CURS 1 - AMINOACIZII

Proteinele sunt construite din aminoacizi

Aminoacizii reprezintă blocurile esențiale din care se construiesc toate
proteinele organismelor vii, iar proteinele reprezintă cele mai importante molecule
dintre cele trei clase biochimice mari, alaturi de glucide si lipide. Importanța
proteinelor este sugerata și de procentul acestora incredibil de mare din organismul
uman pentru că, după 70% apă, 17% reprezintă proteinele.
Proteinele sunt cele mai abundente și funcțional diverse molecule din
sistemele vii. Practic, fiecare proces vital depinde de această clasă de
macromolecule. De exemplu, enzimele și hormonii polipeptidici direcționează și
reglează metabolismul în corp, în timp ce proteinele contractile din mușchi permit
mișcarea. În oase, proteina colagen formează un cadru pentru depunerea cristalelor
de fosfat de calciu, acționând ca și cablurile de oțel în betonul armat. În fluxul
sanguin, proteinele cum ar fi hemoglobina și albumina, transportă alte molecule
esențiale pentru viață, în timp ce imunoglobulinele luptă împotriva bacteriilor și a
virușilor. Pe scurt, proteinele afișează o diversitate incredibilă de funcții, dar toate
au caracteristica structurală comună de a fi polimeri liniari de aminoacizi.

Aminoacizii
Din punct de vedere chimic, aminoacizii sunt molecule care au în același timp
grupări carboxil (-COOH) și amino (–NH2), ca in figura 1.
 Fig. 1 – Structura unui aminoacid
Biochimiștii se concentrează asupra α-aminoacizilor, în care aceste grupări
sunt legate de același carbon terminal (așa-numitul α-carbon în nomenclaturile de
chimie organică), deoarece proteinele care apar în mod natural sunt polimeri ai α-
aminoacizilor. Pe lângă grupurile amino și carboxil, α-carbonul (denumit și carbon
central) se leagă de un atom de hidrogen și de un alt grup, numit lanț lateral și
reprezentat de R. În natură, R are 20 de grupări posibile, cu câteva excepții care sunt
de obicei derivate din aceste grupuri.
 O altă particularitate interesantă a aminoacizilor care apar în mod natural, pe
lângă faptul că sunt α-aminoacizi, este că aceștia sunt aproape exclusiv (glicina nu
prezinta acest tip de izomerie) L-enantiomeri, deoarece α-carbonii sunt centre
chirale. Celălalt enantiomer este denumit D (fig 2).

Fig. 2 Aminoacidul alanina cu cei doi izomeri optici

Nomenclatura L și D pentru stereochemia aminoacizilor a fost stabilită de
Emil Fisher în analogie cu gliceraldehida, care are de asemenea un singur centru
chiral (un singur atom de carbon asimetric - adica un carbon inconjurat de 4
substituenti diferiti) cu doi enantiomeri posibili. Există o altă nomenclatură, mai
complexă și care urmează regulile moderne, pentru a descrie stereochemia
aminoacizilor, dar e putin utilizata in biochimia medicala.
Natura chimică a lanțului lateral, R, este determinantă pentru procesele
biochimice în care participă aminoacizii și pentru structura pe care o adoptă
proteinele când astfel de aminoacizi sunt prezenți. În linii mari, aminoacizii pot fi
grupați în patru categorii diferite pe baza polarității și naturii acide/bazice a R: acizi,
bazici, polari neutri și non-polari neutri.
Alte sisteme de clasificare sunt bazate pe natura chimică a lui R: provenind
de la hidrocarburi, acizi carboxilici, amide (–CONH2), conținând azot aciclic,
hidroxil, conținând sulf sau heterocicluri cu azot.
Tabelul 1 clarifică relația dintre numele aminoacizilor și nomenclatura
abreviată cu cod de trei litere sau o literă.
 Tabelul 1
In principiu un aminoacid poate avea mai multe denumiri - de exemplu alanina
Denumire uzuala - alanina
Denumire chimica - acid 2-amino-propanoic
Denumire cod 3 litere - ala
Denumire cod 1 litera - A
 Deși în natură au fost descrise mai mult de 300 de aminoacizi diferiți, doar 20
se găsesc în mod obișnuit drept constituenți ai proteinelor la mamifere. Acești 20 de
aminoacizi standard sunt singurii aminoacizi care sunt codificați de ADN, materialul
genetic din celule. Aminoacizii non-standard sunt produși prin modificarea chimică
a aminoacizilor standard. Fiecare aminoacid are un grup carboxil, un grup amino
primar (cu excepția prolinei, care are un grup amino secundar, situat intr-un
heterociclu) și un lanț lateral distinctiv sau grup R legat de atomul de carbon α.
La pH fiziologic (∼7,4), grupul carboxil al unui aminoacid este disociat,
formând ionul carboxilat încărcat negativ (−COO−), iar grupul amino este protonat
(−NH3+) (Fig. 1). În proteine, aproape toate aceste grupuri carboxil și amino sunt
combinate prin legătura peptidică și, în general, nu sunt disponibile pentru reacții
chimice, cu excepția formării de legături de hidrogen sau legături ionice.
Aminoacizii din proteine sunt denumiți reziduuri referindu-se la structura reziduală
rămasă după formarea legăturii peptidice între aminoacizii consecutivi dintr-un lanț
peptidic. Natura lanțurilor laterale dictează în cele din urmă rolul pe care un
aminoacid îl joacă într-o proteină. Prin urmare, este util să clasificăm aminoacizii în
funcție de proprietățile lanțurilor lor laterale, adică dacă sunt nepolari, cu o
distribuție uniformă a electronilor, sau polari, cu o distribuție neuniformă a
electronilor, cum ar fi radicalii acizi și cei bazici.
 Aminoacizi cu lanțuri laterale R nepolare

Figura 3 - aminoacizi cu lanțuri laterale nepolare

Fiecare dintre aminoacizii din această categorie are un lanț lateral care nu
câștigă sau nu pierde protoni sau nu participă la legături de hidrogen sau ionice (vezi
Fig. 3). Lanțurile laterale ale acestor aminoacizi pot fi considerate "uleioase" sau
asemănătoare lipidelor, o proprietate care promovează interacțiunile hidrofobe.
Localizare în proteine: În proteinele găsite în medii polare, precum soluțiile
apoase, lanțurile laterale ale aminoacizilor nepolari tind să se grupeze împreună în
interiorul proteinei (Fig. 4). Acest fenomen este cunoscut sub numele de efect
hidrofob și este rezultatul hidrofobiei grupurilor R nepolare, care acționează
asemănător cu picăturile de ulei care coagulează într-un mediu apos. Ocupând
interiorul proteinei pliate, aceste grupuri R nepolare ajută la conferirea formei
tridimensionale a proteinelor.

Fig. 4 dispozitia aminoacizilor in proteine

Pentru proteinele localizate într-un mediu hidrofob, cum ar fi în interiorul
hidrofob al unei membrane fosfolipidice, grupurile R nepolare se găsesc pe suprafața
exterioară a proteinei, interacționând cu mediul lipidic (vezi Fig. 3). Importanța
acestor interacțiuni hidrofobe consta în stabilizarea structurii proteinelor.
Exemplu ce arata importanta tipului de radical al aminoacizilor: boala numita
anemie falciforma. Anemia falciforma sau anemia cu celule în formă de seceră, o
boală care face ca celulele roșii din sânge să capete o formă de seceră în loc de o
formă de disc biconcav, rezultă din înlocuirea glutamatului polar cu valina nepolară
în poziția a șasea din subunitatea β a hemoglobinei A.
Caracteristicile unice ale prolinei: Prolina se deosebește de alți aminoacizi
prin faptul că lanțul său lateral și azotul α-amino formează o structură rigidă, în
formă de inel cu cinci membri, nucleul de pirolidina sau tetrahidropirol (Fig. 5).
Astfel, prolina are un grup aminic secundar (nu primar) și este adesea numită "acid
imino". Geometria unică a prolinei contribuie la formarea structurii fibroase extinse
a colagenului, dar întrerupe α-helixurile găsite în proteinele globulare mai compacte.

Fig 5
O structura de tip dublu prolina (doua proline una dupa alta) a fost introdusa
artificial in vaccinul anticovid bazat pe proteina S a coronavirusului, in scopul
cresterii stabilitatii si imunogenitatii.

Aminoacizi cu lanțuri laterale R polare dar neîncărcate electric

Acești aminoacizi au radicalii cu o încărcătură netă zero la pH fiziologic de
aproximativ 7.4, deși lanțurile laterale ale cisteinei și tirosinei pot pierde un proton
la un pH foarte alcalin. Serina, treonina și tirosina conțin fiecare un grup hidroxil
polar care poate participa la formarea legăturilor de hidrogen (Fig. 6). Lanțurile
laterale ale asparaginei și glutaminei conțin fiecare un grup carbonil și un grup
amidă, ambele putând participa, de asemenea, la legăturile de hidrogen.
 Fig 6 aminoacizi polari neincarcati

Formarea legăturilor disulfurice: Lanțul lateral al cisteinei conține un grup

sulfhidril sau tiol (−SH) care este o componentă importantă în cadrul situsului activ
al multor enzime (enzimele sunt proteine). În proteine, grupurile –SH dintre două
cisteine pot fi oxidate pentru a forma o legătură covalentă transversală numită
legătură disulfurică, de sulf sau disulfitica (−S–S–). Două reziduuri de cisteină care
formează o legătură disulfurică sunt numite cistină.
Multe proteine extracelulare sunt stabilizate de legături disulfurice. Albumina,
o proteină care funcționează în transportul unei varietăți de molecule în sânge, este
un exemplu. Fibrinogenul, o proteină din sânge care poate fi transformată în fibrină
pentru a stabiliza cheagurile de sânge, este un alt exemplu. Insulina, hormon
hioglicemiant polipeptidic (51 de aminoacizi) are 3 legaturi de sulf (-S-S-).
Lanțurile laterale pot fi puncte de atașare pentru alti compuși: grupul hidroxil
polar al serinei, treoninei și tirozinei poate servi ca loc de atașare pentru grupele
fosfat. Kinazele sunt enzime care catalizează reacțiile de fosforilare, gruparea fosfat
fiind donata de catre ATP - molecula cu trei grupari fosfat. Fosfatazele sunt enzime
care elimină grupul fosfat. Modificările în starea de fosforilare a proteinelor (în
special a enzimelor(, schimbă starea lor de activare: unele enzime sunt mai active
când sunt fosforilate, în timp ce altele sunt mai puțin active. În plus, grupul amidă al
asparaginei, precum și grupul hidroxil al serinei sau treoninei, pot servi ca loc de
atașare pentru lanțuri oligozaharidice - pentru formarea glicoproteinelor.

Aminoacizi cu lanțuri laterale R acide

Aminoacizii acid aspartic și acid glutamic sunt donatori de protoni. La pH
fiziologic, lanțurile laterale ale acestor aminoacizi sunt complet ionizate, conținând
un grup carboxilat încărcat negativ (−COO−) - fig 7. Formele complet ionizate se
numesc aspartat și glutamat.

Fig 7. Aminoacizi cu radicali acizi

Aminoacizi cu lanțuri laterale R bazice

Lanțurile laterale ale aminoacizilor bazici acceptă protoni (vezi Fig. 8). La pH
fiziologic, grupele R ale lizinei și argininei sunt complet ionizate și încărcate pozitiv.
Ca exceptie, aminoacidul liber histidina este slab bazic și în mare parte neîncărcat la
pH fiziologic. Cu toate acestea, când histidina este incorporată într-o proteină, grupul
său R poate fi fie încărcat pozitiv (protonat), fie neutru, în funcție de mediul ionic
furnizat de proteină. Această proprietate importantă a histidinei contribuie la rolul
de tampon pe care îl joacă în funcționarea proteinelor, inclusiv hemoglobina.
Histidina este singurul aminoacid cu un lanț lateral care poate ioniza în intervalul de
pH fiziologic (7,35 până la 7,45).

Fig 8. Aminoacizi cu lanturi laterale bazice

Din punctul de vedere al importantei in nutritie aminoacizii sunt clasificați în

trei grupe:
Aminoacizi esențiali
Aminoacizi neesențiali
Aminoacizi condiționat esențiali

AMINOACIZI ESENȚIALI
Aminoacizii esențiali nu pot fi produși in organismul uman. Ca urmare,
aceștia trebuie să provină din alimentație. Cei 9 aminoacizi esențiali sunt: histidină,
izoleucină, leucină, lizină, metionină, fenilalanină, treonină, triptofan și valină.
 AMINOACIZI NEESENȚIALI
Organismele umane pot produce acesti aminoacizi, chiar dacă nu îi obținem
din alimentele pe care le consumăm. Aminoacizii neesențiali includ: alanină,
arginină, asparagină, acid aspartic, cisteină, acid glutamic, glutamină, glicină,
prolină, serină și tirozină.

AMINOACIZI CONDIȚIONAT ESENȚIALI

Aminoacizii condiționat esențiali de obicei nu sunt esențiali, cu excepția
perioadelor de boală și stres. Aminoacizii condiționat esențiali includ: arginină,
cisteină, glutamină, tirozină, glicină, prolină și serină.

Aplicație Clinică: insulina cu acțiune mai lentă și durată mai lungă creată prin
substituirea aminoacizilor
Insulina este un peptid cu doua lanturi (A- 21 si B- 30 de aa) unite prin punti
de sulf.
Insulina glargine (insulina lenta) a fost aprobată pentru prima dată pentru
utilizare în Statele Unite în anul 2000. Este o formă de insulină cu acțiune mai lentă,
creată în laborator prin înlocuirea asparaginei, care se află în mod normal la poziția
21 pe lanțul A al insulinei, cu glicina și adaugarea a două reziduuri suplimentare de
arginină (figura 9). Rezultatul acestor modificări este o formă de insulină mai puțin
solubilă în apă, cu o sarcină netă de + 0,2 la pH fiziologic, care este mai aproape de
0, determinând o absorbție mai lentă a insulinei glargine de la locul injecției. Sarcina
electrica apropiata de zero scade solubilitatea in apa pentru aminoacizi, peptide sau
proteine. Reziduurile suplimentare de arginină mută punctul izoelectric de la pH 5,4
la pH 6,7, făcând molecula mai solubilă la pH acid și mai puțin solubilă la pH neutru.
Insulina glargine este, prin urmare, o formă de insulină care acționează lent, are o
activitate mai lungă și necesită injecții mai puțin frecvente. Această formă de
insulină poate fi utilă în tratamentul diabetului zaharat și ajută pacienții să obțină un
control glicemic mai bun.

Fig. 9 Structura primara a polipeptidului insulina: a - insulina umana naturala,

c - insulina lenta, modificata prin introducerea gliA21, argB31 si argB32.

Abrevieri și simboluri pentru aminoacizi frecvent întâlniți

Fiecare aminoacid are o abreviere asociată de trei litere și un simbol de o literă

(Tabelul 1). Codurile de o literă sunt determinate de următoarele reguli:

Literă inițială unică: Dacă doar un aminoacid începe cu o anumită literă,

atunci acea literă este folosită ca simbolul său. De exemplu, V = valină.
 Aminoacizii cei mai frecvent întâlniți au prioritate: Dacă mai mult de un
aminoacid începe cu o anumită literă, aminoacidul cel mai comun dintre aceștia
primește această literă ca simbol. De exemplu, glicina este mai comună decât
glutamatul, deci G = glicină.
Nume cu sunet similar: Unele simboluri de o literă sună asemănător cu
aminoacidul pe care îl reprezintă. De exemplu, F = fenilalanină.
Literă apropiată de litera inițială: Pentru aminoacizii rămași, se atribuie un
simbol de o literă care este cât mai aproape în alfabet de litera inițială a
aminoacidului, de exemplu, K = lizină. În plus, cand doi aminoacizi sunt
asemanatori, B este atribuit lui Asx, semnificând fie acid aspartic, fie asparagină; Z
este atribuit lui Glx, semnificând fie acid glutamic, fie glutamină. W este folosit
pentru triptofan și X este folosit pentru a reprezenta un aminoacid complet
neidentificat.
Izomerii optici ai aminoacizilor
Deoarece carbonul α al unui aminoacid este legat de patru grupe chimice
diferite, acesta este un atom asimetric sau chiral. Glicina este excepția deoarece
carbonul său α are doi substituenți de hidrogen. Aminoacizii cu un carbon α chiral
există în două forme izomere diferite, desemnate D și L, care sunt enantiomeri sau
imagini în oglindă (Fig. 1 si 2). Enantiomerii sunt optic activi. Dacă un izomer, fie
D sau L, face ca planul luminii polarizate să se rotească în sensul acelor de ceasornic,
acesta este desemnat forma [+]. Toți aminoacizii găsiți în proteinele mamifere sunt
de configurație L. Cu toate acestea, aminoacizii D pot fi găsiți în unele antibiotice și
în pereții celulari bacterieni. Enzimele numite racemaze convertesc izomerii D- in
L-.
 PROPRIETĂȚI ACIDO-BAZICE
Într-o soluție apoasă, aminoacizii conțin grupuri α-carboxil slab acide (dau
H+) și grupuri α-amino slab bazice (accepta H+). În plus, fiecare dintre aminoacizii
acizi și bazici conține un grup ionizabil în catena sa laterală. Astfel, atât aminoacizii
liberi, cât și unii aminoacizi combinați în legături peptidice pot acționa ca tampon -
adica sa mentina pH-ul constant in solutia in care se gasesc. Acizii pot fi definiți ca
donori de protoni (H+), iar bazele ca acceptori de protoni (H+).
Acizii tari, de obicei acizii anorganici - cum ar fi HCl, disociaza complet in
solutie producand 100% protoni (H+).
Acizii (sau bazele) descriși ca fiind slabi - cum ar fi aminoacizii, ionizează
doar într-o măsură limitată.
pH
Concentrația de protoni ([H+]) într-o soluție apoasă este exprimată ca pH. pH-
ul este o măsură a acidității sau bazicității unei soluții și este logaritmul cu semn
schimbat al concentrației molare de protoni:
pH=−log[H+]
Apa pură, la 25°C, are un pH de 7,0 și este neutră. Soluțiile cu pH sub 7 sunt
acide, iar cele cu pH peste 7 sunt bazice sau alcaline.
Importanța pH-ului în organismul uman este crucială. Multe procese
biologice, cum ar fi activitatea enzimelor sau transportul de oxigen, sunt foarte
sensibile la modificările pH-ului. De exemplu, sângele uman are un pH cuprins între
7,35 și 7,45, iar abaterile de la această valoare pot fi fatale si se numesc acidoze sau
alcaloze.
Aminoacizii, având atât grupuri acide, cât și bazice, pot accepta sau dona
protoni, funcționând astfel ca sisteme tampon și contribuind la menținerea
echilibrului pH-ului în organism. Aceasta este o proprietate cheie care le permite să
joace un rol vital în multe procese biochimice.
 Constante de disociere:

HA este forma ionizată a unui acid slab. Prin definiție, constanta de disociere
a acidului HA este dată de relația:

Cu cât Ka este mai mare, cu atât acidul este mai puternic, deoarece asta
inseamna ca cea mai mare parte din HA s-a disociat si a generat protoni. Invers, cu
cât Ka este mai mic, cu atât mai puțin acid s-a disociat și, prin urmare, acidul este
mai slab.

Ecuația Henderson–Hasselbalch:
Rezolvând ecuatiile de mai sus pentru valoarea [H+], luând logaritmul
ambelor părți ale ecuației, înmulțind ambele părți ale ecuației cu -1 și apoi
substituind obținem ecuația Henderson–Hasselbalch:
 Deci ecuatia H-H este:
Această ecuație demonstrează relația cantitativă dintre pH-ul soluției,
concentrația unui acid slab (HA) și a bazei sale conjugate (A−).
Aceasta este o formulă esențială în chimia acido-bazică și în biochimie. Ea
oferă un mod simplu de a prezice pH-ul unui tampon, dată fiind concentrația acidului
și a bazei sale conjugate, și este utilă în proiectarea soluțiilor tampon și în înțelegerea
comportamentului acido-bazic al moleculelor biologice.

Solutii tampon
Un tampon este o soluție care rezistă la o schimbare a pH-ului după adăugarea
unui acid sau a unei baze și poate fi creat prin amestecarea unui acid slab (HA) cu
baza sa conjugată (A−). Dacă se adaugă un acid la un tampon, A− îl poate neutraliza,
fiind convertit în HA în acest proces. Dacă se adaugă o bază, HA la fel poate
neutraliza, fiind convertit în A− în acest proces.
Capacitatea maximă de tamponare apare la un pH egal cu pKa, dar un cuplu
acid-bază conjugat poate servi totuși ca un tampon eficient când pH-ul unei soluții
se află aproximativ aprox in intervalul de ±1 unitati de pH a pKa. Cand cantitățile
de HA și A− sunt egale, pH-ul este egal cu pKa.
Comportamentul unui aminoacid simplu (alanina) la diferite pH-uri
Ne putem imagina un pahar ce contine o solutie apoasa de alanina (fig 10),
aflata mai intai la pH foarte acid (prin adaugarea unui acid tare cum ar fi acidul
clorhidric) si apoi, la pH din ce in ce mai bazic (prin adaugarea unei solutii bazice
de hidroxid de sodiu, picatura cu picatura). Aceasta tehnica se mai numeste titrare
iar pH-ul poate fi masurat si intregistrat permanent cu ajutorul unui dispozitiv numit
pH-metru.
 Figura 10: Figura 11:
titrarea alaninei si masurarea pH-ului curba de titrare a alaninei

Inregistrand valorile pH-ului functie de volumul de hidroxid de sodiu adaugat

picatura cu picatura prin titrare, se obtine un grafic de tipul celui din figura 11.
Graficul obtinut ne explica urmatoarele proprietati ale aminoacidului:
- la pH foarte acid toate moleculele de aminoacid sunt incarcate cu protoni (forma I)
adica ambele grupari ionizabile contin H+
- la pH foarte bazic toate moleculele de aminoacid nu mai au protoni (forma III)
adica nicuna dintre gruparile ionizabile nu contin H+
- la un anumit pH, numit si pH izoelectric toate moleculele contin protoni doar la
gruparea mai bazica si nu au protoni la gruparea acida (adica moleculele au in acelasi
timp COO- si NH3+, avand sarcina neta zero si forma II pe grafic). Acest punct se
vede pe grafic ca fiind mijlocul primei linii orizontale.
- la mijlocul primei portiuni din grafic regasim pK1 sau pK-ul gruparii acide carboxil
care nu e altceva decat pH-ul la care jumatate din gruparile carboxil sunt ionizate,
jumatate nu.
- la mijlocul ultimei portiuni din grafic regasim pK2 sau pK-ul gruparii bazice amino
care nu e altceva decat pH-ul la care jumatate din gruparile amino sunt ionizate,
jumatate nu.
- se observa ca pH-ul izoelectric se poate calcula si din media aritmetica a celor doua
pK-uri cu care se invecineaza in stanga si in dreapta.

Perechi tampon: Perechea –COOH/–COO− poate servi ca tampon în regiunea

pH în jurul pK1, iar perechea –NH3+/–NH2 poate tampona în regiunea în jurul pK2.

Când pH = pK: Când pH-ul este egal cu pK1 (2.3), cantități egale de forme I
și II ale alaninei există în soluție. Când pH-ul este egal cu pK2 (9.1), cantități egale
de forme II și III sunt prezente în soluție.

Punctul isoelectric pI: La pH neutru, alanina există predominant sub forma

dipolară II în care grupele amino și carboxil sunt ionizate, dar sarcina netă este zero.
Punctul isoelectric (pI) este pH-ul la care un aminoacid este electric neutru, adică
atunci când suma sarcinilor pozitive este egală cu suma sarcinilor negative. Pentru
alanină, având doar doi hidrogeni disociabili (unul din α-carboxil și unul din grupul
α-amino), pI este media dintre pK1 și pK2 (pI = [2.3 + 9.1]/2 = 5.7) așa cum se arată
în Figura 11. pI este, astfel, la mijloc între pK1 (2.3) și pK2 (9.1). pI corespunde pH-
ului la care exista forma II (cu o sarcină netă de zero).
În laborator, separarea proteinelor plasmatice în funcție de sarcină se face de
obicei la un pH peste pI-ul (punctul izoelectric) proteinelor din plasma. Astfel, la un
pH ridicat (alcalin), sarcina de pe proteine este negativă. Într-un câmp electric,
proteinele se vor deplasa către electrodul pozitiv la o rată determinată de sarcina lor
net negativă si de forma moleculelor. Variațiile din acest modelul de mobilitate in
camp electric sugerează prezența anumitor boli iar tehnica se numeste electroforeza.
Sarcina netă la pH neutru: La pH fiziologic, aminoacizii au un grup cu sarcină
negativă (−COO−) și un grup cu sarcină pozitivă (−NH3+), ambele atașate de
carbonul α. Glutamatul, aspartatul, histidina, arginina și lizina au în lanțurile lor
laterale și alte grupuri potențial încărcate. Substanțele precum aminoacizii care pot
acționa fie ca un acid, fie ca o bază sunt descrise ca fiind amfoterice.
Tamponarea sângelui, sistemul tampon bicarbonat
pH-ul din sângele nostru este menținut în intervalul ușor alcalin de 7,35 până
la 7,45 in special de catre sistemul tampon bicarbonat/acid carbonic. Majoritatea
proteinelor funcționează optim la acest pH fiziologic, iar constituenții lor de
aminoacizi există în forma chimică; excepții includ unele enzime digestive care
funcționează la pH acid al stomacului între pH 1,5 și 3,5. Enzimele lizosomale
funcționează, de asemenea, într-un interval de pH acid între pH 4,5 și 5,0.
Menținerea pH-ului arterial la 7,40 ± 0,5 este importantă pentru sănătate; în mod
normal, sistemul tampon bicarbonat este capabil să păstreze pH-ul în intervalul
acceptabil. Cantitatea de bicarbonat din sangele uman se mai numeste si rezerva
alcalina.
Concentrația de ioni de bicarbonat, [HCO3−], și concentrația de dioxid de
carbon [CO2] influențează pH-ul sângelui, așa cum este reprezentat în Figura 12.
 Fig 12 - bicarbonatul si legatura cu dioxidul de carbon

Necesitatea unui sistem de tamponare poate fi apreciată luând în considerare

faptul că acizii organici (de exemplu, acidul lactic) sunt generați în timpul
metabolismului și că oxidarea glucozei și a acizilor grași generează CO2, forma
anhidră a H2CO3 (acid carbonic). CO2 relativ insolubil în apă este transformat de
enzima anhidrază carbonică în HCO3− (bicarbonat) solubil în apă, care este
transportat prin sânge către plămâni, unde CO2 dizolvat este expirat. Prin urmare,
plămânii reglează pierderea și reținerea CO2 prin modificarea ratei respirației.
Rinichii sunt de asemenea importanți în reglarea echilibrului acido-bazic. Rinichii
rețin sau excretă bicarbonatul, H+, amoniacul și alți acizi/baze care pot apărea în
sânge.
 pH și absorbția medicamentelor

Multe medicamente sunt administrate pe cale orală și trebuie transportate la

nivel intestinal pentru a fi absorbite în sânge. Majoritatea medicamentelor sunt fie
acizi slabi, fie baze slabe. Medicamentele acide (HA) eliberează un H+, cu formarea
unui anion încărcat (A−). Bazele slabe (BH+) pot de asemenea să elibereze un H+;
totuși, forma protonată a medicamentelor bazice este de obicei încărcată, iar
pierderea unui proton produce baza neîncărcată (B).

HA ← → H+ + A−
BH+ ← → B + H+

pH-ul mediului poate influența gradul în care aceste medicamente sunt

ionizate și, prin urmare, capacitatea lor de a fi absorbite. Medicamentele neionizate
tind să fie mai liposolubile și pot traversa mai ușor membrana celulară decât formele
lor ionizate. De exemplu, într-un mediu acid (pH scăzut), un medicament acid va
rămâne în forma sa neionizată (HA) și va fi mai ușor absorbit, în timp ce un
medicament bazic va fi predominant în forma sa ionizată (BH+) și va fi mai puțin
absorbit. Acesta este motivul pentru care pH-ul stomacului și intestinelor poate
influența eficacitatea absorbției medicamentelor orale.

Bibliografie - Lippincott Illustrated Reviews: Biochemistry (Lippincott Illustrated

Reviews Series) Editia 8, 2021.