Lady Macbeth

Activitatea creatoare a lui William Shakespeare a fost una prolifică, dăruind lumii în
cei douăzeci şi unu ani de activitate dramaturgică treizeci şi şapte de piese, găsind surse de
inspiraţie dintre cele mai diverse. Istoria Angliei a servit ca sursă de inspiraţie pentru zece
drame create de marele dramaturg, şapte au fost pline de istorie greco-romană, alte
cincisprezece au fost comedii, iar alte cinci au fost încadrate în cadrul marilor tragedii.
Subiectele operelor shakespeariene sunt din cele mai variate: din cotidian, din mediile
înalte, dar şi cele ale plebei, din tradiţie şi cultură, din curentele ideatice sau opera literara
citita sau din acurateţea analizei asupra realităţii contemporane.
Apropierea sa faţă de conţii Essex şi Southampton se transformă într-un mare
beneficiu pentru marele dramaturg, întrucât prin intermediul acestora se poate întâlni cu unii
dintre cei mai importanţi oameni de cultură şi mai ales de litere. Acum are loc întâlnirea cu
celebrul filolog umanist italian Giovanni Florio, care va avea ulterior un impact decisiv
pentru formarea poetului William Shakespeare. Ca orice om de cultură important, Giovanni
Florio avea o bibliotecă impozantă, fapt ce contribuie la dezvoltarea spirituală a tânărului
autor britanic. Aici Shakespeare intră în contact cu nuvelele lui Luigi de Porto Bandello,
Boccacio, Chinthio, dar şi cu scrierile lui Niccolo Machiavelli, Dante, Ariosto, Montaigne.
Abilitatea lui Shakespeare de a servi cât mai bine prin text tipologia fizică şi afectivă
a interpreţilor vremii, dar şi talentul său dramaturgic au creat mediul perfect pentru apariţia
unor personaje unice, remarcabile, care au fost iubite de publicul spectator.
Romeo și Julieta, Titus Andronicus, Timon din Atena, Iulius, Caesar, Macbeth,
Hamlet, Regele Lear, Othello, Antoniu și Cleopatra, Troilus și Cresida, Coriolan, sunt
elementele ce compun tragedia shakespeariană.
Contextul istoric nu putea fi unul mai fericit pentru tânărul dramaturg ce manifesta o
afinitate evidentă către drama istorică: monarhia triumfă decisiv împotriva sistemului
feudalist, dar mai ales, Anglia iese victorioasă din războiul împotriva imperiului spaniol, ceea
ce crează premisele necesare pentru catalizarea unui interes sporit al publicului larg pentru
drama istorică. Prin cele zece drame istorice inspirate din trecutul tumultos al Angliei,
Shakespeare conturează inspirat imaginea exactă a epocii.
Preluat din izvoarele medievale şi reluat în "Cronica lui Holinshed", subiectul piesei

1
shakespeariene "Macbeth" ne reliefează viaţa cotidiană a nobililor scoţieni, de la finele
Evului Mediu. Elementele centrale ale piesei sunt generalul Macbeth şi soţia sa Lady
Macbeth care doresc în mod avid puterea absolută în statul scoţian. Brutalitatea acţiunilor lor
este una ieşită din comun, manifestând o absenţă a resentimentelor şi o profundă lipsă de
respect faţă de valorile umane. Piesa este impregnată de prezenţa forţelor malefice, ce
modelează omul după voinţa lor, indiferent de voinţa şi rezistenţa acestuia. Această tragedie
are trei componente principale: iubirea lui Macbeth pentru soţia sa, a vinei tragice şi a iubirii
glaciale şi pietrificate a femeii pentru iubitul ei, pe care l-a direcţionat constant către crimă.
Dacă imboldul criminal pleacă iniţial de la Lady Macbeth, generalul Macbeth având
dubii răsărite din respectul ce îl purta către regele scoţian Duncan, odată înfăptuită crima,
instinctul criminal impregnat genetic în exemplarul masculin se manifestă făţiş, stergând
orice urmă de regret din mintea generalului. Această reacţie vine probabil şi în urma
reflexului să de militar de pe câmpul de luptă. Limita predispoziţiei feminine către violenţa
crudă este usor atinsă după episodul asasinării regelui Duncan, ea manifestând vădite urme de
regret şi frică. Sigmund Freud găseşte o explicaţie plauzibilă pentru această transformare şi
anume cea a amalgamării identitare dintre cei doi soţi, având ca rezultat o identitate mentală
unică, de natură schizoidă, manifestând alternativ cele două feţe ale sale în funcţie de natura
situaţiei. Atmosfera piesei este una lugubră, contondentă şi coordonată de forţe supranaturale.
Doar moartea soţiei pune capăt luptei pentru putere resimţită de generalul Macbeth,
posibil din prisma prăbuşirii dualismului identitar interior, asigurat de prezenta psihica a lui
Lady Macbeth. Viziunea lui Shakespeare în această piesă este una care surprinde în mod
veridic mentalitatea Evului Mediu, în care propaganda ecleziastică propovăduia faptul că în
lumea reală forţele luciferice sunt omniprezente şi conduc omul în mod activ, determinând
reacţii psihice şi fizice întâlnite în universul social.
Monologul pe care l-am ales, face parte din prima parte a piesei, cea în care Lady
Macbeth este anunțată că soțul ei a fost prevestit să fie „Than de Cawdor”. Lady Macbeth
citește scrisoarea de la soțul ei, la început, nu prea entuziasmată, dar apoi aflând informația că
soțul ei devine rege, crește în vocea-i emoția și încrederea în ea. Am considerat că întreg
monologul trebuie spus cu o voce puternică și pătrunzătoare, dar totodată o voce feminină și
senzuală care să îl îmbie pe Glamis.
Regina își gândește crudul plan pentru a câștiga putere și pentru a-l putea manipula
mai ușor pe Glamis. Dorința se simte în voce și încrederea face ca toate cuvintele să capete
importanță. Vocea trebuie să fie susținută, pentru a sugera publicului ura și setea de putere în
momentul în care le cere spiritelor „cruzime oarbă”.
2
 Dicția trebuie să fie foarte bună, deoarece toate cuvintele trebuie să se înțeleagă, o
adevărată regină vorbește clar, mai ales în fața spiritelor, unde cerințele sunt destul de
importante.
Se fac foarte multe schimbări de registru, deoarece scrisoarea folosește o anumită
intensitate a vocii, invocarea spiritelor folosește un registru grav, accentuarea unor cuvinte
cheie, sugerându-se astfel dorința neînduplecată a reginei.
Privind intensitățile verbale penetrante din punct de vedere acustic, am folosit
vorbirea la intensitate normală, șoapta timbrată, dar și strigătul.
O foarte mare schimbare de registru se face atunci când în fața lui Lady Macbeth
apare soțul acesteia, pentru că aceasta preia un glas suav, sincer, de îndrăgostită, spunând
totul poetic, repetat parcă pentru a-l fermeca și pentru a-l convinge pe rege.
Tempoul este și el variat, deoarece incantația este spusă într-un tempo mai alert, care
sugerează dorința arzătoare a reginei, scrisoarea este spusă într-un tempo mediu, dar cu pauze
necesare înțelegerii mesajului, și sugerând reflectarea reginei asupra acestuia, iar ritmul
folosit în fața regelui este și el unul rar, deoarece vrea să transmită cu precizie informațiile,
dar și să-și arate dragostea.
Monologul este interpretat, raportându-mă la spațiul scenic, folosidu-mă de diferite
elemente de recuzită și decor ( scrisoarea, sfeșnicul). Mișcările sunt și ele în acord cu vorbele
rostite, creându-se un acord între acestea, și exprimând publicului ideile cu precizie.
Costumul, sugerează și el întunericimea sufletului reginei, dar și atracția către
ezoteric, prin structura și croiul acestuia. Deoarece costumul are glugă ce o poate ascunde pe
regină, mâneci largi cu aripi ca de liliac sugerează ideea de vrăjitoare, dar totodată și mareția
reginei.
În concluzie, făcând acest monolog, am observat că este foarte importantă puterea
cuvântului, dar și modul în care acesta este rostit. Pe lângă faptul că dicția este deosebit de
importantă, pentru a fi înțeleși, felul în care rostim cuvintele le dă culoare și însemnătate. Un
cuvânt rostit bine, poate schimba sensul și subânțelesul întregii fraze.