AMINOACIZI 1. Aminoacizii naturali ce intră în structura proteinelor sunt α - aminoacizi.

Aceştia sunt substanţe organice

cu funcţiune mixtă, contin o grupare gruparea carboxil si o grupare amino ataşată carbonului din pozitia α faţă de
carboxil.

Aminoacizii monoaminocarboxilici - au în structură o singură grupare amino şi o singură grupare carboxil Catena
laterală este nepolară sau hidrofobă. Solubilitatea în apă este mai redusă. Glicocolul - intră în structura tripeptidei
numită glutation şi în acizii biliari conjugaţi. În organism, glicocolul participă la sinteza nucleului pirolic, a creatinei şi se
conjugă cu substanţele toxice rezultate din metabolism ca: acid benzoic sau acid nicotinic. Derivatul glicocolului,
sarcozina se întâlneşte ca intermediar al metabolismului la mamifere. a-alanina se găseşte în toate proteinele naturale.
A fost izolată din fibrină (proteina din mătasea naturală). β-alanina este singurul β aminoacid întâlnit în natură. Intră în
structura dipeptidelor, serină şi carnozină şi în acidul pantotenic. Valina intră în structura antibioticului - gramicidină.

Hidroxi aminoacizii au în structură pe lângă gruparea amino şi carboxil şi o grupare hidroxil. Serina sub formă de ester
fosforic se găseşte în cazeină (fosforopeptida din lapte). Tioaminoacizii conţin pe lângă gruparea amino şi carboxil, sulf
sub formă de grupare tiol (-SH), disulfidică (-S-S-) sau tioester (-S-CH3). Cisteina intră în structura keratinelor (proteine
din păr, copite). Metionina prezintă un rol deosebit de important în transferul grupării metil.

2. Aminoacizii monoaminodicarboxilici - au în structură o singură grupare amino şi două grupări carboxil Acidul aspartic
se găseşte în protidele vegetale şi animale. Amida acidului aspartic, asparagina este larg răspândită în natură. Se găseşte
ca şi constituent al protidelor dar şi în stare liberă. Acidul glutamic se găseşte în structura glutationului, participă la
reacţiile de transaminare. Glutamina, amida acidului glutamic se găseşte liberă în ţesuturile vegetale şi animale.

3.Aminoacizii diaminomonocarboxilici - au în structură două grupări amino şi o singură grupare carboxil Lizina se
găseşte cu precădere în proteidele de origine animală. sub formă metilată (ε N - metillizine) în histone. Hidroxilizina se
găseşte în colagen şi gelatină. Arginina se găseşte în protamine şi histone, în muşchii nevertebratelor atât liberă cât şi
sub formă de fosfoarginină.

4. Aminoacizii aromatici şi aminoacizii ciclici Fenilalanina se întâlneşte în proteidele animale şi vegetale numai forma L.
Tirozina. Derivaţi ai tirozinei cu iod, au fost identificaţi în glanda tiroidă; este precursorul hormonilor medulosuprarenali
adrenalina şi noradrenalina. Triptofanul este precursorul vitaminei PP. Prin decarboxilare trece în triptamină. Histidina.
Prin decarboxilare trece în histamină - amină biogenă cu rol important organism. Prolina se găseşte în cantităţi mari în
colagen şi gelatină. Este solubilă în alcool, proprietate ce nu o au alţi aminoacizi. Hidroxiprolina este prezentă în gelatină
şi colagen, unde poate atinge până la 13% din totalul aminoacizilor.

5. Aminoacizi ce nu intră în structura proteinelor În afară de α - aminoacizii prezentaţi anterior ce se găsesc în toate
proteidele, se cunosc încă peste 150 de aminoacizi prezenţi în natură liberi sau în diverse combinaţii, dar niciodată în
proteide. Aminoacizii neproteici sunt precursori sau intermediari în metabolism. Astfel, β -alanina intră în structura
acidului pantotenic. Homoserina şi homocisteina sunt intermediari în metabolismul aminoacizilor. Citrulina şi ornitina
apar ca produşi intermediari în ciclul urogenetic. Acidul γ - aminobutiric are rol în transmiterea impulsului nervos.
Dioxifenilalanina apare ca intermediar în sinteza melaninelor şi a hormonilor medulosuprarenali.

6.Proprietăţile fizice ale aminoacizilor • substanţe cristaline cu punct de topire ridicat (peste 200ºC), • solubile în apă,
gradul de solubilitate diferind în funcţie de natura aminoacidului. Solubilitatea cea mai scăzută o au cistina şi tirozina şi
cea mai ridicată prolina şi hidroxiprolina. Prolina se dizolvă şi în alcool în timp ce restul aminoacizilor se dizolvă greu în
alcool. • sub formă de clorhidraţi sau săruri de sodiu, aminoacizii prezintă solubilitate mai mare decât aminoacizii în
stare liberă. În soluţii acide sau bazice toţi aminoacizii sunt uşor solubili. • termenii inferiori din grupa aminoacizilor
alifatici, au gust dulce iar cei superiori au gust amar.

7.Soluţiile apoase ale aminoacizilor: • monoaminomonocarboxilici au o reacţie neutră, deoarece fiecărei grupări acide (-
COOH) îi corespunde o grupare bazică (-NH2) • monoaminodicarboxilici sunt acide • diamino monocarboxilici sunt
bazice
8.Proprietăţile fizico-chimice ale aminoacizilor Aminoacizii sunt substanţe cu caracter amfoter datorită celor două
grupări funcţionale cu caracter diferit care se găsesc ionizate formând un ion bipolar ( amfion - poate funcţiona ca acid
sau ca bază.). Faţă de acizi se comportă ca o bază, acceptând protoni, iar faţă de baze, se comportă ca acid , cedând
protoni. În funcţie de pH, în soluţii apoase există un echilibru între cele trei forme ionizate ale aminoacizilor.

O mărime ce caracterizează comportarea aminoacizilor în câmp electric ca amfiioni se defineşte ca punct izoelectirc
(pHi). Punctul izoelectric este acea valoare de pH la care numărul sarcinilor pozitive este egal cu numărul sarcinilor
negative. La pHi aminoacidul nu migrează în câmpul electric iar solubilitatea lor este minimă. Aminoacizii prezintă valori
ale pHi diferite în funcţie de structura lor: • aminoacizii monoaminodicarboxilici au pHi în domeniul acid (pHi = 3,0 - 3,2).
• aminoacizii diaminomonocarboxilici au pHi în domeniul bazic (pHi = 7,5 şi 11,0). • aminoacizii
monoaminomonocarboxilici au pHi în jurul valorii 6.0, întrucât soluţiile lor sunt slab acide datorită faptului că gruparea
carboxil este mai puternic ionizată decât gruparea amino.

Direcţia migrării aminoacidului în câmp electric va depinde de pH-ul mediului în care se află aminoacidul: • la pH > pHi
- aminoacidul va migra spre catod ( - ) • la pH < pHi - aminoacidul va migra spre anod ( + ) • la pH = pHi - aminoacidul nu
migrează Aminoacizii care în catena laterală conţin nuclee cu duble legături conjugate (fenilalanina, tirozina, triptofanul
şi histidina) dau spectre de absorbţie în ultraviolet (280 nm). Deoarece majoritatea protidelor conţin resturi de tirozină
şi/ sau triptofan, măsurarea absorbţiei la 280 nm la un spectrofotometru permite dozarea proteinelor. Toţi aminoacizii
absorb în ultravioletul îndepărtat (λ < 220 nm), iar cistina prezintă o absorbţie slabă la 240 nm.

Izomerie Toţi aminoacizii naturali care intră în structura protidelor fac parte din seria stereochimică L. Aminoacizii din
seria D s-au găsit în structura pereţilor celulari ai unor bacterii sau în structura unor antibiotice (actinomicina D).
Aminoacizii obţinuţi prin hidroliza protidelor în mediu puternic acid îşi păstrează activitatea optică. La sinteza unui
aminoacid se obţine totdeauna un racemic (DL) - optic inactiv.

În organismul animal reacţia de decarboxilizare a aminoacizilor se realizează cu ajutorul enzimelor “aminoacid

decarboxilaze” rezultând amine biogene. Aminele biogene sunt substanţe importante pentru organism, îndeplinind
diferite roluri: hormoni, componenţi ai unor coenzime, prezintă acţiune farmacodinamică. Unele sunt toxice. Cele mai
importante amine biogene sunt următoarele: Histamina se caracterizează prin: - acţiune vasodilatatoare, - stimulează
secreţia sucului gastric, - intervine în reglarea tonusului musculaturii netede - este implicată în reacţiile de tip alergic .

Tiramina are acţiune hipertensivă . Triptamina se caracterizează prin: - are acţiune hipertensivă. - este intermediar în
sinteza unor hormoni (serotonina şi melatonina). β Alanina este componentă a acidului pantotenic şi a coenzimei A
precum şi a dipeptidelor anserină şi carnozină . Cisteamina este componentă a coenzimei A. Ornitina prin decarboxilizare
formează o amină toxică: putresceina. Lizina prin decarboxilizare formează o amină toxică cadaverina

Rolul biologic al aminoacizilor  La nivelul celulelor, aminoacizii există în citoplasmă în stare liberă sau legaţi între ei
formând catene polipeptidice sau proteice.  Aminoacizii liberi îndeplinesc următoarele roluri în organism: • organismul
animal îşi sintetizează protidele proprii din aminoacizi  • sunt transformaţi în alte substanţe cu rol biologic cum sunt:
hormonii, aminele biogene, amidele, etc.  • aminoacizi glucoformatori- se pot transforma în glucide şi se pot
transforma în lipide;  • metionina joacă rolul de donor a grupărilor metil –CH3  • glicocolul este precursor în biosinteza
hemului  • acidul glutamic are rol în detoxifierea organismului (prin legarea amoniacului).

La organismele animale, biosinteza protidelor proprii, este dependentă de aportul de aminoacizi exogeni, proveniţi din
alimente. Organismul animal este capabil să-şi sintetizeze aproximativ jumătate din totalul de 20 α aminoacizi care intră
în structura protidelor, cealaltă jumătate trebuie asigurată prin hrană. Aceştia provin din proteinele de origine vegetală
care în urma digestiei sunt hidrolizate şi eliberează aminoacizii respectivi; aminoacizii pe care organismul animal şi-i
poate sintetiza au fost denumiţi aminoacizi neesenţiali (dispensabili - pot lipsi din hrană).  Aminoacizii pe care
organismul animal nu îi poate sintetiza au fost numiţi aminoacizi esenţiali sau indispensabili. Ei sunt indispensabili pentru
creşterea şi dezvoltarea organismului animal şi trebuiesc asiguraţi prin hrană  Aminoacizi esenţiali: valina, leucina,
izoleucina, treonina, metionina, lizina. Fenilalanina, triptofan.  Aminoacizi neesenţiali: glicocol, alanina, serina, cisteina,
acid aspartic, acid glutamic, arginina, tirozina, prolina, hidroxiprolina, histidina.  În funcţie de specie aminoacizii
esenţiali diferă puţin. De exemplu glicocolul este un aminoacid neesenţial pentru mamifere dar esenţial pentru păsări. 
Aminoacizii neesenţiali pot fi sintetizaţi de organismul animal importanţa lor fiind tot atât de mare ca şi a celor
neesenţiali. Hrana trebuie să conţină de asemenea aminoacizi neesenţiali mai ales glicocol, serină şi acid glutamic, care
sunt mai intens utilizaţi în procesele de biosinteză din organism.  Aminoacizii esenţiali trebuie furnizaţi animalelor în
anumite proporţii bine determinate, deoarece carenţa în unul dintre aceşti aminoacizi afectează biosinteza proteinelor
proprii organismului, dezechilibrează utilizarea celorlalţi.  Astfel, carenţa în :

Astfel, carenţa în :  - lizină determină încetinirea creşterii şi tulburări de reproducţie.  - triptofan provoacă modificări a
numărului de leucocite;  - tirozină şi fenilalanină provoacă atrofia tiroidei, hipofizei.  O raţie proteică echilibrată în
aminoacizi se obţine prin suplimentarea nutreţurilor proteice de origine vegetală cu aminoacizi de sinteză sau cu
proteine de origine animală.

Amino-acizii naturali sunt obtinuti în prezent la scara industriala. Ei sunt necesari fie adausuri la hrana animalelor
(metionina si lizina), fie ca produse farmaceutice mai ales în perfuzii dar si în unele medicamente sau aditivi alimentari
(glutamatul de sodiu). Pe lânga obtinerea unor amino-acizi prin izolarea lor din hidrolizatele proteinelor (cisteina,
tirozina, acidul glutamic, hidroxiprolina) se folosesc si metode chimice sau biochimice de sinteza la scara industriala.
Metodele biochimice folosesc de obicei microorganisme (fungii sau bacterii) selectate sau obtinute prin inginerie
genetica care produc prin procese fermentative preponderent anumiti amino-acizi. Astfel se obtin în prezent metionina,
fenilalanina sau acidul aspartic. Metodele chimice de sinteza se bazeaza pe reactiile chimice prin care se pot introduce
în molecula grupe aminice sau carboxilice în pozitia a, asa cu sunt majoritate aminoacizilor naturali.

Reactii de culoare Dintre reactiile de culoare, reactia biuretului este singura caracteristica pentru detectarea prezentei
legaturilor peptidice, toate celelalte fiind determinate de catenele laterale ale anumitor aminoacizi din macromolecula
proteinei. 1. Reactia biuretului este caracteristica peptidelor care au în structura lor cel putin trei aminoacizi, adica cel
putin doua legaturi peptidice. Reactia consta, în principiu, în formarea unor complecsi interni, colorati în violet, ai
gruparilor peptidice cu ionul divalent cupru, în mediu puternic alcalin.

Reactia Millon consta în tratarea extractelor proteice cu o solutie concentrata de azotat mercuric în acid azotic care
contine o cantitate mica de acid azotos. Se obtine un precipitat de culoare de la roz la rosu închis indicând prezenta unor
aminoacizi ciclici cu grupare hidroxil cum ar fi tirozina. Colorarea este datorata probabil aparitiei unor saruri mercurice
ale resturilor fenolice din moleculele proteinelor care sunt nitrate.
Reactia Adamkiewicz este un test biochimic utilizat pentru a evidentia prezenta aminoacizilor cu nucleu indolic
(triptofan) în proteine. Metoda consta în reactia de condensare dintre un aminoacid cu nucleu indolic si acidul glioxilic în
prezenta acidului sulfuric, produsul de condensare rezultat fiind colorat în rosu - violet.

Reactia sulfului din proteine consta în evidentierea sulfului labil din aminoacizii care contin grupe tiol, prezenti în
moleculele proteice, prin reactia acestor grupe functionale cu acetatul bazic de plumb.

Reactia Sakaguchi Proteinele, în mediu alcalin si în prezenta a - naftolului si a unui oxidant cum ar fi hipobromitul de
sodiu sau hipocloritul de sodiu dau o coloratie rosie. Reactia este conditionata de prezenta în molecula proteinelor a
argininei în a carei structura intra gruparea guanidinica. Compusul de culoare rosie format este rezultatul reactiei dintre
arginina si a - naftol.

ACIZII NUCLEICI Structură şi funcţii Acizii nucleici reprezintă moleculele care păstrează, transportă şi manipulează
informaţia în orice celulă vie. Codul de scriere a acestei informaţii este universal valabil, iar mecanismele biochimice
implicate sunt pe de o parte complexe şi pe de altă parte foarte precise. Unităţile de bază din compoziţia acizilor nucleici
sunt reprezentate de nucleotide - structuri care conţin pentoze (riboză sau deoxiriboză), acid fosforic şi baze azotate cu
nucleu purinic sau pirimidinic. Acizii nucleici pot fi împărţiţi în 2 mari clase, între care există diferenţe structurale şi
funcţionale: acidul ribonucleic (ARN sau RNA) şi acidul dezoxiribonucleic (ADN sau DNA). Ambele macromolecule
prezintă din punct de vedere chimic o structură polinucleotidică, construită cu ajutorul legăturilor fosfodiesterice şi
având în componenţă pentoze făcând din ADN şi ARN molecule înrudite. Există însă diferenţe nete la nivelul structurii:
pentoza din ARN este reprezentată de riboză, iar în ADN de deoxiriboză, o riboză în care gruparea hidroxil de la carbonul
2 lipseşte fiind, înlocuită cu hidrogen. - ARN-ul are o structură predominant monocatenară, iar ADN-ul are o structură
bicatenară. - Timina din ADN este înlocuită cu uracilul în molecula de ARN.

Acidul Dezoxiribonucleic (ADN) Mol ecula de ADN este formată din două catene polinucleotidice răsucite una în jurul
celeilalte în spirală, cu bazele azotate spre interior. Totodată, dacă pe o catenă într-un anumit punct, este adenina, pe
catena opusă în dreptul adeninei este timina. Între ele sunt două legături de hidrogen. În dreptul guaninei este citozina,
între ele fiind trei legături de H. Adenina cu timina şi ganina cu citozina formează perechi, sunt complementare şi se
atrag între ele. Acidul Dezoxiribonucleic (ADN) S-a demonstrat că ADN-ul adoptă aceasta conformatie dublu helicoidala
din raţiuni de stabilitate energetică. Structura este stabilizata astfel prin interacţiunea dintre bazele azotate care se
plasează în interiorul dublului helix. Aici apar legaturi de hidrogen între bazele de pe o catenă şi bazele de pe cealaltă
catenă conform unui principiu al complementaritatii. Acest principiu postuleaza că întotdeauna adenina se leagă de
timină prin 2 legaturi de hidrogen şi guanina se leagă de citozină prin 3 legaturi de hidrogen.

În molecula de ADN complementaritatea dintre bazele purinice şi cele pirimidinice ţine cele două catene alăturate,
oricât ar fi ele de lungi. De aici rezultă stabilitatea informaţiei eriditare făra de care viaţa ar fi imposibilă. Legăturile de H
sunt mai slabe decât cele esterice şi se rup dacă ADN este încălzit peste 100 grade C (denaturare) rezultând DN
monocatenar. Prin răcire treptată, cele două catene se atrag datorită complementarităţii bazelor azotate şi revin în
vechile poziţii (renaturare). Dacă răcirea este bruscă, ADN rămâne denaturat. S-a observat că zonele cu o cantitate mai
mare de guanină şi citozină sunt mai greu de denaturat din cauza legaturii de hidrogen în plus dintre acestea.

Există mai multe posibilităţi de structurare a dublului helix (A,B,Z), cea mai răspândită fiind forma B. Această formă se
prezintă ca o elice formată din doua lanţuri antiparalele, stabilizată prin legaturile de hidrogen din interior. Diametrul
este de 20 A, pasul elicei (distanţa pentru o rotaţie completa de 360) este de 34 A şi cuprinde o spiră cu 10 perechi de
nucleotide. Deci distanţa dintre 2 nucleotide de pe acelaşi lanţ este de 3,4 A. Există doua zone numite jgeaburi (unul
mare şi unul mic), importante pentru că aici se poate face un contact mai intim între diferite substanţe (medicamente,
proteine) şi molecula de ADN. Ereditate nu presupune doar stocarea informaţiei genetice ci şi transmiterea ei. ADN ca
purtător de informaţie are o proprietate care ţine de însăşi esenţa vieţii: se autocopiază! Există 3 procese esenţiale în
manipularea informaţiei genetice pentru orice celulă vie: 1. Replicarea ADN – reprezintă procesul prin care cantitatea de
ADN dintr-o celula se dublează şi se regăseşte practic neschimbată în fiecare dintre celulele fiice. 2. Transcripţia –
reprezintă procesul prin care o parte din informaţia de pe ADN este copiată pe ARN (o genă  un ARN mesager). 3.
Translaţia – reprezintă procesul prin care informaţia din ARN este folosită la sinteza unei proteine în ribozomi.

Replicatia Replicaţia (autocopierea) ADN are loc atunci când o celulă se pregăteşte de diviziune: cantitatea de ADN
dublându-se. Toate celulele se divid în timpul vieţii, unele dintre ele suferă mai multe diviziuni şi altele se divid de un
număr limitat de ori. În timpul diviziunii celulare informaţia prezentă la nivelul ADN-ului se conservă de la o generaţie la
alta din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Acest proces care se numeşte replicare este semiconservativ, deoarece în
celulele noi constituite se regaseste o structura a ADN-ului construită dintr-o catenă mamă şi o catenă nouă,
complementară. Replicarea semiconservativă a fost demonstrată clar la bacterii: administrându-se ca unică sursă de
azot, clorura de amoniu marcată cu azot radioactiv s-a observat că, după prima diviziune bacteriană, azotul radioactiv sa
regăsit doar în procent de 50%. La următoarea diviziune acest procent scade încă odată la jumătate, s.a.m.d.

Replicarea ADN necesită un sistem biochimic şi enzimatic complex format din: - ADN matriţă (ADN-ul mama) -
Dezoxinucleotidele necesare sintezei (dATP, dGTP, dCTP, dTTP) - Ribonucleotidele necesare sintezei unui ARN care va
folosi ca punct de plecare pentru sinteza ADN (ATP, GTP, CTP, UTP) - Ioni de magneziu - Un sistem multienzimatic
compus din: a) topoizomeraze – enzime care detensionează elicea ADN-ului în timpul replicării. b) ADN primaza – enzima
care produce mici fragmente de ARN, necesare începerii procesului de replicare. c) ADN polimeraza d) ADN ligaza –
enzima care reuneşte fragmentele de ADN rezultate în timpul replicării. Întregul complex de factori care participă la
acest proces se mai numeste replizom.

Acidul Ribonucleic (ARN) ARN-ul, spre deosebire de ADN, este o macromoleculă alcătuită, de regulă, dintr-o singură
catenă polinucleotidică care se formează tot prin legăturile diestericedinte radicalul fosfat şi pentoză. Moleculele ARN
nu pot avea dimensiuni foarte mari deoarece, cu cât creşte numărul nucleotidelor (peste câteva mii ) cu atât stabilitatea
moleculei scade. Sinteza ARN (transcripţia) se realizează tot pe baza complementarităţii bazelor azotate ca şi în cazul
replicaţiei ARN. Cele două catene ale moleculei ADN se despart pe intervalul care urmează a fi transcris, numai că de
data aceasta va acţiona enzima ARN polimeraza. Acum se va transcrie numai una din catene din molecula ADN: catena
sens care va servi ca matriţă. Nucleotidele libere care se vor alinia pe baza complementarităţii vor conţine riboză. În
dreptul adeninei de pe catena veche acum se va ataşa uracilul în catena nou sintetizată. După formarea catenei,
molecula ARN părăseşte locul transcripţie, iar catenele ADN revin la poziţia iniţială. Exista 3 tipuri importante de ARN: -
ARN mesager (ARNm). - ARN de transfer (ARNt). - ARN ribozomal (ARNr). ARN mesager(ARNm) are rolul de a copia
informaţia genetică dintr-un fragment de ADN şi de a o aduce, ca pe un mesaj, la locul sintezei proteice. Moleculele sunt
todeauna monocatenare şi au lungimi diferite, în funcţie de marimea moleculelor care urmează a fi sintetizate. ARN
ribozomal(ARNr) intră în alcătuirea ribozomilor asociat cu diferite proteine. El este sintetizat tot prin transcripţia din
ADN, după care catena ARNn se pliază formând porţiuni bicatenare datorită complementarităţii bazelor azotate. Un
ribozom este format din două subunităţi care vor recunoaşte (tot pe baza complementarităţii) şi vor ataşa într ele
nucleotidele de recunoaştere de la începutul moleculei de ARNm. Ribozomii au fost descoperiţi de savantul George Emil
Palade, laureat al premiului Nobel. ARN de transfer(ARNt) este specializat pentru aducerea aminoacizilor la locul sintezei
proteice. Molecula este formată din 70-90 de nucleotide. Are porţiuni bicatenare care îi dau forma unei frunze de trifoi.
Are doi poli funcţionali: unul la care se ataşează un anumit aminoacid; altul care conţine o secvenţă de 3 nucleotide care
recunoaşte o anumită secvenţă a ARNm unde se ataşează pe baza complementarităţii

Translaţia (sinteza proteinelor) Este un fenomen foarte complex care necesită conlucrarea a peste 300 de enzime şi
diverse tipuri de acizi ribonucleici. Informaţia necesară ordonării aminoacizilor în proteine (deci constituirea structurii
primare) este transportată de pe genă de la nivelul ADN-ului nuclear în citoplasmă cu ajutorul ARN-ului mesager. Deci
fiecare acid ribonucleic are funcţii specifice: - ARN-ul ribozomal intră în structura ribozomului care reprezinta “fabrica”
de proteine. - ARN-ul de transfer este molecula care transportă fiecare din cei 20 de aminoacizi la locul de sinteză. - ARN-
ul mesager deţine informaţia construcţiei corecte a proteinei. Translaţia (sinteza proteinelor) Biosinteza proteinelor
(translaţia) se realizează în 5 etape: - Activarea aminoacizilor. - Iniţierea lanţului polipeptidic. - Elongarea lanţului
polipeptidic. - Terminarea lanţului polipeptidic şi eliberarea acestuia. - Prelucrări post traducere ale proteinei sintetizate.
Proceduri si instrumente Câteva instrumente şi proceduri au fost inventate pentru a studia şi a manipula ADN-ul. Enzime
specializate numite enzime restricţionate, găsite în bacterii, se comportă ca şi niste foarfeci moleculare pentru a “tăia”
coloana vertebrală a moleculelor de ADN. Utilizarea acestor enzime şi-a găsit întrebuinţarea în ingeneria genetică în
modul în care aceste enzime au fost folosite pentru a “tăia” fragmente din molecule de ADN. Tehnologia constă în
îndepărtarea unei gene specifice unui organism şi implantarea acesteia într-un alt organism. Altă procedură pentru a
lucra cu ADN-ul este procedura de reacţie în lanţ de polimerizare. Această procedură utilizează enzimă de ADN pentru a
face copii ale ADN-ului într-un proces care se aseamănă cu replicarea naturală a ADN-ului. Amprenta ADN face posibilă
compararea unei mostre de ADN într-o manieră similară celei folosite pentru compararea amprentelor degetelor. În
această procedură se folosesc enzime care “sparg” molecula de ADN în mai multe fragmente. Soluţiile care conţin aceste
fragmente sunt plasate pe suprafeţe cu gel prin care trece un curent electric. Curentul electric ca uzează fragmentele de
ADN să se mişte prin gel.

PEPTIDELE Peptidele se formează prin legarea aminoacizilor între ei prin eliminarea moleculelor de apă între cele două
grupări funcţionale ce intră în catena principală a aminoacizilor (gruparea carboxil a unui aminoacid şi gruparea amino a
altui aminoacid) rezultând legături peptidice - CO - NH - .  Catena unei peptide începe cu un aminoacid care are
gruparea –NH2 liberă numit aminoacid N-terminal şi se termină cu un rest de aminoacid care are gruparea carboxil
liberă numit aminoacid C-terminal.  În funcţie de numărul resturilor de aminoacizi din care este formată peptida,
acestea se împart în două mari grupe: oligopeptide dacă conţin 2 -10 resturi de aminoacizi şi polipeptide ce conţin mai
mult de 20 de aminoacizi în moleculă

Denumirea unei peptide se face ţinând cont de numele aminoacizilor constituenţi începând cu denumirea aminoacidul
N-terminal şi terminând cu cea a aminoacidului C-terminal.  Peptidele se pot prezenta sub forma mai multor izomeri de
poziţie în funcţie de modul de legare a aminoacizilor în catena:de exemplu - o dipeptidă alcătuită din doi aminoacizi
diferiţi se poate găsi sub forma a doi izomeri (în funcţie de aminoacidul care este aminoacidul N-terminal).  De
exemplu: prin formarea unei dipeptide din acid glutamic şi cisteină se obţine glutamilcisteina.

Proprietatile peptidelor 1. Peptidele având mase moleculare mari au puncte de topire ridicate, ceea ce înseamnă că se
găsesc în stare cristalină întro reţea ionică ca ioni bipolari la fel ca şi aminoacizii.  2. Sunt substanţe solubile în apă.
Oligopeptidele formează soluţii propriu-zise, iar polipeptidele formează soluţii coloidale.  3. Posedă activitate optică. 
4. Posedă caracter amfoter mai slab decât al aminoacizii liberi, deoarece grupările carboxil şi grupările amino din poziţia
α nu ionizează, comportarea de acid sau bază a peptidelor este determinată de grupările libere, respectiv –NH2 din
aminoacidul N-terminal, de -COOH din aminoacidul Cterminal precum şi de grupările din catenele hidrocarbonate.  5.
Se caracterizează prin proprietăţi electrochimice (pHi).  6. Dau o coloraţie albastră (reacţia biuretului) când
reacţionează cu sărurile de cupru în mediu alcalin. Peptidele (cu cel puţin 2 legături peptidice în moleculă) şi proteinele
pot fi dozate prin această reacţie de culoare.  7. Dau reacţia ninhidrinei; reacţia se datorează grupărilor NH2 din
aminoacidul N-terminal.  8. Prin hidroliză acidă peptidele sunt scindate în aminoacizi.  Peptidele naturale îndeplinesc
diferite roluri în organismele vii fiind : componente structurale ale ţesuturilor, factori de eliberare ai hormonilor,
hormoni, antibiotice, inhibitori ai enzimelor, toxine, etc.

 Dipeptide naturale  Carnozina şi anserina au fost izolate din muşchii vertebratelor Sunt dipeptide atipice sau
neproteice, deoarece în structura lor intră un α aminoacid şi un β aminoacid (proteinele polipeptidice sunt formate
numai din α aminoacizi).  Carnozina sau β alanil histidina este hidrolizată de către enzima carnozinaza, prezentă în
ficatul şi rinichiul unor animale. Are proprietăţi hipotensive.  Anserina este derivatul metilat al carnozinei; se găseşte în
muşchii păsărilor .

Tripeptide naturale  Glutationul este alcătuit din următorii 3 aminoacizi: acid glutamic, cisteină şi glicocol. Glutationul
este o tripeptidă atipică, deoarece la formarea primei legături peptidice participă gruparea carboxil a acidului glutamic
din poziţia δ (nu cea din poziţia α). Glutationul are în structură o grupare amino şi două grupări carboxil libere şi se
comportă ca un aminoacid cu proprietăţi amfotere; este universal răspândit în lumea vie. Se găseşte în organismul
animal în cantitate mai mare în ficat (170 mg%) şi splină (100 mg%).  Glutationul are un rol important în transferul de
electroni constituind un sistem redox, datorită grupării tiolice. Această reacţie se petrece în celula vie sub acţiunea
enzimei glutation reductază.  Rolurile importante îndeplinite de glutation sunt: • participă la reacţii redox conform
reacţiei prezentate anterior, • este un excelent antioxidant, protejând de oxidare substanţe ca acidul ascorbic,
adrenalina, hemoglobina • este activator al unor enzime SH - dependente • antitoxic.  Acidul oftalmic şi noroftalmic
sunt derivate de la glutation şi au fost izolate din cristalinul ochiului de viţel . În acidul oftalmic gruparea SH este înlocuită
cu radicalul –C2H5 iar în acidul noroftalmic cu radicalul CH3.  Factorul de eliberare al hormonului tirotrop (TRF) este o
altă tripeptidă naturală. A fost izolat din hipotalamus şi este alcătuit din trei resturi de aminoacizi: histidina, prolina şi
acidul glutamic. Prolina este aminoacidul C-terminal şi se găseşte sub forma amidei, iar aminoacidul N-terminal este
acidul glutamic sub formă de acid pirilidon carboxilic

Polipeptide naturale ciclice Ocitocina şi vasopresina sunt octapeptide ciclice care prezintă structuri asemănătoare,
diferă între ele prin două resturi de aminoacizi, din poziţiile 3 şi 7. Ocitocina are în poziţiile 3 şi 7 izoleucină şi leucină, iar
vasopresina fenilalanină (3) şi arginină (7). Cele două peptide au acţiune hormonală foarte diferită şi sunt secretaţi de
lobul posterior al hipofizei. • Vasopresina are acţiune antidiuretică (ADH) şi hipertensivă • ocitocina stimulează
contracţia musculaturii netede şi lactaţia. Scăderea secreţiei de vasopresină determină diabetul insipid .

Polipeptide naturale liniare  Bradikinina este o nonapeptidă; se formează sub acţiunea tripsinei.  • determină
contracţia muşchilor netezi şi are efect vasodilatator.  Resturile de Arg - 1 şi Arg - 9 sunt hotărâtoare pentru activitatea
biologică a bradikininei.angiotensinele.  Angiotensina I este o decapeptidă care se formează în sânge din fracţiunea α2
globulină sub actiunea reninei (enzimă eliberată de rinichi).  Angiotensina II se formează din angiotensina I prin
desprinderea a doi aminoacizi de la capătul C-terminal.  Angiotensinele prezintă acţiune hipertensivă şi de asemenea
acţionează asupra muşchilor netezi.  Scotofobina este o tetradecapeptidă, izolată din creier şi prezintă un rol important
în procesele de memorare. Gastrinele I şi II sunt heptadecapeptide şi au structuri similare. Gastrinele stimulează secreţia
acidului clorhidric din stomac. Secretina este o polipeptidă alcătuită din 27 de aminoacizi care stimulează secreţia de
bicarbonat a pancreasului. Glucagonul se mai numeşte şi factorul hiperglicemiant cu acţiune antagonistă insulinei. Este o
polipeptidă formată din 29 de resturi de aminoacizi, alcătuind o singură catenă. Este secretat de pancreas. Insulina sau
factorul hipoglicemiant este alcătuit din 51 aminoacizi situaţi în două catene. Catenele se leagă între ele prin două punţi
disulfurice. Este secretat de pancreas. Din culturile unor bacterii s-au izolat peptide în structura cărora intră aminoacizi
din seria D. Cele mai multe peptide bacteriene au acţiune bactericidă. Dintre acestea amintim: actinomicina,
gramicidina, tirocidina.

Proteinele sunt substanţele cu cel mai mare grad de complexitate şi varietate moleculară din organismele vii. Denumirea
de proteine derivă din cuvântul grecesc ” protos” = primul, convenit datorită importanţei biologice. Ele se găsesc şi în
nucleul tuturor celulelor şi în toate lichidele şi umorile din organismele vii. Fiecare proteină are o structură şi o funcţie
biologică proprie. O serie de alte substanţe de maximă importanţă, cum ar fi enzimele (biocatalizatori), unii hormoni,
anticorpii, transportorii de oxigen şi de hidrogen sunt de natură proteică. Conţinutul în proteine al organismului animal
este de 62 % , comparativ cu glucidele care se găsesc în proporţie de 1.9 % şi de lipide , de aproximativ 7.7 %. Protidele
sunt substanţe cuaternare, formate din carbon, hidrogen, azot şi oxigen. Unele proteide conţin şi alte elemente, în
special: fosfor, sulf, fier, cupru etc. Proporţia în care se găsesc principalele elemente în protide este aproximativ
constantă: C = 50,6 - 54,3%, H = 6,5 - 8%, O = 20 - 23,5%, N = 15 - 18,6%, S = 0,3 - 3%.

Au rol biologic esenţial, fiind componenţii de bază ai protoplasmei celulelor vii şi sunt substratul material al tuturor
fenomenelor vieţii. • asigură diversitatea şi specificitatea fiinţelor vii; • au rol structural major – intră în toate structurile
celulare, în structura membranelor celulare, a organitelor celulare şi ca material intercelular al organelor şi ţesuturilor; •
au rol catalitic – determină varietatea reacţiilor biochimice şi specificul transformărilor chimice în organismele vii
(enzimele sunt proteine); • au rol în activitatea locomotorie şi contractilă; • au rol reglator- pot stoca şi transmite mesaje
chimice; • au rol de transport şi de depozitare a unor compuşi chimici cum ar fi: oxigen, bioxid de carbon, ioni metalici,
vitamine; • au rol de protecţie a organismelor vii - intră în constituţia unor proteine specializate numite imunoglobuline .

Metode de separare a proteinelor Cromatografia de afinitate Cromatografia de lichid de înaltă performanţă (HPLC) Gel
filtrarea Dializa şi ultrafiltrarea Precipitarea

Proteinele si în general aminoacizii precipita din solutiile lor datorita actiunii unor agenti de denaturare diferiti cum ar fi
acizi organici, acizi minerali, alcooli, acetona, ioni ai metalelor grele, solutii concentrate de saruri precum si în prezenta
unor agenti fizici cum ar fi temperatura crescuta.  Precipitarea ireversibila (denaturarea), proces în urma caruia
proteinele pierd structura si solubilitatea naturale. Are loc atunci când, dupa îndepartarea agentului precipitant,
proteina ramâne sub forma solida (precipitat). Denaturarea se foloseste cu precadere la separarea proteinelor în
vederea studierii structurii lor primare.  Precipitarea reversibila se realizeaza atunci când proteina precipitata revine la
forma solubila dupa îndepartarea agentului precipitant. Acest tip de precipitare este utilizat în primele etape ale
metodelor de separare si purificare a proteinelor din lichide biologice deoarece diferite proteine precipita la diferite
concentratii ale agentului precipitant.

Separarea amestecurilor de substante

Separarea mecanica Tine cont de proprietati fizice diferite cum ar fi culoarea. Separarea magnetica – se bazeaza pe
diferenta proprietatilor magnetice. Filtrarea tine cont de diferentele de stare de agregare Decantarea: in acest gen de
separare se tine cont de diferenta de densitate. Distilarea: separarea tine cont de diferentele de puncte de fierbere.
Evaporarea: Prin evaporare solventul se separa de faza solida. Separarea in functie de densitate: Componentii cu
densitate mai mare se separa in partea de jos a vasului in care se regaseste amestecului. Centrifugarea: Separarea
componentilor unui amestec pe baza diferentelor de densitate cu ajutorul unui rotor circular. Recristalizarea Separarea
componentilor unui amestec pe baza diferentelor de solubilitate Antrenarea cu vapori Separarea componentilor volatili
dintr-un amestec9) Separarea cromatografica: sunt separati componentii unui amestec pe baza diferentelor de afinitate
fata de un support solid Exemplu: separarea pigmentilor