Familia Addams

Excentrica familie, care la începutul anilor ‘90 cucerea publicul larg prin versiunea
cinematografică omonimă, i-a inspirat pe Marshall Brickman, Rick Elice și Andrew Lippa în crearea unei
adaptări muzicale originale care revizitează universul Addams dintr-o perspectivă surprinzătoare,
confruntându-i pe Gomez și pe Morticia cu ceea ce s-ar putea numi „coșmarul” oricăror părinți: copiii
cresc (prea repede).

Ajunsă la vârsta adolescenței, Wednesday, unica lor fiică, se îndrăgostește de Lucas Beineke,

un băiat drăguț dintr-o familie respectabil de „normală” și decide să îi încredințeze secretul tatălui ei, care
nu doar că este nevoit să accepte cruda realitate, ci și să facă ceva ce nu a mai făcut vreodată: să îi
ascundă adevărul iubitei sale soții.

Totul va lua o întorsătură neașteptată în noaptea când „prea normalii” Beineke ajung să cineze
în casa „ciudaților” Addams – un festin nocturn care va confrunta cele două familii cu limitele
(a)normalității și cu rezistența în fața schimbării.

Toate acestea vor se vor întampla pe ritmuri muzică și dans .

 O poveste clasică, bazată pe antiteza dintre cele două familii, lumi și epoci, teoria
contrastelor devenind valabilă.

Scena este ascunsă spectactorilor de o cortină de hârtie (pergament )(care seamnana cu un

fel de paravan), pe care este o video proiecție cu un cadru de cimitir. Viziunea regizorală cred că
are la bază separarea poveștii de pe scena față de spectatori.Când spectacolul începe , pe acel
paravan , sunt umbrele fiecărui personaj. Strămoșii (fantomele) iau cu asalt lumea prezentului,
așa se face că dansul lor și proiecțiile fantomelor duc la sfâșiatul hârtiei. După acestă prezentare
a personajelor spectacolul începe să se desfășoare sub ochii spectactorilor prinși cu totul în
poveste.

Lucian Ionescu (Gomez) este stâlpul de rezistență al spectacolului, reușind o performanță

atât coregrafică și muzicală, cât și actoricească. Apariția sa inițială nu convinge neapărat, dar
durează doar puțin până când prezența sa pe scenă neobosită, fără a fi stridentă și implicarea îl
delimitează de restul distribuției. Postura, felul în care se mișcă și pasiunea care parcă îi curge
prin vene finisează un Gomez impecabil. Procesul interior presupus de logodna ascunsă a fiicei
sale este ușor schematic, dar în totalitate încadrat în mentalitatea familiei Addams, prezentându-l
atât ca pe un familist convins și un soț romantic, cât și ca pe o persoană conștientă de
excentricitățile și exagerările neamului său.Chiar dacă atrage atenția, nu acaparează total scena,
deoarece reușește cu amabilitatea și grația lui Gomez și cu generozitatea și echilibrul propriu să
își pună în valoare și partenerii de joc. Capacitatea sa de ascultare și felul atât de personal de a
da importanță replicilor celorlalte personaje nu trec neobservate.

La fel de talentată, Camelia Pintilie (Morticia) îi dublează partenerului său pasiunea,

sumbra eleganță și distincția demnă de blazonul Addams. Morticia sa nu este doar un gât lung, o
rochie seducătoare și o privire fioroasă (deși are toate aceste calități), ci capul familiei, adevărata
stăpână a casei. Actrița merge si dansează pe scenă cu o ușurință studiată și o grație
melodramatică, conturând un portret de femeie matură, misterioasă sub toate vrăjile sale.
Morticia se mișcă de parcă plutește ,își regretă vârsta, iubește negrul și nu îi este teamă de nicio
ciudățenie, în afară de posibilitatea de a ajunge ca mama ei. Dramatica femeie fatală cu un
entuziasm sadic pentru grotesc,dar plina de mândrie și onoare, dovedește cu fiecare pas, o
apariție superbă.

Radu Mitrea (Unchiul Fester) conturează cu duioșie un lunatic straniu, alimentând cu

intuiția și melancolia sa, speranța infinită de a -și îndeplini țelul.Dragostea lui cântată pentru
lună, oarecum imposibilă, dar haioasă ,e terminată neașteptat chiar prin îndeplinirea țelului său.
Acesta are o candoare molipsitoare şi un optimism contagios, el fiind cel care susține cel mai
mult povestea de dragoste a tinerilor îndrăgostiți.

În același ton, Aida Avieriței (Bunica) joacă un personaj pe cât de complex, pe atât de
ciudat, fiecare spectator asteptand să-și spună puținele replici dar cu efect și conținând toată
lipsa de rușine a unei bătrâne putrezite. Împreună cu Mircea Alexandru Băluță (Lurch), care
reuşeşte să îi dea viaţă acestui zombie cu mişcări lente se creează adevăratul ambient al familiei
Addams .
 Maria Alexievici (Alice Beineke)are un rol ce nu este deloc așteptabil, devenind, din
antipatica în galben care vorbește în versuri de poezii slabe, o femeie care caută să-și
redobândească pasiunea și fericirea din viață. Astfel, arată toate unghiurile isteriei urbane,
apărându-și personajul în momentele sale de decădere și având autoironie de-a lungul prestației
sale. Numărul care închide primul act și anunță pauza, în care răbufnește în pași de dans,
scoțându-și peruca și tocurile, și spunându-și supărările rămâne unul dintre momentele de vârf
ale spectacolului. Partenerul său, Doru Bem (Mal Beineke) este mai rigid și ezitant, dar se
potrivește foarte bine cu atitudinea personajului și, în final, îți dorești să îl crezi sincer.
Problematica relației lor este atât de realistă, deși pusă în stilul de musical, ea devine cea mai
înfricoșătoare și mai tragică parte din spectacol, cu mult peste sânge, elemente de tortură, sicrie
și morți dansatori.

Dan Pughineanu (Lucas Beineke) nu mi-a plăcut la fel de mult ca celelalte personaje. Uneori a
dat impresia de stângacie și nesiguranță. Dar a avut moment drăguțe în care își schimba vocea și
dădea personajului un aer comic. Ana Udroiu (Wednesday), arată pe scenă încredere și energie.
Cu toate acestea, jonglează între dragostea de adolescent și nihilismul caracteristic familiei sale
cu un caracter de arlechin în rochie. Momentele tată-fiică mi-au plăcut foarte mult, deoarece mi
s-a părut ca au fost foarte bine și realist evidențiate, transmițând foarte bine publicului suspansul
cadrului și emoția.

Ana Udroiu (Wednesday) şi Dan Pughineanu (Lucas) au sarcina ingrată de a-i juca pe cei
doi îndrăgostiţi, dar datorită trăsăturilor speciale ale acestei familii, ce nu e deloc una obișnuită,
scapă din misterios și ciudat în latura romantismului și dulcegăriilor amoroase.

Matei Hotăranu (Pugsley) reușește, la numai doisprezece ani, performanța de a cânta cu

forță, corect și de a juca, cot la cot cu actorii Teatrului Excelsior. Faptul că nu i s-a adăugat foarte
mult machiaj și elemente de morbid, îl transformă într-un personaj simpatic, comic în modul
inocent, ceea ce completează peisajul lui oarecum malefic dar protector în același timp.

Chiar și actorii din figurație se remarcă prin prezență de spirit, reacții delicioase (pe care
doar cei atenți le observă) și o veselie stranie, de cadavru care mai are voie să fie viu doar pentru
puțin