Annick de Souzenelle

Suntem tăiați în două

Nota editorului

Această carte a lui Annick de Souzenelle, Nous sommes coupés en deux, este însoțită de un
CD audio de 55 de minute pe care Marc de Smedt îi pune acestei mari femei întrebări despre
pericolele cu care se confruntă lumea noastră și despre criza gravă prin care trece în prezent
omenirea: un interviu remarcabil, cu răspunsuri fascinante și inspirate.
 Capitolul I

PROFEȚIE

IONAS ESTE UN PROFET ÎN ISRAEL

Suntem cu toții preoți, regi și profeți; Tradiția o afirmă; suntem cu toții profeți într-o cucerire
de neclintit a noastră. Cum suntem cu toții Adam, de oameni, purtăm în una dintre componentele
numelui nostru, în ebraică, prezența unei vocații materne. 'Em este "mamă"; litera din mijloc,
Daleth, înseamnă "ușă"; ea indică faptul că avem uși prin care trebuie să trecem, adică trebuie să ne
naștem în noi înșine la diferite stări de conștiință. Am arătat în toate cărțile mele, și mai ales în
ultima1, că această vocație fundamentală este înscrisă în noi, desfășurarea ei programată în miezul
divin al ființei noastre, și că a o contraveni este tragedia vieții noastre; a i se supune, somptuoasa
împlinire a ființei noastre. Ascultarea ei presupune să punem capăt sclaviei noastre față de lumea
exterioară, în care ne aflăm exilați de noi înșine, și să ne întoarcem la sinele nostru interior.
Descoperim apoi responsabilul alienării noastre, inconștientul în măsura în care nu mai este vizitat
de o ființă conștientă; inconștientul este "neîmplinirea", conform vocabularului ebraic, un spațiu
infinit, voalat, populat de energii potențiale care gravitează în jurul nucleului fondator al ființei;
Este polul feminin al ființei; lăsat de unul singur, nevizitat de polul masculin, polul "împlinit" al
ființei, cel conștient, este o junglă distructivă care se obiectivează în lumea exterioară căreia omul
se prostituează. Dar dacă ne întoarcem spre ea, ea a trecut de la a fi o închisoare, sau chiar un
posibil mormânt, la a deveni o matrice; o matrice de apă în primul rând, ea este energetică și se află
în corpul nostru biologic, la nivelul uterului, atât la bărbați, cât și la femei; ea asigură gestația
"Fiului" divin, Bar, în ebraică, care deschide textele noastre sacre prin cuvântul Bereshit; acest
cuvânt, Bereshit, înseamnă "în principiu"; el poate fi citit și Bar-'Eshit *, "un fiu pe care îl pun". Fiul
se revelează a fi "principiul", "Sămânța" divină depusă în ființa noastră (această calitate de
"sămânță" îi va fi atribuită în Geneza 3:15 și 4:25). Împreună cu Spiritul, Fiul este nucleul fondator
al ființei despre care tocmai am vorbit, imaginea lui Dumnezeu în noi. Spiritul este o putere de
iubire infinită care ne este dată pentru a-l face pe Fiu să crească.
Dacă omul se întoarce în el însuși și intră în rezonanță cu acest nucleu de viață, dacă începe
să lucreze în Duhul său cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, atunci adevărata sa identitate, cea de
"Fiu", va crește și va locui în câmpuri de conștiință tot mai largi, pe noi meleaguri (interioare), într-
o altă realitate, apoi în alta!
El va fi împlinit. Pentru a face acest lucru, el se va baza pe o paradigmă total diferită de cea
a lumii, asumându-și desigur această lume a exilului în care se zbate colectivul, dar cu valorile care
i se vor fi deschis, pe care le va fi dobândit și care îi vor da sens.
Va fi o primă naștere; ea îl va îmbrăca cu dimensiunea de profet.
Profetul este "cel care vede cerurile deschise" 2 și, în acest sens, propriul său "cer" din el,
după cum ne asigură Hristos3, adică acel potențial imens pe care tocmai l-am amintit, inconștientul
său (talanții din Evanghelie4) care așteaptă să se realizeze.
În același timp în care profetul vede cealaltă parte* a lui însuși, o vede pe cea a celuilalt, a
fratelui său, despre care descoperă că nu este cu totul altul !.... Deci el descoperă în momentul său
istoric viitorul acestui altul, cel al unui Om, al unui popor sau al umanității, la fel ca și al său, dar
acest lucru nu are sens decât în termeni de metaistorie, în eternitatea pe care momentul o aduce
pentru profet.

1 Cf. Lê Baiser de Dieu, începutul capitolului VI.

* Ebraica nu are vocale.
2 Ez 1, 1.
3 Le 17, 21.
4 Mt 25,15-3.
* „partea” și nu „coasta” (Geneza 2:21). Această parte este polul feminin, neîmplinit, voalat, din interiorul
oricărei ființe umane.
 Profetul se simte pătruns și de o altă dimensiune a Scripturii; el aude un mesaj nou; acest
mesaj dărâmă zidurile care îl despărțeau de o altă realitate nesperată din el, un spațiu interior
nemaiatins până atunci, în care ecoul capătă o amploare copleșitoare; el îl umple pe om în așa fel
încât cel de-al patrulea prieten al lui Iov, în dimensiunea sa profetică, compară această experiență
nebună cu beția, sau chiar cu bolborosirea unui vin nou turnat într-un burduf vechi care nu-l poate
conține și care este pe cale să se spargă....
Omul va "exploda" dacă nu spune ceva, dacă nu strigă! Focul intens al profetului!
Omul își deschide inteligența către ceea ce îl depășește, ceea ce depășește toate contradicțiile
lumii și antinomiile realității aparente. Profetul sparge carapacea lucrurilor și inima lui începe să
bată odată cu inima lor... El va fi și maestru constructor și slujitor, un slujitor care este uneori
deconcertat de anunțul scandalos pe care va trebui să-l proclame, atât de mult cât se referă la o
realitate de o cu totul altă dimensiune decât cea a exilului; dar nu va putea să o evite. Întorcându-se
la Dumnezeu, el s-a făcut sclavul lui Dumnezeu, sclavie care este cea mai înaltă libertate a sa, nu
cea a lumii, care este total iluzorie și care este apoi zdrobită în el de libertatea care, în sânul
Necreatului, a prezidat acceptarea sa de a fi creat, angajamentul său nupțial față de Dumnezeul său 5!
Chemat de Dumnezeu, el se supune, de fapt, acestui angajament, acestui Legământ uitat, de care
Dumnezeu își amintește și la care îi conduce pe cei care, recăpătându-și standardele originare, se
întorc la El.
Profetul își amintește de viitor, nucleul său fondator recontactat îi livrează secretul.
"Gândirea profetică nu se lasă îngrădită nici de trecutul istoric, nici de litera care îi fixează
învățătura sub formă de dogme, nici de orizontul delimitat de resursele și legile logicii raționale",
spune Henri Corbin, filosof și istoric al islamului mistic6.
La rândul său, André Neher, marele campion al pro-profetismului în Israel, ne spune:
"Profetul este Omul care știe că este înconjurat de Dumnezeu (și aș adăuga eu: de Dumnezeu -
mirele promis omenirii); el știe că nu există locuri sau momente în spațiul sau în timpul său în care
Dumnezeu să nu fie prezent. Uimire sau bucurie - nu contează! Acestea nu sunt sentimente care
joacă un rol în destinul său, ci realități. Greutatea profeților semnifică plenitudinea cu Dumnezeu"7.
Fără îndoială, profeții lui Israel nu atinseseră toți această dimensiune a lor pentru a-și
îndeplini funcția în lume; nici regii și preoții... de unde și teama profeților în fața opacității
mesajelor care, la rândul lor, cheamă lumea la Necunoscuta lui Dumnezeu! Aceasta înseamnă că
profetul încă fragil este uneori manevrat - dar cuvântul este nedrept, dus la extrem, aș spune - de
Dumnezeul său; el este zdruncinat în vulnerabilitatea sa încă mare față de valorile exterioare, oricât
de frumoase ar fi ele, pentru că uneori trebuie să accepte... inacceptabilul (!), să-și schimbe
perspectiva și să descopere lucrarea divină care trasează inexorabil calea destinului uman pe căi pe
care nu le-ar fi putut bănui niciodată!
Dar să urmărim calea destinului uman dincolo de profeție. Căci profetul nu poate stagna
mult timp la acest nivel. Într-o zi, el va fi condus de Duhul Sfânt pentru a-și cuceri domnia în
matricea de foc, Gehenna.
Prin diferite evenimente din realitatea exterioară sau prin vise, omul este condus, în această
nouă gestație, să întâlnească în el însuși energiile neîmplinite, chiar și demonii pe care aceste
evenimente îi obiectivează. Asemenea lui Adam din Geneză, el va trebui să le numească pentru a-și
construi Numele, pe YHWH care va deveni, "Fiul", ființa sa, deci, total împlinită8.
La acest nivel se desfășoară, în toate tradițiile, "războiul sfânt". Nu este un război purtat
împotriva unui dușman care trebuie măcelărit sau închis cu lacătul în spatele porților interzisului - și
știm ravagiile pe care acestea le fac -, ci o luptă cu adversarul, cu energia pe care i-o prezintă Satana
ontologic9 și care trebuie integrată pentru a-și da informația. Arma acestei lupte este iubirea; ea
ridică seva Pomului Cunoașterii, care nu este cea a "binelui și răului" (limbajul inconștientului
exilului), ci cea a "ceea ce este împlinit (de Fiul) și ceea ce nu este încă împlinit (de El)".
5 Le Baiser de Dieu, p. 35 à 44, et l'Alliance oubliée, p. 148.
6 Henri Corbin, Histoire de la philosophie Islamique, éd. Gallimard, 1964, p.43.
7 André Neher, l'Essence du prophétisme, éd. Calman-Lévy, 1972, p. 306.
8 Cf. l'Alliance oubliée, p. 194-195.
9 Cf. Le Baiser de Dieu, p. 100.
 Când Hristos va fi ajuns la un acord cu toți demonii umanității în fiecare dintre oamenii a
căror boală îi manifestă, va putea spune:
"Totul este împlinit".
"Ești rege atunci? îl întreabă reprezentantul lui Cezar.
- Așa cum ai spus, eu sunt rege, dar împărăția mea nu este din lumea aceasta"10.
Mantia purpurie aruncată pe umerii lui este o batjocură; coroana de spini înfiptă în craniu
este o batjocură, da! dar adevărul este profund. El este rege, cu o regalitate pe care lumea nu o poate
înțelege și care o tulbură. Isus este apoi dus la Golgota, "locul craniului".

În matricea craniului, Cristos atinge dimensiunea sacerdotală; acolo îl întâlnește pe Satana

însuși și îi zdrobește capul diabolic, așa cum prezisese mitul exilului11. El îi integrează pe serafimi și
se ridică în slavă, eliberându-l pe Bar-Abbas, "Fiul Tatălui" pe care suntem cu toții.
Hristos este Marele Preot, stăpânul oricărei preoții.
Aceste trei etape ale vieții noastre, care ne dau acces la aceste trei dimensiuni: cea a
profetului, cea a regelui și cea a preotului, sunt uitate de lumea exilului. Așadar, așa cum am spus
mai devreme, aceste calități ale ființei sunt proiectate în colectivul lumii exterioare, unde au devenit
funcții sociale instruite de instituții care au fost cândva structurate pe modelele interiorității omului;
tradițiile mai păstrau încă memoria lor la acea vreme.
Aceste funcții au compensat absența modelelor lor în sânul colectivității, a cărei inconștiență
blochează orice dinamică interioară creatoare; în sine, ca vectori posibili de reconducere la stările
din care derivă, ele sunt sfinte; desanctificate, ele se prăbușesc.
Israelul avea încă profeți. Islamul pretinde a fi ultima expresie a profetismului.
Singurii regi care au rămas nu sunt decât niște fronturi politice.
Ce se va întâmpla cu preoții într-o lume desacralizată și ale cărei Biserici, în cea mai mare
parte, au pierdut vocea creatoare a timpului nostru?
Ei reiau neobosit gândurile Părinților, fără însă a-și ridica discursul la nivelul a ceea ce
Părinții au crezut de cuviință să tacă la vremea lor și care ar fi esențial astăzi, când vremurile sunt
răsturnate. În special, am dori să vedem dezvoltarea unei antropologii spirituale solide, ale cărei
fundamente să aibă ecou în celelalte mari tradiții ale lumii. Așa cum spune Nicolae Berdiaev în
aproape toate lucrările sale: "Nu ne mai putem mulțumi cu antropologia patristică, scolastică sau
umanistă. Problema centrală a filosofiei antropologice devine problema centrală a cunoașterii"12.
Deși, de când filosoful scria aceste pagini (1933), o adevărată conștiință s-a trezit la unii
dintre contemporanii noștri sub impulsul științelor umane, și chiar al științelor însele, care au creat
gigantismul în infinit de mare, dar și în infinit de mic, această conștiință rămâne suspendată între
vechea paradigmă, despre care simțim că nu mai corespunde exigențelor modernității, și paradigma
la care nu putem avea acces decât în cadrul răsturnării pe care tocmai am menționat-o; dar cei mai
mulți oameni nu sunt conștienți de această dinamică de creștere, atât de absentă este ea din discursul
religios oficial; mulți o simt, dar se tem de ea. În acest context, nu sunt oare preoții în pericol de a
dispărea, așa cum au fost măturați regii și profeții? Cei care au harul de a dobândi această calitate de
conștientizare și care verticalizează imaginea pentru a recupera modelul, rămânând în același timp
credincioși esenței instituției, deși neînțeleși și chiar respinși de instituția însăși, sunt astăzi testați în
focul gheenei, pântecul de foc. Ei traversează un deșert mineral în care demoni și îngeri din cele
mai înalte ierarhii avansează spre ei.
Profetul Iona este arhetipul lor.
El a fost chemat de Dumnezeul său YHWH să meargă la Ninive și să profețească asupra
orașului, a cărui inconștiență ajunsese la apogeu. Înspăimântat de aceasta, s-a îndepărtat de ordinul
divin și a fugit în direcția opusă; a pornit spre Tarsis...

10 Ioan 18:36-37.
11 Geneza 3, 15.
12 Nicolas Berdiaev l'Homme et la machine, éd. Je Sers, 1933, p. 51.
 Capitolul II

IDENTITATEA LUI JONAS

Numele său
Identitatea lui Iona este cuprinsă în întregime în numele său, Ionah în ebraică, care înseamnă
"porumbel". Porumbelul este pasărea albă a cărei putere de a zbura spre lumină este semnificată de
numele divin Yah, care cuprinde numele Ionah cu cele două litere ale sale și care este deja prezența
numelui sfânt YHWH.
Primele trei litere formează substantivul vocalizat Iawen, care evocă "noroiul" sau
"nămolul" pământului. Ionah, porumbelul, ne spune că nu va putea să se întindă spre lumină decât
după ce va ajunge să se hrănească din nămolul pământului. Dar știind, de asemenea, că cele două
litere Yod și Noun formează litera Tsade, "harponul", putem ghici că va fi prin forța harponului
divin că porumbelul Ionah va fi ridicat din noroi și va ajunge la lumină. La această lectură, cuvântul
Ionah devine Tsaweh, iar acesta este un "ordin", o "poruncă", cu alte cuvinte o lege ontologică, una
dintre legile ineluctabile pe care se bazează creația.
Să nu uităm că ființa creată, născută din Cuvântul divin, se exprimă printr-un joc inepuizabil
de litere "de care Dumnezeu se bucură", spune tradiția mistică iudaică, și că, în această lumină,
fiecare cuvânt dezvăluie unul dintre aspectele ordonării lumilor13.
Porumbelul Ionah, care este un simbol al luminii, își datorează această calitate doar
ordinului pe care l-a primit de sus de a-și trage mai întâi hrana din întunericul pământului. Lumina
se naște din întuneric; distincția, din confuzie; unicul, din nediferențiat!
În mitul lui Noe, porumbelul cântă în duet cu corbul. Corbul, 'Oreb în ebraică, este cuvântul
care, vocalizat, 'Ereb, înseamnă "seară". Corbul este pasărea care îl conduce pe Om spre noapte,
spre propriul său întuneric; el se supune poruncii conținute în numele Ionah, așa cum primele două
litere ale numelui său Er conțin o promisiune de "trezire" și deci de lumină! Ea simbolizează
cunoașterea ascunsă, înțelepciunea secretă, marea intuiție, toate bogățiile ascunse în nopțile
sufletului. Ionah și 'Oreb sunt inseparabile.
Cele două păsări trimise alternativ de Noe din arca în care s-a refugiat cu toată familia sa,
deasupra apelor potopului, ar trebui să-l informeze pe Noe despre situația pământului înghițit de
dezastru; în realitate, prin intermediul lor, mitul ne informează despre evoluția interioară a persoanei
patriarhului, un om drept care s-a distanțat de potopul violenței colective, acel obiectiv al potopului
apelor, pentru a împlini în sine mutațiile ființei sale, condus de cele două păsări. Arca este pântecul
interior al lui Noe. Odată cu corbul, aflăm că Noe coboară în propriul său întuneric, în propria sa
violență, care izbucnește din turmele sălbatice ale sufletului său, adunate cu el în arcă prin poruncă
divină; aceste animale sunt energii vii, autonome, infinit de bogate în potențialul lor, îmblânzite
până acum doar de forța morală, dar neintegrate încă; În inima chivotului, patriarhul și le asumă; le
numește și le prelucrează în așa fel încât, într-o alchimie secretă prezidată de Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu, energiile se traduc în informații; informații care, fiecare dintre ele, dau formă unui
"pământ nou", unui nou câmp de conștiință.
Din aceste lumini succesive, Noe face să crească seva Pomului Cunoașterii pe care îl va face
să crească. Aceasta este ceea ce spune porumbelul. Devenit fructul Pomului, Noe va fi numit "Fiu",
Ben, total împlinit14.
Moartea și renașterea, două faze ale aceleiași realități care este viața.
Hristos a spus: "Dacă nu moare bobul de grâu...", iar în ebraică a mai spus: "Dacă nu moare
Fiul, nu poate da rod15", căci "Fiul" și "bobul de grâu" provin din același cuvânt ebraic, Bar. Bar
este "sămânța" Fiului, care este temelia oricărei ființe în chipul în care aceasta este a lui Dumnezeu.

13 Zohar 1,2b
14 Geneza 5:28 și 32
15 Ioan 12:24
Sămânța trebuie să moară în pământ pentru a germina, iar apoi germenul trebuie să treacă prin
mutațiile pentru care a fost programat pentru a deveni un Fiu pe deplin împlinit, Ben.
Toate tradițiile, din China și Egiptul antic până la Hristos și Islam, spun acest lucru. Hafiz,
marele poet persan, o afirmă cu violență: "Dumnezeu începe prin a tăia gâtul oamenilor pentru a-i
face să trăiască", spune el 16.
Tăind, distrugând fiecare nivel de conștiință pentru a ajunge la o cunoaștere superioară, la un
nou pământ.
Dar "cât de țeapăn este acest popor!", deplânge profetul lui Israel17.
În islam, Ali este descris ca purtând o sabie cu două vârfuri, dintre care unul taie toate
iluziile.
Sfântul Nume

în Tradiția Evreiască, este sabia cu două tăișuri "una dă viață, dar cealaltă distruge toate
certitudinile, instalațiile mentale în conceptele lor reductive, iluziile, desigur, toate acestea fiind una
și aceeași. Tot prin Sabie se distruge un pământ împlinit, pentru ca din două noi pământuri să se
poată construi un nou pământ18. Și despre această Sabie vorbește Hristos atunci când afirmă nu mai
puțin ferm:

"Nu am venit să aduc pacea, ci Sabia !19

Nu spune oare Trimurti-ul hindus că zeul Shiva distruge cu o singură privire tot ceea ce nu
este etern?
În toate aceste tradiții, distrugerea este primăvăratică: mugurul izbucnește, crisalida se rupe,
femeia care naște este cuprinsă de durere..., dar "atunci când urâciunea pustiirii se va instaura în
locurile sfinte", spune Hristos, "Fiul Omului va fi aproape "20.
Fie ca această meditație despre "moarte și înviere" să nu ne îndepărteze de Ionah. În numele
său, litera Nu încă mai strălucește. Ea ne întreabă.
Ce legătură are acest "pește" cu inima porumbelului? Pentru că aceasta este ideograma
acestei litere și însuși sensul ei păstrat în arabă, în timp ce în ebraică introduce ideea de primăvară și
înflorire. Având în vedere ceea ce tocmai s-a spus, acest lucru nu este poate surprinzător. Ebraica
pătrată a stilizat designul literei, astfel încât a pierdut agilitatea peștelui și relația sa cu întunericul ,
în timp ce în arabă se desenează o semilună complet deschisă în partea de jos și încununată de un
punct.

Acest semicerc simbolizează drumul Omului, un drum mereu deschis și care pornește din
acest punct; acest punct este și nu este... un "altundeva", o sursă de viață în care se află "sămânța"
numelui său secret Zer'a (în ebraică ca și în arabă), adevărata etimologie a cuvântului nostru
"zero", cel care nu este, dar care stă la baza tuturor matematicilor. O matematică somptuoasă
urmărește viața celor create și îl conduce pe Om înapoi în acel punct, "Nimic", din care se creează
totul! Peștele este simbolul întregii vieți la începutul ei, precum și al sfârșitului ei ascuns în inima
"marelui pește", Liwiatan al adâncurilor ființei pentru cele trei tradiții ale Cărții, unde toate
contrariile se unesc.
Prin litera Nu, porumbelul poartă în inima numelui său de lumină cea a apelor matriarhale
ale întunericului său. Vizavi de el, corbul 'Oreb este, așa cum am văzut, o promisiune de lumină.

16 Hafiz (1320-1389), autorul Ghazal-ului.

17 Ba 2, 30
18 Apocalipsa 21:1
19 Matei 10:34
20 Matei 24:15-33
Inseparabile, aceste două păsări se întorc și se întorc alternativ în arca patriarhului Noe până când
tot pământul va fi secat după potop, ceea ce înseamnă: până când totul se va împlini în Noe.
În lectura creștină, corbul și porumbelul sunt simboluri ale lucrării Duhului Sfânt în dubla sa
polaritate, pe care limbajul alchimic o numește "lucrarea în negru" și "lucrarea în alb", dar un
simbol de care spiritul Omului nu este străin atunci când lucrează cu Dumnezeu.
Iona este chemat să lucreze cu Dumnezeu pentru împlinirea sa totală. Calea este grea, iar
ordinul de a o trăi este inexorabil. Profetul ne va dezvălui ignoranța în care este parțial cufundat, dat
fiind exilul pe care îl trăiește încă împreună cu colectivul de care nu s-a eliberat complet, fragilitatea
Omului în fața sarcinii care i se cere și pe care începe să o descopere cu teamă, rigoarea, dar și
tandrețea divină pentru a-l instrui și a-l ajuta să se supună. Această supunere, așa cum am arătat, nu
este altceva decât supunerea față de propria sa alegere, față de ceea ce el s-a angajat liber, dar de
care a uitat cu totul! Această libertate este înscrisă în punctul de sus al Nunții, acolo unde este
depășită antinomia dintre libertate și determinism, acolo unde Dumnezeu îl așteaptă pe Om, pe
întreaga umanitate, pe omul său Mireasă.

Filiația lui Iona

Iona este fiul lui Amitai, ne spune textul. El este fiul "adevărului meu". Este acesta într-
adevăr numele tatălui său? Este îndoielnic, deoarece ebraica folosește acest verb, "fiul lui", pentru a
exprima filiația spirituală și nu temporală. În acest sens, profetul este de nobilă stirpe spirituală, fiul
unor ființe care au fost fidele lor însele și ascultătoare față de exigențele adevărului inerent realității
la care au avut acces.
Tradiția îl descrie ca fiind fiul văduvei din Tsarephat (Țarefa), căreia profetul Ilie și-a dat
viața. Îndoindu-se de autenticitatea profetului atunci când și-a văzut copilul murind, această văduvă
și-a transformat inima în laudă când fiul ei i-a fost întors, înviat de Ilie; ea a spus atunci: "Acum știu
că ești un om al lui Dumnezeu și în gura ta cuvântul lui Dumnezeu este adevăr"21.
Fiu duhovnicesc al celui care l-a adus în lumea a ceea ce putem înțelege că este viața
adevărată, Iona este în acest sens "fiul adevărului meu".
Contemporan cu Elisei, un alt fiu spiritual al profetului Ilie în secolul XX î.Hr., Iona i-a
permis lui Ieroboam, regele lui Israel, să restabilească granițele țării "de la intrarea Hamat până la
marea de vest, după cuvântul pe care Domnul îl spusese prin robul său Iona, profetul, fiul lui
'Amitai, din Gat-Hapher"22.
Acest text confirmă identitatea profetului și ne învață două lucruri importante:
– în primul rând, că Iona a venit din Gat-Hapher. Locația geografică a unui om în Biblie se
referă în esență la calitatea "terenului" său interior, la calitatea nivelului său de
conștiință. Numele orașului evocă "o presă de vin menită să extragă din adâncurile sale
ceea ce trebuie eliberat". Cu siguranță, Iona nu va scăpa de această soartă, care o evocă
pe cea din Gat-Semanie, "presa de ulei", unde Hristos și-a trăit agonia înainte de a intra
în "matricea craniului", Golgota, unde a rămas trei zile și trei nopți, așa cum Iona va
petrece același timp în pântecele "peștelui cel mare".
– în al doilea rând, descoperim că orașul Ninive este inclus în țara ale cărei granițe au fost
restabilite prin ordinul divin transmis de Iona regelui Ieroboam.
Profetul este deci cu atât mai preocupat de acest oraș în care Dumnezeu îi va cere să
meargă și despre care putem crede că se referă și la starea sa interioară; vom vedea acest
lucru mai târziu.

Dar să revenim la noțiunea de "adevăr" care marchează atât de profund moștenirea spirituală
a lui Iona; ea este gravată în "carnea" lui Bassar, care îl "informează" pe Basser, întreaga lui ființă;
el nu poate scăpa de ea.
Adevărul, 'Emet, îi cere omului să "moară", Met, în raport cu grupul care rămâne atașat unui
adevăr impus din exterior, pentru a se naște la dimensiunea lui însuși care este luminată de un
21 I R. 17, 24
22 II R. 14, 25
adevăr perceput personal, în interiorul său, și pentru a putea să și-l asume. Profetul nu se poate
prostitua valorilor paradigmei pe care un adevăr superior, legat de o nouă stare de conștiință, i le
face străine, chiar dacă el însuși este zguduit de el. Acest adevăr poate implica un ordin care trebuie
executat, o decizie care trebuie luată, o alegere care trebuie făcută, o misiune care trebuie
îndeplinită, orice angajament care, dacă îl supără pe profet, este respins de grup, sau chiar de
instituția în cauză, care rămân cu toții fixați pe un adevăr restrâns, ridicat atunci ca un idol.

"Ierusalimul își ucide profeții !"23.

Această moarte este trăită uneori în realismul dur al morții fizice, adesea în mutații interioare
nu mai puțin dure, dar toate sunt însoțite de Dumnezeu, stăpânul vieții, prezent în cuvântul adevăr
Emet, în prima sa literă, Aleph; căci "Prețioase în ochii Domnului sunt mutațiile celor milostivi ai
Săi"24.
Purtat de acest șir de oameni ai adevărului, Iona este deja din stirpea lui Iisus, a celui care va
spune despre sine: "Eu sunt adevărul"25 și care, din acest motiv, va trăi arhetipul tuturor răstignirilor
la care sunt chemați cei neîmpliniți de adevăr! Pe acest drum al răstignirii, Isus însuși se va crede
abandonat de Tatăl său, abandonat de Dumnezeu. Dar a fost un Sabat în care "Dumnezeu s-a retras
să facă"26.
Dumnezeu se retrage pentru ca Omul să poată crește într-o "facere" divino-umană, adică
într-o dinamică determinată de doi poli care nu încetează să se caute unul pe celălalt, unul în Om, în
nucleul său fondator, YHWH, celălalt în Soțul divin prezent în absența retragerii sale, Elohim.
Dar dacă YHWH știe să se facă auzit în exigența sa ineluctabilă, ce să mai spunem de Elohim, a
cărui absență este mai direct resimțită decât prezența sa, pentru că Omul trebuie să avanseze singur,
fără ajutorul cârjelor, în verticalizarea ființei sale. Cu toate acestea, conform logicii divine care
prezidează acest drum, această "facere", Elohim ar trebui să vină să confirme ceea ce Omul
adevărului a înțeles despre YHWH. Nu este atunci ceea ce a înțeles el o iluzie a simțurilor? o
vanitate spirituală? un vis, o fantezie? un truc al imaginației? Un eveniment tangibil ar fi semnătura
lui Elohim pe acest ordin de mobilizare!
Dar Iona a primit ordinul de a profetiza despre Ninive doar de la YHWH.

23 Luca 13, 34
24 Psalmul 116, 5
25 Ioan 14:6
26 Geneza. 2, 3
 Capitolul III

ORDINUL DIVIN

"YHWH a vorbit lui Iona, fiul lui Amitai, zicând: "Scoală-te spre tine, spre Ninive, marea
cetate, și strigă asupra ei, căci inconștiența ei s-a înălțat spre Mine".
În acest text, "cetatea cea mare, Ninive", pusă în opoziție cu "tu", ne permite să înțelegem că
este vorba, în esență, de Iona însuși, de "cealaltă parte", de orașul său interior.
Așa cum Dumnezeul lui Avraam, YHWH, îi spusese patriarhului: "Du-te spre tine însuți" 27,
tot așa Dumnezeul lui Iona, YHWH, din adâncul său mare, i-a spus: "Du-te spre tine însuți", ridică-
te pentru a merge la capătul tău, unde vei deveni Adevăr.
Suntem cu atât mai îndreptățiți să spunem acest lucru cu cât Ninive, "marele oraș" în
ebraică, conține setul de litere din numele lui Iona, îmbogățit cu litera Nun. Dar înainte de a ne
concentra asupra acestui cuvânt, să ne gândim mai întâi la cuvântul prodigios pentru "oraș", 'Ir în
ebraică.
'Ir, "orașul" din mitul nostru fondator, este opera lui Qain28. Qain este "urmașul"
(descendentul) biblicului Adam, prototipul Omului Exilului descris în cel de-al treilea capitol al
Genezei, al cărui nume înseamnă "dobândirea lui Yod"; acest lucru este confirmat de Hawah, mama
sa, care, la nașterea lui, a exclamat: "Am dobândit un om, YHWH". Încrezătoare că a dat naștere
unui zeu, femeia l-a idolatrizat pe acest zeu și i-a dat ca frate doar o "iluzie", o "himeră", un nimic,
Habel! Dar acest frate simbolizează Omul ontologic, "capabil de Dumnezeu", natura primordială
încă prezentă în fiecare Adam al exilului, dar acum relegată în fundal; acest frate este atât de
periculos pentru bunăstarea Omului exterior încât este disprețuit, ignorat, închis în adâncurile
sufletului pentru a fi uitat; Cu toate acestea, prezența sa reprimată devine atât de pregnantă, atât de
tulburătoare și atât de contradictorie încât, în mit, Qaïn îl va ucide pe Habel așa cum, în istorie, Esaù
va dori să-l ucidă pe Iacob, și fiecare dintre noi a simțit această instanță "fraternă" ca fiind
amenințătoare în interiorul nostru.
Puterea lui Yod furată de Qaïn din cealaltă parte a sa, a "apelor" sale, Maïm care conținea
Yod, este investită de ucigaș în desfășurarea unei inteligențe fabuloase care va lăsa Maïm-ul golit
de Yod și va deveni astfel Moum, o ființă "mutilată", "schilodită", o pustietate!
Litera Yod, care reprezintă acum inteligența lui Qain și a urmașilor săi, este așezată în
cuvântul Ir între cele două litere care formează împreună cuvântul Er, "cel trezit"; Qain nu mai este
trezit acum decât la succesele sale exterioare; inteligența sa este investită în întregime în construirea
de "orașe", ba chiar de civilizații admirabile, simbolizate în mitul biblic prin Turnul Babel 29. Dar
raportul de forțe este o lege atât de naturală, și atât de mulți oameni au fost uciși și civilizații străine
anihilate, încât toți, într-o zi sau alta, sunt condamnați la propria lor distrugere: aceasta este legea
ontologică.
Iată de ce Scripturile noastre sacre îl îndeamnă pe om, pe fiecare Adam, să întoarcă spatele
Babelului și să-și construiască orașul interior, al cărui simbol este Ierusalimul.
Viața omului se joacă pe un fir cărămiziu întins de la Babilon la Ierusalim30.
Ninive este încă foarte aproape de Babilon! Din acest punct de vedere, putem aborda
povestea lui Iona, pentru că el va trebui să se întoarcă de mai multe ori în Babilon pentru a aduna
cărămizile (munca corbului) pentru a le transforma în pietre și a construi Ierusalimul (munca
porumbelului).
Dacă mă joc cu această imagine a cărămizilor care trebuie să devină pietre, este cu referire la
mitul Turnului Babel, atât de revelator pentru situația lui Iona, dar și pentru a noastră! În primul
rând, oamenii, Qainii care construiesc turnul, "vor să-și facă un nume", o reputație, o calitate care să

27 Geneza 12:1
28 Geneza 4:17
29 Geneza 11
30 Cf. Le Baiser de Dieu, p. 11.
compenseze numele sfânt pe care nu mai știu că trebuie să devină, pentru că ei cred că au devenit.
Și, după cum vom vedea, Iona va fi în continuare foarte sensibil la integritatea reputației sale.
Pentru a construi turnul, acești oameni "au luat cărămizi în loc de pietre". Cărămida,
Labenah în ebraică, are în centrul ei numele "Fiului", Ben, în timp ce piatra, Eben, evocă nu numai
"Fiul", ci și "Tatăl", 'Ab . Aceasta înseamnă că oamenii-cărămidă nu mai sunt conștienți de Tatăl
care îi unește, așa că devin repede străini unii de alții, trăiesc în lupte pentru putere, nu se mai
înțeleg între ei - dispersie a limbilor, separare de Cuvântul creator, confuzie - și se omoară între ei.
Pentru Iona - și pentru noi - urgența este de a redeveni omul-Piatră.
Mitul include, de asemenea, pretenția acestor oameni-cărămidă de a construi turnul în așa fel
încât să "ajungă la cer", ceea ce înseamnă, în mod simbolic, atingerea unității originare pe o cale
exterioară la prima "cărămidă" a creației. Aici ne aflăm astăzi, când ne credem stăpâni pe lumea vie
prin manipularea genomului și a atomului. Aceasta înseamnă că, asemenea turnului, construcțiile
noastre vor fi distruse, iar prăbușirea turnurilor din Manhattan este, fără îndoială, primul semn în
acest sens (cf. Gen 11:9!).
Să ne întoarcem la Iona, despre care putem spune că este invitat de Dumnezeul său să își
redescopere urgent calitatea de Om-Piatră pentru a reconstrui Ninive, adică pentru a readuce orașul
său, care altfel ar fi sortit distrugerii, în dinamica firului stacojiu. Ninive, Nineweh, ar putea fi tradus
prin "peștele lui Iona", pentru că litera substantivală de pe primul loc al acestui cuvânt înseamnă
"pește", după cum ne amintim, iar următoarele patru litere formează numele lui Iona.
Iona este astfel invitat, sau mai degrabă îndemnat de Dumnezeu să coboare în adâncurile
sale pentru a agăța o energie ale cărei informații vor construi numele său, YHWH în devenire.
Povestea aventurii lui Iona se desfășoară deci, fără îndoială, pe aceste două registre, dintre
care unul, cel mai interior, este semnificantul celuilalt, cel mai exterior.
Ninive este "orașul cel mare" de la est de Gat-Hefer, iar "peștele" lui Iona este, la est de
ființa sa, o parte ascunsă a umbrei sale.
Două limbi care trebuie auzite cu două urechi, unite de o memorie secretă pecetluită în
"piatră".

Zborul lui Iona

"Iona se ridică pentru a fugi la Tarsis de la fața Domnului YHWH și se coboară la Iafo unde
găsește o corabie care merge la Tarsis; el plătește prețul pentru a merge cu oamenii din Tarsis,
departe de fața Domnului YHWH".

La glasul Domnului său, Iona se ridică în picioare, dar pentru a fugi "departe de fața lui
YHWH", ceea ce este spus de două ori, deci cu accent. "Fugi", Baroah în ebraică, este un cuvânt
format din aceleași litere ca Hereb, Sabia, Sabia Sfântului Nume, atât de înfricoșător! De
asemenea, este alcătuit din aceleași litere ca și verbul Habor, "a lega", "a uni". Aceleași litere, deci
aceleași energii, pe care le putem medita concentrându-ne asupra literei Heit, a cărei ideogramă
străveche reprezintă desenul unei bariere; această barieră este alcătuită din Haïot - același cuvânt -,
"cei vii" care populează partea neîmplinită a ființei, cu alte cuvinte energiile potențiale care vor fi
chemate într-o zi pentru a se realiza. Ordinea divină care a apărut din adâncurile ființei lui Iona
tocmai a ridicat o barieră teribilă în interiorul lui. Așa cum Adam din Geneză a trebuit să numească
animalele, Haïot pe care Dumnezeu i le-a prezentat pentru ca el să-și poată construi Numele, "Fiul"
YHWH care avea să devină, voi îndrăzni să iau locul lui Iona și să încerc să le numesc pe cele pe
care profetul nu a vrut să le vadă.
Mai întâi, să analizăm rolul literei Heit în cele trei cuvinte formate din aceleași energii,
Baroah, "a fugi"; Habor, "a lega" și Hereb, "Sabia".
În verbul Habor, "a lega", substantivul Bar, "Fiul", se află în spatele barierei; "a lega" se
definește apoi prin acțiunea Omului care, după ce a trecut bariera, a integrat energia pe care aceasta
o prezenta și a făcut ca "Fiul" să crească în el. La rândul său, "Sabia", Hereb,
Sabia Sfântului Nume, prezintă, în spatele barierei, rădăcina Rab care înseamnă "creștere,
înmulțire"; atunci când Omul se lasă cuprins de ea pentru a trece de barieră, ea îl face să crească și,
odată cu ea, îi construiește NUMELE. În verbul "a fugi", Baroah, "Fiul" Bar, se află în fața
barierei; fie că Omul este speriat și, ca Iona, fuge; fie că el crede că a devenit deja un "Fiu pe deplin
realizat" și, precum Qain, se îndepărtează de încercare și se lasă înghițit de energia care o constituie.
Rară este persoana care se ridică de la bun început la înălțimea încercării.
Este adevărat că o energie care nu a fost încă integrată și care, prin urmare, are o forță mai
mare decât cea dobândită până în prezent, pare monstruoasă; ea nu poate fi înțeleasă decât cu
"sabia" divină, într-o paradigmă cu totul nouă, guvernată de alte legi și care necesită un mod
complet nou de a privi evenimentul. Regăsim acest "monstru" terifiant în "gardienii pragului" din
miturile și legendele noastre. În Iona, el este trezit de ordinul divin care îl determină pe profet să
fugă.
Alți profeți au refuzat ordinul divin. Nu a spus Ezechiel că era "mânios și furios că mâna lui
Dumnezeu a acționat asupra lui cu putere" pentru a merge la Casa lui Israel și a rosti cuvintele
teribile ale Domnului 31. În cele din urmă, el s-a supus. Nici profetul Ieremia nu a făcut mai puțin
pentru a se sustrage ordinului divin, rugându-l pe Dumnezeul său să nu-l împovăreze cu o astfel de
misiune: "O, Doamne, iată, nu știu să vorbesc, căci sunt un copil"32.
Și Moise însuși va argumenta aceeași dificultate de exprimare; înainte de aceasta, este cu
totul remarcabil faptul că Moise se adresează nu lui YHWH, ci lui Elohim pentru a-i spune despre
incapacitatea sa de a îndeplini ordinul lui YHWH. Elohim îl liniștește. Cu toate acestea, când spune
a treia oară că "nu știe să vorbească și că limba lui este stânjenită", supărat pe el, Domnul îi atribuie
pe fratele său Aaron "care va fi gura ta și tu vei fi Elohim pentru el"33.
Să ne amintim că Moise se împotrivește ordinului divin până când, după ce l-a mobilizat pe
Elohim, este sigur de autenticitatea "faptei" care i se ordonă, ceea ce nu este corectă decât dacă îl
are ca actor pe YHWH-Elohim. M-am referit mai devreme la această lege absolută a "facerii" care
prezidează dinamica de realizare a unui Om sau a unui popor; ea presupune prezența a doi subiecți
activi: Omul în rezonanță cu identitatea sa divină YHWH, și Dumnezeu, Elohim. Moise nu a
acceptat să se întoarcă în Egipt decât la cererea lui YHWH învestit: în persoana sa, în rolul lui
Elohim, și a fratelui său, Aaron, în rolul lui YHWH, Cuvântul.
De asemenea, trebuie să ne amintim că sterilitatea cuplului Abram-Sarai a fost ridicată în
două etape. Prima dată, Elohim încheie un legământ cu Avram, în temeiul căruia Avram instituie
ritul circumciziei, iar Elohim le promite patriarhului numit acum Avraam și soției sale Sara că le va
da un fiu care va fi sursa unei națiuni prodigioase. Apoi, la o dată ulterioară, Domnul YHWH i s-a
arătat lui Avraam; și iată că trei bărbați stăteau în fața lui .... Unul dintre ei s-a apropiat de cortul în
care se afla Sarah, i-a vorbit și i-a confirmat: "Mă voi întoarce la tine în același timp și iată că vei
avea un fiu"34. Este cu totul remarcabil faptul că această confirmare a ordinului divin de către
YHWH o privește pe Sara, soția lui Avraam, dar și femininul interior al patriarhului, intim legat de
NUMELE sfânt; mai târziu, Jaqob, al treilea patriarh al lui Israel, va primi de la YHWH numele
Israel35, care îi va fi apoi confirmat de Elohim 36.
Cel de-al doilea capitol al Genezei, capitolul "facerea", pe care îl prezidează YHWH-
Elohim, este urmat de toate exemplele de viață a omului care se îndreaptă spre el însuși.
Uneori, Elohim vorbește și omul, în devenirea lui YHWH, acceptă... sau refuză! Alteori, într-o
intuiție secretă, un vis, o viziune, YHWH se face cunoscut, iar Omul caută confirmarea lui
Dumnezeu. Mi se pare că atingem un subiect foarte important, care nu va fi străin de povestea lui
Iona.
Și dacă luăm în considerare acest lucru acum, ne putem întreba dacă nu cumva fuga lui Iona,
departe de a fi lașitate, nu este o îndoială cu privire la ceea ce profetul a auzit de laYHWH, sau
chiar o provocare pentru a verifica dacă experiența sa este reală, dacă a auzit corect. Oare nu vrea,
ca și Iov, să îl cheme pe Elohim în fața unui tribunal unde să își pledeze cauza?
31 Isaia 3:14
32 Ieremia 1.6
33 Exodul 3, 11 până la 4, 17.
34 Geneza 17 și 18.
35 Geneza 32:28
36 Geneza 35:10
Pentru moment, Iona "respinge" porunca lui YHWH, ceea ce reprezintă o posibilă traducere a
verbului Baroah, "a fugi".
Lectura mea creștină a cărții lui Iona nu-mi permite să rețin analiza făcută de înțelepții lui
Israel.
În mintea lor, Ninive este identificată cu națiunile străine de Israel. În mod simbolic, Israel
este polul "Lumină" al umanității, în timp ce celelalte națiuni sunt polul "Întuneric", încă neîmplinit.
"Dacă Ninive și națiunile, spun ei, sunt gata să se pocăiască, vor asculta chemarea lui Iona și vor
obține iertarea păcatelor de la Dumnezeu; dar Israel, care a primit Tora și a auzit mulți profeți, nu a
făcut încă o pocăință sinceră. Națiunile vor arăta atunci cu degetul acuzator spre Israelul păcătos.
Dacă Iona se va duce la Ninive, el va fi instrumentul unei condamnări teribile pentru Israel.
Dumnezeu îi cere imposibilul. Iona trebuie să aleagă între a asculta de Dumnezeu sau a apăra
onoarea lui Israel"37.
Omul lui Dumnezeu nu are nimic de apărat, nu are pretenții la onoare; un atac la onoare nu
afectează decât ego-ul ființei sociale, care nu se poate apăra decât în cadrul unei lupte pentru putere.
Onoarea unui om sau a unui grup se supune unor coduri legate de etica lumii exilului, care sunt
anulate de autoritățile legate de normele ontologice recuperate. Acum, Israel, poporul lui
Dumnezeu, este străin de celelalte națiuni, de Ninive deci, doar prin identitatea sa divină certificată.
În acest sens, nu are onoare de apărat și Iona nu are de ce să se teamă.
O explicație mult mai probabilă pentru această respingere a poruncii Domnului este
fragilitatea profetului. Deși este un om al lui Dumnezeu, și chiar un profet, nu se teme Iona de
faptul că va fi considerat un fals profet dacă anunță distrugerea orașului în numele lui YHWH,
indignat de păcatul Ninive, iar Domnul se îndură de atâția oameni și îi iartă! Iona avea să
mărturisească mai târziu acest lucru: "Știam că ești un Dumnezeu milostiv și plin de îndurare, încet
la mânie și bogat în bunătate, și că te pocăiești de rău ... Iată ce am vrut să împiedic fugind la
Tarsis''38.
Iată-l pe Iona care, deși profet, nu a terminat cu orgoliul său și nici cu onoarea sa de apărat!
Iona "fiul adevărului meu" nu poate deveni un profet al minciunii!
Ce frică îi este! Cât de fragil este el! A fugit la Tarsis.
Tarsis, acest cuvânt repetat de trei ori, strălucește în așa fel încât ne trezește atenția și ne
deschide "urechea dublă". Dacă Ninive este la est de Samaria, Tarsis este la vest. Oricare ar fi
localizarea geografică exactă a acestui oraș, Tartessos pentru unii, Ionia pentru alții, poate Cartagina
(?), el se află la vest de Gat-Hepher, în direcția opusă Ninivei. În mod simbolic, Omul este chemat
să se întoarcă spre estul ființei sale pentru a căuta lumina nucleului său fondator, pentru a se ancora
acolo și a deveni NUMELE său YHWH.
Întoarcerea spre Occident este un pas înapoi, un pas cu atât mai grav cu cât numele ebraic al
lui Tarsis - "crisolit" - poate fi citit ca Tôr, "a vizita, a explora", Shish, numărul "șase". În
evenimentele biblice, "șase" se referă la a șasea zi a Genezei, când Dumnezeu îl creează pe Adam
(Omul) care, în această etapă, diferențiat de Dumnezeu, așa cum indică verbul a crea, Bar'a*, este
încă nediferențiat de el însuși și, prin urmare, total inconștient; el participă la lumea animală
prezentă în a cincea și a șasea zi a actului creator, dar încă confundat cu ea și, prin urmare, incapabil
să o numească sau să lucreze asupra ei. Abia în ziua a șaptea, Dumnezeu procedează la diferențierea
lui Adam de cealaltă "parte" a sa, femininul său interior, spațiul celor mai mari profunzimi ale sale,
locuit de lumea animală, în inima căreia este pecetluită carnea sa, Bassar, imaginea lui Dumnezeu
făcută din Bar, "fiul", și litera Shin, "spiritul". Tot în această a șaptea zi, Dumnezeu suflă în nările
Omului suflarea sa de viață și el devine "suflet viu", nu mai este grupul animal de ființe vii din ziua
a șasea, ci un suflet viu în persoana sa unică și una cu toți; el este apoi plasat în dinamica firului
stacojiu care trece de la imagine la asemănare...
Puține ființe ajung la ea; puține dintre ele rămân în ea, regresând și bâjbâind în apele celei
de-a șasea zile. Ziua a șaptea, însă, este ziua singurei adevărate ontologii a Omului, ziua adevăratei

37 Colette Kessler. Conferință susținută la 1/05/ 1983 în cadrul Association des écrivains croyants.
38 Iona 4, 2
* Bar a: "(a plasa) întru vedere", "a plasa alteritatea".
sale identități, "fiul adevărului meu" pentru Iona!
Mergând la Tarsis, "întorcându-se la cele șase", înseamnă că Iona regresează la confuzia
animală din ziua a șasea; el nu mai vrea să știe nimic. Nu cumva Dumnezeu Elohim l-a abandonat?
Aici nu putem auzi decât ecoul strigătului divin rostit de Cristos răstignit: "Eli, Eli lama sabach-
tani", "Elohim, Dumnezeul meu, de ce m-ai abandonat?
El, Hristos, care a afirmat că este YHWH: "Înainte ca Avraam să fi fost, Eu sunt" 39, a spus.
El, YHWH, pe această cale a Omului, unde sabatul Tatălui este mai profund ca niciodată, el însuși
se simte ca și cum ar fi fost abandonat! Și atunci, cum ar putea Iona să nu se simtă abandonat?
Ordinea divină sună ceasul unei noi zile a șaptea pentru Iona, o zi în care Elohim se retrage
pentru ca Fiul Omului să poată crește, iar el va crește doar fără sprijin aparent.
Elohim se retrage în inima unei absențe care este totuși o prezență, dar cu atât mai puțin
resimțită cu cât Fiul Omului merge mai departe spre el însuși. Iona trăiește o răstignire de la
distanță.
Poate că acesta este motivul pentru care, în Evanghelii, el este un "semn", sau pentru care
începe să fie unul; când, pe vremea lui Isus, oamenii îi cer Domnului un semn din cer, acesta îi
trimite la propriile lor Scripturi: "singurul semn pe care îl veți avea este cel al lui Iona" 40, le spune
el. El le spune, de asemenea, acestor oameni cu inima împietrită că tandrețea divină este singurul
lucru care le va sta în cale. Nu este acest răspuns suficient? Pentru că Iona, ca și ei, are "gâtul
înțepenit"! Și totuși...
Între timp, profetul a fugit la Tarsis și, în această regresie, s-a confundat cu Ninive
interioară; nevrând să o vadă, s-a confundat cu ea. În loc să o prindă, ea îl prinde pe el; în loc să
agațe "peștele lui Iona", care este Ninive, peștele îl înghite pe el. Cu alte cuvinte, el devine unul
dintre locuitorii turmei din Ninive, pe care Dumnezeu îi va descrie mai târziu ca fiind ființe
"incapabile să-și recunoască dreapta de stânga" 41 și pe care le va identifica cu lumea animală. Dar
Iona nu este un prost.
Când regresăm la o situație de șase după ce am trecut la șapte, ne vedem regresând acolo; nu
suntem total confuzi. Totuși, el nu vrea să știe, vrea să uite, să uite de acest Dumnezeu care îl uită!
Așa că se duce la Yapho pentru a găsi o barcă și a se îmbarca. Yapho înseamnă "frumusețe". Nu
există frumusețe în această lume decât atunci când lucrurile sunt legate de Cuvântul care le
întemeiază și care este apoi prezent în ele cu o întreagă procesiune de potențialități care nu pot fi
observate, dar care sunt simțite și care le înconjoară.
Limba ebraică spune acest lucru unind în același cuvânt Dabar, "lucrul" și "Cuvântul". Când
această legătură se pierde, lucrul își pierde frumusețea și se îmbolnăvește; Dabar se pronunță atunci
Déber; este "lucrul" și moare. Lumea exilului moare pentru că nu mai este legată; și-a pierdut
frumusețea!
Limba ebraică spune din nou totul, unind intim "apele de sus" și "apele de jos", distinse una
de cealaltă în a doua zi a Genezei, și legate imediat de o suflare de viață care este jubilația întregii
creații, în sunetele, culorile, formele, parfumurile și aromele care fac să crească cel mai mic fir de
iarbă, să izbucnească în râs și în lacrimi, să transmute inimile și să le ducă la beție.
În lumea exterioară, apele de dedesubt sunt mările; în Om, potențialul său de frumusețe; în
ambele, sarea apelor lor este focul "Apelor de sus" prezente în ele. Iată de ce Iona poate fugi
instinctiv spre Tarsis, dar drumul său este marcat de frumusețe. Acest atașament față de portul
Yapho semnifică calitatea apelor lui Iona, marea interioară pe care barca pornește.

39 Ioan 8, 58
40 Matei 16:4
41 Iona 4, 11
 Capitolul IV

SOMNUL LUI IONA

Departe de fața lui YHWH" Iona se dusese.

Textul repetă acest lucru cu emfază. Iona fuge de Dumnezeul său și se îmbarcă pe corabia
care, crede el, îl va duce la Tarsis, dar nu fără să le încredințeze marinarilor secretul său greu de
înțeles.
"Corabia" 'Aniah nu este altceva decât "ego-ul" său, 'Ani, ego-ul lui Iona, un nume care se
repetă de trei ori și care este cel al clădirii ființei sale, care îi adăpostește zborul. Mai târziu, corabia
se va numi Sephinah, Saphon fiind verbul "a ascunde, a se ascunde"; nu numai că Iona fuge în ego-
ul său, dar coboară adânc în cala acestui ascunziș și adoarme acolo, crezând că prin somn scapă și
mai mult de realitate. Acolo îl așteaptă "capcana" divină. Dacă somnul îl îndepărtează pe om de
realitățile lumii exterioare, el îl conduce înapoi la cele ale realității interioare de care nimeni nu
poate scăpa. Situația de exil pe care Iona o împărtășește cu oamenii acestei lumi îl taie de această
realitate profundă reprimată în inconștient; numai somnul restabilește contactul cu ea. Somnul este
o transă; în el, omul bea, se pare, din apele râului divin UNU, care îl traversează pe om din creștetul
capului până în scobitura pântecelui; în scobitura pântecelui, Phrat oferă fiecăruia ceea ce este
capabil să primească de la el; pentru toți, viața fiziologică, iar pentru cei atenți, informații oferite
prin canalul visului; aceste informații vin de mai sus și uneori chiar de la izvorul râului descris în
mitul Genezei42. "Somnul" lui Iona, Redem, ne trimite la cel al lui Adam din Geneza, exprimat în
forma construită, Taredemah, care poate fi citit: Tour "explorează" Demah "asemănarea";
"explorează calea asemănării", deschizându-se spre informația conținută în principiul ființei din
care curge Râul Vieții din Geneză, așa este secretul somnului profund exprimat prin rădăcina
Redem; numai că această rădăcină ar putea fi citită "principiul sângelui", Dam fiind sângele. Legea
sângelui este cea a asemănării cu progenitorul, conținută în potențialul său; în acest caz, asemănarea
cu Tatăl divin.
În punctul culminant al acestei experiențe, într-un extaz, Adam strigă: "Iată cea care este os
din oasele mele și carne din carnea mea" 43; ceea ce, în ebraică, înseamnă: "Iată cea care este
substanța substanței mele (ascunsă sub aparențe), încărcată de sămânța mea și de puterea iubirii care
va face să crească sămânța mea".
În adâncul somnului său, Iona îl întâlnește pe Dumnezeul său, Sămânța sa, Sămânța lui
YHWH, care îl cheamă și de care voia să fugă.
O furtună imensă se ridică în interiorul lui, în apele subconștientului său.

Furtuna
O furtună uriașă se ridică pe mare. Este "Domnul care suflă un vânt puternic pe mare".
Textul este redactat în așa fel încât să ne plaseze în fața unei teofanii grandioase care ne cuprinde de
uimire. Domnul YHWH este acolo; el este Fiul a cărui sămânță o poartă Iona; el face să sufle un
"vânt" puternic, Ruach, care este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, Cel care încă de la începutul
creației "plutește deasupra apelor", le pătrunde și le face roditoare; aici Duhul suflă "peste mare",
'El Hayam, pe care îl putem citi 'Elohim, Dumnezeu, Tatăl creator. Ëlohim, Dumnezeul pe care îl
căuta Iona, este în sfârșit acolo! Tatăl, Fiul și Spiritul, Dumnezeu trei și UNU este acolo, care nu-l
lasă pe om să se piardă în frică, ci îl face să se plece cu admirație.
"Frica", suflul divin, Yar'o, este un cuvânt alcătuit din cele trei litere care, pe scurt, dau
seama de Trinitatea divină; este atât de puternic încât constituie o rădăcină de bază; îl găsim în
greacă pentru a exprima sacrul și, în același sens, în franceza elenizată.

42 Geneza 2:10-14. Cf. și capitolul despre Simbolismul corpului intitulat "30 de ani mai târziu", adăugat la
primele ediții, în studiul Simbolismul măduvei spinării, publicat de Albin Michel.
43 Geneza 2:23
 Suflarea divină este atât de puternică, vocea divină atât de puternică, încât psalmistul este
înspăimântat de ea:

"Glasul Domnului frânge cedrii și-i face să sară ca niște tauri tineri; Libanul și Sirionul ca
niște bivoli tineri. Glasul Domnului scoate flăcări de foc; face să tremure deșertul, pustiul Qadesh;
glasul Domnului face să nască căprioarele, dezbracă pădurile... Toate strigă Glorie!''44

Și mai departe, minunându-se de Creație, psalmistul ascultă mai ales suflarea Domnului,
"suflare de furtună care împlinește cuvântul său"45.
În Evanghelii, Hristos, Cuvântul însuși, este cel care se odihnește în barca apostolilor; el
doarme, ca Iona, și atinge izvorul râului UNU, care, complet defazat de inconștiența apostolilor,
scapă de sub control și creează o furtună; barca amenință să se răstoarne; apostolii sunt panicați.
De ce vă este frică?", îi întreabă Isus. S-a ridicat în picioare și a mustrat vânturile și marea, și s-a
făcut o mare liniște"46.
Sa'ar, "furtuna", este cuvântul folosit în aceste ultime două citate și în povestea lui Iona.
Litera sa centrală, Ayin, este "sursa", izvorul râului UNU la care omul se raportează în adâncul
ființei sale și care este atât de profund în dezacord (Sar) cu situația din lumea exterioară încât erupe
în furtună. Dar inițiala acestui cuvânt, litera Samek, este un "suport", forța considerabilă a unui
esențial ținut în "taină" care, în Evanghelie, este Hristos; această forță este acolo pentru a-l "trezi"
pe Om, spiritul său, conștiința sa, și pentru a-l face să se îndepărteze de nebunia lumii și de propria
sa nebunie, identificată până atunci cu normele lumii.
Cataclismul cosmic pentru colectivitate și încercarea pentru individ au întotdeauna un
impact pedagogic dacă omul își amintește că cosmosul exterior și cosmosul interior sunt cei doi poli
ai aceleiași realități; ele pot fi atunci auzite ca o chemare de iubire din partea lui YHWH în om,
pentru că fără trezirea astfel solicitată, omul va fi cuprins de un destin mai dramatic decât orice
furtună, orice tsunami, orice boală. Acestea din urmă nu sunt altceva decât obiectivarea unei
dezordini interioare; ele nu se formează în exterior decât pentru a-l chema pe Om din exilul său
muritor.

Trezirea lui Iona

Furtuna este atât de puternică, încât "marinarii sunt înspăimântați". "Marinarii", Malehim,
sunt... "oamenii de sare" (Melah înseamnă "sare"). Ei sunt actorii alchimiei secrete care va avea loc
în persoana lui Iona; la acest nivel de lectură, acești săritori sunt îngeri. Sarea este focul, după cum
am văzut; ea se află în "apele de jos", diferențiate de "apele de sus" în a doua zi a Genezei, dar
legate imediat de ele, prezența discretă a apelor de sus rămânând activă pe partea cealaltă și dându-
le viață; În aceste ape de jos, sarea joacă un rol decisiv, care ar putea fi descris ca o frontieră,
separând în Om, și în fiecare celulă a corpului său, partea de "lumină" care intră în rezonanță cu
"apele de sus", și partea de "întuneric" care rămâne, cu "apele de jos", potențialul de împlinire a
ființei. Dar atunci când se produce tumultul unei mutații și o parte din "apele de jos", partea
neîmplinită a Omului, este chemată să se usuce și să intre astfel în armonie cu "apele de sus", sarea
își schimbă rolul; ea devine catalizator și prezidează opera de integrare a acestei părți din "apele de
jos" care devine lumină-informație; în acest proces, se construiește un nou câmp de conștiință, se
înscrie un "pământ nou" în Om și în fiecare celulă a corpului său.47
În barcă, ființa lui Iona, în care Iona intră în el însuși, marinarii, "oamenii murdari", joacă
acest rol. Ei nu se tem, sunt în respect, lucrătorii unei lucrări sacre; fiecare se roagă zeului său
personal, "Elohimului său, care nu poate fi străin de "Elohim".
Dimpotrivă: ei aruncă toate obiectele din barcă "în mare" în 'El Hayam (adică în 'Elohim)
pentru a o face mai ușoară. Cu alte cuvinte, oamenii de sare integrează energiile imediat

44 Psalmul 29
45 Psalmul 148:8
46 Matei 8:26
47 Cf. Le Symbolisme du corps, p. 220-221.
transmutabile ale inconștientului lui Iona, cele neîmplinite, în lumina divină. Astfel începe procesul
de integrare care îl va conduce pe Iona la trezirea sa. Dar, pentru a grăbi procesul, "stăpânul
catargului" (care poate fi tradus și prin "stăpânul destinului"), îngerul guvernator, se apropie de Iona
și îl scutură puternic:

''Ce-i cu tine?", îi spune el. ''Ridică-te, somnorosule, și cheamă-ți Dumnezeul tău; poate că
'Elohim va avea grijă de noi și nu vom pieri".
(Iona 1,6.)

A treia oară este proclamat Numele lui Elohim. Dar Iona părea pietrificat; el tot nu se mișca
în timp ce furtuna se întețea și naufragiul își deschidea gura pentru a înghiți corabia. oamenii de
sare, care știau că Iona fugise "pentru că le spusese", au decis să afle cu siguranță. Pentru a face
acest lucru, au tras la sorți și s-au rugat la cer să aleagă pe cel care ar putea răspunde de această
tragedie.
"Sorțul a căzut pe Iona". (Iona 1, 7.)

TRAGEREA LA SORȚI
"Tragerea la sorți" nu mai are prea mult de-a face cu tradiția noastră foarte serioasă, care s-a
alienat de orice altă logică decât cea proprie, redusă la orizontalitatea exilului; ea lasă acest joc în
seama zeului-hazard și îl taxează cu fetișism, magie, chiar și vinovăție. Există totuși un joc sacru
care este prezent în tot cuprinsul Primului Testament.
Să ne amintim în special sărbătoarea Purim, care prezidează marea Carte a Esterei și care
este celebrată și astăzi sub acest nume în tradiția iudaică; ea comemorează "tragerea la sorți"
ordonată de regina Estera și care a salvat poporul evreu, poporul ei, de la soarta tragică pe care i-o
rezerva foarte crudul Aman. Cuvântul Pour folosit în acest text este "soartă"; este, de asemenea,
verbul "a rupe".
Lotul este destinul unui om sau al unui popor, liber acceptat, așa cum am arătat 48, dar uitat în
mod tragic; el se desfășoară în schimbări succesive, având în vedere diferitele niveluri de conștiință
la care duce acest destin, iar accesul la unul dintre ele implică distrugerea celui integrat anterior.
Să ne amintim, de asemenea, o altă tragere la sorți, și aceasta aparține celui de-al doilea Testament;
ea se referă la alegerea celui de-al doisprezecelea apostol care, printre "Martorii Învierii", urma să-l
înlocuiască pe Iuda. "Cei unsprezece au tras la sorți, iar sorțul a căzut pe Matei, care era asociat cu
ei49.
Cuvântul ebraic pentru "soartă" în Evangheliile noastre occidentale este Goral, cuvântul
folosit în textul lui Iona. Litera centrală a acestui cuvânt, Resh, este "Principiul" înconjurat de
rădăcina "eliberării" prin excelență, Gal. Acest "principiu al eliberării" este exprimat cu putere prin
cuvântul ebraic Reguel, format din aceleași litere ca și Goral și care desemnează "piciorul". În
corpul uman, piciorul este simbolul fătului din pântecele matern, care, în apropierea principiului,
adună toate informațiile despre viitorul său. Picioarele, împreună cu rinichii și urechile, toate trei
sub forma unui germen, sunt simboluri ale forței50; picioarele prezidează mersul, cu alte cuvinte,
eliberarea în spațiu. Litera Resh, inserată în inima rădăcinii Gal în cuvântul Goral, subliniază acest
principiu, care servește drept ancoră pentru eliberare. De asemenea, putem medita asupra rădăcinii
Gour care prezidează cuvântul Goral; ea evocă o adunare. În Cartea lui Iona, marinarii formează
această adunare de jos, care pare să convoace o adunare de sus, capabilă să-i informeze (litera
Lamed, "învățătură") asupra problemelor pe care trebuie să le rezolve de urgență.
Poate că nu suntem prea departe de ziua în care viziunea noastră intelectualizată asupra
Tradiției va fi susținută de cea a inimii; și asta ne va face să luăm în considerare partea divină a
țesăturii vieții noastre, amestecată cu partea cu totul irațională a propriilor noastre opere, ambele
scăpând radical de logica instrumentelor noastre științifice; ne va face să redescoperim ceea ce frații
48 Cf. Le Baiser de Dieu, cap. 2.
49 Faptele Apostolilor 1:26
50 Cf. Le Symbolisme du corps, p. 352.
noștri orientali au știut dintotdeauna și pe care Tradiția chineză, în special, ni-l dezvăluie în cea mai
frumoasă bijuterie a științelor oraculare, Yi-king-ul. Desigur, nu mai avem de-a face aici cu tragerea
la sorți ca atare, ci cu un alt tip de divinație. Cu toate acestea, aceste două științe par să decurgă din
aceeași lege ontologică, potrivit căreia Instantul leagă toate lucrurile în profunzimea lor.
Traducerea lui Richard Wilhelm din Yi-king ne oferă o bogată introducere a prietenului său
Cari Gustav Jung. Jung spulberă axiomele cauzale ale gândirii occidentale pentru a introduce
noțiunea de "interdependență a evenimentelor obiective între ele și cu stările subiective ale
observatorului". Principiul său al sincronicității își are rădăcinile în această realitate ineluctabilă.
Acest psihiatru, infinit de sensibil la psihicul pacienților săi și total "liber de prejudecățile filozofice
ale minții occidentale", nu putea fi insensibil în vremea sa la dezvoltarea fizicii cuantice, care
descoperea că "totul în univers este legat, pliat în fundul lucrurilor"; Dar există o "realitate voalată",
spune unul dintre acești fizicieni, Bernard d'Espagnat, o altă realitate decât cea care trece prin filtrul
conștiinței noastre. Ne putem întreba atunci dacă nu cumva această realitate este cea pe care
conștiința noastră extinsă este capabilă să o perceapă prin munca de integrare a comorii potențiale
din noi. Am avea atunci dovada că această "realitate voalată" este într-adevăr acolo, în noi, în
"femininul voalat" al adâncurilor noastre! De aici Goral, "tragerea la sorți" care îl va desemna pe
cel care, prin tulburarea extremă a interiorului său, este autorul dezordinii exterioare.
Sorțul cade pe Iona!
Așa că îngerii cotropitori nu mai ezită să vină și să-l scuture pe cel adormit, să-l trezească cu
asprime, cerându-i să-și dezvăluie adevărata identitate, scopul misiunii pe care o urmărește și
dezvăluirea a ceea ce îi atrage pe toți în această "nenorocire", HaRa'a, care poate fi tradusă și prin
"această inconștiență"!
" El le răspunde: 'Elihem, un cuvânt format din aceleași litere ca și numele Elohim! În
fundal, pentru a patra oară, se pronunță numele Elohim. Iar Iona nu mai poate ignora faptul că, prin
vocea ticăloșilor angelici, este Elohim însuși cel care îl cheamă să răspundă.

"Eu sunt evreu și Domnul YHWH, Dumnezeul meu din ceruri, care a făcut marea și uscatul,
mă tem de El", spune el.

Bărbații erau îngroziți:

"De ce ai făcut asta și ce să-ți facem ca să liniștim marea?", l-au întrebat ei. Iar el le spune
"lor": 'Elihem; încă o dată numele lui Elohim, pronunțat pentru a cincea oară, este prezent, ca și
înainte cu discreție, dar foarte prezent.
Și Iona este cel care îl celebrează acum pentru a șasea oară, spunându-le oamenilor de sare:
"Ridicați-mă și aruncați-mă în mare" ('El Hayam, care este 'Elohim!) și marea se va liniști".
Solicitarea era terifiantă pentru acești oameni care, la rândul lor, se temeau să comită o astfel
de crimă și să adauge la dezastrul care deja începuse, căci o astfel de crimă nu ar fi declanșat și mai
mult mânia cerului? Ei s-au rugat Domnului YHWH și și-au redobândit eforturile pentru a încerca
să vâslească spre țărm. Dar eforturile lor au fost în zadar, iar furtuna nu făcea decât să se înfurie și
mai tare.
Așa că l-au ridicat pe Iona și l-au aruncat "în mare" 'El Hayam (în Elohim!) și marea s-a
redresat din nou din furia ei.
Dacă Iona nu ar fi reușit să perceapă confirmarea prin Elohim a ordinului divin primit de la
YHWH, el este acum complet prins de Elohim, aruncat în el. Numit pentru a șaptea oară, numărul
Sabatului, Elohim îl ia pe Iona în taina retragerii sale, în liniștea apelor sale mari, și îl conduce
înapoi la "Principiul" ființei sale. "Atunci oamenii se tem de Domnul cu mare teamă; ei aduc jertfă
Domnului și fac jurăminte".
 Capitolul V

Rugăciunea lui Iona

Iona într-un pește mare

"Domnul s-a servit de un pește mare ca să-l înghită pe Iona".

Verbul Yamen, "a servi, a pregăti", chiar "a face să devină", este inseparabil de ideea de
dreptate. Yamin înseamnă "drept". Am putea traduce, fără să denaturăm textul, că Domnul aduce un
pește mare pentru a-l îndrepta pe Iona, pentru a-l conduce în 'Amen, calea "adevărului" la care îl
obligă neamul său; căci 'Amen, apropiat de 'Emet, este tot "adevăr", dar cu o nuanță de sens greu de
exprimat în limba noastră, decât printr-o noțiune de angajare în dinamica acestui adevăr, care îl va
face pe Om "notabil" în ordinea ontologică.
Pentru Iona, deci, acest "pește mare" este o încercare de creștere, o întâlnire cu viața, adică
cu mutația, nu cu moartea; la început, pentru Iona, este energia care îl înghite pe cel care trebuia să-l
înghită!
În situația care prezidează orice "război sfânt", există întotdeauna un mâncător și un mâncat.
Monștrii devoratori, gardienii pragului, care, alături de eroii tuturor miturilor umanității, sunt
figurile centrale ale acestor povești, nu încetează să se prezinte omului ca niște întâlniri față în față
în care fiecare animal este ''celălalt", străinul din exterior obiectivându-l pe cel din interior, adormit
în umbră și brusc trezit. Omul este atunci total copleșit de calvarul care, dacă nu-l înțelege, îl
înghite.
Verbul "a înghiți", Bilo a, a intra "în" "gâtlejul" Lo'a, exclude total prezența folclorică a unei
balene al cărei gât este atât de îngust încât nu ar putea lăsa să treacă un om! În plus, balena, fiind un
mamifer, nu este un pește. Pentru profet, Dag Hagadol nu este altceva decât monstrul alcătuit din
frica, vanitatea, îndoiala sau orice alt sentiment care îi blochează calea, pe care am încercat să îl
identificăm, dar pe care Iona va trebui să îl definească cu precizie pentru a întoarce situația. Căci,
aruncat în 'El Hayam, "în Elohim", el este invitat, așa cum a fost Hanok în mitul biblic, sau Noe
însuși 51, să "umble în Elohim", pe care trebuie să devină devenind numele său. Acesta este Amin-ul
lui Iona!
Dar să continuăm metafora; înghițit de monstru, Iona se află "în intestinele", M'eï,
animalului, ceea ce ar putea însemna "în ruină, în moloz". O privire mai formală asupra situației ar
arăta funcția dublă a acestei părți a corpului. Pe de o parte, este o funcție de eliminare; Iona pare a fi
chemat să se elibereze de deșeurile sufletului său; pe de altă parte, este o funcție de asimilare: în
mod subtil, Iona primește instrucțiuni. Cuvântul ebraic pentru "intestine", M 'ei, este construit în
mod remarcabil din litera 'Ayin, "ochiul, sau sursa", înconjurat de pronumele interogativ Mi, "cine".
"Cine este sursa ființei care vede?", spune cuvântul M 'ei. Iar acest "cine" aparține lumii lui Mi, a
divinului!
Dacă respingem prima literă a cuvântului M 'ei în poziția finală, obținem cuvântul 'Aïm,
"forță, vigoare". La apogeul suferinței, în pragul ruinei, Omul este proiectat în partea cea mai
arhaică a sa, simbolizată de intestine, la sursa ființei sale, la "principiul" său, unde Dumnezeul său îl
așteaptă, îl vede, îl instruiește și îl îmbracă cu putere.
Potrivit tradiției, puterea este darul secret al femininului din fiecare ființă, așa că nu este
surprinzător să auzim rugăciunea lui Iona înălțându-se din pântecele "peștelui". Prin puterea
rugăciunii, locuința profetului se transformă dintr-o închisoare sau chiar un mormânt într-un pântec.
Căci este o sursă divină cea care țese în mod misterios copilul în pântecele mamei sale; o forță
cerească cea a omului aflat în drumul său de a accesa divinul din el însuși și de a se naște la
adevărata sa natură: "peștele" devine arca legământului lui Iona!
Iată de ce următorul vers din poem, care introduce rugăciunea lui Iona, dezvăluie întâlnirea

51 Geneza 22 și 6,9.
bruscă dintre profet și Dumnezeul său, adevăratul "eu" care trebuie să devină, NUMELE lui YHWH
devenind în sfârșit adevărata sa identitate:
"Din strâmtorarea mea am strigat către mine", spune el, "către YHWH și el mi-a răspuns",
numele sfânt fiind folosit aici ca mai sus în opoziție cu pronumele personal "eu".
Din pântecele peștelui, Iona cere să se restabilească contactul cu sine însuși, contact de care
fugise, în care nu se ancorase suficient pentru a înghiți peștele, așa că peștele l-a înghițit pe el! Iar
adevăratul său sine îi răspunde:

Sheol (lumea morților)

Din pântecele Sheol-ului am implorat, continuă el, și tu mi-ai auzit glasul!
"Este un loc unde se pregătește împletirea numelui Fiului, Ben, în secretul numărului nouă, a
cărui putere este simbolizată de litera Teit.
Dar ce este acest spațiu numit Sheol?
Cuvântul în sine răspunde fără îndoială la întrebarea noastră. Este un spațiu interior infernal
în care, în cea mai profundă dezordine, noi "cerem" Sho el lui Dumnezeu, El, pentru a fi eliberați de
o asemenea suferință. Aceasta este starea arhetipală experimentată de cea de-a șasea generație a lui
Adam prin Qain; Qain fiind cel care inaugurează lumea exilului, lumea luptelor pentru putere și a
crimelor. Acest al șaselea "Om", Metousho'el, este "cel care cere moartea", deoarece haosul
introdus de generația anterioară, "uitarea lui Dumnezeu", este la apogeu; infernul său este
consecința directă a invocării generațiilor anterioare care, perpetuând crima, au cucerit lumea
exterioară; După cum am văzut, au dobândit o inteligență fabuloasă și, ca urmare, cunoștințe atât de
prodigioase, încât oamenii se credeau stăpâni pe univers; convinși că sunt zei, ce le mai păsa de un
Dumnezeu? Și astfel l-au "uitat pe Dumnezeu"; acesta este numele tatălui lui Metousho'el,
Mehouyaël, "cel care îl uită pe Dumnezeu"; iar acest lucru, surd la temelia sacră a creației, duce la
absurditate și la cea mai mare suferință.
Să nu uităm că orice "lucru", Dabar, nu se dezvăluie decât în relația sa cu "Cuvântul",
Dabar (același cuvânt), care îl întemeiază; lipsit de această relație, rupt de Cuvântul fondator,
desacralizat, el generează Debet (același cuvânt, dar pronunțat diferit), care înseamnă "plagă"; așa
este a cincea plagă a Egiptului52, care nu este poate străină de această a cincea generație de ucigași,
exilați de Dumnezeu! În punctul culminant al acestor plăgi, Dumnezeu eliberează poporul evreu din
țara lor de sclavie. Ca un arhetip, atunci când, în mitul biblic, Metousho'el, în fundul Șeol-ului, cere
moartea, în infinita sa milă, Dumnezeu aude "mutația", iar Lemek, al șaptelea descendent adamic,
suferă o mutație; el se întoarce în sine, spre femininul din adâncul său, care fusese total exclus din
generațiile anterioare, și în curând noile generații "vor sărbători numele sfânt YHWH"53.
Acest loc în care "cerem", unde, în adâncul suferinței, îl implorăm pe cel pe care îl uitasem,
dar care a fost întotdeauna gata să ne asculte, acest loc al locuințelor inferioare este 'Adamah în
vocația sa matriarhală ; În Omul exilat sau, ca și Iona, revenit de bunăvoie în situația de exil,
'Adamah-ul încărcat de Yod nu mai poartă decât o sămânță sterilizată; sterilizată de refuzul Omului,
dar divină în sine, nu era oare sămânța care chema, de partea ei, și de multă vreme, această ființă
pierdută?
Lovită de o sterilitate biologică care semnifică sterilitatea ontologiei sale, mama profetului
Samuel, incapabilă să suporte oprobriul, nu a încetat să "cheme" pe Dumnezeu, cerându-i să o
elibereze din calvarul ei; a fost ascultată și și-a numit fiul Shmou el, după chemarea ei!54
Experiența de She'ol este internă ființei; ea poate fi trăită înainte de moartea fizică sau după
ea. Iona a trăit-o înainte de moarte; pare a fi She'ol-ul trăit după moarte de către "bogatul rău" din
Evanghelii55; dar, în această etapă, "bogatul rău" nu-l întâlnește încă decât pe patriarhul Avraam; el
va trebui să coboare și mai mult, până în adâncurile "intestinelor peștelui cel mare", pentru a-l
întâlni pe Dumnezeul său pe care l-a disprețuit în timpul vieții și pe care nu știe încă să-l dorească!

52 Exod 9, 3.
53 Geneza 4:26.
54 ISAIA 1.20.
55 Luca 16:19-31.
Tot ce vrea este apă pentru a-și potoli setea; el nu este încă însetat de Dumnezeu.
Sunt conștient că nu pot prezenta aici decât o propunere de meditație asupra lui She'ol; acest
loc înspăimântător rămâne un mister profund; doar numele său mi-a permis să mă apropii de el.
Pare totuși cert că She'ol nu poate fi confundat cu pântecele de foc, Gehenna. Gehenna, al cărei
nume ebraic este Guihon, este un spațiu interior vizitat de "Râul Unic" menționat mai sus, descris
în Cartea Genezei56; acest râu de foc, care izvorăște din Grădina Edenului și udă întreaga 'Adamah,
este răspunsul iubitor al lui Dumnezeu la dorința de Dumnezeu a Omului, pe care i-o exprimă
printr-o urcare de "aburi" din 'Adamah. Numit Pishon la izvorul său, râul coboară în alte trei trepte
în adâncurile Omului, dintre care Guihon este primul, al doilea Hideqel și al treilea Phrat.
Guihon este spațiul "grădinii", Gan, în care se joacă "viața", Haï, adică întâlnirea Omului
cu "barierele" formate de Haïot, de "vii", pe care eroul trebuie să le integreze, să și le însușească și
care vor da apoi informații. Așa se construiește NUMELE, așa este viața. Acest spațiu de integrare
pe care îl vizitează Guihon, Gehenna, este matricea focului. Din acest punct de vedere, She ol ar fi
o etapă din matricea apei; etapa specifică profetului este vizitată de Hidequel 57, în timp ce etapa
"bogatului rău" este, fără îndoială, doar cea a lui Phrat.
Phrat este, de asemenea, foc, focul iubirii divine care se voalează pentru a nu-l arde pe Omul
exilat căruia îi dă viață, fie și numai fiziologic, dar care, trăit dincolo de moartea biologică, îl arde
pe pervers.
Hideqel-ul specific profetului este cel care îl "înconjoară" pe Iona: "un râu mă înconjoară",
spune el, "toate valurile tale trec peste mine".
Aceste valuri îl ardeau cu siguranță, dar îl însuflețeau cu un foc pe care inima lui îl putea
accepta. "M-ai aruncat în abis, în inima mărilor...", în "inima" adâncurilor ființei sale, al cărei
cuvânt nu este aici Leb, ci Labob, care este și verbul "a găti". Iona este "gătit" într-o primă
alchimie care îl purifică și îl pregătește pentru matricea de foc. Hideqel este un cuvânt care, citit
invers și deci alcătuit din aceleași energii, este verbul Leqadoah; el înseamnă "a arde". Hideqel îl
arde "subtil" pe Daq și distruge tot ceea ce nu aparține dimensiunii regale pe care Guihon i-o va
conferi lui Iona în matricea de foc.
"Toate tornadele tale și toate valurile tale trec peste mine", spune Iona. Uraganul divin îl
smulge din el însuși, așa că se simte ca și cum ar fi fost condus înaintea ochilor Domnului ". Simțea
că moare, și totuși era sigur că va "privi încă Templul Sfânt al Domnului". Apele îl acoperă până la
a-i tăia respirația, abisul îl asediază, capul îi este înconjurat de un hotar... da, moare! sau, mai bine
zis, suferă o mutație... Totul este răsturnat cu susul în jos.
"Am coborât în vârful munților", a spus el. "Pământul își trăsese zăvoarele peste mine
pentru totdeauna, iar tu m-ai ridicat viu din acea devastare, Doamne, Dumnezeul meu! Când
sufletul meu murea în mine, mi-am adus aminte de Domnul și rugăciunea mea a ajuns la tine, la
Templul tău cel Sfânt", adaugă el. Verbul "a-ți aduce aminte", Zakor, fiind și substantivul
"masculin", înseamnă că Iona a pătruns în adâncurile unde îl aștepta Dumnezeul său și unde a
primit de la el o forță spirituală masculină și verticală. Aceasta înseamnă că profetul este gata să se
căsătorească cu umbra sa, să pătrundă în cetatea sa interioară, Ninewê, care am văzut că este
"peștele lui Iona"! Este pregătit Iona să "înghită" peștele de care s-a lăsat luat? O răsturnare radicală
are loc în el; el vede cum valorile lumii exterioare sunt retrase din harul divin, iar cele la care a avut
acces îl conduc să audă ordinea divină de care fugise și să nu mai fie decât mulțumire!

Învierea
Așa că Domnul poruncește peștelui "să-l vomite pe Iona pe uscat". "Uscatul", Yabashah,
este un nou "pământ", 'Erets58; un nou câmp de conștiință s-a deschis în Iona, care acum
dobândește înțelegerea a ceea ce Dumnezeu îi cere și puterea de a "face acest lucru".
Vărsat din gura marelui pește, Iona este înviat.
Înviat, Iona este "semnul" pe care Isus îl dă fariseilor care îl interoghează, dar care nu vor să
56 Geneza 2:10.
57 Cf. le Baiser de Dieu, p. 180,
58 Geneza 1:10.
audă59. Dar "a auzi" înseamnă să deschizi urechile inimii, care sunt capabile să înregistreze
informații inadecvate la realitatea imediată, dar care fac parte dintr-o realitate încă ascunsă, pe care
stăpânul inimii o cunoaște; Este ceea ce trăiește spontan un copil atunci când se minunează în fața
unei povești cu o poveste imposibilă, pentru că cineva din interiorul lui știe că este adevărată; dar
acest adevăr aparține unei dimensiuni care se închide treptat adolescentului a cărui minte este bătută
de cunoștințele reductive ale unei raționalități ridicate ca un idol al lumii exilului, transformându-l
într-un imitator autist al convenționalului!
Iona a rămas trei zile și trei nopți în pântecele marelui pește, ca și Iisus în pântecele
Golgotei, ca semn al Celui Înviat.
Acest lucru este cu siguranță adevărat; dar el este pentru noi și un semn al drumului care
duce la înviere, un drum făcut din progresele noastre, din greșelile noastre și din infinita milă divină
care nu exclude rigoarea.

59 Luca, 29-32.
 Capitolul VI

A DOUA PORUNCĂ DIVINĂ

"YHWH - Cuvântul - a venit pentru a doua oară la Iona, spunând: Scoală spre tine, spre
Ninive, cetatea cea mare și strigă-i că Eu îți vorbesc".

Și Iona s-a supus.

Încă o dată, Ninive, "peștele" lui Iona, este intim legată de Iona. Desigur, acest Lek, "spre
tine", poate fi și imperativul verbului "a merge".
"Scoală spre tine și du-te la Ninive", citim. Dar referința la ordinul divin dat lui Avram,
"Lek Leka60", este foarte clară aici. Iona, ca și Avram, este îndemnat să meargă spre el însuși. Iona,
împreună cu Avram și cu orice ființă umană, trebuie să asculte ordinul dat de Moise lui Iosua, care
trebuie să intre în Țara Făgăduinței cu poporul lui Israel:
"Am pus înaintea voastră viața și moartea, binecuvântarea și blestemul.; alegeți viața...61!
Nu mai este vorba de bine și de rău, de autoritățile morale care guvernează viața în exil, în
așteptarea revenirii la normele ontologice; pentru toți cei care au părăsit exilul, aceste norme sunt
simbolizate de drumul spre Țara Făgăduinței; pentru Iona, drumul trece prin Ninive. De aceea, nu
mai este vorba de bine sau de rău, ci de viață sau de moarte.
"Alege viața", îi poruncește Dumnezeul lui Iona profetului său, "du-te la tine, la Ninive,
orașul cel mare".
În lumea exterioară, Ninive este un aspect al "celeilalte părți" a lui Iona, o parte a umbrei
sale. Orașul este un oraș mare; peștele era un "pește mare"; umbra lui Iona este mare! Iar pentru a-l
traversa "sunt necesare trei zile de călătorie pentru Elohim", spune textul. Fără îndoială, acest lucru
înseamnă că mai este un drum lung de parcurs până când Iona, la fel ca și părinții săi, se va regăsi
"umblând lângă Èlohimul" care va deveni 62.
Cu alte cuvinte, Iona trebuie să meargă timp de trei zile, ceea ce înseamnă și trei nopți,
același timp pe care l-a petrecut în intestinele marelui pește, pentru a găsi axa devenirii sale, cea a
"Țării promise".
În această lumină, aventura de la Ninive se prezintă din nou ca o metaforă a aventurii lui
Iona în taina interiorității sale, dacă nu cumva este vorba de obiectivarea sa reală în lumea
exterioară. Trebuie să distingem cele două relatări una de cealaltă, rămânând în același timp atenți la
rezonanța care le leagă.
Chiar în prima zi a călătoriei, Iona anunță distrugerea orașului: "Încă patruzeci de zile și
Ninive va fi distrusă.
În fața acestui verdict implacabil, "oamenii din Ninive intră în 'Amen, în 'Elohim".
Acești oameni, oricât de inconștienți, oricât de rău-făcători ar fi, nu sunt atât de iluzionați în
privința lor înșiși pe cât am putea crede, căci ei se văd pe ei înșiși făcând răul.
Numele care le este dat, 'Anoshim, înseamnă "oameni slabi, bolnavi, chiar incurabili". Ei
știu că sunt bolnavi, la fel cum Iona se vedea pe sine însuși ca un laș care își putea valida lașitatea.
Cele două niveluri ale poveștii continuă să se întrepătrundă. Oamenii din Ninive se întorc la
'Elohim, la fel cum Iona s-a lăsat aruncat în Elohim. Și așa cum profetul din adâncurile Sheol-ului
s-a rugat lui Dumnezeu pentru milă, tot așa și oamenii din Ninive intră în penitență; se îmbracă în
sac și se așează pe cenușă. Însuși regele din Ninive a dat exemplul; el însuși nu bea și nu mânca și a
cerut întregului său popor să facă același lucru și să aplice această rânduială și fiarelor printre care
știa că se află; regele a cerut renunțarea la violență și îndepărtarea de toate căile rele.
"Cine știe dacă 'Elohim nu se va întoarce și nu se va pocăi? Dacă nu va renunța la mânia
60 Geneza 12:1.
61 Deut. 30:19.
62 Geneza 5:22 și 6:9 și cf. capitolul V de mai sus.
nărilor sale? Și nu vom pieri".
Și 'Elohim vede fapta lor.... Și 'Elohim se pocăiește de răul pe care hotărâse să li-l facă și nu
l-a făcut.
 Capitolul VII

UMBRA LUI IONA

Iona în colibă
În timp ce a avut nevoie de trei zile pentru a traversa Ninive, Iona a mers doar o zi pentru a
anunța distrugerea "marii cetăți". Din acel prim moment, locuitorii din Ninive, cuprinși de panică,
s-au pocăit; și această schimbare bruscă de inimă a fost suficientă pentru ca 'Elohim, infinit de
milostiv, să ierte și să nu execute teribila sentință, chiar dacă penitența era departe de a fi completă.
Iona nu a așteptat sfârșitul celei de-a treia nopți de chin în măruntaiele "peștelui cel mare" în
care se "gătea" pentru a se întoarce la Dumnezeul său și a-l ruga să îl elibereze din acest iad. Din
acel moment în care s-a întors spre el, Domnul l-a ascultat; și-a întins mila față de profet, dar l-a
lăsat să treacă prin interiorul "marii cetăți" a lui până la sfârșit, până la sfârșitul celei de-a treia
nopți.
Dacă facem legătura între aceste două relatări, putem ghici că Iona s-a simțit salvat de îndată
ce s-a întors la Dumnezeu, deși a trebuit să verse încă multe lacrimi în nopțile și zilele următoare!
Dar a mers el până la capăt în această încercare, adică până la a recunoaște și a da un nume peștelui
care îl înghițea, pentru a-l putea apoi înghiți la rândul său, adică pentru a-i integra energia?
Se pare că Ionah, "porumbelul", a zburat înainte de a identifica cu adevărat obiectul din el
care îi făcuse umbră luminii sale.
În momentul zborului său spre Tarsis, am încercat să înțelegem drama profetului, iar un
aspect al acestei reflecții se confirmă acum, când izbucnește furia lui Iona de a-și vedea reputația
disprețuită! Nu cumva iertarea divină i-a anulat profeția?
"Ah, Doamne... iată ce am vrut să împiedic când am fugit la Tarsis, căci știam că ești un
Dumnezeu milostiv și plin de compasiune, încet la mânie, bogat în bunătate și care renunță la a
face rău. Și acum, Doamne, ia-mi suflarea, căci prefer moartea vieții!''
Domnul i-a cerut lui Iona să reflecteze.
"Iona a ieșit din Ninive și s-a așezat în partea de răsărit a orașului; acolo și-a făcut o
colibă și a stat la umbra ei până când a văzut ce se va întâmpla în oraș."
Textul insistă asupra acestei poziții, care trădează oboseala profetului și, mai ales,
incapacitatea sa de a trăi verticalitatea în sine. Coliba pare a fi o reducere a orașului său interior, și
în umbra căruia se află!
Textul ne mai permite să spunem, într-o traducere mai subtilă, că Iona se ascunde în spatele
unui nume, un Shem pe care și-l dă pentru a nu-și numi umbra; acest nume pare a fi identificarea
vechiului său eu cu grija pentru reputația sa; apărarea eu-lui său primar devine atunci o mască
identitară care îl justifică și în spatele căreia stă ferm pentru a-și rumega iritarea. Coliba ar fi această
mască.
Confundat cu umbra colibei, Iona nu o vede; cu alte cuvinte, el părăsește orașul său interior
pentru a se refugia într-un model redus al acestuia.
Dacă insist asupra acestei noțiuni de umbră, este pentru că ciudatul epilog al povestirii îi este
consacrat.
Ciudat la o lectură superficială, acest final al povestirii confirmă pe cel pe care l-am făcut
despre Ninive ca simbolizând interioritatea lui Iona; Ninewe, "peștele" lui Iona, este acea parte din
inconștientul lui Iona pe care Elohim îl invită pe profetul său să o numească și să o "înghită".

Qiqayon (''ricinul" lui Iona)

Lucrarea divină este, așadar, eminamente didactică, pentru că îl conduce pe Iona să trăiască
o situație experimentală care îi dezvăluie ființa interioară:
"YHWH-Elohim îi servește lui Iona un Qiqayon (arbore de ricin) pentru a-l ridica deasupra
lui însuși și pentru a fi o umbră deasupra capului său, pentru a-l pune în umbra supărării sale. Și
Iona s-a bucurat cu mare bucurie sub Qiqayon. A doua zi, în zorii zilei următoare, Elohim a servit
un vierme în frunzele sale; acesta a despicat Qiqayon-ul în două și s-a ofilit. Apoi s-a întâmplat că
la răsăritul soarelui Elohim a servit cu blândețe un vânt dinspre răsărit și soarele a despicat capul lui
Iona în două; el a leșinat și a cerut să moară sufletul său și a spus că moartea era mai bună pentru el
decât viața".
Iată deci un Qiqayon servit lui Iona de YHWH-Elohim, așa cum un pește mare i-a fost
servit de YHWH, și tot așa cum acum un vierme este servit de Elohim, apoi un vânt arzător de
Elohim...
Cât de greu este să pătrunzi în subtilitatea diferiților autori ai acestor slujbe! Dar este și mai
dificil să distingi lucrarea lui YHWH de cea a lui Elohim, pentru că acesta din urmă pare a fi Omul
care, pe drumul asemănării cu Dumnezeu pe baza lucrării pe care a făcut-o pentru a deveni numele
său, YHWH, "va umbla pe lângă Elohim"...
Nu pot să spun mai multe pe această temă.
Dar cred că este important să ne concentrăm atenția, pe de o parte, asupra verbului Yamen,
"a sluji", care se repetă de atâtea ori, și asupra numelui cuvântului Qiqayon, "ulei de ricin", iar pe
de altă parte asupra noțiunii de umbră, care este atât de puternic subliniată aici.
Verbul Yamen, "a servi, a pregăti", este foarte apropiat, așa cum am spus mai devreme, de
cuvântul Yamin, "drept". Aceste diferite "servicii" divine sunt adevărate încercări. Toate sunt
menite să îl "îndrepte" pe Iona, care a fost rătăcit prin fuga sa de la ordinul divin și prin refuzul său
de a accepta mila divină. Mai aproape încă de 'Amen, care induce un angajament într-un nou câmp
al realității, o altă dimensiune a conștiinței, "serviciul" divin îl smulge pe Iona din temerile sale de a
trebui să moară la ceea ce era pentru a se naște.
"Oricine vrea să-și salveze viața o va pierde; oricine își va pierde viața pentru mine și
pentru Evanghelie o va salva"63, spune Hristos, care vorbește despre sine ca despre Fiul Omului
prezent în fiecare ființă și despre Evanghelie ca despre o informație de la origini prezentă în
"sămânța" sa.
Verbul Yamen proclamă cu adevărat urgența mesajului său, verticalitatea profetului care, în
necazul său, și pentru a doua oară, cheamă la moarte, de teamă că trebuie să moară! El este
îndemnat de Dumnezeul său să accepte că nu înțelege sensul probei; acest sens face parte din
calitatea pământului pe care este chemat să se nască și a cărui inteligență o va dobândi abia după ce
se va naște. Din acest motiv, Iona, înghițit de pește și apoi salvat, nu trebuie să se lase înghițit din
nou de umbră, de umbra sa, fie că este simbolizată de cea a colibei sau de cea a Qiqayonului.
Qiqayon-ul este un "ulei de ricin"; este Qiq-ul lui Yon, adică al lui Iona, pentru că numai
cuvântul Qiq înseamnă "ulei de ricin".
Așa cum Ninive, Ninewe, este "peștele" lui Iona, tot așa Qiqayon este "ricinul" lui Iona,
remediul său! Și cunoaștem virtutea purgativă a acestei plante!
Umbra uleiului de ricin este ca partea potențială a acestei puteri, mai subtilă decât puterea
însăși, ca cea a unei substanțe care a fost diluată de multe ori până în punctul în care nu mai este
prezentă, dar mai eficientă în adâncurile ființei. Cuvântul Qiqayon dezvăluie clar și numele lui
Qaïn, numele celui care suntem cu toții, și Iona cu noi, atunci când ne retragem din "facerea"
divino-umană care este apoi compensată de alegerile de viață pe care le credem a fi adevărul nostru!
În inima numelui de Qiqayon, din care luăm numele de Qain, se află cele trei litere în care
este înscris Qov, "firul cu plumb" al lui Yod, rectitudinea la care numele sfânt îl va readuce pe
Qain, îngrozit de consecințele crimei sale, printr-o protecție neîncetată, o iertare neobosită, un
"semn" pus asupra lui (Geneza 4,15).
Acest arbore de ricin este o protecție infinită oferită lui Iona, nu doar prin umbra sa, ci mai
ales prin retragerea acestei umbre pentru ca Iona să conștientizeze importanța sa.
Să ne amintim această binefacere a umbrei.

Capul lui Iona s-a despicat în două

Dar acum "un vânt blând de răsărit îi servește lui Iona"! Ruach, "vântul", este și Duhul
63 Marcu 8, 35.
Sfânt. Duhul Sfânt este servit lui Iona! El lucrează în el cu blândețe! Dar nu-i lovește mai puțin pe
Iona și pe Qiqayon al său, spărgându-le capul! Căci, atunci când uleiul de ricin este distrus, umbra
lui dispare și soarele îl luminează pe Iona, care se gătește, așa cum se gătea în Sheol.
Iona se coace la soare din cauza narcisismului său și a încăpățânării sale de a se refugia, el,
fiul lui 'Amitai, "fiul adevărului Meu", în bietul său adevăr!
Să încercăm să pătrundem sensul umbrei și, prin urmare, sensul didacticii divine și iubitoare
desfășurate față de noi toți cei care suntem, ca și Iona, sclavii atâtor frici și legați visceral de
adevărurile noastre iluzorii!
Ce au de spus științele umane despre umbră?
Marie-Louise von Franz, vorbind despre profesorul ei Cari Gustav Jung, îi plăcea să
amintească cât de mult ura acesta când discipolii săi se atașau de gândurile sale fără să le fi gândit ei
înșiși, ceea ce îl determina să facă glume, ca aceasta:
"Umbra este pur și simplu inconștientul în totalitatea sa"64, fără a uita că maestrul făcea
distincție între partea personală și cea colectivă a inconștientului.
El și-a rafinat apoi definiția umbrei, arătând că aceasta este construită din calități personale
pe care colectivitatea nu le poate accepta; ele sunt astfel respinse, reprimate și joacă un rol negativ
fără ca persoana să știe. Mi se pare, de asemenea, că aceste calități personale sunt uneori respinse de
un ego insuficient construit, care este astfel supus colectivului; așa cum am menționat mai devreme,
este vorba de ego-ul legat de sufletul-grup animal uman, care nu este ancorat sau nu este suficient
de ancorat în nucleul divin, personal.
Acest ego insuficient construit poate, de asemenea, să se folosească foarte cinstit de aceste
calități; dar atunci când sunt expuse astfel la lumină, ele își aruncă umbra într-un fel de dublu care le
sterilizează în mare măsură. Exemplul biblic cel mai izbitor al acestui caz este cel al lui Iov, un
personaj biblic profund atașant, care face binele cu generozitate, dar care nu reușește să vadă
umflarea fără sens a ego-ului său, creată de admirația pe care o are față de el însuși pentru bunătatea
sa; Domnul obiectualizează acest orgoliu prin lepra cu care îl acoperă - orgoliul și lepra fiind două
focuri pe care două cuvinte ebraice le joacă unul cu celălalt 65. S-ar părea că povestea lui Iona se
supune aceluiași tip de slăbiciune. Niciunul dintre noi nu poate scăpa de această opoziție între
lumină și umbră până când nu va accepta pe deplin creșterea sevei din Pomul Cunoașterii care
suntem; o creștere haotică la început, dar care ne va duce la mutații, chiar la răstigniri. În inima
acestor răstigniri, doar acolo unde soarele interior ajunge la amiază, umbrele dispar treptat, integrate
într-o nouă lumină, o nouă împlinire; înainte de aceasta, ele nu se identifică cu răul decât dacă le
permitem să cadă pradă unei forțe străine căreia îi dăm putere.
În caz contrar, ele sunt promisiuni de fecunditate.
Într-o perspectivă orbitoare asupra acestei realități, poetul german post-romantic Hugo von
Hofmannsthal a scris un poem îndrăzneț pe care Richard Strauss l-a transformat în operă: Femeia
fără umbră. În el, poetul plonjează într-un univers divizat între ceea ce el numește "un absolut Înalt
și un Absolut Inferior", dar despre care știe că sunt legate organic și că unul nu poate exista fără
celălalt. "Femeia fără umbră" legată de "Înaltul absolut" este o împărăteasă frumoasă și luminoasă,
dar fără corp, transparentă și dureros de sterilă. La capătul unui parcurs inițiatic, ea va trebui să
renunțe la divinitatea sa pentru a-și recăpăta, împreună cu umbra sa, umanitatea și a deveni fertilă.
Acest poem mi se pare o ilustrare remarcabilă a gândirii autorului biblic, în sensul că, la
începutul Genezei66, Dumnezeu spune despre Adam că "despărțit de el însuși, el nu se poate
împlini". Apoi îl determină să descopere imensa sumă de energii potențiale deținute în cealaltă
"parte" a sa, fiecare dintre acestea urmând să-l facă roditor pe plan intern, rodnicie pe care
povestirea poetului german o ilustrează cu putere.
Tragedia exilului, după cum știm, este că ne îndepărtăm radical de această altă parte, partea
feminină încă voalată a ființei noastre; dar un alt mod de a ne îndepărta de ea este fie de a o crede
angelică, fie de a ne-o imagina condamnată; cel mai adesea, însă, este de a o ignora sau de a dori să

64 Marie-Louise von Franz, l'Ombre et le Mal dans les contes de fée, éd. J. Renard, p. 9.
65 Job sur le chemin de la lumière, éd. Albin Michel, p. 71.
66 Geneza 2:18, tradusă de obicei prin: ''Nu este bine ca omul să fie singur".
o ignorăm.
A-l desemna pe Dumnezeu să condamne Ninive, orașul său interior, și să-l distrugă, a
însemnat, pentru Iona, a se condamna pe sine însuși la o sterilitate tragică, regăsindu-se "tăiat în
două", exilat de sine însuși un pic mai mult.
În termeni moderni, am putea spune că mila divină îi arată lui Iona că, respingând emisfera
dreaptă a creierului său, bogată în transcendența infinită și în toate posibilitățile, el se condamnă pe
sine la sterilitatea logicii sale statice și a adevărului său sărac; o sterilitate cu atât mai gravă cu cât
ea l-ar duce pe Iona înapoi la ceea ce simboliza Tarsis, o regresie la situația din ziua a șasea, chiar
mai rea decât înainte.
Nu asta a vrut să spună Hristos când a spus:
"Vă spun că celui care are i se va da, dar celui care nu are i se va lua chiar și ceea ce
are!"67.
Ceea ce, în limbaj simplu, mi se pare că înseamnă:
"Celui care a dobândit lumină din umbra sa i se va da o lumină mai mare, dar celui care nu
a dobândit nimic i se va lua potențialul său, adică umbra sa, și nu va mai putea dobândi nimic."
În asta constă sterilitatea dramatică.
Această Evanghelie este asemănătoare cu Evanghelia talanților citată mai sus 68, unde cel
care nu a dobândit nimic este "trimis înapoi în întunericul de afară, unde se plânge și scrâșnește
din dinți", fără îndoială Sheol, pentru a "cere" și, am putea crede cu Iona și cunoscând mila lui
Dumnezeu, pentru a-și recupera umbra de acolo și a putea relua un drum de lumină!
"Umbra", Tsel în ebraică, este "informația" - litera Lamed - care va fi atrasă de "harponul"
sau "cârligul" divin - litera Tsadé - atunci când omul se va întoarce spre ea; este deci o cunoaștere
viitoare și ascunde secretul sevei crescânde a Pomului; Iată de ce este chiar rădăcina cuvântului
Tsel a, "partea" pe care Dumnezeu o scoate din Adam din "sursa" sa - litera 'Ayin - într-un proces
de diferențiere, în chip de proces arhetipal prin care Adam este scos din Dumnezeu și este creat
"Chipul" lui Dumnezeu, Tselem.
Tradiția povestește că, într-un Tsim-Tsoum, o "aspirație" absolută, Dumnezeu devine
"Nimic" pentru a crea. În cuvântul Tselem, "imagine", rădăcina Tsem înconjoară litera Lamed, care
este informație. Adam creat, extras din "apele de sus" simbolizate de litera Mem în poziția sa finală,
Adamul diferențiat de Dumnezeu primește de la acesta, în "sămânța" pe care o reprezintă din el,
toate informațiile care îi vor permite să crească până la el; în acest sens, el este și "umbra lui
Dumnezeu", o umbră care, odată desăvârșită în integrarea propriei umbre, va deveni lumină și va fi
îmbrățișată de Dumnezeu.
Putem vedea atunci cât de dramatică ar fi distrugerea umbrei omului, într-o condamnare
divină.
Ar fi tragică nu numai pentru om, ci și pentru Dumnezeu însuși, a cărui umbră ar fi atunci
sterilizată, mireasa sa nemăritată!
Nu putem elimina din inima noastră gândul că orice dramă umană este și divină! La acest
nivel ultim, chiar și "Înaltul absolut și Inferiorul absolut" sunt organic legate, inseparabile... chiar
dacă dincolo de ultim, încă și mereu dincolo, continuăm să contemplăm nealterata infinitate
divină...
O nouă antinomie se află în fața noastră, o antinomie care nu poate fi depășită decât în
misterul Golgotei, al cărui semn este povestea lui Iona.

67 Luca 19, 26.

68 Matei 25,15-30 și capitolul 1 (nota 4) din această carte.
 Capitolul VIII

SEMNUL LUI IONA

Crucea
'Ot este "semnul".
Acest cuvânt este alcătuit din 'Aleph și Taw, prima și ultima literă a alfabetului ebraic, unite
prin conjuncția coordonatoare "și", litera Waw.
Cele două litere TaW și Waw formează împreună cuvântul Taw, care este, de asemenea,
"semnul".
'Aleph-ul plasat înaintea acestui cuvânt Taw justifică cuvintele lui Hristos când a spus
despre Sine "Eu sunt Alfa și Omega"69, sau în ebraică "Eu sunt Aleph și TaW".
Iar desenul literei TaW care se găsește în cele mai vechi scrieri este o cruce. Acest semn,
semnul crucii, este semnul cu care se identifică Hristos.
"Semnul" lui Iona, pe care Hristos îl dă celor din jurul său în Evangheliile lui Luca și
70
Matei , este acesta: moartea și învierea lui Dumnezeu care, în Hristos, devine om pentru a-și asuma
întregul parcurs al omului până la moartea-învierea finală, cea de la Golgota. Cufundat în acest
ultim pântece, Hristos îl ia pe Satana diabolic și îi zdrobește "capul", principiul încâlcit în
Dumnezeu, prințul lumii exilului; apoi îl eliberează pe Bar-Abbas, "Fiul Tatălui", germenele divin,
adevăratul principiu al întregii ființe, pe care Satana l-a sterilizat, ținându-l prizonier în ghearele
sufletului.
Omul își recapătă standardele ontologice; el poate accesa "cealaltă parte" a sa, partea sa
feminină încă voalată, umbra sa, pentru a se împlini în totalitate; și, fără îndoială, pentru a împlini și
totalitatea creației.
Nu cumva fizica cuantică dezvăluie acum că "cea mai mică bucată de materie este alcătuită
dintr-un ansamblu de stări, dintre care doar una este ocupată și, prin urmare, observabilă. Celelalte
stări, cunoscute sub numele de "vid", sunt stări virtuale și constituie un tărâm al potențialităților
capabile să se actualizeze ulterior; ele formează o ordine transcendentă, dar și imanentă, deoarece
sunt situate în interiorul lucrurilor. Mai mult, această ordine transcendentă poartă în ea informația
realizării sale potențiale71.
Nu-mi pot ascunde emoția în fața unui astfel de text; el se leagă de lectura pe care o fac de
peste treizeci de ani din Geneză, care ar putea fi scrisă astfel: "În principiu, Dumnezeu creează
observabilul și neobservabilul", cu alte cuvinte "ceea ce este realizat și ceea ce nu este încă
realizat72".
Întrucât împlinirea nu poate avea loc decât prin morți și învieri succesive, ele însele făcute
posibile pentru om prin eliberarea lui Bar-'Abbas, atingem aici inima "semnului", punctul central al
întregii vieți, misterul crucii.
Acest semn al crucii este plasat pentru prima dată în Tora pe persoana lui Qain, după ce
Qain și-a ucis fratele Habel și, îngrozit, este amenințat cu moartea. În a șaptea generație a urmașilor
săi, Lemek se întoarce spre interior, spre "neîmplinirea" sa, spre umbra sa, și își mărturisește vina:
"Am ucis un om pentru rana mea și un tânăr pentru cicatricea mea", spune el.
După ce a coborât în "apele de jos", Lemek vede deschiderea "apelor de sus, cu care cele de
jos rămân în rezonanță; vede semnul", moartea și învierea "omului tânăr", Hristos; știe că a fost
iertat și poate porni din nou pe calea împlinirii.
Semn al iertării, ea este și un semn al legământului pe care Dumnezeu l-a stabilit între El și
Noe la sfârșitul mitului potopului73. Omul a uitat "Legământul", Brit'Esh, care stă la baza creației
69 Apocalipsa 1,8.
70 Luca 11,29-32 și Matei 12,38-42 și 16,1-4.
71 Bazat pe lucrarea lui Lothar Schàfer (Universitatea din Arkansas).
72 A se vedea Alliance de Feu, p. 63 (volumul 1).
73 Geneza 9, 12-13.
începând cu Bereshit. Dumnezeu, în schimb, își amintește și iartă; El dă un "semn", 'Ot, în norul
inconștienței noastre.
Acest semn este cel pe care evreii l-au pus, din ordin divin, pe ușa casei lor cu sângele
mielului înjunghiat, în seara în care au părăsit Egiptul - țara sclaviei și a exilului. În acea seară,
exterminatorul a coborât în Egipt; el a ucis fiii cei mai mari și pe fiii întâi născuți ai egiptenilor, în
timp ce trecea pe lângă locuințele evreilor, marcate cu semnul, și i-a cruțat pe fiii lor 74. ''Paștele", de
la verbul Passoah, "a trece peste, a cruța", este legat de această a zecea și terifiantă încercare a
"Plăgilor Egiptului", și nu de trecerea Mării Roșii, care a fost consecința. Cuvântul Mashhit, care
înseamnă "exterminatorul", este substantivul verbului Shahot, "a extermina", dar este și forma
construită a cuvântului Massiah, "mesia"!
Exterminatorul este sabia mesianică care ucide sau dă viață; el ucide atât fiii cei mai mari,
cât și animalele întâi născute ale egiptenilor; aceștia din urmă, total inconștienți, rămânând în
registrul animalier, nu au auzit mesajele transmise de încercările care au lovit țara lor și, prin
urmare, nu a crescut "Fiul" interior din fiecare dintre ei. Evreii, în schimb, au trăit aceste
evenimente ca pe niște confruntări față în față, care i-au pus față în față cu ei înșiși, cu umbra lor și
cu conștiința urgenței imperative a schimbărilor lor.
Pentru ei, Sămânța divină fiind însușită în dinamica "facerii" divino-umană pentru a "face
sacru", "sacrificarea" fiilor în lumea exterioară nu-și mai avea locul.
Dacă nu ridicăm altare în noi înșine pentru a sacrifica turmele noastre de suflete și a construi
Fiul divin, se vor ridica altare în exterior și masacrul sfinților nevinovați va continua. Noi suntem
responsabili pentru acest lucru.
Trebuie să ne însușim urgent această lege, dacă vrem să oprim hemoragia marelui trup
adamic, care astăzi mai mult ca oricând este supus acestei "a zecea plăgi a Egiptului", care cred că
pregătește Paștele națiunilor.
Mutațiile omului sunt obiectul însuși al dinamicii călătoriei sale de la Chipul pe care îl este
al lui Dumnezeu la asemănarea cu El; ele nu pot avea loc decât în integrarea energiilor potențiale
care i-au fost date de la început, fiecare element urmând să fie chemat la timpul său să fie numit și
lucrat pentru a construi în fiecare persoană NUMELE, YHWH, Fiul.

Datoria lui Iona

Am măsurat importanța capitală a integrității necesare a acestui potențial, feminin al ființei
numite 'Ishah, care îi este dat fiecărui om de la începutul vieții sale. Din acest potențial își va trage
bogăția fertilității sale.
Mă frapează faptul că, în imaginea, în proiecția acestei legi asupra lumii exterioare - țara
noastră de exil -, fiecare fetiță se naște purtând în ea întreaga sumă de ovule care, vizitate mai târziu
de sămânța masculină, îi vor asigura fertilitatea. Acest potențial feminin este un simbol al ceea ce
noi toți, bărbați și femei deopotrivă, moștenim de la Dumnezeu atunci când venim pe lume; el
constituie "datoria" pe care o avem față de El. Cuvintele ebraice confirmă acest lucru, întrucât
Nashim, pluralul feminin al lui Ishah, este, de asemenea, pluralul feminin al lui Neshe, "datoria"!
(Nu aceasta este oare originea zestrei pe care fiecare femeie trebuia să o aducă cu ea atunci când se
căsătorea sau intra într-o mănăstire)?
"Iartă-ne nouă datoriile noastre", îi cerem lui Dumnezeu în rugăciunea propusă de Cristos
însuși75. Ninive era datoria lui Iona; și Dumnezeu iartă datoria! Iona își poate continua călătoria, se
poate împlini și poate obține pacea. Shalom, "pace", este mai ales verbul "a plăti datoria".
Mă frapează, de asemenea, faptul că această integritate necesară a datoriei - și deci a lui
Ishah - este exprimată simbolic în Biblie prin cea a femeii și, în mod excepțional, prin cea a
bărbatului atunci când acesta semnifică partea feminină a unei ființe, cum este cazul lui Lot,
nepotul lui Abraham. Lot înseamnă "cel voalat"; el este inconștientul colectiv al patriarhului și tatăl
moabiților și amoniților, viitorii "adversari" ai lui Israel. El a plecat din Ur, în Caldeea, împreună cu
Avraam, numit încă Avram, și cu Sarai, soția lui Avram, care simboliza inconștientul personal al
74 Exodul 12, 12-13.
75 Luca 11,4.
patriarhului. Pentru a-și salva integritatea în timpul distrugerii Sodomei, Lot nu a ezitat să-și violeze
fiicele!76
La rândul lor, fiii lui Israel i-au masacrat cu sălbăticie pe cei care o răpiseră pe sora lor
77
Dinah . ''Sora" este o altă expresie a acestui potențial feminin necăsătorit. 'Ahat, "sora", este și
pronumele cardinal "unu". Sora este simbolic cea cu care bărbatul își va realiza unitatea; în acest
sens, faraonul s-a căsătorit cu sora sa. Pe de altă parte, răpirea surorilor este o temă mitologică
centrală în narațiunile sacre ale omenirii, făcând ecou celei a exilului biblic, care ar putea fi tradusă
prin faptul că Ishah, "sora" lui Adam până la căsătoria cu acesta, este răpită de șarpe.
În fond, este vorba cu siguranță de aceeași preocupare divină de a păstra integritatea polului
neîndeplinit al omului atunci când, la sfârșitul mitului potopului, Dumnezeu promite: "Atâta timp
cât sunt zile (de timp), sămânța și recolta, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea nu se vor
depărta"78.
Această dualitate este atât de fundamentală încât se regăsește ca o lege ineluctabilă la toate
nivelurile creației. În Le Symbolisme du corps humain79, am arătat că, la nivel celular, fiecare celulă
pare a fi compusă schematic din două părți: una care pare inteligentă și reconstruiește continuu
celula; cealaltă, aparent aberantă și separată de prima printr-un fel de graniță formată din elemente
biorepresoare (dintre care sarea joacă un rol major), care, cu prima parte, ar putea reconstrui un
întreg corp (principiul clonării). S-ar putea să nu fie o nebunie să ne gândim că aceste două părți ale
celulei reflectă dualitatea fundamentală "împlinit, încă neîmplinit" și că, atunci când un om se
împlinește și se căsătorește cu Ishah-a sa, fiecare celulă din corpul său este imprimată cu aceasta și
se luminează.
Următorul desen încearcă să ilustreze acest lucru:

Iată o celulă vie care evoluează odată cu evoluția ființei. Sfântul Serafim de Sarov, după cum
mărturisește ucenicul său Motovilov, a fost transfigurat în timpul vieții sale. Iar marele filozof al
islamului, Henri Corbin, în cartea sa intitulată L'Homme de lumière (Omul de lumină) se minunează
de omul care își împlinește pe deplin funcția teofanică. La rândul lor, mayașii afirmă că "omul va fi
în sfârșit împlinit atunci când va dansa în corpul său de lumină". La apogeul acestei transfigurări,
omul experimentează un spațiu infinit în care timpul nu mai există.
"Atâta timp cât există zile...", spune Dumnezeul lui Noe.
La limita "zilelor", orice dualitate dispare pentru că omul își recapătă unitatea; asemenea lui
Noe, el trăiește o stare de ebrietate; această ebrietate este "focul vital; el este prezentat de
Sohrawardi (sufi) ca fiind eterna iradiere a luminii luminilor; forța sa suverană, luminând totalitatea
ființei-lumină care provine din ea, o face veșnic prezentă pentru el..."80.
Unitatea pe care omul o realizează în acest fel este prezidată de lucrarea teandrică în care
"Duhul Sfânt" Rouah joacă în "intervalul" Rewah (același cuvânt) care separă și unește cei doi poli
ai dualității. Pe de altă parte, partea divină a lucrării este total evacuată atunci când se creează
unitatea prin includerea părții luminoase a celulei în partea întunecată pentru a realiza clonarea.
Desenul ar putea fi atunci după cum urmează:

76 Geneza 19, 8.
77 Geneza 34, 25-30.
78 Geneza 8, 22.
79 Le Symbolisme du corps humain, p. 219 la 221.
80 Henri Corbin, Histoire de la philosophie islamique, p. 292, éd. Gallimard, 1964.
cel al unei celule care s-ar repeta la nesfârșit în unicul traseu orizontal și care s-ar găsi definitiv
lipsită de funcția sa teofanică, nucleul său divin fiind iremediabil sterilizat și informația sa anihilată.
Mi se pare că acesta este păcatul împotriva Spiritului, "cel care nu poate fi iertat" 81. Acesta ar
fi singurul caz în care actul divino-uman încălcat de om l-ar exclude pe om de la mila divină
infinită, l-ar exclude de la puterea crucii; "semnul" ar fi smuls de puterea întunericului.
Dar, prin cruce, puterea întunericului este înfrântă și omul este împiedicat să împlinească
această dramă:
"Iată, omul a devenit capabil de UNU, venind de la acela pentru cunoașterea celor împlinite
și a celor neîmplinite, spune Dumnezeu, și acum să-l împiedicăm să întindă mâna [expresie care
înseamnă și "sinucidere"] și să ia și el din pomul vieții, ca să mănânce din el și să trăiască
continuu (în timp) "82.

Semnul lui Iona

În această lumină, putem înțelege mai bine răspunsul lui Hristos la întrebările ambigue ale
contemporanilor săi care îi cereau un semn al mesianismului său, sau chiar o minune: "Nu veți avea
alt semn decât cel al lui Iona".
El nu putea vorbi despre cruce, dar crucea se impune ascultării noastre.
Capturând verticalitatea și orizontalitatea creației în punctul focal al întâlnirii lor, Instantul
Eternității captează tot timpul și gravând iubirea infinită a lui Dumnezeu în infinit.
În timp, povestea lui Iona este începutul.
În planul orizontal al istoriei, acest lucru este cert.
Dar în verticalitatea Instantului, cuvintele lui Iisus cer o calitate diferită de ascultare.
"Cine are urechi, să audă"83, spune Hristos.
Urechile noastre sunt invitate să se deschidă la cântecul auzit de maestrul inimii, în cele mai
profunde octave ale sale, cântecul care cântă în spațiul infinit, acolo unde timpul este abolit; este
cântecul eternității. Căci Cristos este din toată veșnicia. Eternitatea este un non-timp, propriu
Necreatului; total transcendentă timpului nostru istoric, ea îi este totuși imanentă în fiecare dintre
momentele sale, care o conțin! Hristos este prezent în "carnea" celui creat, în Bassar, principiul
informator al întregii vieți și nucleul fondator al omului, pe care omul se poate face capabil să-l
audă, în fiecare clipă!...
''Înainte ca Avraam să fi fost, EU SUNT"84, le-a spus Isus celor a căror inimă era atât de
închisă încât credeau că pot coborî veșnicia! eternitatea!
Dar pentru cei care s-au ancorat în ea, este clar că semnul lui Iona este în concordanță cu
ceea ce a trăit Hristos în măruntaiele Golgotei. Este un precursor doar într-o logică istorică,
răsturnată fundamental în această precesiune de logica divină, de Logos!
Nici un om, indiferent de națiunea din care face parte, nu ar putea, nu ar vrea și nu va coborî
vreodată în propria-i lume subterană dacă Hristos nu ar fi intrat în întunericul suprem al matricei
craniului pentru a zdrobi capul șarpelui diabolic, a se uni cu Serafimii și a învia în slavă 85.
Departe de a fi un semn al viitorului, cel al lui Iona este un semn al veșniciei întrupate în
fiecare clipă a timpului, un semn al iubirii infinite.
Și iată de ce Dumnezeul lui Iona i-a spus profetului:
"Și nu voi avea milă de Ninive, această mare cetate, unde sunt mai mult de o sută douăzeci
de mii de oameni care nu-și deosebesc mâna dreaptă de cea stângă, și animale în număr mare!"86
Această zicere divină scrisă cu cerneală stacojie spune:
"Și nu mi-ar fi fost milă de tine, Iona, pe atunci refugiat în lumea animalelor, care nu-ți
deosebeai dreapta de stânga''.

81 Marcu 3, 29.
82 Geneza 3, 22
83 Matei 11, 15.
84 Ioan 8:58.
85 Cf. Le Baiser de Dieu, p. 143 la 148, Albin Michel.
86 Iona 4, 11.
 Înțelegem astfel de ce Iona a fost tăiat în două!
El, YHWH în devenire, și umbra sa, potențialul devenirii sale.
Crucea separă, în adâncul cărnii, și apoi unește contrariile, cei doi poli ai rupturii, în pași din
ce în ce mai glorioși spre UNU.

Tabelul de cuvinte ebraice citate

Traducere realizată cu :