„Riga Crypto și lapona Enigel”

baladă
Poemul face parte din volumul „Joc secund” , din ciclul „Uvedenrode”și este
reprezentativ pentru perioada baladesc-orientală a creației lui Ion Barbu. Prin toate elementele ce
definesc această „poezie pură”, poemul se înscrie în modernism.
O primă trăsătură a modernismului reflectată în poem este ambiguitatea obținută prin
metaforism. Menestrelul care spune povestea de dragoste nu mai pare artistul privilegiat, adulat,
respectat. El a fost dăruit cu „pungi, beteli cu funtă” și se aseamănă unui bufon. Spațiul în care
se află este unul comun, izolat, nepotrivit pentru artă ( „în cămară”). Timpul cu coordonate
mitice este totuși al sfârșitului, al singurătății, al pierderii armoniei primordiale ( „La spartul
nunții”).Metafora „Ospățul tău limba mi-a fript-o” definește condiția artistului/poetului care nu-
și mai poate îndeplini menirea, fiind rănit de spectacolul lumii. Pe de altă parte, ceea ce îi oferă
umanitatea este doar prilej de suferință, doar o experiență care îl determină să tacă. În lirica lui
Ion Barbu, nunta simbolizează începutul, omogenitate şi unitate, armonie între principiul feminin
şi masculin, un paradis nedestrămat, posibilităţi infinite, perfecţiunea unei stări latente.
Aceleaşi conotaţii sunt atribuite oului, înţelegând prin „bănuţul galben auriu” coordonata
masculină şi prin albuş latura feminină. Momentul când menestrelul istoriseşte a doua oară
povestea dintre Crypto şi Enigel se petrece într-un spaţiu nefiresc, apăsător („ în cămară”).
Timpul pare deja solstiţial - frumuseţea a fost spulberată, mirajul şi frumuseţea începuturilor s-a
stins.

O altă particularitate a modernismului este manifestată prin „fantezia

dictatorială”( Hugo Friedrich, „Structuri ale liricii moderne”) și se reflectă în statutul simbolic
al măștilor lirice. Riga Crypto este rege peste bureți și mânătărci, împărățește în râpi adânci, pe
„pat de râu și humă unsă”. El reprezintă cunoașterea senzorială, instinctuală, simbolizată de
Venus, ființa comună, care trebuie să se supună unui destin știut. Enigel este o locuitoare a
Laponiei care se află în transhumanță: coboară cu renii la iernat, spre Sud. Reprezintă ființa
rațională, ( simbolizată de Mercur), cunoașterea apolinică, opțiunea pentru evoluție spirituală
permanentă. Întâlnirea lor este posibilă doar în plan oniric, într-un imaginar poetic simbolic:„pe
mușchiul crud”, „Pe trei covoare de răcoare”.
Tema poemului este complexă: vizează, pe de o parte, clarificarea condiției ființei
superioare, prin raportare la ființa comună și la cunoaștere,iar, pe de altă parte, redă o iubire
imposibilă care depășește și încalcă norme.

O primă secvență în care se reflectă dimensiunea tematică a poemului este aceea în care
sunt redate cele trei tentative ale lui Crypto de a o cuceri pe frumoasa Enigel. În vis, regele îi
oferă fragi, ca pe un semn al lumii sale senzoriale, al cunoașterii dionisiace, ca pe o ademenire în
regatul său umed. Răspunsurile fetei sunt politicoase și înțelepte: ea va culege singură aceste
daruri ale lumii vegetale. A doua încercare a lui este mai tulburătoare, pentru că el nu poate
accepta despărțirea de Enigel și atunci îi propune„ să-l culeagă”, ceea ce pentru el înseamnă
sfârșitul existenței. Refuzul este delicat și sfatul ei este rațional: ea îl îndeamnă să-și accepte
destinul ( „Așteaptă de te coace.”). O ultimă soluție pentru împlinirea acestei iubiri este ca
lapona să renunțe la drumul ei spre soare și să rămână „În somn fraged și răcoare”. Fata este însă
foarte hotărâtă, optează pentru cunoașterea superioară și repetă de două ori acest țel măreț al
său: „Mă-nchin la soarele-nțelept”.
 O a doua secvență în care este redată tema poemului, este aceea în care lumina soarelui
revelează adevărata condiție a regelui, în antiteză cu ipostaza în care se află Enigel, aceea de
ființă rațională, evoluată. Când razele se oglindesc în pielea lui cheală, „Ascunsa-i inimă
plesnește” și este demonstrat statutul său real, acela de materie care crește la umbră. Din el
rămâne doar venin, roșu untdelemn, suc dulce, pentru că el nu este capabil să îndure forța
cunoașterii.( „la făptura mai firavă,/ Pahar e gândul cu otravă”). Metafora sufletului fântână
reapare pentru a defini statutul omului( „fiară bătrână”),de ființă evoluată, singura care poate
avea acces la cunoaștere, care poate adânci cunoașterea( în sufletul său „roata albă” se
mărește).În lirica lui Ion Barbu, Soarele reprezintă cunoașterea poetică, superioară, ultima
treaptă a evoluției spirituale.

Pompiliu Constantinescu consideră că Ion Barbu scrie o poezie definită ca „analogia

spiritului cu el însuşi.” Universul liric barbian este abstract, „poezia antimuzicală tinzând să
ucidă retorica”.

Titlul poemului este o sintagmă nominală cu conotații misterioase și anticipează numele

personajelor-lirice, statutul lor şi originea. Substantivele proprii au rezonanţă exotică: crypto =
„ascuns”, „tăinuit” (există şi o clasă a ciupercilor numită criptogame), iar „enigel” acceptă o
dublă etimologie (din lat. „angelus”, ori din derivarea unui nume de râu nordic – Ingul).
Subtitlul demonstrează orientarea poeziei moderne spre o specie literară pe care o
îmbogăţeşte, accentuându-i coordonatele balcanice. Păstrează împletirea de liric, epic şi
dramatic, antrenează elemente fantastice şi reale, urmărește conflicte ce evoluează dramatic
spre un final tensionat, iar măștile lirice sunt memorabile. Caracteristicile moderniste se
manifestă la nivelul mesajului artistic prin procedeul trecerii de la exterior spre interior, de la
fenomen la principiu, de la simbolul unei idei la idee, de la materie la esenţă.
Textul se înscrie în lirismul obiectiv (lirica măştilor), deoarece discursul presupune o
voce care îndeplineşte funcţie de regie prin verbe sentendi şi dicendi („s-...-...mbie”). Nu prezintă
la persoana a III-a detaliile din episodul-ramă, ci doar statutul iniţial şi final al celor doi
(„împărăţea”, „să rătăcească”).
Cel mai impresionant procedeu artistic este dubla figuraţie, înţeleasă ca interceptarea
absolutului prin relativ şi a idealului prin senzorial. Metafora trece din spaţialitate în durată pură
(„soarele, aprins inel”).

Poemul ilustrează ermetismul lui Ion Barbu, fiind considerat un text iniţiatic de
„pătrundere a secretelor naturii” (Eugen Negrici).