1

METABOLISMUL

METABOLISMUL INTERMEDIAR

Metabolismul intermediar cuprinde totalitatea transformărilor la care sunt supuse substanţele alimentare din momentul absorbţiei până la
eliminarea metaboliţilor în mediul extern.
Substanţele nutritive metabolizate în organism au rol energetic, plastic şi funcţional.
90% din necesităţile energetice ale organismului sunt satisfăcute de glucide, lipide şi proteine.
Rolul energetic al glucidelor şi lipidelor este mult mai important. Proteinele prezintă preponderent rol plastic pentru că ele intră în compoziţia
tuturor ţesuturilor şi contribuie la specificitatea structurală.

METABOLISMUL INTERMEDIAR AL PROTEINELOR ȘI AMINOACIZILOR

Absorbţia şi circulaţia proteinelor în organism

Proteinele pătrund în mediul intern sub formă de aminoacizi, majoritatea prin intermediul sistemului port şi o parte prin căile limfatice.
După un prânz bogat în proteine, concentraţia aminoacizilor creşte în sânge, după care (postabsorbţie) revine la normal, destul de repede,
aminoacizii în exces fiind captaţi de către ţesuturi:
- O cantitate relativ mică în muşchi;
- Restul de către organele interne şi mai ales de către ficat;
- În ficat, aminoacizii suferă o serie de transformări biochimice specifice şi nespecifice (dezaminări, transaminări, transmetilari,
oxidări) sau sunt utilizaţi pentru sinteza de proteine plasmatice.
- Aminoacizii, polipeptidele şi proteinele din plasma sanguină reprezintă forma de circulaţie a proteinelor.
Rezervele de proteine. Spre deosebire de glucide şi lipide, proteinele nu formează în organism rezerve propriu-zise, chimic şi morfologic
definite.
Proteinele tuturor ţesuturilor se degradează şi se reînnoiesc continuu. Reînnoirea se face prin înlocuirea şi repararea proteinelor degradate în
cursul activităţii celulare, fără moartea celulei.
Utilizarea proteinelor de către ţesuturi. Datorită reînnoirii continue a structurilor proteice celulare, organismele vieţuitoarelor sunt dependente
de un aport proteic zilnic prin alimentaţie, în cantitate aproximativ echilibrată cu proteinele degradate. Proteinele îndeplinesc în primul rând un
rol plastic (structural).
Proteinele alimentare excedentare pot fi utilizate în scopuri energetice sau depuse sub forma de glucide şi lipide.
Reglarea proceselor metabolice

Mecanismele de reglare se împart în funcţie de nivelul la care acţionează în:

1. Mecanisme celulare, care se realizează prin intermediul enzimelor care catalizează reacţiile metabolice;
2. Mecanisme neuro-umorale
– reglarea hormonală se realizează prin hormonii glandelor cu secreţie internă, la care se adaugă prostaglandinele ca hormoni locali.
- Reglarea nervoasă – se realizează prin intermediul sistemului endocrin

Proteinele din organism se reînnoiesc permanent. Pentru menţinerea constantă a proporţiei lor în ţesuturi, vitezele de sinteză şi de degradare ale
proteinelor trebuie să fie egale, ceea ce constituie o stare staţionară.
Deoarece prin degradarea proteinelor se obţin în primă instanţă aminoacizi, iar, pe de altă parte, biosinteza proteinelor are ca punct de plecare tot
aminoacizii, se poate scrie relaţia:

Aminoacizi ↔ proteine (biosinteza/hidroliza)

Aceasta redă, în linii mari, legătura indisolubilă dintre proteine şi aminoacizi la nivelul organismelor vii. Însă, în timp ce proteinele se transformă
cantitativ în aminoacizi, reutilizarea lor pentru sinteza de proteine noi este numai parţială; cealaltă parte suferă degradări cu producere de
amoniac, dioxid de carbon şi apă, sau participă la sinteza altor compuşi specializaţi; în locul lor, la sinteza proteinelor sunt utilizaţi aminoacizi
proveniţi din proteine alimentare şi prin sinteza endogenă.
Balanţa azotului în organismul uman constă în raportul între cantitatea de azot ingerată sub forma de proteine (sau alţi compuşi cu azot) şi
cantitatea de azot excretată prin urină sub formă de amoniac şi uree (care reprezintă cea mai însemnată parte), la care se adaugă azotul excretat
prin fecale şi piele.
Balanţa este echilibrată dacă aportul exogen compensează pierderile, situaţie întâlnită la adultul normal;
Balanţa azotată pozitivă defineşte situaţia în care aportul de N depăşeşte excreţia acestuia. Fenomenul este întâlnit în perioade caracterizate prin
dezvoltare tisulară, de exemplu, în copilărie, în sarcină sau în perioada de recuperare după o afecţiune debilitantă.
Balanţa azotată negativă defineşte situaţia în care pierderea de azot este mai mare decât aportul. Se asociază cu un aport alimentar insuficient de
proteine, lipsa unui aminoacid esenţial, sau cu situaţii de stres fiziologic, cum sunt traumatismele, arsurile, stările de boală sau intervenţiile
chirurgicale.
 2

Cunoaşterea balanţei azotului are mare valoare în stabilirea necesarului zilnic de proteine în hrană. În recomandările care se fac trebuie să se ţină
seama şi de tipul de proteine; valoroase sunt, în primul rând proteinele care conţin aminoacizi esenţiali, dar şi ceilalţi aminoacizi naturali în
proporţie cât mai apropiată necesarului sintezei de proteine endogene.
Proteinele alimentare reprezintă sursa aminoacizilor esenţiali.
Calitatea unei proteine alimentare este dată de capacitatea sa de a furniza aminoacizii esenţiali necesari pentru funcţionalitatea ţesuturilor.
În general, proteinele de origine animală sunt proteine de calitate superioară comparativ cu cele de origine vegetală. Proteinele vegetale provenite
din diverse surse se pot însă combina, astfel încât rezultatul să aibă o valoare nutriţională echivalentă proteinelor animale.

Necesarul de proteine (după recomandările OMS)

Vârsta Necesar de proteine în grame/ Kg corp/zi

0-3 luni 2,3
3-12 luni 1-2
1-15 1ni 0,7-0,9
15-19 ani 0,65
adult 0,60

Absorbţia propriu-zisă a aminoacizilor (sau transportul prin epiteliul intestinal) prezintă câteva caracteristici:
1. Existenţa unor translocaze de grup, asemănătoare enzimelor;
2. Necesită consum de energie, fiind un transport activ;
3. Necesită ioni de Na+ în mediul extern; din acest punct de vedere transportul aminoacizilor seamănă cu cela al glucozei.;
4. Sunt transportaţi numai aminoacizii cu configuraţie L.

Absorbţia unor oligopeptide (de exemplu dipeptide) şi chiar a unor proteine nu este total exclusă. Altfel nu se pot explică anumite date
experimentale cum ar fi, de exemplu, răspunsul imun la unele proteine administrate pe cale digestivă.
Sunt cunoscute o serie de tulburări sau boli cauzate de dereglări ale transportului aminoacizilor.
Hidroliza proteinelor din ţesuturi are loc continuu, dar cu intensităţi diferite. Enzimele care catalizează aceasta hidroliză se numesc catepsine.
Hidroliza proteinelor endogene este influenţată de numeroşi factori între care denaturarea şi activarea lizozomilor măresc viteza procesului în
toate ţesuturile; hormonii glucocorticoizi măresc viteza în ţesutul muscular, iar insulina reduce viteza în ţesuturile insulinodependente.

Fondul de aminoacizi. Aminoacizii esenţiali

Cantitatea de aminoacizi liberi existentă la un moment dat în organism constituie fondul de aminoacizi al acelui organism.
Pentru că aminoacizii liberi se află practic în toate ţesuturile şi organele precum şi în umori (mai ales în sânge) este greu de stabilit valoarea
exactă în fiecare moment a acestei cantităţi.
Dinamica fondului de aminoacizi constă în concurenţa între procesele prin care ei se obţin şi cele prin care se consumă sau se îndepărtează.
 3

Aminoacizii se obţin prin trei căi:

o prin absorbţia celor rezultaţi la hidroliza proteinelor alimentare,
o prin hidroliza proteinelor endogene şi
o prin sinteza endogenă.
Din fondul comun, fiecare ţesut (celulă) îşi procură tipul şi cantitatea aminoacizilor necesari în momentul dat.
Principala utilizare este pentru biosinteza proteinelor; la acest proces participă toţi aminoacizii naturali.
Pe de altă parte, diverşi aminoacizi sunt utilizaţi în gluconeogeneză, sinteza de lipide şi compuşi specializaţi.
Catabolizarea şi eliminarea aminoacizilor prin urină sunt alte modalităţi de consum al aminoacizilor.
Dacă prin hidroliza proteinelor alimentare şi a celor endogene se furnizează fondului comun toată gama de aminoacizi naturali, sinteza endogenă
din compuşi neproteici nu este posibilă decât în cazul unora dintre aceştia. Organismul uman nu este în măsură să sintetizeze scheletul atomilor
de carbon al unui număr de 9 aminoacizi, numiţi aminoacizi esenţiali. Aceştia sunt: valina, leucina, izoleucina, lizina, metionina, treonina,
fenilalanina, triptofanul şi histidina. În perioada de creştere, organismul are nevoie şi de cantităţi mai mari de arginină decât poate sintetiza – este
un aminoacid semiesenţial. Aceşti aminoacizi esenţiali se procură în special din alimente.

Alimente bogate în aminoacizi esenţiali

Prezenţa şi proporţia echilibrată a aminoacizilor esenţiali în produsele alimentare din raţie joacă roluri decisive în creşterea organismelor tinere şi
în menţinerea stării de întreţinere a organismului adult.
Alimentele de tipul: produse lactate, carne (de vită, porc, pasăre), peşte, au un conţinut ridicat de proteine care cuprind aminoacizi esenţiali în
proporţii apreciabile şi echilibrate, corespunzătoare nevoilor organismului. Multe legume şi fructe conţin proteine care cuprind cantităţi foarte
mici sau sunt lipsite complet de unii aminoacizi esenţiali. Acest fapt face ca nici restul aminoacizilor esenţiali din proteinele legumelor sau
fructelor respective să nu mai fie utilizat pentru refaceri tisulare, ci numai în scop energetic. Neajunsul poate fi corectat însă prin introducerea în
raţie a produselor alimentare care cuprind proteine sărace în aminoacizi esenţiali (sau lipsite de anumiţi aminoacizi esenţiali) cu alimente care
conţin proteine complementare, adică bogate în aceeaşi aminoacizi esenţiali. Prin asemenea combinări potrivite se reuşeşte să se acopere
necesarul nutritiv al organismului cu proteine utilizabile.
Unul dintre cele mai importante deziderate în alcătuirea raţiilor alimentare cu conţinut proteic cât mai util este reprezentat de echilibrarea
aminoacizilor esenţiali.
Fiecare organism îşi sintetizează proteinele proprii, iar organismul uman conţine între 10 000 şi 50 000 de feluri de proteine diferite, cu structuri
şi roluri variate.
Calitatea unui produs ce conţine proteine este determinată de cantitatea de aminoacizi esenţiali. Astfel, în unele soiuri de porumb, conţinutul în
aminoacidul esenţial numit lizină este foarte mic. Şobolanii crescuţi cu astfel de mălai mor în câteva săptămâni. De aceea, mămăliga se consumă
cu lapte sau brânzeturi, care contribuie la furnizarea acestui aminoacid esenţial.

Catabolismul aminoacizilor

Prin degradarea completă a aminoacizilor, se asigură, ca şi prin degradarea glucidelor şi lipidelor, producere de energie pe seama căreia se
sintetizeaza ATP. La om, contribuţia aminoacizilor (şi deci a proteinelor) la producerea de energie este în medie de 10%, dar în numeroase
situaţii (de exemplu inaniţia prelungită) ea poate fi mai însemnată. Organismul uman nu poate depozita aminoacizii aflaţi în exces; în schimb
organismul uman transformă aminoacizii în glucoză (şi glicogen) precum şi în diverse lipide. Pentru aceasta, diverşii aminoacizi sunt mai întâi
degradaţi parţial la compuşi precum acetil-CoA, fumarat, alfa-cetoglutarat.
 4

Degradarea totală şi degradările parţiale constituie catabolismul aminoacizilor. Diversitatea structurală a acestor compuşi determină şi o mare
diversitate a căilor catabolice. Există totuşi şi unele căi care sunt comune tuturor aminoacizilor sau căi comune unor grupe de aminoacizi.
Acestea sunt:

 Decarboxilarea (îndepărtarea grupării COOH cu formarea aminelor biogene);

 Dezaminarea (îndepărtarea grupării NH2 sub formă de amoniac, cu formare de cetoacizi);
 Transaminarea (transferul grupării aminice de pe un aminoacid pe un cetoacid; în urma transaminării, aminoacidul devine
cetoacid, iar cetoacidul devine aminoacid).
 Ureogeneza: Încorporarea amoniacului în uree în vederea excreţiei din organism;
 Conversia scheletului de carbon al aminoacizilor la intermediari metabolici comuni.

Aminele biogene se formează prin decarboxilare enzimatică în timpul proceselor tehnologice, sau a păstrării materiilor prime şi produselor
alimentare, în special sub efectul germenilor din genul Clostridium.
Aminele biogene sunt definite ca fiind o grupă de substanţe chimice formată din:
- diferite amine, ca de exemplu: histamina, dopamina, feniletilamina, serotonina, triptamina, tiramina, spermina, spermidina, etc;
- derivaţi ai aminoacizilor bazici, ca de exemplu: derivaţi ai argininei, histidinei şi lizinei;
- derivaţi ai aminoacizilor aromatici, ca de exemplu: derivaţi ai fenilalaninei, triptofanului şi ai tirozinei.
Aminele rezultă prin decarboxilarea aminoacizilor în cursul metabolismului plantelor, animalelor şi microorganismelor; numai histamina este un
metabolit normal animal şi vegetal.
Contaminarea microbiană poate să conducă la formarea aminelor biogene în exces.
Schema următoare prezintă interrelaţiile existente între aminoacizi şi amine. Aceste amine pot să servească drept precursori ai altor amine.
Triptofan – Triptamina

Triptamina

Tirozina - Tiramina
Acid glutamic - Glutamina
Metionina - Ornitina
Lizina – Cadaverina

Реакции првращения лизина и аргинина

Histidina – Histamina
 5

Aminele biogene active, care se produc ca urmare a unor procese de degradare chimică, biochimică sau microbiană, precum şi în catabolismul
organismului, au efecte toxice şi prezenţa lor în alimentaţia umană este periculoasă pentru sănătatea umană, putând provoca chiar modificări
genetice.

Dezaminarea oxidativă a aminoacizilor şi transportul amoniacului rezultat

Prima etapă în degradarea totală sau parţială a aminoacizilor constă în dezaminarea lor; prin dezaminare se îndepartează grupările amino din
poziţia alfa, pe seama lor formându-se amoniac.
Etapa cuprinde reacţii de transaminare şi o reacţie de dehidrogenare.
Deoarece dehidrogenarea este o oxidare, etapa este denumită curent „dezaminare oxidativă”; uneori este utilizată denumirea curentă
„transdezaminare”.
Transaminarea constă în schimbul de grupări amino cu grupări carbonil între alfa-aminoacizi şi alfa-cetoacizi.
Reacţiile de transaminare sunt total reversibile. Coenzima transaminazelor sau aminotransferazelor este piridoxalfosfatul.
În organismul uman, reacţii de transaminare au loc în toate ţesuturile, dar mai intens în ficat, inimă, plămâni, creier. Varietatea lor este mare dacă
avem în vedere ca fiecare dintre cetoacizii piruvic, oxaloacetic şi alfa-cetoglutaric reacţionează cu aproape toţi aminoacizii naturali (mai puţin cu
prolina, treonina şi lizina) şi cu alţii.

Catabolismul grupării aminice

Animalele superioare, printre care şi omul, excretă azotul proteic sub forma de uree, compus solubil în apă şi netoxic. Prin catabolizarea
aminoacizilor, gruparea α-amino eliberată sub forma de ion NH 4+, este convertită la uree, iar scheletul de C rămas este transformat în acetil CoA,
piruvat sau alt intermediar din ciclul acizilor tricarboxilici. Compuşii rezultaţi enumeraţi sunt folosiţi drept sursă de energie şi pentru sinteza de
acizi graşi, corpi cetonici şi glucoză.
Îndepărtarea grupării α-amino se realizează prin 2 procese:
1. Transaminarea, în care grupările amino de la diverşi aminoacizi sunt colectate sub formă de glutamat;
2. Dezaminarea oxidativă a glutamatului, prin care se eliberează NH4+, convertit ulterior în uree.
Transaminarea constă în transferul grupării amino- de la un aminoacid la un cetoacid fără formarea amoniacului liber; aminoacidul devine
cetoacid, iar cetoacidul devine aminoacid.
Enzimele care catalizează transaminarea se numesc aminotransferaze (transaminaze) şi au drept coenzime piridoxal-5 fosfatul (P-5P), forma
activă a vitaminei B6.
Transaminazele acţionează reversibil şi prezintă specificitate pentru una sau ambele perechi de aminoacid-cetoacid. Acceptor principal de grupări
amino este acidul α-cetoglutaric, care se transformă în acid glutamic. Ca donor de grupare amino poate participa majoritatea aminoacizilor.
Transaminarea are loc cu viteze diferite, după natura aminoacidului. Cel mai activ donor de grupare amino este acidul aspartic, după care
urmează alanina, valina, leucina, izoleucina, tirozina, fenilalanina, metionina, triptofanul , arginina, cisteina. Glicocolul, serina, histidina
reacţionează mai greu, iar lizina, treonina şi iminoacizii (prolina şi hidroxiprolina) nu participă la transaminare.
Dintre cele 13 aminotransferaze identificate, cele mai importante sunt:
o Aspartat transaminaza (AST sau GOT) care are afinitate pentru perechea oxaloacetat-glutamat.
o Alanin transaminaza (ALT sau GPT).
Ambele transaminaze sunt eliberate în sânge în urma lezării ţesuturilor sau prin moartea celulelor. Dozarea activităţii lor în plasmă este utilizată
în diagnosticul bolilor de inimă şi ficat, cum ar fi infarctul miocardic şi hepatita.
Prin transaminare se acumulează grupările amino- de la majoritatea aminoacizilor pe acidul glutamic care, prin dezaminare oxidativă va elibera
NH4+ şi acidul α-cetoglutaric necesar unui nou proces de transaminare.
Dezaminarea oxidativă – pierderea grupării amino- sub formă de amoniac, cu formarea unui cetoacid. Reacţia este catalizată de D sau L-
aminoacidoxidaze, active în ficatul şi rinichiul animalelor superioare, a altor animale şi în microorganisme.
În acest proces, aminoacidul este dehidrogenat la iminoacid de catre o flavoproteină (Fp), apoi iminoacidul format, spontan, în prezenţa apei,
pierde amoniacul şi trece în cetoacid.
Singura aminoacid-oxidaza cu activitate destul de mare este glutamat-dehidrogenaza (Glu-DH) distribuită în toate ţesuturile şi în special în ficat.
Enzima din ficat este modificată alosteric de ATP, GTP, NADP+ care o inhibă şi de ADP care o activează. Poate lucra fie cu NAD + fie cu
NADP+.
Reacţia este reversibilă şi poate lucra fie spre formarea de amoniac din glutamat (catabolism), fie fixarea lui pe alfa-cetoglutarat (biosinteza),
funcţie cu importanţă în plante şi şi bacterii, care sintetizează aminoacizi din glucoza şi amoniac.
În lezarea funcţiei hepatice sau în ciroză, când se dezvoltă o comunicare colaterală între vena portă şi circulaţia sistemică, sângele portal poate
ocoli ficatul. Amoniacul din intestin va trece în sângele sistemic unde va atinge nivele toxice.
La nivel renal, se fabrică amoniac fie pentru menţinerea echilibrului acido-bazic, fie pentru conservarea cationilor. Această producţie este
crescută mult în acidoză şi scăzută în alcaloză. Amoniacul se formează pe seama aminoacizilor intracelulari, în particular glutamina, sub acţiunea
glutaminazei.
Pe lângă amoniacul format prin transaminare-dezaminare, cantităţi apreciabile de amoniac se formează sub acţiunea bacteriilor intestinale, fie din
proteinele alimentare, fie din ureea prezentă în fluidele secretate în tractul gastrointestinal. Din intestin, amoniacul este absorbit de sângele venos
portal care conţine cantităţi mai mari de amoniac decât sângele sistemic.
Amoniacul produs în mod constant în ţesuturi este transformat continuu în glutamat, glutamină şi uree, încât sângele care părăseşte ficatul este
practic lipsit de amoniac (10-20 μg%). Acest lucru este esenţial deoarece amoniacul este toxic pentru SNC.
Glutamin-sintetaza este o enzimă mitocondrială prezentă în cantităţi mari în ţesutul renal. Sinteza legăturilor amidice se realizează cu consum de
ATP, ceea ce face ca echilibrul acestei reacţii să fie deplasat spre sinteză.
Acest mecanism este preponderent în creier. În ficat, calea principală de îndepărtare a amoniacului este formarea ureei.
Glutamina se formează în creier şi pe seama amoniacului din sângele arterial.
Calea principală de îndepărtare a amoniacului din organism este convertirea acestuia la uree.

Ureogeneza. Un adult ce prestează o activitate moderată consumă zilnic aproximativ 300 g glucide, 100 g grăsimi şi 100 g proteine şi excretă
16,5 g azot; 95% azot este eliminat la nivelul rinichiului, iar 5% prin materiile fecale.
Calea majoră de eliminare a azotului la om este ureea. Ureea este sintetizată în ficat, trecută în sânge şi filtrată în rinichi.
 6

Pentru sinteza unui mol de uree dintr-un mol de amoniac sunt necesari 3 moli de ATP (2 moli sunt trecuţi în ADP, iar un mol în AMP) şi
participarea a 5 enzime.

Metabolismul individual al unor aminoacizi

Metabolismul glicocolului
Glicocolul este un aminoacid neesenţial care poate participa la numeroase sinteze în organism:
 Transformarea reversibilă în serină prin intervenţia serin, hidroximetil-transferazei, reacţie la care participă în calitate de
coenzimă acidul folic. Reacţia poate continua cu formare finală de acid piruvic;
 Sinteza hemului, împreună cu succinil-CoA;
 Sinteza glutationului;
 Sinteza creatinei;
 Sinteza purinelor;
 Sinteza hemului;

Creatinogeneza
Creatina se găseşte în special în muşchi şi creier, atât liberă, cât şi fosforilată (fosfocreatina).
Sinteza ei se realizează cu participarea a trei aminoacizi: glicocolul, arginina şi metionina prin următoarele etape:
 Transaminidarea – transferul grupării amidinice din arginină pe glicocol cu formarea glicocianinei (acid guanidin-acetic). Reacţia are
loc în rinchi;
 Metilarea acidului guanidinacetic în ficat, gruparea metilică fiind furnizată de metionină. Rezultă creatina.
Creatina se elimină prin urină la ambele sexe până la pubertate. La femei creatinuria ramâne intermitentă după pubertate. În timpul
gravidităţii, precum şi 2-3 săptămâni după naştere şi în bolile caracterizate printr-un catabolism protidic exagerat, se elimină creatina prin urină.
Creatinina este anhidrida creatinei care provine din creatină prin pierderea ireversibilă de apă. Eliminările urinare de creatinină sunt
independente de aportul protidic alimentar, reprezentând un indice al catabolismului tisular şi în special al celui muscular.

Căi metabolice ale aminoacizilor

 7

METABOLISMUL INTERMEDIAR AL GLUCIDELOR

 8

Cea mai mare parte a glucidelor din organism se află depozitată în ficat şi muşchi sub forma rezervelor de glicogen. Cantităţi mici de glicogen se
găsesc în aproape toate ţesuturile.
Glicogenul din ficat şi muşchi nu face parte din structura celulară, ci formează depozite în interiorul celulelor musculare şi celulelor hepatice,
care pot fi mobilizate cu uşurinţă şi depozitate de organism.
Cele mai labile (se pot desface uşor) sunt rezervele hepatice, care servesc la menţinerea constantă a glicemiei.
O altă parte importantă a glucidelor organismului se află în sânge, lichidele extracelulare şi intracelulare, sub formă de glucoză, aceasta fiind
unica formă de transport a glucidelor.
Concentraţia glucozei în sânge sau glicemia este în mod normal 80-100 mg% şi se menţine constantă cu mici oscilaţii în jurul acestor limite
legate de perioadele digestive.
Glucidele constituie nu numai sursa energetică principală, dar şi principiul nutritiv indispensabil organismului. O scădere a glicemiei sub 40-50
mg% determină apariţia unor modificări profunde în activitatea SNC. În consecinţă rezerva de glucide trebuie refacută continuu:
- În perioadele digestive, prin aportul alimentar;
- In perioadele interdigestive, prin gluconeogeneza.

UTILIZAREA GLUCIDELOR DE CĂTRE ŢESUTURI

GLICOLIZA
Principala cale de degradare a glucidelor de catre ţesuturi este glicoliza care evoluează în mai multe stadii.

Particularităţile utilizării glucozei în diferite organe:

La nivelul muşchiului scheletic, în cursul unui efort fizic intens, glicoliza anaerobă duce la formarea de acid lactic, până când adaptarea
circulatorie asigură aprovizionarea cu O2.
Caracteristic muşchiului cardiac sunt rezervele relativ mari de glicogen pe care le conţine, astfel încât inima normală este adaptată la modificările
ce pot să apară în cursul hipoglicemiilor de scurtă durată.
Cel mai sensibile organe la scăderea concentraţiei glucozei din sânge sunt organele sistemului nervos central.
Aceasta se datorează cantiatăţilor mici de glicogen pe care le conţine ţesutul nervos şi faptului că pentru necesităţile energetice nu poate utiliza
decât glucoza.
Hipoglicemia se manifestă clinic prin oboseală, paloare accentuată, anxietate, hiperexcitabilitate, temperatură, convulsii, comă, simptome care
trădează suferinţa sistemului nervos, creşterea tensiunii arteriale.
Hiperglicemia: Crizele de hiperglicemie apar în diabetul zaharat şi pot fi expresia comei cetoacidozice sau a celei hiperosmolare.

Aprovizionarea sângelui cu glucoză. Rolul ficatului în menţinerea glicemiei.

Echilibrul dintre cantitatea de glucoză sustrasă din sânge pentru utilizare periferică şi cantitatea oferită sângelui este ameninţată periodic de
pătrunderea unor cantităţi însemnate de glucide în perioadele digestive în organism. Acest echilibru, deci menţinerea constantă a glicemiei, este
asigurat prin faptul că cea mai mare parte a glucozei este depusă sub formă de glicogen sau transformată în lipide, iar o altă parte este stocată
tranzitor în piele şi ţesutul celular subcutanat.
Transformarea glucidelor în lipide poate avea loc chiar din momentul absorbţiei intestinale şi se continuă în ficat şi ţesutul adipos.

Glicogenoliza şi glicogenogeneza

GLICOGENOGENEZA: Depunerea glucidelor sub formă de glicogen (glicogenogeneza) se face în principal la nivelul ficatului şi muşchiului.
(glicogenogeneza=sinteza glicogenului în ţesuturi, pe baza moleculelor de glucoză).
GLICOGENOLIZA: Ficatul este organul care datorită situaţiei anatomice şi labilităţii mari a rezervelor de glicogen are posibilitatea să
efectueze cu promptitudine depolimerizarea glucozei din glicogen (funcţia glicogenolitică) şi eliberarea ei în sânge. (glicogenoliza = desfacerea
moleculei de glicogen, până la nivel de glucoză).
GLUCONEOGENEZA: scăderea cantităţii de glucoză din organism, determină intensificarea degradării proteinelor şi lipidelor, ceea ce conduce
în final la produşi intermediari necesari sintezei de glucide. (gluconeogeneza – sinteza glucozei din compuşi neglucidici).

Bilanţul energetic al arderii glucozei

În succesiunea de reacţii ce reprezintă ciclul Krebs, semnificative din punct de vedere energetic sunt reacţiile de oxidare. În ciclul Krebs, reacţiile
de oxidare se soldează cu formarea de echivalenţi reducători: NADH, FADH 2.
Oxidarea coenzimelor reduse are loc la nivelul lanţului respirator, proces în cursul căruia, prin cuplarea oxidării cu fosforilarea, este generat ATP,
moneda „forte” a metabolismului energetic.
Cuplarea reacţiilor ciclului Krebs cu lanţul respirator este posibilă graţie vecinătăţii spaţiale a sistemelor enzimatice implicate în cele două
procese.
Oxidarea NADH duce la formarea a trei moli ATP, în timp ce oxidarea FADH2 dă naştere la doi moli de ATP.
Etapele catalizate de dehidrogenaze NAD dependente, care se soldează cu formarea NADH, deci a câte 3 moli ATP, sunt:
 Decarboxilarea oxidativă a piruvatului în prezenţa piruvat dehidrogenazei-NADH=3 ATP;
 Dehidrogenarea izocitratului în prezenţa izocitrat dehidrogenazei NAD dependente – NADH = 3 ATP;
 Decarboxilarea oxidativă a α-cetoglutaratului în prezenţa α-cetoglutarat dehidrogenazei – NADH = 3 ATP;
 Dehidrogenarea malatului în prezenţa malat dehidrogenazei – NADH = 3ATP.

4 x3 =12 ATP;

Etapa de oxidare a succinatului la fumarat se face în prezenţa FAD şi duce la 2 moli ATP.
 9

În afara etapelor oxidative, care reclamă cuplarea acestora cu catena de oxidaţie celulară în vederea formării ATP, există în ciclul Krebs o etapă
care sintetizează ATP la nivelul substratului şi anume etapa conversiei succinil-CoA (obţinut prin decarboxilarea oxidativă a α-cetoglutaratului)
la succinat.
Însumând numărul de moli de ATP rezultaţi prin oxidarea unui mol de piruvat în ciclul Krebs, cuplat cu catena de oxidaţie celulară, se obţine un
total de 15 moli ATP.

Oxidarea unui mol de acetil-CoAfurnizeaza 12 moli ATP.

În condiţii de anaerobioză, NADH rezultat în etapa catalizată de gliceraldehid-3 fosfat dehidrogenaza se oxidează la nivelul lanţului respirator
generând fie 3 moli, fie 2 moli de ATP pentru fiecare mol de gliceraldehidă, în funcţie de sistemul navetă utilizat.
Daca naveta este malat, se poate aprecia că pentru fiecare mol de glucoză oxidată total se formează în această etapă 6 moli ATP.

În calea Embden –Mayerhof există 2 etape în care ATP se obţine prin fosforilare la nivelul substratului:
 etapa conversiei 1,3–bifosfogliceratului la 3-fosfoglicerat şi
 cea a conversiei fosfoenolpiruvatului la piruvat.
Prin fosforilare la nivelul substratului rezultă în total 4 moli ATP.
Numărul total de moli ATP formaţi prin oxidarea glucozei la piruvat este deci 10. Cum însă 2 moli se consumă în reacţiile catalizate de kinaze,
câştigul net este de 8 moli ATP.

Glucoza-ATPglucozo-6-fosfat;
Fructozo-6-P –ATP – fructozo-1,6 – bifosfat.

Câştigul net este de 8 moli ATP.

Oxidarea celor 2 moli de piruvat rezultaţi în calea Embden-Meyerhof furnizează 30 moli ATP, deci bilanţul oxidării complete a unui mol de
glucoză până la CO2 şi apă este de 38 moli ATP.
Considerând ca energia de hidroliză a legăturii fosfat terminale din molecula ATP este de 7,3 kcal/mol, prin oxidarea glucozei în condiţii de
aerobioză se eliberează 38x7,3 = 277 kcal/mol glucoză. Ţinând seama că oxidarea glucozei în condiţii standard generează 686 kcal/mol rezultă
că randamentul de utilizare a energiei libere mobilizate în acest proces este de 40%. (276/688 x 100).

Eficienţa energetică a degradării oxidative complete a glucozei este superioară glicolizei:

C5H12O6 + 2 ADP + 2P→ 2 LACTAT + 2ATP + 2 H2O + 2H+;

C6H12O6 + 38 ADP +38 P + 6O2 → 38 ATP + 6 CO2 + 44 H2O.

Pentru obţinerea a 38 moli ATP este necesar ca 19 moli de glucoză să se angajeze, în condiţii de anerobioză , în degradarea până la lactat.

METABOLISMUL INTERMEDIAR AL LIPIDELOR

Repartiţia lipidelor în organism:

 10

Din punct de vedere fiziologic, lipidele organismului se împart în lipide:

- De rezervă;
- De constituţie;
- De circulaţie.

Din punct de vedere al compoziţiei chimice, lipidele organsimului se împart în câteva grupe mari:
Trigliceride;
Fosfolipide;
Steroizii

1. Lipidele de rezervă sunt constituite din trigliceride şi se găsesc în:

 ţesutul adipos răspândit practic în tot organsimul:
 Ţesut celular subcutanat;
 Tesut retroperioneal;
 Pericard;
 Intre fibrele muşchilor scheletici
Cantitatea de ţesut adipos depinde de starea de nutriţie a organismului
2. Lipidele de constituţie sunt alcătuite din fosfolipide şi colesterol şi se găsesc în toate celulele organismului,
legate de structurile celulare (membrane, mitocondrii) sub formă de combinaţii lipoproteice. Concentraţia lor în
ţesuturi este constantă şi caracteristică fiecărui ţesut.
3. Lipidele de circulaţie reprezintă totalitatea lipidelor conţinute de plasma sanguină şi umorile organismului.
Lipidele de circulaţie reprezintă forma de transport a lipidelor în organism.
După prânzuri bogate în grăsimi, plasma devine lactescentă, datorită pătrunderii în circulaţie a trigliceridelor din lumenul intestinal sub formă de
picături fine învelite într-un film format din fosfolipide, colesterol şi proteine, numite chilomicroni.
În plasma transparentă, majoritatea lipidelor, cu excepţia acizilor graşi liberi (AGL) se găsesc sub formă de lipoproteine. Acestea sunt structuri
complexe alcătuite din una sau mai multe lipide, în asociaţie cu una sau mai multe proteine.
Prin ultracentrifugare şi electroforeză este posibilă clasificarea lipoproteinelor în funcţie de densitatea şi mobilitatea lor în câmp electric.
Concentraţia diferitelor lipide plasmatice, deşi în linii generale se menţine constantă, variază la diferite grupe de populaţie în funcţie de regimul
alimentar.
Valori normale:
Lipemia = concentraţia lipidelor plasmatice
- Lipemia totală = 500-700 mg%;
Colesterol:
- Colesterolemia totală (colesterol liber+ legat de proteine)= 120-180 mg%.(170-250mg% (dl)) sau 4-6,8 mmol/l
150mg% » cancer
- HDL = 30-60 mg% femei, 38-75 mg% bărbaţi;
- LDL = 20-35 mg%
- Important de reținut: ↑LDL, ↓HDL (risc ateroscleroză).
Cantitatea de lipide din ţesuturi variază după natura ţesutului:
-cele mai bogate în lipide sunt creierul şi ţesuturile glandulare (ficatul, glandele suprarenale);
Muşchii conţin cantităţi mici de lipide.
Lipidele:
- De rezervă: trigliceride (TG) – in țesutul adipos, in fibrele muschilor scheletici;
- De constituție: fosfolipide, colesterol – intra în structura membranelor celulare.
- De circulație – reprezintă forma de transport a lipidelor în organism.
o Ex. lipide plasmatice:
 Chilomicroni (fosfolipide+colesterol+proteine);
 AGL (acizi grasi liberi);
 Lipoproteine (lipide asociate cu proteine)

Circulaţia, depozitarea şi mobilizarea lipidelor

Lipidele circulante provin:

- din lipidele alimentare în perioadele digestive;
- Din lipidele de depozit în perioadele interdigestive.
LIPOLIZA = descompunerea trigliceridelor tisulare (in special din țesutul adipos), prin hidroliza, in AGL, carre trec in sange (se formeaza, in
acest caz si glicerol = glicerina).
LIPOGENEZA = refacerea rezervei de trigliceride prin reesterificarea acizilor grași liberi.

AG (în țesut – sintetizează diferiți compuși lipidici, iar în celula suferă β-oxidare cu eliberare de energie; cu fiecare ciclu de β-oxidare se
micșorează scheletul de C cu 2C.

Ţesuturile care participă mai intens la depozitarea grăsimilor circulante sunt ficatul, ţesutul adipos şi ţesutul reticuloendotelial.
În condiţii de post, efort muscular, expunere la temperatură scăzută şi în general în cursul creşterii cheltuielilor energetice ale organismului,
lipidele din depozite reintră în circulaţie.
LIPOLIZA; O parte din trigliceridele tisulare, mai ales cele aparţinând ţesutului adipos, eliberează în permanenţă prin hidroliza AGL care trec în
sânge.
 11

LIPOGENEZA: Hidrolizei şi eliberării de AGL i se opune lipogeneza, prin care o parte din AGL sunt reesterificaţi şi depuşi sub formă de
trigliceride, cu condiţia să existe simultan o cantitate suficientă de glicerofosfat, care provine din metabolismul glucidic.
Rezultă deci că în perioadele alimentare, când există o mare disponibilitate de glucoză care poate fi utilizată pentru sinteza de trigliceride,
eliberarea AGL este inhibată, pe când în perioadele interalimentare de inaniţie, post, efluxul de AGL se intensifică.
Chilomicronii (particule fine formate din fosfolipide, colesterol şi proteine) care au luat naştere în enterocite, ajunşi apoi prin vasele chilifere în
limfă şi trecuţi odată cu aceasta în sânge, sunt scindaţi sub influenţa unei enzime numită lipoproteinlipaza în acizi graşi, glicerol, fosfolipide,
colesterol, utilizabili la nivel tisular. Acizii graşi, în marea lor majoritate, pătrund în toate celulele (cu excepţia celulelor nervoase) şi în cantitate
mică ramân în plasmă sub formă de acizi graşi liberi. Parte din acizii graşi liberi vor pătrunde şi ei în celule, aflându-se într-un echilibru dinamic
permanent cu acizii graşi din celule. La nivel celular, acizii graşi pot trece printr-o secvenţă de reacţii chimice de beta-oxidare cu eliberare de
energie, ori pot fi utilizaţi pentru resinteza diferiţilor compuşi lipidici.

Mecanisme de reglare a metabolismului intermediar lipidic

Insulina, ca urmare a stimulării utilizării glucozei atrage scăderea lipolizei şi stimularea lipogenezei.
Adrenalina şi noradrenalina determină degradarea trigliceridelor şi mobilizarea acizilor graşi.
Hormonii glucocorticoizi (cortizol), ca şi hormonul somatotrop au efecte lipolitice, ei contribuind la mobilizarea acizilor graşi din depozite şi la
degradarea lor.
Hormonii tiroidieni determină mobilizarea rapidă a grăsimilor, fapt determinat indirect prin creşterea ratei metabolismului energetic în celulele
corpului.
Insulina – stimuleaza utilizarea glucozei » ↓Lipoliza, ↑Lipogeneza
Adrenalina, noradrenalina – degradarea Tg, mobilizarae acestora.
Tiroidieni – mobilizarea rapida a grasimilor, » cresterea ratei metabolismului energetic in celule.

Steatoreea = eliminare de grăsimi ȋn cantităţi mari prin fecale, datorită reducerii absorbţiei grăsimilor ȋn intestin (malabsorbţie). Fecalele sunt
deschise la culoare, mirosul este neplăcut, aspect grăsos, fiind eliminate cu greutate.
Steatoza = acumulare de grăsimi ȋn celulele care ȋn stare normală nu conţin decat urme foarte mici. De ex., ȋn ficat, ȋn sarcina, ȋn alcoolism,
malnutriţie, obezitate, hepatita C, ca urmare a unor medicamente etc.
Rolul lipidelor în organism

1. Rol energetic: lipidele reprezintă principalul rezervor energetic din organism. Se apreciază că, la o persoană cu o constitiţie
fizică normală, lipidele aflate în organism reprezintă o rezervă energetică de aprox 50 000 Kcal. Degradarea unui singur gram de
lipide eliberează 9,3 Kcal.
2. Rol plastic – lipidele intră în constituţia tuturor membranelor plasmatice (ex. fosfolipide –lecitina, dar şi colesterolul). Cantităţi
importante de lipide se găsesc depozitate în jurul organelor (grăsimea din orbită etc.), asigurând protecţia mecanică a acestora,
sau subcutanat, cu rol termoizolator.
3. Rol funcţional: unele dintre substanţele lipidice reprezintă precursori ai unor hormoni; astfel colesterolul reprezintă precursorul
hormonilor glucocorticoizi,, mineralocorticoizi, cât şi al hormonilor sexuali.

Unele fosfolipide intervin în prima fază a procesului de coagulare.

Sinteza intracelulară de lipide. Acizii graşi cu lanţ lung, mono- şi digliceridele nehidrolizate sunt resintetizate în trigliceride şi fosfolipide
înainte de a parasi celulele enterocitare pentru a păatrunde în limfa. Odată absorbite în enterocit, monogliceridele sunt parţial scindate în acizi
graşi liberi şi glicerol. Lipaza intracelulară ce operează aceasta hidroliza acţionează şi asupra digliceridelor.

CĂI METABOLICE COMUNE

Ciclul Krebs este o cale metabolica comuna pentru degradarea glucidelor, lipidelor, proteinelor.
 12

DEREGLĂRI METABOLICE ŞI EFECTELE LOR ASUPRA ORGANISMULUI UMAN

Boli metabolice

Tulburări cauzate de absorbţia defectuoasă a unor aminoacizi

 13

Denumirea Simptom şi manifestarea cauza

Boala Hartnup Deficienţa de niacină Transportul defectuos al aminoacizilor cu
Manifestare identică lipsei niacinei (PP) = masa moleculara mare şi a celor aromatici,
pelagra inclusiv triptofanul. Cum în organism o mică
parte din necesarul de niacină se sintetizează
din triptofan, lipsa acestuia echivalează cu
lipsa parţială a niacinei
Cistinuria Infecţii ale tractului urinar şi pietre la rinichi Transportul defectuos al aminoacizilor
bazici, al cisteinei dar şi cistinei. Defectul de
absorbţie este atât la nivel intestinal cât şi la
nivel renal. Cistina este foarte solubila în
mediu apos (urina)
Glicinuria Nu se semnalează anormalitati clinice; Absorbţie defectuoasă a prolinei,
eliminare urinară crescută hidroxiprolinei şi glicinei atât la nivel
intestinal, cât şi la nivel renal.

Boli cauzate de defecte în utilizarea scheletului de carbon al aminoacizilor

În legătură cu catabolizarea aminoacizilor sunt cunoscute un numar mare de boli cuprinse în categoria largă a „erorilor înnăscute de metabolism”
Ele sunt cauzate mai ales de modficări genetice a unora dintre enzimele implicate în căile degradative specifice.
Enzimele modificate sunt fie lipsite de activitate, fie activitatea lor este mult diminuată. La nivelul acestor enzime căile metabolice sunt blocate,
iar intermediarii anteriori se acumulează; în concentraţii mari ei pot deveni toxici sau pot da naştere la alţi produşi toxici, care sunt de fapt cauza
bolilor.
În majoritatea cazurilor, aceste boli se manifestă foarte curând după naştere. Dacă nu sunt identificate la timp şi dacă nu se iau măsurile
corespunzatoare multe dintre ele au consecinţe drastice pentru tot restul vieţii, iar uneori ele pot fi cauza decesului. În absenţa tratamentului,
defectele ereditare ale metabolismului aminoacizilor conduc aproape invariabil la retard mintal sau alte anomalii de dezvoltare, ca rezultat al
acumulării metaboliţilor (cu efect nociv). Deşi au fost descrise peste 50 de astfel de tulburări, multe dintre ele sunt rare, având o prevalenţă în
populaţie de sub 1:250.000. Totuşi, per ansamblu, aceste afecţiuni reprezintă un procent semnificativ din bolile genetice pediatrice. Fenilcetonuria
este cea mai importantă tulburare a metabolismului aminoacizilor deoarece este relativ frecventă şi răspunde la tratament dietetic.
Există posibilitatea identificării acestor boli prin semne clinice, analize enzimatice şi ale compuşilor toxici, acumulaţi în sânge. Pe de altă parte,
deoarece multe dintre enzimele căilor degradative ale aminoacizilor pot fi detectate în culturile de celule din fluidul amniotic, în prezent este
posibil şi diagnosticul prenatal.
Defectele metabolismului aminoacizilor pot fi depistate cu ajutorul screeningului neonatal, prin analiza unor picături de sânge; totuşi, afecţiunile
pentru care se efectuează testele screening diferă de la un stat la altul, şi numai screeningul pentru fenilcetonurie este obligatoriu în toate statele.

Fenilcetonuria.
Fenilcetonuria (PKU) este cauzată de deficienţă de fenilalanin-hidroxilază.
Frecvenţa bolii este de aproximativ 1 la 10.000 naşteri. Forma numită „clasică” este datorată unui defect în sinteza părţii proteice a fenil-
alaninhidroxilazei; în forma”atipică” defectul este la nivelul sintezei coenzimei (tetrahidrobiopterina). Din punct de vedere biochimic, PKU se
caracterizează prin acumularea de fenilalanină (şi un deficit de tirozină). Hiperfenilalaninemia poate fi cauzată şi de deficienţe ale oricăreia dintre
enzimele necesare sintezei de BH 4 sau de defectul enzimei dihidropteridin (BH 2) reductază, care regenerează BH4 din BH2 (Fig. 20.16). Astfel de
deficienţe cresc indirect concentraţiile de fenilalanină, deoarece fenilalanin-hidroxilaza are nevoie de BH 4 drept coenzimă. BH4 este un cofactor
necesar şi enzimelor tirozin-hidroxilază şi triptofan-hidroxilază, care catalizează reacţiile ce conduc la sinteza unor neurotransmiţători precum
serotonina şi catecolaminele. Simpla limitare a aportului alimentar de fenilalanină nu contracarează efectele produse de deficienţele
neurotransmiţătorilor la nivelul sistemului nervos central (SNC). Terapia de substituţie cu BH 4 sau cu L-DOPA şi 5-hidroxitriptofan (produşi ai
reacţiilor catalizate de tirozin-hidroxilază şi triptofan-hidroxilază care sunt afectate) ameliorează evolutia clinică a acestor forme de
hiperfenilalaninemie, desi răspunsul la tratament este imprevizibil.
Din fenilalanina care se acumulează, printr-o reacţie de transaminare se produce acid fenilpiruvic şi din acesta, în continuare, acid fenil-lactic,
acid fenilacetic şi fenialacitilglutamina.
Acidul fenilpiruvic şi toţi ceilalţi compuşi formaţi din el sunt toxici în special pentru creier la nivelul caruia se produc leziuni care sunt
responsabile de aşa numita „idioţie fenilpiruvică”: se produc, de asemenea, demielinizări ireversibile. Fenilalanina are efect inhibitor şi asupra
tirozinhidroxilazei şi asupra triptofanhidroxilazei, fiind afectate sintezele L-DOPA şi serotoninei.
Depistarea precoce a bolii face posibil tratamentul: dieta cu conţinut redus de fenilalanină (pentru forma clasică) şi administrare de
tetrahidrobiopterina (pentru forma atipică).
Caracteristicile PKU clasice:
a. Nivel crescut de fenilalanină : Fenilalanina este prezentă în concentraţii crescute în ţesuturi, plasmă şi urină. Fenil-lactatul,
fenilacetatul şi fenilpiruvatul, care în mod normal nu sunt produşi în cantităţi semnificative dacă fenilalanin-hidroxilaza este
prezentă şi funcţională, sunt de asemenea crescuţi în PKU. Aceşti metaboliţi conferă urinei un miros caracteristic „stătut” („de
şoarece”)Denumirea bolii s-a datorat descoperirii unei cetone care a fost identificata ca fiind fenilpiruvat în urină).
b. Simptome SNC; retardul mintal, incapacitatea de a merge sau de a vorbi, convulsiile, hiperactivitatea, tremorul, microcefalia şi
hiperdezvoltarea staturo-ponderală sunt manifestări clinice caracteristice pentru PKU. Pacientul cu PKU netratată manifestă în
mod tipic simptome de retard mintal înainte de împlinirea vârstei de un an, iar coeficientul de inteligenţă (IQ) depăşeşte rareori
valoarea 50. La ora actuală, ca urmare a programelor de sreening neonatal, aceste manifestari clinice sunt tot mai rar întâlnite.
c. Hipopigmentare- pacienţii cu fenilcetonurie prezintă adesea un deficit de pigmentare (păr depigmentat, tegumente de culoare
deschisă şi ochi albaştri). Hidroxilarea tirozinei de către tirozinază, care este primul pas în formarea pigmentului melanină, este
inhibată competitiv de nivelurile crescute de fenilalanină prezente la pacienţii cu PKU.
Screeningul neonatal şi diagnosticul de PKU: Depistarea precoce a fenilcetronuriei este importantă, deoarece boala este tratabilă prin instituirea
unor restricţii alimentare. Deoarece la nou-născut simptomele sunt absente, pentru a depista boala sunt obligatorii testele de laborator care să
 14

detecteze nivelurile serice crescute de fenilalanină. Totuşi, la naştere copilul cu PKU are niveluri sanguine normale de fenilalanină, deoarece
organismul matern filtrează prin placentă nivelurile crescute de fenilalanină din sângele fătului. Nivelurile normale de fenilalanină pot persista
până în momentul în care nou-născutul primeşte timp de 24-48 de ore o alimentaţie pe bază de proteine. De aceea, se recomandă efectuarea
testelor screening supă acest interval pentru a evita rezultatele fals-negative. Pentru nou-născuţii cu rezultat pozitiv la testul screening,
diagnosticul este confirmat prin determinarea cantitativă a nivelurilor plasmatice de fenilalanină.
Diagnosticul antenatal al PKU: PKU clasică se referă la o clasă de afecţiuni cauzate de una din cele peste 400 de mutaţii diferite ale genei care
codificv fenilalanin-hidroxilaza (PAH). Frecvenţa de apariţie a oricărei mutatii variază în rândul populaţiei, iar boala este adesea dublu
heterozigotă, adică gena PAH prezintă o mutație diferită a fiecăreia din cele două alele ale aceluiaşi locus. În pofida acestei complexităţi,
diagnosticul prenatal este posibil.
Tratamentul PKU: Cele mai multe proteine naturale conţin fenilalanină, motiv pentru care o alimentaţie normală (cu conţinut proteic adecvat
nevoilor organismului) ar conduce invariabil la depăşirea nivelului normal de fenilalanină. Ca urmare, în PKU, fenilalanina sanguină este
menţinută în limite normale printr-o dietă pe bază de aminoacizi sintetici cu nivel scăzut de fenilalanină, acest regim fiind completat cu anumite
alimente naturale (cum ar fi fructe, legume şi unele cereale) selectate pentru conţinutul lor scăzut de fenilalanină. Cantitatea este ajustată în
funcţie de toleranţa individuală, cuantificată pe baza nevelurilor serice ale fenilalaninei. Cu cât tratamentul este instituit mai timpuriu, cu atât este
mai mare şansa de a preveni leziunile neurologice. Tratamentul trebuie să înceapă în primele şapte până la zece zile de viaţă pentru a preveni
retardul mintal. Deoarece fenilalanina este un aminoacid esenţial, trebuie evitat tratamentul exagerat (limitarea prea strictă produce scăderea
nivelurilor serice de fenilalanină sub limita normală) care determină retard de creştere şi apariţia simptomelor neurologice. La pacienţii cu PKU,
tirozina nu poate fi sintetizată din fenilalanină şi, prin urmare, devine un aminoacid esenţial care trebuie furnizat organismului prin aport
alimentar. Întrerupera dietei cu aport limitat de fenilalanină înainte de vârsta de opt ani se asociază cu performanţe scăzute la testele care măsoară
nivelul IQ. La pacienţii adulţi cu PKU, după întreruperea dietei se constată deteriorarea rezultatelor la testele care măsoară nivelul IQ.
Dietoterapia cu limitarea aportului alimentar de fenilalanină este, prin urmare, recomandată pe tot parcursul vieţii. Persoanele cu PKU trebuie să
evite consumul de aspartam, un îndulcitor artificial care conţine fenilalanină.
PKU maternă: în cazul femeilor însărcinate care au fenilcetonurie dar nu respectă o dietă cu conţinut scăzut de fenilalanină, fătul va prezenta
„sindrom PKU matern”. Niveluri crescute ale fenilalaninei din sângele matern determină la făt microcefalie, retard mintal şi malformaţii cardiace
congenitale. Unele dintre aceste anomalii de dezvoltare se produc în primele luni de sarcină. Prin urmare, controlul prin dietă al nivelului sanguin
de fenilalanină trebuie să înceapă înainte de concepţie şi de asemenea trebuie continuat pe tot parcursul sarcinii.
Alcaptonuria: este o boală metabolică rară datorată unui defect în biosinteza altei enzime implicată în catabolizarea fenilalaninei şi tirozinei,
respectiv homogentizatoxidaza. Acidul homogentizic, care se acumulează în sânge, trece în urină; aceasta se închide la culoare în contact cu aerul
datorită formării unor produşi de oxidare ai acidului homogentizic: în forme severe se colorează şi ţesuturile în special cele conjunctive, tot
datorită pigmenţilor formaţi din acidul homogentizic.
Deşi prin urina boala se semnalează din copilarie, consecinţele ei, între care o anumită forma de artrită apar după treizeci de ani; nu prezinta un
pericol atât de mare ca fenilcetonuria.
Afecţiunea are trei simptome caracteristice: acidurie homogentisică (urina pacientului conţine niveluri crescute de acid homogentizic, care prin
oxidare dă naştere unui pigment de culoare brună, artrită la nivelul articulaţiilor mari şi pigmentare ocronotică (depunerea unui pigment brun la
nivelul cartilajelor şi a ţesuturilor conjunctive colagenice. De obicei, pacienţii cu alcaptonurie sunt asimptomatici până în jurul vârstei de 40 de
ani. Uneori, petele de culoare neagră de pe scutece pot indica prezenţa bolii, dar în general simptomele apar mai târziu în decursul vieţii. Regimul
alimentar hipoproteic – cu conţinut redus de fenilanină şi tirozina – contribuie la reducerea nivelurilor de acid homogentizic, şi diminuează
cantitatea de pigment depozitat în ţesuturi. Deşi alcaptonuria nu este o afecţiune cu potenţial letal, artrita cu care se asociază poate provoca o
invaliditate severă.

Albinismul
Albinismul se referă la un grup de afecţiuni în care un defect al metabolismului tirozinei determină o deficienţă în producerea melaninei. Acest
defect conduce la absenţa parţială sau totală a pigmentului de la nivelul tegumentului, firului de păr şi ochilor. Albinismul are diferite forme de
manifestare şi poate fi transmis genetic în mai multe moduri: autozomal recesiv (cel mai frecvent), autozomal dominant, sau X linkat. Albinismul
total (denumit şi albinism oculo-cutanat tirozinazo-negativ) este cauzat de un deficit al activităţii tirozinazei, şi se caracterizează prin absenţa
totală a pigmentului la nivel cutanat, al părului şi ochilor. Este forma cea mai severă a acestei afecţiuni. În afară de hipopigmentare, persoanele
afectate prezintă tulburări ale vederii şi fotofobie (dureri oculare provocate de lumina solară). Aceşti pacienţi reprezintă o categorie cu risc crescut
pentru cancerul cutanat.
Urina cu miros de arţar (Maple syrup disease, BUMSA) este o afecţiune rară (1:185.000), autozomal recesivă, caracterizată printr-un deficit
parţial sau total în activitatea dehidrogenazei α-cetoacizilor cu lanţ ramificat, complex enzimatic ce decarboxilează leucina, izoleucina şi valina:
boala datorată activităţii scăzute a complexului multienzimatic al α-cetoacid-dehidrogenazei care catalizează a doua reactie în catabolizarea
aminoacizilor alifatici cu catena ramificata (valina, leucina, izoleucina). În forma „clasica”, din cauza mutaţiilor suferite, activitatea complexului
este sub 2% din cea normală, în forma „intermediară” activitatea este între 2-10% iar în forma intermitentă se pastrează 10-20% din activitatte.
Mutaţiile în cazul acestor forme se răsfrâng asupra sintezei normale a componentelor proteice ale complexului multienzimatic. S-a stabilit că
există şi o formă datorată deficienţei coenzimelor din complex, în special tiaminpirofosfatul (TPP).
Indiferent de formă, boala este cauzată de toxicitatea, resimţită mai ales de creier (întârzierea dezvoltării mintale), a celor trei aminoacizi şi a α-
cetoacizilor corespunzători, care se acumulează. În cazurile severe, dacă boala nu este depistată şi nu se intervine printr-o dietă saracă în cei trei
aminoacizi sau administrare de tiamină (când lipseşte TPP-ul), copiii care o moştenesc mor repede după naştere.
Aceşti aminoacizi şi α-cetoacizii corespunzători se acumulează în sânge, provocând un efect toxic ce afectează funcţiile cerebrale. Boala se
caracterizează prin dificultăţi în alimentaţie, vărsături, deshidratare, acidoză metabolică gravă şi mirosul caracteristic de sirop de arţar al urinei. În
absenţa tratamentului, boala evoluează către deteriorare neurologică progresivă, anomalii de dezvoltarea psihomotorie şi în final deces.
Clasificare: termenul „boala urinei cu miros de sirop de arţar” include tipul clasic şi câteva variante ale acestei afecţiuni. Cel mai frecvent este
întâlnită forma clasică. La nivelul leucocitelor sau a culturilor de fibroblaşti tegumentari se constată un nivel scăzut sau chiar lipsa activităţii
complexului dehidrogenazei α-cetoacizilor cu lanţ ramificat. Nou-născuţii cu BUMSA clasică prezintă simptome din primele zile de viaţă. Dacă
nu este diagnosticată şi tratată, BUMSA clasică este letală în primele săptămâni de viaţă. Pacienţii cu formă intermediară de boală prezintă un
nivel mai crescut al activităţii enzimatice (aproximativ 3-15% faţă de normal). Simptomele sunt moderate, iar debutul bolii poate fi oricând din
copilărie până la vârsta adultă. La pacienţii care prezintă o varianţă rară de BUMSA, dependentă de tiamină (vitamina B1), activitatea
complexului dehidrogenazei α-cetoacizilor cu lanţ ramificat poate fi crescută prin administrarea unor doze mari din această vitamină.
Screening şi diagnostic. La fel ca în cazul PKU, sunt disponibile metode de diagnostic antenatal şi screening neonatal, iar majoritatea pacienţilor
afectaţi sunt heterozigoţi.
 15

Tratament: Tratamentul constă în administrarea unor preparate sintetice (formule de lapte) care conţin cantităţi limitate de leucină, izoleucină şi
valină – suficiente pentru a furniza aminoacizii ramificaţi necesari pentru creşterea şi dezvoltarea normală, fără a produce niveluri toxice.
Stabilirea precoce a diagnosticului şi tratamentul dietetic pe tot parciursul vieţii sunt esenţiale pentru dezvoltarea normală a copilului cu BUMSA.
Notă: Aminoacizii cu lanţ ramificat reprezintă o sursă importantă de energie în momentele de stres metabolic, iar indivizii care suferă de BUMSA
au risc de decompensare în timpul perioadelor de catabolism proteic crescut.
O boală cu manifestări asemănatoare este acidemia datorată acumulării de acid izovalerianic, intermediar în degradarea leucinei; defectul în acest
caz este la nivelul izovaleril-Co-A- dehidrogenazei. Alături de alimentaţia săracă în leucină în acest caz are efect administrarea de glicină care
reacţionează cu acidul izovalerianic formând un complex lipsit de toxicitate.
Aciduria metilmalonică: este cauzată de o dereglare în conversia metilmalonil-CoA la succinil-CoA, reacţie catalizată de metilmalonil-CoA
mutaza, a cărei coenzima este 5’-dezoxiadenozilcobalamina. Defectul genetic este la nivelul sintezei acestei coenzime din vitamina B12. Se
acumulează acid metilmalonic şi cetone cu catene lungi. Formele severe ale bolii se caracterizează prin comă şi şoc în primele săptamâni de viaţă.
Alte consecinţe: hipotonie, hepatomegalie, osteoporoză.
Hiperoxaluria: constă în excreţia urinară a unor cantităţi mari de acid oxalic, nefrolitiaza şi insuficienţa renală. Cauza aici este o deviaţie
(datorată activităţii scăzute a enzimei α-cetoglutarat – carboxiligaza) spre o cale obişnuit minoră a catabolizarii glicinei, cale ce conduce la
formarea acidului oxalic; acesta formează cu calciul oxalat de calciu insolubil care se depune ca „pietre” în bazinetul rinichilor sau uretere.
Homocistinuria cuprinde un grup de afecţiuni ce implică defecte în metabolismul homocisteinei. Aceste afecţiuni sunt ereditare, transmise
autozomal recesiv şi se caracterizează prin niveluri plasmatice şi urinare crescute de homocisteină şi metionină şi niveluri scăzute de cisteină.
Cauza cea mai frecventă a homocistinuriei este un defect al enzimei cistationin-β-sintază , care converteşte hemocisteina în cistationină. Indivizii
homozigoţi pentru deficitul de cistationin-β-sintază manifestă ectopia lentis (subluxatia cristalinului),a nomalii ale scheletului, boală arterială
prematură, osteoporoză şi retard mintal. Pacienţii pot răspunde sau nu la administrarea orală de piridoxină (vitamina B6) – coenzimă a cistationin-
β-sintazei. În cazul pacienţilor care răspund la administrarea de vitamină B6, simptomele clinice sunt mai uşoare iar debutul mai întârziat în
comparaţie cu pacienţii care nu răspund la această vitamină. Tratamentul include limitarea aportului de metionină şi administrarea suplimentelor
de vitamine B6, B12 şi folat.
Alte boli cauzate de defecte ale enzimelor ce catalizează reacţii ce fac parte din căile de catabolizare ale aminoacizilor mai fac parte
hiperprolinemiile, histidinemiile şi argininemiile.

Dislipidemiile

Plasma vehiculează cantităţi importante de lipide care suferă oscilaţii ample în raport cu diverşi factori nutriţionali, metabolici sau hormonali,
prin modificarea vitezei influxului sau efluxului lor plasmatic. Studii epidemiologice întreprinse în ultimile decenii au stabilit o corelaţie strânsă
între modificarile lipidelor sanguine şi incidenţa bolillor cardiovasculare, a aterosclerozei.
Modificarea concentraţiei lipdelor totale plasmatice, a uneia dintre fracţiuni sau alterarea raportului dintre diversele componente este denumită
dislipidemie. Daca ţinem seama ca lipidele sunt încorporate în lipoproteine rezultă că orice dislipidemie este o dislipoproteinemie.
Dislipoproteinemiile sunt hiper- şi hipolipoproteinemii, ultimile fiind mult mai rar întâlnite decât primele.
Hiperlipoproteinemiile constau în creşterea concentraţiilor normale LDL (β-lipoproteine) şi HDL (α-lipoproteine) sau apariţia şi persistenţa în ser
a chilomicronilor şi/sau a VLDL (pre-β-lipoproteine), lipoproteine care sunt practic absente într-un ser recoltat dimineaţa după o noapte de post.
Dislipidemiile ereditare, familiale, sunt datorate alterării genelor care controlează sinteza, transportul sau utilizarea lipoproteinelor. In alte cazuri,
alterarea tabloului lipidic sanguin este secundară altor maladii.
Hiperliporotinemiile primare, familiale, au fost clasificate dupa Fredrickson în cinci tipuri, I-V, tipul II manifestându-se in doua variante IIa şi III
b.
Hipoliproproteinemiile familiale
Deficitul congenital de α – lipoproteine (deficit familial de HDL, boala Tangier). Boala este determinat de un deficit al sintezei de apo-A,
component proteic al HDL. Concentraţia plasmatica a HDL este redusă, ca şi colesterolul HDL şi fosfolipidele.
În numeroase celule, macrofage, celule musculare netede, celule Schwann se acumulează colesterol. Boala se manifestă precoce, cu
splenomegalie, anomalii neurologice, hipertrofie amigdaliană.

DEREGLĂRI ALE METABOLISMULUI GLUCIDIC

Pentru organism, glucidele constituie principala sursă de energie.

Necesarul de glucide al organismului este asigurat atât prin aport exogen, cât şi prin aport endogen, rezultat al transformării lipidelor şi
proteinelor prin procesul de gluconeogeneză.
Nivelul glucozei în sânge- glicemia- este una din constantele cele mai importante ale organismului. În menţinerea glicemiei între aceste limite
constante şi normale intervin factori hipoglicemianţi şi factori hiperglicemianţi, care în mod normal se află într-un permanent echilibru.

Mecanisme hipoglicemiante
Insulina este un hormon de natură proteică secretat de celulele beta ale pancreasului endocrin. Secreţia de insulină este stimulată de creşterea
glicemiei (prin intermediul unor receptori celulari), dar şi de catecolamine, glucagon. La nivel celular, insulina favorizează pătrunderea glucozei,
a aminoacizilor şi a K+ ; în celulă favorizează sinteza de glicogen din glucoză, reducerea gluconeogenezei, inhibarea glicogenolizei, a lipolizei,
creşterea sintezei de trigliceride, proteine, ARN.
Rinichiul poate îndeplini o funcţie hipoglicemiantă, ajustând creşterea glicemiei ce depăşeşte 180 mg%, prin eliminarea glucozei pe cale urinară.

Mecanisme hiperglicemiante
Hipofiza – hormonii somatotrop şi adenocorticotrop secretaţi de lobul anterior hipofizar au, printre alte acţiuni, şi acţiune hiperglicemiantă (în
special prin stimularea gluconeogenezei).
Glucagonul – hormon de natură proteică sintetizat de celulele alfa pancreatice ca răspuns la scăderea nivelului glicemic, al aciilor graşi, la
creşterea aminoacizilor plasmatici. Hiperglicemia produsă de glucagon se explică în special prin intensificarea glicogenolizei hepatice.
Catecolaminele (adrenalina, noradrenalina) au efect hiperglicemiant, în special prin stimularea glicogenolizei (hepatice, musculare).
În reglarea glicemiei participă de asemenea sistemul nervos vegetativ- simpaticul, prin catecolaminele eliberate la nivelul terminaţiilor nervoase
având efect hiperglicemiant, iar parasimpaticul prin acţiunea acetilcolinei măreşte secreţia de insulină, cât şi sistemul nervos central. Pe lângă
reglarea neuro-umorală, metabolismul glucidic mai este reglat şi prin intervenţia unor mecanisme enzimatice la nivel celular. Astfel, glucoza şi
 16

insulina induc sinteza unor enzime implicate în utilizarea glucozei- glucokinaza, glucozo-6-fosfat-dehidrogenata, piruvatkinaza) şi reprimă
sinteza enzimelor cu rol în gluconeogeneză (ex. piruvat-carboxilaza) sau cu rol în eliberarea glucozei din ţesuturi (glucozo-6 –fosfataza).

Hiperglicemiile
Reprezintă depăşirea valorii superioare normale a nivelului glucozei în sânge, cel mai frecvent datorită unui deficit de insulină. Există
hiperglicemii tranzitorii – emoţii, stress, şoc (descărcări de catecolamine), administrare de glucocorticoizi. În patologie, cea mai frecventă cauză a
hiperglicemiei o constituie diabetul zaharat.

DIABETUL ZAHARAT

La baza patogeniei diabetului zaharat stă un deficit în mecanismul formării şi acţiunii insulinei, cu perturbări primare ale metabolismului glucidic
şi, în mod secundar, şi a celorlalte metabolisme.
Deficitul de insulină (absolut sau relativ) este mecanismul esenţial, dar în patologia diabetului zaharat intervin mai mulţi factori.
Factorii genetici: deficitul genetic poate afecta toate etapele de sinteză, transport şi acţiune ale insulinei, prin mutaţii ale genelor de care depinde
activitatea hormonului. Modalitatea transmiterii genetice a diabetului zaharat se pare că este poligenică (multifactorială).
Factorii endocrini: acromegalia şi gigantismul (hipersecreţie de hormon somatotrop) se însoţesc de hiperglicemie şi, la aceşti bolnavi, diabetul
zaharat se instalează mult mai uşor şi are o evoluţie mai severă. Acţiunea diabetogenă a hormonului somatotrop este urmarea unei sinteze
excesive de somatină – peptid extras din hipotalamus – cu consecinţa asupra metabolismului intermediar şi asupra formării unei insuline ineficace
faţă de glucoză. De asemenea, hormonul somatotrop scade utilizarea periferică a glucozei, accentuează procesul de gluconeogeneză şi intensifică
mobilizarea acizilor graşi liberi din ţesutul adipos.
De asemenea, hormonii glucocorticoizi, glucagonul, hormonii tiroidieni au şi acţiune hiperglicemiantă (fiind antagonici insulinei prin diferite
mecanisme expuse anterior) şi excesul lor concură la producerea diabetului zaharat.
Factorii de peristază – reprezintă totalitatea condiţilor (de comportament, de mediu) care concură la producerea bolii. Astfel, alimentaţia bogată în
glucide, excesul global de alimente (glucide, lipide), stresul, sedentarismul, alcoolismul, obezitatea, ateroscleroza. hepatopatiile, vârsta (la
persoanele peste 50 de ani frecvenţa diabetului zaharat creşte), fenotipia imunologică, nervoasă, concură în grade variabile la poducerea
diabetului.
Suprasolicitarea şi ulterior epuizarea aparatului insular al pancreasului, prin toţi aceşti factori, duc la instalarea iniţial a unei hiperglicemii
tranzitorii anormal de mare-numai în condiţile de suprasolicitare a pancreasului insular- evidenţiată această hiperglicemie peste valorile
considerate ca normale numai cu ajutorul testelor de încărcare la glucoză), dar în stadiile mai avansate ale diabetului zaharat apare o
hiperglicemie permanentă la început sub valoarea pragului renal de eliminare urinară a glucozei (glicemie sub 280 mg%) şi apoi peste această
valoare, când capacitatea rinichiului de a reabsorbi integral glucoza filtrată glomerular este depăşită şi apare glucozuria (prezenţa glucozei în
urină). Glucoza creşte osmolaritatea urinei şi atrage către tubii uriniferi o mai mare cantitate de apă, astfel încât cantitatea de urină definitivă va fi
mai mare, instalându-se astfel poliuria (care nu răspunde la administrarea de ADH) şi care se însoţeşte de eliminări mari de Na şi K. La început se
pierde apa din spaţiul extracelular (deshidratare extracelulară), fapt ce conduce la creşterea presiunii osmotice extracelulare; din această cauză apa
din sectorul intracelular trece în sectorul extracelular (se asigură astfel un timp menţinerea volumului intravescular şi permanenţa poliurică).
Pierderile de apă prin poliurie în diabetul zaharat pot atinge cantităţi impresionante (5-10 –15 litri/24 ore). Când deshidratarea este intensă
(extracelulară) şi nu mai poate fi compensată pe seama spaţiului intracelular (deshidratarea fiind globală, adică şi extracelulară şi celulară), are loc
o scădere marcată a volumului intravascular. Se produc astfel hipotensiune, reducerea filtrării glomerulare, oligurie şi, ca un mecanism
compensator, hipersecreţia de renină-angiotensină-aldosteron cu retenţie sodată şi instalare a unei grave hiperosmolarităţi, care, printre alte efecte
negative, poate duce la grave accidente cerebrale. Polidipsia este urmarea pierderilor mari de lichide (deshidratări extra-, dar mai ales
intracelulare) şi excitării osmoreceptorilor hipotalamici (declanşându-se astfel senzaţia de sete permanentă cu ingerarea unor cantităţi mari de
lichide – polidipsie – compensatorie celor pierdute prin urină.
Datorită cantităţilor insuficiente de insulină, glucoza nu mai poate pătrunde corespunzător în celule la nivelul ţesuturilor, inclusiv la nivelul
celulelor nervoase de la nivelul centrului foamei din hipotalamus, declanşându-se astfel o senzaţie permanentă de foame, obligând bolnavul la un
mare consum alimentar –polifagie, datorită nivelului foarte scăzut de glucoză ce pătrunde în celule, ţesuturile se află într-o carenţă cronică
energetică, în consecinţă se intensifică compensator procesul de gluconeogeneză pe seama lipidelor şi proteinelor. Deficitul de insulină concură şi
la intensificarea lipolizei şi rezultă cantităţi mari de acizi graşi care la nivel hepatic, la rândul lor, generează pe o anumită cale metabolică,
cantităţi mari de corpi cetonici..
HIPERSECREŢIA INSULINICĂ
HIPOSECREŢIA INSULINICĂ
Insulina este secretată de celulele beta din insulele Langerhans. Este un hormon hipoglicemiant prin stimularea intrării glucozei în celule sau
depozitarea ei în ficat sub formă de glicogen (glicogenogeneză) sau lipide (lipogeneză). Prin creşterea sintezei proteice, are efecte anabolizante.
Reglare: celulele beta sunt stimulate în condiţii de hiperglicemie sau atunci când cresc nivelele plasmatice de aminoacizi şi acizi graşi.

Hiposecreţia de insulină determină diabetul zaharat care se manifestă prin prezenţa în urină a glucozei (glucozurie), creşterea concentraţiei de
corpi cetonici (produşi de metabolism ai lipidelor) în sânge şi urină (cetonurie), poliurie (eliminarea unui volum mare de urină, ceea ce duce la
scăderea volumului sanguin şi deshidratare, polifagie (poftă de mâncare exagerată) şi polidipsie (sete exagerată).
Glucagonul este secretat de celulele alfa ale insulelor Langerhans. Este un hormon hiperglicemiant care stimulează glicogenoliza hepatică.
(descompunerea glicogenului) şi gluconeogeneza (sinteza de glucoză din precursori proteici sau lipidici), scade sinteza hepatică de acizi graşi şi
intensifică lipoliza în ţesutul adipos. Secreţia sa este controlată de nivelul glicemiei (hipoglicemia determină stimularea sintezei).
Duce la diabet.
Diabetul este de două tipuri:
TIPUL I – insulinodependent, întâlnit în special la copii şi tineri.
TIPUL II- insulinoindependent, apare după 35-40 de ani la persoanele supraponderale, de regulă, motiv ce determină includerea diabetului în
categoria bolilor de nutriţie

Tipul I debutează brusc, cu POLIFAGIE, POLIDIPSIE, pierdere în greutate, slăbiciune, oboseală, POLIURIE, GLUCOZURIE. Celulele fiind
înfometate, grăsimile sunt mobilizate, dar utilizarea lor formează produşi de tipul corpilor cetonici, reprezentaţi de acetonă şi de alte două
substanţe. Acest proces se numeşte CETOZĂ şi este responsabil de multe din simptome şi complicaţii.
 17

Tipul II apare de obicei la persoanele supraponderale şi cu predispoziţie genetică. Debutul bolii este insidios, cu unul sau mai multe din semnele
următoare sete şi urinare excesive, tulburări de vedere, dureri de cap, prurit, căderea dinţilor, abcese dentare, oboseală. Uneori nu există nici un
simptom.
Boala este determinată de o genă autozomală recesivă, a cărei expresie este influenţată de diferiţi factori endo- şi exogeni- alimentaţie neraţională,
unele virusuri, traume psihice, unele medicamente. Fiind o boală cu predispoziţie genetică, se explică frecvenţa crescută a ei în cadul unei familii.
Boala dă complicaţii de două tipuri- acute şi cronice.

Complicaţiile acute sunt date de acumularea corpilor cetonici, care provoacă deshidratare prin vărsături şi apoi coma diabetică. În acest caz,
respiraţia este amplă, profundă, zgomotoasă, cu miros de mere putrede - din cauza corpilor cetonici.
Complicaţiile cronice sunt dominant vasculare. Afectarea vaselor mici se numeşte microangiopatie diabetică şi este responsabilă de:
1. retinopatie- scăderea vederii mergând până la cecitate-orbire;
2. nefropatie- care determină pierderea de proteine prin urină şi diminuarea progresivă a funcţionării renale;
3. neuropatie- dureri şi parestezii în membrele inferioare, scăderea reflexelor, atrofia musculaturii.
Afectarea vaselor mari şi a inimii se numeşte macroangiopatie diabetică, apărând cardiopatia ischemică, accidentele vasculare cerebrale sau
arteriopatia periferică.
Tratamentul diabetului, indiferent de forma acestuia, include în mod deosebit dieta din care vor fi excluse zahărul şi toate produsele cu zahăr,
aluatul, ciocolata, cafeaua, alcoolul, smochinele, stafidele, prunele, caisele. Se vor consuma alimente hipoglicemiante, ca- varză, fasole verde,
mere, vinete, spanac, ceapă, usturoi, lămâi, peşte, vegetale, fructe, cereale integrale. Mesele vor fi regulate.
Se vor evita eforturile fizice şi intelectuale, stările conflictuale. pentru a preveni boala, se recomandă ca cei predispuşi genetic să fie identificaţi,
să evite obezitatea şi să fie testaţi periodic.
Tratamentul medicamentos se face cu insulină injectabilă. Noile tehnici de inginerie genetică au permis obţinerea de insulină prin introducerea
genei responsabile de sinteza acestui hormon într-o bacterie, cu ajutorul unui vector-de tipul plasmidelor, şi acesta va produce insulina umană.