Povestea lui Harap-Alb a fost publicată în revista Convorbiri literare în 1 august 1877.

Conform clasificării făcute de Jean Boutiere, aparţine grupului basmelor fantastice, alături de
Soacra cu trei nurori, Fata babei şi fata moşneagului, Făt-Frumos, fiul iepei şi Povestea
porcului. Meritul lui Ion Creangă este că a scos basmul din circuitul folcloric şi l-a introdus în
literatura cultă. Toate poveştile autorului sunt de fapt creaţii culte, pot fi considerate chiar nuvele.
Lumea descrisă de el în Povestea lui Harap-Alb este una ţărănească, personajul principal nu are
trăsături supranaturale. Totuşi se respectă schema narativă a basmului popular.
Basmul poate fi interpretat şi ca un un bildungsroman, roman iniţiatic. Structura
compoziţională are ca element constitutiv călătoria pe care o întreprinde Harap-Alb, care devine
un act iniţiatic în vederea formării eroului pentru viaţă.
Tema basmului, împrumutată din basmul popular, este triumful binelui asupra răului.
De asemenea, se reiau anumite motive narative specifice speciei: superioritatea mezinului,
călătoria, supunerea prin vicleşug, probele, demascarea răufăcătorului, pedeapsa acestuia şi
căsătoria.
Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor narative şi a episoadelor se
relizează prin înlănţuire. Incipitul stabileşte timpul şi spaţiul în care se desfăşoară acţiunea, dar
acestea nu au coordonate reale ci vagi, imaginare: „Amu cică era odată într-o ţară un crai care
avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară mai
depărtată. [...] ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi
crăiia istuilalt, la altă margine. [...] Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii, adeseori
dus rămânea până la moarte.” Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care
trebuie să călătorească de la un capăt al lumii la celălalt, simbolizând trecerea de la imaturitate la
maturitate. Incipitul, reprezentat de fapt de o formulă compoziţională specifică basmului, se află
în strânsă legătură cu formula finală: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se
duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi
rabdă.” Cele două formule marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Deşi sunt specifice lumii
fantastice a basmului, cele două convenţii suportă transformările autorului: formula iniţială este
atribuită altcuiva prin adverbul „cică”, iar cea finală conţine o reflecţie asupra realităţii sociale,
care nu apare în basmul popular. Formulele mediane realizează trecerea de la o secvenţă narativă
la alta, menţinând interesul cititorului: „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”,
„Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.”
Momentele subiectului corespund acţiunilor realizate de erou. Situaţia iniţială în care
este prezentat eroul şi curtea craiului reprezintă expoziţiunea, primirea scrisorii de la împăratul
Verde, hotărârea fiului mai mic de a-şi încerca şi el norocul şi întâlnirea cu Spânul constituie
intriga, probelele pe care le trece Harap-Alb împreună cu prietenii săi alcătuiesc desfăşurarea
acţiunii, punctul culminant constă în demascarea Spânului şi recunoaşterea meritelor
adevăratului moştenitor, iar prin deznodământ se reface echilibrul iniţial şi are loc răsplata
eroului prin moştenirea tronului şi căsătoria cu fata împăratului Roş.
Deşi Ion Creangă porneşte de la modelul popular şi păstrează teme şi motive specifice
basmului tradiţional, el complică situaţia, eroul trebuie să parcurgă mai multe probe decât Făt-
Frumos şi nu are puteri supranaturale. De asemenea, duşmanii în legătură cu care este avertizat
de tată nu sunt din altă lume (spre deosebire de basmele populare în care eroii se luptă cu zmeii)
ci sunt oameni însemnaţi, renumiţi pentru viclenia şi răutatea lor: „să te fereşti de omul roş, iar
mai ales de omul spân, cât îi putea, să n-ai de-a face cu dânşii că sunt foarte şugubeţi.”
Având un caracter de bildungsroman, Povestea lui Harap-Alb urmăreşte în primul
rând evoluţia eroului. În funcţie de ipostazele în care se află eroul, este structurată schema
narativă a operei. În prima ipostază eroul este doar „mezinul”, „fiul craiului” care se pregăteşte
de drumul care va echivala cu maturizarea şi iniţierea lui. În a doua ipostază, el îşi schimbă
statutul, decade, devenind sluga Spânului şi căpătând numele de Harap-Alb, nedemn pentru
condiţia lui reală. Această ipostază reprezintă de fapt procesul de maturizare în care fiul de crai
trebuie să-şi dovedească trăsăturile chiar şi sub forma unei condiţii umile. În a treia etapă
maturizarea se produce, fiul de crai îşi dovedeşte calităţile de conducător pe care le-a dobândit în
procesul de iniţiere şi devine împărat.
Harap-Alb este personajul principal al basmului. Este caracterizat atât cu ajutorul
mijloacelor directe (portretul făcut de narator şi de alte personaje), cât şi indirecte
(caracterizarea prin propriile acţiuni, nume).
Harap-Alb este cel mai reprezentativ dintre eroii pozitivi ai lui Creangă. El nu are
trăsături supranaturale, puterea lui stă în gândul lui bun. La fel ca şi alte personaje din poveştile
autorului, Harap-Alb e omenos şi milostiv.
Încă de la începutul basmului, fiul cel mic al Craiului îşi va dovedi calităţile de erou,
fiind singurul dintre cei trei fraţi care este afectat de dojana tatălui şi mâhnit de faptul că
reprezintă un motiv de ruşine pentru acesta. Apoi se observă trăsăturile lui fundamentale, mila şi
bunătatea, care îl ajută să-şi facă ajutoare ce îl vor sprijini în călătoria sa, cum ar fi Sfânta
Duminică şi calul năzdrăvan. În acelaşi timp, este şi iute la mânie deoarece se cam repede la
cerşetoarea din grădină, neştiind că este Sfânta Duminică, şi loveşte calul care i se pare
răpciugos. După ce trece de capcana pe care i-o întinde tatăl şi care era menită să-i probeze
vitejia, eroul pleacă în călătoria sa iniţiatică. Dând dovadă de naivitate, dar şi de lipsă de
experienţă de viaţă, fiul craiului nu ascultă sfaturile date de tată la plecare şi se lasă păcălit de
Spân. Neascultător cu tatăl, se dovedeşte însă supus în relaţia cu Spânul, din al cărui cuvânt nu
iese.
Personajul este caracterizat şi prin opoziţia cu personajul negativ, simbol al forţei
răului. Nici Spânul nu are trăsături miraculoase, dar el reprezintă omul rău, maleficul, inumanul.
El reuşeşte să-l păcălească pe erou datorită vicleniei şi astfel are loc o schimbare de statut:
Spânul devine fiul de crai, iar acesta se transformă în sluga primului. Prima etapă a formări
personajului este coborârea în fântână, care echivalează cu o coborâre ad inferos, un botez în
urma căruia fiul craiului primeşte un nou nume, Harap-Alb, şi o nouă identitate, de slugă a
Spânului. De asemenea, Spânul are rolul unui iniţiator, este „un rău necesar”, fără de care nu s-
ar fi putut realiza iniţierea eroului pozitiv.
Probele la care este supus sunt menite a-l pregăti ca viitor conducător, moştenitor al
tronului unchiului său, dar şi în vederea căsătoriei.
Harap-Alb devine un erou exemplar nu prin însuşiri miraculoase aşa cum se întâmplă
de obicei în basme, ci prin trăsturile sale profund umane. Bunătatea şi mila de care dă dovadă
încă de la început îl situează în rândul personajelor care reprezintă forţele binelui. Pentru ca
iniţierea eroului să fie totală, el trebuie să primească din nou botezul morţii şi al învierii. În final,
el dobândeşte un set de valori morale care în viziunea autorului sunt necesare unui împărat: mila,
bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul.

In opinia mea, protagonistul este o intruchipare a “omului se soi bun” (G. Calinescu), eroul
vrednic, care invata din greseli si se maturizeaza. In relatia mentor-invatacel, antagonistul este un ,,rau
necesar”, dupa spusele calului: ,,si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe
oameni sa prinda la mine”.
Stăteam pe spate în neștire

Îmbătat de prea multă simțire

Mai slab și dezvelit cum n-am fost vreodată

Neîmpăcat de sforțările de-a fi bun pentru ea

Urându-mi pauzele gândirii de-altădată

Mă gândeam cum să spun să-ți placă

Să înțelegi și să ți se întipărească

Să fiu haios? Dar sufletul, fleașcă