De la cuvânt la imagine și imaginea dincolo de cuvânt

,,Nunta de piatră” este un film realizat de doi mari regizori ambițioși, Mircea Veroiu și
Dan Pița, o măiestrie artistică ce pornește de la literatură, fiind inspirată din două nuvele ale
lui Ion Agârbiceanu, „Fefeleaga” și „La o nuntă”, două dintre cele mai sugestive povestiri,
dar și greu de transpus în limbajul filmului, fapt ce evidențiază măiestria creatorilor dar și
grija acestora de a nu se îndepărta de opera inițială, ci dimpotrivă de a-i îmbogăți sensurile
prin nuanțare și emoție.
Fefeleaga este un film sobru, expresiv care surprinde prin esențializare și deschidere
spre universalitate, ținându-se cont și de valoarea estetică. Acțiunea filmului se petrece în
zona auriferă a Țârii Moților la începutul sec. XX. Se păstrează culoarea locală – universul
țărănesc, tradițional –, iar personajele alese se potrivesc perfect cadrului și dau senzația de
apartenență la acesta. Veroiu își construiește secvențele din mișcări puține, care uneori se
repetă și care corespund exact automatismelor descrierii Fefeleagăi, o femei singură a cărei
existență tragică și chinuită este redusă la esențial, decurgând lent, obsedant și circular:
drumul spre carieră, încărcatul pietrei, drumul spre casă, drumul după bani, drumul la steamp,
din nou drumul spre casă, moartea fetei, dar și ultimul drum.
Fiind un film alb-negru, regizorul crede în puterea imaginii și ne propune aici un
realism simbolic, de dimensiuni mitice, care conține și elemente de suprarealism cu o
simbolistică variată și bogată. Sobrietatea este redată în imagine cu ajutorul unui alb
strălucitor și al unui negru intens în prezentarea casei Fefeleagăi, care reprezintă o răspântie
între viață și moarte și cu ajutorul unui cenușiu închis pentru redarea carieră și al locului de
muncă al Fefeleagăi dar și al tuturor celorlalți consăteni. Se respinge orice detaliu
nesemnificativ, și se pune accentul pe modalitatea în care personajele reușesc să transmită
emoția și să treacă dincolo de cuvinte, să facă privitorul să trăiască fiecare dezamăgire și stare
de fericire sau tristețe al acestora. Femeia parcă ajunge la un moment dat să se contopească cu
mârțoaga sa, devenind împreună, o reprezentare a suferinței. Ea își urmează, în tăcere,
implacabilul destin, fiind un Sisif feminin condamnat unei cazne continue. Senzația de
încremenire, de înghețare a gesturilor și a peisajului împlinesc frumos, în imagine, sensul
acela de existență sfârșită, de sfârșit prevăzut, astfel prin asumarea vinei și prin mărturisire,
omul își ispășește și își răscumpără păcatele, în cazul de față jertfa Fefeleagăi fiind chiar

1
propria fiică, scenă ce impresionează și străpunge filtrul ecranului ajungând în mintea
privitorului.
În cea de-a doua parte, cea realizată de Dan Pița, universul prezentat este identic, acela
al ruralității tradiționale, iar și aici tragicul este exprimat exprimă prin umor și ironie, exact ca
la Fefeleaga. „La o nuntă” prezintă mediul celor înavuțiți dar care vor din ce în ce mai mult.
Pretextul filmului este o nuntă și deși ceremonialul religios al cununiei nu apare, ci numai
aspectul lui lumesc, acest moment simbolistic este tratat într-un mod grotesc, prin prezentarea
incompatibilității mirilor. Personajele sunt: ginerele cu bani, tatăl care își vinde fata, mireasa
care nu are niciun drept să decidă asupra viitorului său și care va face tot posibilul să nu aibă
această soartă inefabilă și nuntașii care sunt nepăsători și inconștienți. Dacă primul capitolul
este construit pe senzația de încremenire, Pița și-l construiește pe al său pe contrastul dintre
aparență și esență - agitația voioasă a petrecerii la suprafața acțiunii și tensiunea care
pregătește fuga miresei, în interiorul acesteia - Tensiunea acțiunii se descarcă în momentul
dansului dezertorului, când petrecerea se sparge, iar imaginea încremenește asupra tatălui
rămas singur în curtea pustie și cu moartea dezertorului. La început, ospățul seamănă mai
curând a praznic, pentru ca, în final, să devină cu adevărat unul pentru dezertor. Ne
confruntăm aici cu o incursiune în aspectele inefabile și surprinzătoare ale vieții, dar și ale
lumii.
Sunetul și tăcerea joacă un rol important în acest film, întrucât ajută la redarea stărilor
de tensiune, tristețe și deznădejde pe care personajele le trăiesc pe parcursul filmului.
Sensibilă, delicată și înzestrată cu o mare forță de sugestie, proza lui Ion Agârbiceanu nu pare
deloc la prima vedere în stare să suporte transpunerea cinematografică, însă o singură calitate,
dar aceea esențială, o apropie de permitere a unei reprezentări și anume forța de sugestie de
care abundă aceste două opere folosite ca inspirație de către cei doi regizori. 
Legătura dintre cele două filme există de la bun început, prin cele două personaje-
cheie: ceterașul și dezertorul. Ei sunt puși să ajungă la nuntă trecând pe lângă casa Fefeleagăi;
dezertorul se va așeza chiar pe leagănul Păuniței, calul alb este și el acolo; din nou dezertorul
își va găsi hainele de muzicant la crâșma de la care Fefeleaga cumpăra lumânări; ceterașul va
cânta unul din acele cântece despre Fefeleaga; peste capul miresei din „La o nuntă” plutește
imaginea celeilalte mirese, a Păuniței. Astfel, se poate anticipa un final asemănător.
Lumea lui Agârbiceanu e completă, cu toate legăturile invizibile dar existente, dintre
acei oameni care au trăit într-un fel sau în altul, în avuție sau în mizerie, în același timp și în
același loc. Actorii dau viață cu pasiune și forță de convingere personajelor acelei lumi și
reușesc, prin interpretarea lor, să aducă un deliciu publicului.