Ioan Slavici face parte, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ion Creangă, din

galeria marilor clasici ai literaturii române. Scriitorul se inspiră în nuvelistica sa din viaţa satului
ardelean, fiind un deschizător de drumuri pentru proza secolului XX. Lumea satului este
reconstituită realist, autorul face în permanenţă apel la tradiţie, la moravuri şi obiceiuri,
personajele conformându-se obligatoriu unei mentalităţi tradiţionale. De la descrierile idilice ale
satului ardelean, Slavici va trece treptat la nuvele care au în centru tragismul unei existenţe.
Opera sa este clasică în măsura în care putem găsi coresponedenţe evidente între nuvelele şi
romanele sale şi tragedia greacă. Asemeni personajelor din tragediile greceşti, personajele lui
Slavici sunt victimele unui destin neiertător. Un exemplu elocvent pentru susţinerea acestei idei
este personajul Ghiţă din Moara cu noroc. Dorind să se îmbogăţească cu orice preţ, Ghiţă încalcă
o lege veche conform căreia trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce ţi-a oferit viaţa şi să nu încerci să
obţii mai mult prin mijloace imorale şi nelegale. Pentru că a încălcat această lege tradiţională este
pedepsit prin ruinarea propriei sale familii. Elementele de modernitate ale operei lui Slavici sunt
date de analiza psihologică prin intermediul căreia autorul pune în evidenţă transformările
personajelor la nivel psihologic.
Nuvela Moara cu noroc a fost publicată în volumul de debut Novele din popor. Ca specie
literară, nuvela este un text în proză cu un singur fir narativ, un număr restrâns de personaje,
spaţiul şi timpul sunt bine determinate, iar naratorul este în general obiectiv. În orice nuvelă,
accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Acest lucru este
vizibil şi în nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici.
Viziunea despre lume a scriitorului se observă din abordarea unei duble formule:
realismul psihologic şi clasicismul. Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a
III-a de către un narator omniscient, omniprezent şi neimplicat. Pe lângă perspectiva obiectivă
a naratorului, se observă o altă tehnică narativă folosită de Slavici şi anume tehnica punctului de
vedere din intervenţiile bătrânei. Nuvela este construită după principiul ciclic, începând şi
sfârşindu-se cu replicile bătrânei care conferă unitatea şi sensul textului. La început, cuvintele
bătrânei fixează teza morală a nuvelei, conform căreia omul trebuie să se mulţumească cu ce are:
„- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te
face fericit.” Nerespectarea acestui principiu de viaţă va aduce cu sine sfârşitul tragic al
personajelor, exprimat în final de bătrână prin replica: „Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar
aşa le-a fost dată.”
Slavici este un autor moralist şi de aceea tema nuvelei va surprinde influenţa nefastă a
dorinţei de înavuţire şi procesul de dezumanizare al individului ca urmare a acestei obsesii pentru
bani. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective: socială (urmăreşte
încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social), morală (prezintă consecinţele obsesiei
pentru bani asupra liniştii sufleteşti a personajului) şi psihologică (prezintă conflictul interior al
lui Ghiţă între dorinţa de a rămâne om cinstit şi dorinţa de a se îmbogăţi). Viziunea clasică a
autorului poate fi observată din opţiunea pentru sfârşitul tragic al personajelor implicate în
confict. Ca şi în tragediile greceşti, tragismul este generat de forţa implacabilă a destinului care
pedepseşte orice încălcare a normelor, iar pedeapsa nu poate fi decât moartea.
Titlul nuvelei este bivalent: conţine şi şansa de îmbogăţire a lui Ghiţă, dar şi ameninţarea
morţii ascunsă sub ademenitoarea aparenţă a norocului.
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, situat între două repere temporale cu
valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe pâna la sărbătorile de Paşte. Nuvela debutează cu
mutarea familiei lui Ghiţă la hanul „Moara cu noroc”, pe care îl ia în arendă. Motivul acestei
schimbări în viaţa familiei este determinat de dorinţa lui Ghiţă de a scăpa de sărăcie. Incipitul
nuvelei fixează, prin intermediul cuvintelor bătrânei, teza morală a textului care se referă la
faptul că omul trebuie să se mulţumească cu ce i-a fost dat de către divinitate şi să nu încerce să-
şi schimbe destinul.

Ghiţă este personajul principal al nuvelei Moara cu noroc, fiind un personaj complex, al
cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale dorinţei de înavuţire. Caracterizarea lui se
realizează atât în mod direct, cât şi indirect, portretul acestuia însumând o varietate de trăsături
condradictorii. De asemenea, se foloseşte ca modalitate de caracterizare monologul interior.
Fiind vorba de o nuvelă psihologică, personajul este urmărit în evoluţie. La început se precizează
că este un o cu voinţă puternică, harnic şi perseverent, care vrea să-şi scape familia de sărăcie.
Spre deosebire de soacra sa, identifică sărăcia cu lipsa de demnitate, nu cu liniştea. Vine la
Moara cu noroc pentru că îşi iubeşte familia şi doreşte o viaţă mai bună pentru aceasta. Atâta
timp cât se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine, cârciuma aduce
profit, iar familia trăieşte în armonie. Datorită ambiţiei şi hărnicei transformă hanul într-un loc
cunoscut şi apreciat de călători: „Abia trecuseră dar câteva luni după St. Gheorghe, şi drumeţii
mai umblaţi nu ziceau că are să facă popas la Moara cu noroc, ci că se vor opri la Ghiţă, şi
toată lumea ştia cine e Ghiţă şi unde e Ghiţă, iar acolo, în vale, între pripor şi locurile rele, nu
mai era Moara cu noroc ci cârciuma lui Ghiţă.” Bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade,
Ghiţă doreşte să agonisească bani ca să-şi angajeze vreo zece calfe pentru un atelier de cizmărie.
Aspiraţia lui este firească şi nu depăşeşte limitele firescului.
Apariţia lui Lică Sămădăul la han tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui
Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi pentru familia lui, nu se
poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra sa, deoarece tentaţia îmbogăţirii
este mare: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii
grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii.” Ghiţă îşi ia la început toate măsurile de
precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi
asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt
ca un brad.” Din momentul legării acestei „prietenii” începe procesul iremediabil de înstrăinare
a lui Ghiţă faţă de familie. El devine o victimă a lui Lică numai pentru că acesta îi descoperă
slăbiciunea pentru bani. Aceste schimbări sunt prezentate în mod direct de către narator: Ghiţă
devine „de tot ursuz”, „se aprindea pentru orişice lucru de nimic”, „nu mai zâmbea ca înainte,
ci râdea cu hohot, încât îşi venea să te sparii de el”, iar când se mai juca, rar, cu Ana „îşi
pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ”. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile
crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de Ana şi faţă de copii.
Transformarea radicală care se produce în caracterul personajului este determinată de
patima acestuia pentru bani. Ezită între două opţiuni, una reprezentată de Ana, care include
valorile familiei, iubirea, cinstea, „liniştea colibei”, iar cealaltă de Lică, reprezentând atracţia
pentru bani prin mijloace necurate. Descompunerea sa morală este progresivă, mergând de la
izolarea şi înstrăinarea de familie până la complicitate la hoţii şi crime. La început, personajul
oscilează între atracţia pentru bani şi dorinţa de a rămâne un om cinstit, ceea ce îl transformă
într-un personaj tragic. Deşi iniţial pare plin de voinţă, ajunge să fie victima lui Lică, slujitorul
lui deoarece acesta îi descoperă slăbiciunea pentru bani. Sentimentul culpabilităţii îl face să
devină închis în sine, dacă la început era un soţ bun şi tandru, pe parcurs se înstrăinează de Ana,
nu mai vorbeşte cu ea. Lică îi distruge încrederea în propriile forţe, Ana ajunge să-l considere „o
muiere în haine bărbăteşti” şi nu îl mai crede demn de dragostea ei. Ghiţă trăieşte o dramă
psihologică concretizată prin trei înfrângeri, pierzând pe rând încrederea în sine, încrederea
celorlalţi şi încrederea Anei în el. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie
şi copii şi că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul
monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în acest fel
autocaracterizarea.: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă este în
mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în
spinare.”
Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, devine laş,
fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din ce în ce mai mult de
Ana: „îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa.”, aruncând-o în
braţele Sămădăului: „Joacă muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe.” Ghiţă este
caracterizat în mod direct de Lică, care îşi dă seama că e un om de încredere şi chiar îi spune
acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş
avea tovarăş pe tine, aş râde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă
ştiu alăturea de un om ca tine.” Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-l ţină de
frică şi de aceea distruge treptat imaginea celorlalţi despre cârciumar ca un om onest şi cinstit.
Astfel, treptat, Ghiţă ajunge să fie părtaş crimelor Sămădăului, îşi încalcă definitiv onoarea
depunând mărturie falsă în favoarea acestuia, apoi îşi lasă soţia singură cu el. Totuşi, momentele
în care este atras de bani alternează cu cele în care doreşte să-şi redobândească familia şi liniştea,
dar patima banului este mai puternică. Are momente de sinceritate, de remuşcare, când cere
iertare soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert
cât voi trăi pe faţa pământului. Ai avut tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai
ajuns să-şi vezi bărbatul înaintea judecătorilor.” Ghiţă este conştient că se afundă pe zi ce trece
în necinste, dar nu găseşte în el şi nici în soţia sa, de care patima banului îl izolase, sprijinul
necesat pentru a pune capăt tentaţiei nesăbuite. Prin faptul că alege banii în defavoarea familiei
încalcă legile tradiţionale şi din acestă cauză îşi merită soarta.
Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De
ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu
noroc. Ghiţă înţelege că singurul mod de a învinge răul şi de a-şi recăpăta familia este divulgarea
fărădelegilor lui Lică. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de
acesta, ceea ce îl va pierde. Ghiţă îi oferă probe în legătură cu vinovăţia lui Lică numai după ce
îşi poate opri jumătate din banii aduşi de acesta.
Ultima etapă a degradării morale a lui Ghiţă are loc la sărbătorile Paştelui, când, orbit de
furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, drept momeală, în
braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va întâmpla o minune şi că Ana va
rezista influenţei malefice a lui Lică. Plecând la Ineu, el meditează: „Dacă e rău ce fac, nu
puteam face altfel.” Gestul extrem al personajului stârneşte admiraţia lui Pintea: „Tare om eşti
tu, Ghiţă, grăi Pintea pe gânduri. Şi eu îl urăsc pe Lică, dar n-aş fi putut să arunc o nevastă ca a
ta drept momeală în cursa cu care eu vreau să-l prind.” Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă
care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică,
deoarece, în ciuda nelegiurilor comise, Lică e „om”, pe când Ghiţă „nu e decât o muiere
îmbrăcată în haine bărbăteşti.” Când se întoarce la han, Ghiţă îşi dă seama că soţia l-a înşelat,
ştie că acest lucru s-a întâmplat din cauza lui şi că a determinat decăderea morală a Anai, şi o
ucide: „Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişul în cap şi că nu mai pot trăi, iară pe tine
nu pot să te las vie în urma mea.” La rândul lui este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică.
Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială
şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să
ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Moartea sa sugerează că nimic nu este mai presus
de legea morală, condiţie esenţială a existenţei lumii.
Nuvela psihologica ,,Moara cu noroc” este o capodopera a literaturii romane, deschizand
calea catre marile creatii epice din perioada interbelica, despre care criticul literar G. Calinescu
afirma ca este ,,o nuvela solida cu subiect de roman”.