1

Anatomia şi fiziologia omului

CELULA

Celula este unitatea de bază, morfofuncţională şi genetică a organizării materiei vii. Poate exista singură sau în grup, constituind ţesuturi.
Forma celulelor este legată de funcţia lor. Iniţial, toate celulele au forma globuloasă, însă ulterior ele pot deveni fusiforme, stelate, cubice,
cilindrice. Unele celule, cum sunt celulele sangvine, ovulul, celulele adipoase, celulele cartilaginoase, îşi păstrează forma globuloasă.
Dimensiunile celulelor variază în funcţie de specializarea lor, de starea fiziologică a organismului, de condiţiile mediului extern, vârstă etc. Ex.
hematia are 7,5μm, ovulul 150-200μm, fibra musculară striată 5-15 cm.; media se consideră a fi 20-30 μm.
1μm=10-6m=10-3mm
Un Ångström este egal cu 100 picometri:
1 Å = 100 pm = 10−1 nm = 10−4 μm = 10−7 mm = 10−10 m

STRUCTURA CELULEI

În alcătuirea celulei se disting 3 părţi componente principale:

1. Membrana celulară;
2. Citoplasma;
3. Nucleul.

Figura 1. Ultrastructura celulei

1. Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema) - înconjoară celula, îi conferă formă şi separă structurile interne ale celulei
de mediul extracelular. Este alcătuită, în principal, din fosfolipide şi proteine. Fosfolipidele sunt astfel dispuse, încât porţiunea lor hidrofilă
formează un bistrat, în interiorul căruia se află cuprinsă porţiunea lor hidrofobă. Acest miez hidrofob restricţionează pasajul transmembranar al
moleculelor hidrosolubile şi al ionilor. Componenta proteică este cea care realizează funcţiile specializate ale membranei şi mecanismele de
transport transmembranar. Proteinele se pot afla pe faţa externă sau pe cea internă a membranei, precum şi transmembranar. Deoarece membrana
nu este solidă – structurile componente putându-se deplasa liber lateral, proteinele nu sunt distribuite uniform în cadrul structurii lipidice, motiv
pentru care acest model structural a fost denumit modelul mozaic fluid. Pe lângă lipide şi proteine, membrana mai conţine şi glucide
(glicoproteine şi glicolipide) ataşate membranei pe faţa ei externă. Acestea sunt puternic încărcate negativ.
La unele celule, citoplasma prezintă diferite prelungiri acoperite de plasmalemă. Unele pot fi temporare şi neordonate, de tipul pseudopodelor
(leucocitele), altele permanente: microvilii (epiteliul mucoasei intestinale, epiteliul tubilor renali), cilii (epiteliul mucoasei traheei) sau
desmozomi, corpusculi de legătură care solidarizează celulele epiteliale.
 2
2. Citoplasma, masa celulară extranucleară, are o structură complexă, la nivelul ei desfăşurându-se principalele funcţii vitale. Este un
sistem coloidal, în care mediul de dispersie este apa, iar faza dispersată este ansamblul de micelii coloidale ce se găsesc în mişcare
browniană. Din punct de vedere funcţional, citoplasma are o parte nestructurată (hialoplasma sau citosol), şi o parte structurată (organitele
celulare). Acestea sunt de 2 tipuri: comune tuturor celulelor şi specifice, prezente numai în anumite celule, unde îndeplinesc funcţii speciale.

Organitele celulare

A. Organitele celulare comune:

Reticulul endoplasmatic (RE) este de 2 tipuri:

o RE neted (REN)– sistem canalicular, care leagă plasmalema de membrana nucleară externă. Reţea de citomembrane cu
aspect diferit, în funcţie de activitatea celulară. Rol în sinteza lipidelor.
o RE rugos (ergastoplasma, REG) forma diferenţiată a RE, care prezintă ribozomi pe suprafaţa externă a membranelor sale:
are rol în sinteza proteinelor.
Ribozomii (corpusculii lui Palade) sunt organite bogate în ribonucleoproteine, de forma unor granule ovale sau rotunde (150-250Å). Există
ribozomi liberi în matricea citoplasmatică, dar şi ribozomi asociaţi RE rugos, care formează ergastoplasma (RE rugos). Sunt sediul sintezei
proteice.
Aparatul Golgi (dictiozomii) – sistem membranar format din micro- şi macrovezicule şi din cisterne alungite suprapuse, situat în apropierea
nucleului, în zona cea mai activă a citoplasmei. Funcţii: excreţia unor substanţe celulare.
Mitocondriile au formă ovală, cu o membrană lipoproteică dublă. Prezintă un înveliş extern (membrana externă), urmat de un interspaţiu numit
spaţiu perimitocondrial, şi spre interior, o membrană internă, plicaturată, formând criste mitocondriale. În interior se găseşte matricea
mitocondrială. Mitocondriile au rol ȋn respiraţia celulară, cu eliberare de energie.
Lizozomii sunt corpusculi sferici, delimitaţi de o membrană simplă, răspândiţi în întreaga hialoplasmă. Conţin enzime hidrolitice, cu rol
important în celulele fagocitare (leucocite, macrofage). Funcţii: digerarea substanţelor şi particulelor care pătrund în celulă, precum şi a
fragmentelor de celule sau ţesuturi.
Centrozomul –situat în apropierea nucleului, se manifestă în timpul diviziunii celulare, având rol în formarea fusului de diviziune. Este format
din 2 centrioli cilindrici, orientaţi perpendicular unul pe celalalt şi înconjuraţi de o zonă de citoplasmă vâscoasă ce formează centrosfera.

B. Organitele celulare specifice:

Miofibrilele – elemente contractile din sarcoplasma fibrelor musculare.

Neurofibrilele constituie o reţea care se întinde în citoplasma neuronului (neuroplasma), în axoplasmă şi în dendrite.
Corpii Nissl (corpii tigroizi) sunt echivalenţi ai ergastoplasmei (REG) pentru celula nervoasă.

In afară de organite comune şi specifice, în citoplasmă se mai găsesc şi incluziunile citoplasmatice, care au caracter temporar şi sunt reprezentate
prin granule de substanţă de rezervă, produşi de secreţie şi pigmenţi.

3. Nucleul este o partea constitutivă principală a celulei, cu rolul de a coordona procesele biologice celulare fundamentale (conţine
materialul genetic, controlează metabolismul celular, transmite informaţia genetică). Poziţia lui în celulă poate fi centrală sau excentrică (celule
adipoase, mucoase). Nucleul are, de obicei, forma celulei.
Numărul nucleilor. Majoritatea celulelor sunt mononucleate, dar pot exista şi excepţii: celule binucleate (hepatocitele), polinucleate (fibra
musculară striată), anucleate (hematia adultă).
Dimensiunile nucleului pot fi între 3-20 μm, corespunzător ciclului funcţional al celulei, fiind în raport de 1/3-1/4 cu citoplasma.
Structura nucleului cuprinde membrana nucleară, carioplasma (nucleoplasma), cromatina şi unul sau mai mulţi nucleoli.
Membrana nucleară prezintă pori, este dublă, constituită din 2 membrane lipoproteice. Membrana externă, dispusă spre matricea citoplasmatică,
prezintă ribozomi şi se continuă cu citomembranele reticulului endoplasmic. Membrana internă este aderentă miezului nuclear. Între cele 2
membrane există un spaţiu numit spaţiu perinuclear.
Sub membrană se află carioplasma, o soluţie coloidală cu aspect omogen. La nivelul ei există o reţea de filamente subţiri, formate din granulaţii
fine de cromatină, din care, la începutul diviziunii celulare, se formează cromozomii, alcătuiţi din ADN, ARN cromozomial, proteine histonice şi
nonhistonice, cantităţi mici de lipide şi ioni de Ca2+ şi Mg2+.
În carioplasmă se găsesc unul sau mai mulţi nucleoli, cu rol important în sinteza de ARN. Aceştia au forma unor corpusculi denşi, rotunzi sau
ovalari, delimitaţi de o condensare a cromatinei nucleare.
Procese fundamentale care au loc în nucleu:
Nucleul reprezintă compartimentul care conţine aproape întreaga informaţie genetică. El încorporează genomul nuclear. Îndeplineşte funcţiile de
păstrare a ADN, de transmitere nealterată a acestei informaţii descendenţilor, de reglare şi control a activităţii celulei, prin semnale ce sunt
recepţionate de molecula de ADN. În nucleu au loc 2 procese fundamentale: replicarea ADN şi transcripţia ADN.
Replicarea ADN este un proces complex prin care molecula de ADN se autoreproduce şi dă naştere la copii identice, ce vor fi transmise celulelor-
fiice. Replicarea are loc numai într-o anumită fază a ciclului celular, şi anume în faza S;
Transcripţia ADN este procesul prin care informaţia conţinută în secvenţa ADN este transmisă prin sinteza moleculelor de ARN celular.
Transcripţia ADN se desfăşoară pe toată perioada interfazei şi este blocată în faza M (mitoză).

Celulele sexuale: sunt gameţii (ovulul şi spermatozoidul)

Ovulul se formează din foliculii epiteliului germinativ al corticalei ovarului. Are 150-200μm, formă sferică şi o garnitură haploidă (conţine
jumătate din numărul de cromozomi 22+X). Structural, este format din citoplasmă, nucleu, membrana vitelină, membrana pellucida, iar la
exterior se află coroana radiata, care nu aparţine ovulului propriu-zis.
Spermia (spermatozoidul) se formează prin procesul de spermatogeneză în tubii seminiferi ai testiculului, începând cu pubertatea; este o celulă
mobilă, flagelată, cu o lungime de 50-70 μm şi o garnitură cromozomială haploidă (22+X sau 22+Y).
Spermia este alcătuită din nucleu, citoplasmă şi membrană, prezentând cap, gât, piesă intermediară (corp) şi coadă.
 3
Capul (4-5μm) are formă ovală, are un nucleu mare, învelit periferic de un strat subţire de citoplasmă. Anterior, prezintă un corpuscul ascuţit,
numit acrozom (perforator), cu ajutorul căruia spermia patrunde în ovul şi realizează fecundaţia.
La nivelul piesei intermediare (corp) se găseşte centrul cinetic al spermiei, unde sunt generate mişcările acesteia.
Spermiile sunt celule foarte mobile, care execută mişcări helicoidale, deplasându-se cu viteza de 1-3 mm/min. Vitalitatea şi mişcările spermiilor
depind de pH (soluţiile slab alcaline le activează, cele acide sau alcoolul le distrug) şi variază în funcţie de temperatură etc.

Proprietăţile celulei

Celulele au o serie de proprietăţi generale şi speciale, care le asigură îndeplinirea rolului specific în ansamblul organismului. Ex. sinteza proteică,
reproducerea celulară şi metabolismul.
Proprietăţi importante ale celulei sunt transportul transmembranar şi potenţialul de membrană.

1. Transportul transmembranar
Membrana celulară prezintă permeabilitate selectivă pentru anumite molecule şi majoritatea ionilor. Aceasta permite un schimb bidirecţional de
substanţe nutritive şi de produşi ai catabolismului celular, precum şi un transfer ionic, care determină apariţia curenţilor electrici.
Mecanismele implicate în transportul transmembranar pot fi grupate în 2 categorii principale:
a. mecanisme care nu necesită prezenţa unor proteine membranare transportoare (cărăuşi) ex. difuziunea simplă, osmoza;
b. mecanisme care necesită prezenţa unor proteine transportoare ex. difuziunea facilitată şi transportul activ.

Un alt mod de a clasifica transportul transmembranar ţine cont de consumul energetic necesar pentru realizarea lui. Astfel, există:
a. transport pasiv, care nu necesită energie pentru a se desfaşura şi cuprinde: difuziunea simplă, osmoza şi difuziunea
facilitată;
b. transport activ, care necesită cheltuială energetică (din ATP).

a. Mecanisme care nu utilizează proteine transportoare

Difuziunea: Moleculele unui gaz, ca şi moleculele şi ionii aflaţi într-o soluţie, se găsesc într-o mişcare dezordonată permanentă, rezultat al
energiei lor. Această mişcare, numită difuziune, determină răspândirea uniformă a moleculelor într-un volum dat de gaz sau soluţie. De aceea, ori
de câte ori există o diferenţă de concentraţie (gradient de concentraţie) între 2 compartimente ale unei soluţii, mişcarea moleculară tinde să
elimine această diferenţă şi să distribuie moleculele uniform.
Datorită structurii sale, membrana celulară nu reprezintă o barieră în difuziunea moleculelor nepolarizate (liposolubile), de exemplu, O 2 sau
hormonii steroizi. Moleculele organice, care prezintă legături covalente polare, dar nu sunt încărcate electric, de exemplu CO 2, etanolul sau ureea,
pot, de asemenea, difuza prin membrana celulară. Moleculele polarizate mai mari, spre exemplu, glucoza, nu pot traversa membrana celulară prin
difuziune simplă şi au nevoie de proteine transportoare. Membrana nu permite pasajul liber al ionilor; acesta va avea loc doar la nivelul canalelor
ionice cu structura proteică, formaţiuni membranare cu dimensiuni atât de mici, încât nu pot fi vizualizate nici chiar cu ajutorul microscopului
electronic.
Rata difuziunii (numărul de molecule care difuzează în unitatea de timp) depinde de diferenţa de concentraţie de o parte şi de alta a membranei,
de gradul de permeabilitate al membranei şi de suprafaţa de schimb.
Osmoza este difuziunea apei (solventului) dintr-o soluţie. Pentru ca ea să se producă, membrana care separă cele 2 compartimente trebuie sa fie
semipermeabilă (să fie mai permeabilă pentru moleculele de solvent decât pentru cele de solvit). Apa va trece din compartimentul în care
concentraţia ei este mai mare (soluţie mai diluată) în cel cu concentraţie mai mică a apei (soluţie mai concentrată ȋn substanţe dizolvate).
Forţa care trebuie aplicată pentru a preveni osmoza se numeşte presiune osmotică. Ea este proporţională cu numărul de particule dizolvate în
soluţie.

b. Mecanisme care utilizează proteine transportoare

Moleculele organice polarizate şi cu greutate moleculară mare traversează membrana celulară cu ajutorul proteinelor transportoare membranare.
Acest tip de transport este specific, saturabil (va exista un transport maxim pentru o anumită substanţă) şi pentru aceeaşi proteină transportoare
poate apărea competiţia între moleculele de transportat.
Difuziunea facilitată – moleculele se deplasează conform gradientului de concentraţie şi nu este necesară energie pentru transport.
Transportul activ asigură deplasarea moleculelor şi a ionilor împotriva gradientelor lor de concentraţie şi se desfaşoară cu consum de energie
furnizată de ATP. Este de mai multe tipuri:
o Transport activ primar: pentru funcţionarea proteinei transportoare este necesară hidroliza directă a ATP-ului. În acest caz,
proteinele transportoare se numesc pompe.
o Transport activ secundar (cotransport) energia necesară pentru transferul unei molecule sau ion împotriva gradientului său
de concentraţie este obţinută prin transferul altei energii conform gradientului ei de concentraţie. De exemplu, pompa de
Na+/K+.
Transportul vezicular. Acesta poate fi:
o endocitoza, în care materialul extracelular este captat în vezicule formate prin invaginarea membranei celulare şi transferat
intracelular;
o exocitoza, în care material intracelular este captat în vezicule care vor fuziona cu membrana celulară, iar conţinutul lor va fi
eliminat în exteriorul celulei. Fagocitoza (ȋnglobarea particulelor solide ȋn celulă cu ajutorul unor vezicule) şi pinocitoza
(ȋnglobarea lichidelor) sunt forme particulare de endocitoza.

2. Potenţialul de membrană : ȋn condiţii de repaus, membrana celulară este polarizată electric, fiind ȋncărcată negativ pe faţa
internă şi pozitiv pe faţa externă (potenţialul membranar de repaus PR= -70 mV).
 4

DIVIZIUNEA CELULARĂ

2 tipuri fundamentale:

1) Directă (amitoza)
 La bacterii (procariote), unele eucariote (unele alge);
 Se realizează direct, fără participarea fusului de diviziune şi cromozomilor.
2) Indirectă
 Caracteristică celulelor eucariote;
 Se realizează cu ajutorul fusului de diviziune, care asigură repartiţia echilibrată a cromozomilor în celulele fiice.
 2 tipuri:
o Mitoza (diviziunea mitotică) conduce la formarea celulelor somatice (ale corpului), diploide (2n) din punct de vedere
al numărului de cromozomi;
o Meioza (diviziunea meiotică) conduce la formarea celulelor reproducătoare (gameţilor), haploide (n) din punct de
vedere al numărului de cromozomi.

CICLUL CELULAR

Ciclul celular al unei celule eucariote prezintă 4 faze succesive:

faza G1 (faza presintetică, gap 1 în sinteza ADN),
faza S (de sinteză a ADN),
faza G2 (faza postsintetică, gap 2 în sinteza ADN) şi
faza M (de mitoză).

Intervalul dintre sfârşitul şi începutul unei faze M este denumit interfază (fazele G1, S şi G2).

Interfaza ocupă aproximativ 90% sau mai mult din totalul ciclului celular.
În faza G1 se realizează biosinteza moleculelor necesare sintezei ADN.
Faza S începe cu replicarea ADN, la iniţierea sintezei ADN celula fiind în condiţii de diploidie (2n). Faza S continuă până ce cantitatea de ADN
din nucleu se dublează. În urma acestei sinteze, cromozomii s-au replicat, fiecare cromozom conţinând 2 cromatide surori identice. Celula ajunge
acum în condiţii de tetraploidie (4n). După replicarea completă a ADN, care are loc numai o singură dată pentru fiecare cromozom, celula intră în
faza G2.
În faza G2 se pregătesc condiţiile mitozei care vor conduce la formarea a 2 celule-fiice.
Decizia de a începe replicarea şi intrarea în faza S este determinată de anumiţi factori de activare.
Pentru a putea realiza ciclul celular, celulele eucariote trebuie să depăşească 2 puncte critice, şi anume:
a) trecerea celulelor din faza G1 în faza S, când începe sinteza ADN
b) trecerea celulelor din faza G2 în faza M, când începe mitoza.

Scăparea celulelor de sub controlul fiziologic al diviziunii celulare duce la multiplicare necontrolată şi în final la transformarea malignă. De
aceea, pentru elaborarea unei strategii de profilaxie a cancerului este esenţială cunoaşterea mecanismelor complexe care stau la baza ciclului
celular.
Durata fiecărei faze din ciclul celular variază foarte mult în funcţie de tipul de ţesut şi al stadiului dezvoltării embrionare. De exemplu, la o celulă
hepatică a unui om adult, durata depăşeşte 1 an.
Cea mai mare variaţie se întâlneşte în faza G1, când celula poate fi oprită din evoluţie (celula nu mai intră în diviziune) prin intrarea ei într-o stare
staţionară numită starea G0.

MITOZA (DIVIZIUNEA ECVAŢIONALĂ)

Mitoza este diviziunea celulelor somatice (2n).

Prin mitoză, în celulele fiice se păstrează numărul de cromozomi din celula mamă (este o diviziune ecvaţională – de la egal – se
păstrează numărul de cromozomi).
Celula mamă este de obicei diploidă (2n), iar în urma diviziunii sale vor rezulta două celule fiice identice, fiecare cu acelaşi număr de
cromozomi ca şi celula mamă (celule fiice diploide-2n).
Schematic, mitoza poate fi reprezentată astfel:

Ciclul celular cuprinde cele două etape:

INTERFAZA – precede diviziunea propriu-zisă

- cuprinde fazele: G1, S şi G2
- este etapa cea mai activă din punct de vedere metabolic deoarece în faza S (de sinteză) se dublează cantitatea de ADN (fiecare cromozom
monocromatidic îşi dublează cromatida soră şi devine bicromatidic).
 5
DIVIZIUNEA MITOTICĂ PROPRIU-ZISĂ- se desfăşoară în 4 faze:
1. PROFAZA
2. METAFAZA
3. ANAFAZA
4. TELOFAZA

1. PROFAZA
Mitoza debutează cu profaza, în cadrul căreia au loc următoarele evenimente:
- condensarea progresivă a cromozomilor, care devin treptat tot mai scurţi şi mai groşi (individualizarea cromozomilor);
- dezorganizarea progresivă a nucleului (dispar membrana nucleară şi nucleolii);
- centrozomul se dublează şi începe să polarizeze celula pentru a forma fusul de diviziune
- la sfârşitul profazei (în prometafază) se asamblează fusul de diviziune.

2. METAFAZA
Cromozomii bicromatidici sunt dispuşi ordonat în planul ecuatorial al celulei, formând PLACA METAFAZICĂ.
În această fază, cromozomii realizează condensarea maximă (ȋn metafază cromozomii pot fi uşor observaţi la microscop şi fotografiaţi pentru a
se alcătui cariotipul).
La sfârşitul metafazei, are loc scindarea (clivarea sau diviziunea centromerului), astfel încât cele două cromatide-surori ale fiecărui cromozom
metafazic se separă, devin total independente şi se numesc CROMOZOMI-FII. Rezultă un număr dublu de cromozomi, însă monocromatidici.

3. ANAFAZA
În cursul acestei faze scurte, cromozomii monocromatidici migrează spre cei doi poli opuşi ai celulei: un set de cromozomi se deplasează sincron
spre un pol, setul de cromozomi omologi se deplasează spre celălalt pol. La un moment dat, cele două seturi de cromozomi se află fiecare la
jumătatea distanţei dintre ecuatorul celulei şi unul dintre poli.

4. TELOFAZA
- seturile omoloage de cromozomi monocromatidici ajung la cei doi poli opuşi ai celulei.
- fusul de diviziune se dezorganizează, iar cromozomii se decondensează treptat.
- se reorganizează învelişurile nucleare în jurul seturilor de cromozomi.
- se reorganizează nucleolii;
- rezultă cei doi nuclei-fii, fiecare cu un set diploid de cromozomi (2n), ca şi celula mamă.
- Paralel cu reorganizarea celor doi nuclei-fii în telofază, are loc şi diviziunea citoplasmei, proces cunoscut sub numele de
citochineză (sau plasmodiereză).

Celulele-fiice rezultate pot intra într-un nou ciclu celular sau pot urma calea diferenţierii, specializându-se pentru îndeplinirea diverselor funcţii
ale organismului pluricelular.
 6
Importanţa mitozei:
- prin mitoză se formează celule noi, identice cu celulele parentale;
- mitoza celulelor organismelor pluricelulare duce la creşterea şi dezvoltarea acestora, la înlocuirea celulelor epuizate, vătămate
sau moarte.
Pierderea controlului asupra diviziunii celulare duce la multiplicarea haotică a celulelor şi la apariţia cancerelor.
Senescenţa celulară este un fenomen natural, însoţit de o alterare progresivă a răspunsului adaptiv, homeostatic.
Moartea celulară este un fenomen programat genetic, cunoscut sub numele de APOPTOZĂ.
 7

MEIOZA(DIVIZIUNEA REDUCŢIONALĂ)

La toate organismele eucariote cu înmulţire sexuată apare un al doilea tip de diviziune nucleară, numit meioza.
Meioza este absolut necesară deoarece, asociată fecundaţiei, contribuie la menţinerea constantă a garniturii cromozomale caracteristice unei
anumite specii, de-a lungul generaţiilor.
Meioza se desfăşoară numai în organele reproducătoare şi conduce la formarea celulelor reproducătoare (gameţi la animale, spori la plante).
Celula mamă diploidă (2n) care intră în meioză se numeşte meiocită.
Prin meioză, celula mamă (2n) va da naştere( în 2 etape) la 2 şi apoi la 4 celule fiice haploide (n).
Astfel, meioza conduce la înjumătăţirea numărului de cromozomi şi a cantităţii de ADN în celulele fiice (este numită şi diviziune reducţională).

Schematic, procesul poate fi reprezentat astfel:

Ciclul celular meiotic cuprinde cele 2 etape fundamentale:

INTERFAZA – etapa cea mai activă din punct de vedere metabolic, deoarece în perioada S se dublează cantitatea de ADN (cromozomii devin
bicromatidici)
DIVIZIUNEA PROPRIU-ZISĂ(CARIOCHINEZA) cu cele 2 etape (2 diviziuni): etapa I şi etapa II.
Mecanismul meiozei, prin care numărul de cromozomi se reduce la jumătate, constă în cuplarea a două diviziuni (2 etape), precedate de o singură
replicare a materialului genetic

ETAPA I – REDUCŢIONALĂ (MEIOZA I, heterotipică) cuprinde 4 faze:

1. PROFAZA I
2. METAFAZA I
3. ANAFAZA I
4. TELOFAZA I

1. PROFAZA I – este mai lungă comparativ cu cea a mitozei deoarece are loc individualizarea şi împerecherea cromozomilor omologi,
rezultând perechi de cromozomi, numite bivalenţi sau tetrada cromatidică. Cei doi cromozomi ce alcătuiesc un bivalent provin unul de la mamă
(cromozom matern) şi celălalt de la tată (cromozom patern). În profaza I cei doi cromozomi ai bivalentului se apropie foarte mult unul de celălalt,
iar cromatidele lor se ating în anumite puncte de contact numite chiasme. (gr. chiasma= cruce). În aceste puncte, cromatidele se pot rupe şi se
poate realiza un schimb reciproc de segmente cromatidice (şi de gene sau informaţie ereditară) între cromozomi omologi, proces denumit
CROSSING-OVER (recombinare genetică intracromozomală,. Rezultă cromozomi recombinaţi(mozaicaţi). Cromozomul matern conţine unul, 2
sau mai multe segmente din cromozomul patern şi viceversa.
Ca şi în profaza mitozei, dispar membrana nucleară, nucleolii, se divide centrozomul, care polarizează celula şi formează fusul de diviziune.

2. METAFAZA I – perechile de cromozomi bicromatidici recombinaţi şi spiralizaţi la maximum (omologii, bivalenţii sau tetradele) se
dispun sub formă de perechi în planul ecuatorial al celulei şi se fixează cu ajutorul centromerului de filamentele fusului de diviziune, formând
PLACA METAFAZICĂ (PLACA ECUATORIALĂ).
Spre deosebire de metafaza mitozei, la sfârşitul metafazei I nu se divide şi nu clivează (nu se desparte, nu se scindează) centromerul, iar
cromozomii rămân bicromatidici deoarece nu se separă cromatidele surori. Se realizează doar separarea cromozomilor omologi (astfel este
asigurată reducerea la jumătate a numărului de cromozomi).
 3. ANAFAZA I – în anafaza I, câte un omolog (de exemplu cel matern) din fiecare pereche se deplasează la un pol al celulei, iar
celălalt (de exemplu cel patern) se deplasează la polul opus. Cromozomii bicromatidici materni şi paterni vor migra spre un pol sau altul, în
funcţie de poziţia lor în placa metafazică. Astfel apare posibilitatea amestecării cromozomilor materni şi paterni („dansul cromozomilor”) şi
recombinarea genetică intercromozomală.

4. TELOFAZA I- cromozomii bicromatidici recombinaţi ajung la poli, se despiralizează, iar în jurul lor, la polii opuşi ai meiocitei
se organizează doi nuclei fii (apar membrana nucleară şi nucleolii) cu număr de cromozomi redus la jumătate (n ). Fusul de diviziune dispare.
Are loc citochineza prin formarea unei membrane ce desparte cele 2 celule fiice haploide.

Prima etapă a meiozei nu este urmată de dublarea cantităţii de ADN, cromozomii fiind bicromatidici.
Cele două celule fiice haploide rezultate în urma meiozei I vor parcurge a doua etapă a meiozei (meioza II sau etapa ecvaţională), a cărei
derulare este asemănătoare cu cea a unei mitoze, cu deosebirea că celulele parentale (celulele mame) sunt haploide (nu diploide) şi vor
genera câte 2 celule tot haploide.

ETAPA a II-a – ECVAŢIONALĂ (MEIOZA II, homeotipică, de maturaţie)

Meioza II, ca şi mitoza, este o diviziune ecvaţională(egală), celulele fiice având acelaşi număr de cromozomi ca şi celula mamă deoarece la
sfârşitul metafazei II are loc separarea cromatidelor surori prin divizarea şi clivarea (scindarea) centromerului.

1). PROFAZA II – la fel cu cea a mitozei (vezi mitoza)

cromozomii sunt bicromatidici

2). METAFAZA II – ca şi în mitoză, cromozomii bicromatidici se dispun în planul ecuatorial al celulei şi formează PLACA METAFAZICĂ.
Spre sfârşitul metafazei se dublează centromerul, se separă cromatidele surori, iar cromozomii bicromatidici devin monocromatidici.

3). ANAFAZA II- cromozomii monocromatidici migrează spre poli (ca în mitoză)

4). TELOFAZA II – cromozomii monocromatidici ajung la poli, se despiralizează, în jurul lor se formează membranele celor doi nuclei fii,
apar şi nucleolii. La polii opuşi ai celulei parentale se formează câte 2 nuclei fii, fiecare cu un număr de cromozomi egal cu cel al celulei
mame (n- haploide). Dispare fusul de diviziune.
Cele două celule mame haploide care parcurg etapa a II-a a meiozei vor da naştere împreună la 4 celule fiice haploide (4gameţi) în urma
citochinezei. Deoarece în meioză au avut loc fenomene de recombinare genetică, cele 4 celule rezultate sunt diferite din punct de vedere
genetic.