haină cu două fețe, totodată ne putem gând și la cață, ca o persoană mahalagioaică.
Farfuridi și Brânzovenescu reprezintă cuplul de imbecili, dependenți unul de altul și care își sunt
doar lor de folos precum farfuria și brânza. Agamemnon Dandanache, construiește o strategie de
șantaj, provocând numeroase încurcături, numele Agamemnon ne trimite cu gândul la celebrul
războinic și conducător grec, iar dandana înseamnă bucluc, încurcătură.
În continuare putem observa comicul de limbaj care reprezintă și o modalitate de caracterizare la
Caragiale, acesta folosește foarte multe neologisme, pe care le îmbină cu mare măiestrie cu
expresii populare. Comicul de limbaj poate fi definit prin următoarele particularități: greșeli de
vocabular, prin deformarea cuvintelor, pronunție greșită ("famelie, renumerație, plebicist,
bampir"), etimologie greșită ("capitaliști" pentru locuitorii din capitală și "scrofulos" în loc de
scrupulos ), în călcarea regulilor gramaticale ("ne-am răcit împreună"), truisme "O soțietate fără
prințipuri, va să zică că nu le are", expresii tautologice "intrigi proaste", repetiția obsedantă a
unor cuvinte sau sintagme ce duc la ticuri verbale, "Ai puțintică răbdare", și altele.
Comicul de situație reiese din împrejurările cele mai surprinzătoare în care sunt puse personajele,
provocate de coincidențe, confuzii și situații echivoce. Găsirea și pierderea succesivă a scrisorii
de amor constituie principală situație comică, apoi numărarea steagurilor de către Ghiță este o
altă situație comică, din care reiese că polițistul fură din avutul statului, deși tocmai misunea sa
este aceia de a-l proteja.
Comicul de intenție este o modalitate foarte aparte în literatură, ilustrând atitudinea autorului față
de personaje și situațiile în care acestea acționează. Pornind de la propria afirmație, aceea că
"nimic nu arde pe ticăloși mai mult ca râsul", Caragiale își iubește personajele care îi dau
posibilitatea să ridiculizeze și să satirizeze oamenii societății corupte, meschine și perfide,
folosindu-se de sarcasm.
Prin toate aceste mijloace, piesa ,,O scrisoare pierdută’’ provoacă râsul, dar, în același timp,
atrage atenția cititorilor, spectatorilor, în mod critic, asupra ,,comediei umane’’. Lumea eroilor
lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de personaje care acționează după principiul ,,Scopul
scuză mijloacele’’, urmărind menținerea sau dobândirea unor funcții politice/a unui statut social/
a unor avantaje.