FORMARE PROFESIONALĂ D.A.L.

SRL
CONSTANŢA

PROIECT DE ABSOLVIRE
LABORANT CHIMIST

SEPARAREA PRIN CRISTALIZARE

Coordonator,

Prof. VALENTIN BIBAN

Absolvent,
ŞALARU (SIDOROF) MARIANA
 CUPRINS

CAPITOLUL I
Noţiuni introductive ........................................................... pag. 3

CAPITOLUL II
Metode de separare a subsţanţelor ................................... pag. 5

CAPITOLUL III
Procesul tehnologic de obţinere a reperului .................. pag. 8

CAPITOLUL IV
Norme S.S.M. si P.S.I. în laboratorul de chimie .............. pag. 19

2
 CAPITOLUL I

Noţiuni introductive
Cristalizarea reprezintă procesul de separare a fazei solide, din topituri sau
din soluţie. În practica analitică se foloseşte frecvent recristalizarea, care este o
operaţie de cristalizare repetată, ce constă din dizolvarea substanţei cristaline
într-un solvent adecvat, purificarea soluţiei şi separarea din nou a substanţei
cristaline din soluţie, prin răcire, concentrare sau altă metodă. Substanţa solidă
cristalină se separă din soluţia mamă prin filtrare, urmată de spălare, în acest fel
fiind îndepărtate impurităţile, care rămân în soluţie. Puritatea substanţei solide
separată prin cristalizări repetate se determină prin efectuarea punctului de
topire. Recristalizarea permite purificarea substanţelor aflate în cantitate mică şi
cu puncte de topire apropiate.
Cristalul solid prezintă o anumită structură internă, el este omogen din
punct de vedere chimic, de formă regulată. Atomii, ionii şi moleculele din
structura cristalelor ocupă poziţii simetrice într-o reţea spaţială. O substanţă
solidă cristalină poate cristaliza în diferite modificaţii, care sunt stabile într-un
anumit interval de presiune şi temperatură.
Pentru ca o substanţă să cristalizeze este necesar ca soluţia să fie supra-
saturată şi să apară în aceasta centre (nuclee, germene) de cristalizare, prin a
căror creştere se formează cristalele de mărime adecvată. Centrele de cristalizare
încep să se formeze dacă se răceşte soluţia unei substanţe solide la o temperatură
mai scăzută decât cea corespunzătoare saturaţiei. Formarea centrelor de
cristalizare depinde de gradul de subrăcire a soluţiei, viteza de răcire, modul de
agitare a soluţiei, nivelul temperaturii, caracteristicile substanţei dizolvate, natura
impurităţilor conţinute. Pentru substanţele dizolvate cu mase molare scăzute,
realizarea unei răciri rapide printr-o agitare energică, conduce la formarea unui
număr mare de centre de cristalizare. Numărul de centre de cristalizare apărute
determină forma şi mărimea cristalelor: un număr mic de centre favorizează
formarea de cristale mari, care cresc lent şi au suprafaţa bine dezvoltată, pe când
un număr mare conduce la obţinerea unui precipitat microcristalin, cu cristale
puţin dezvoltate. Pentru ca centrele microcristaline să devină cristale vizibile,
trebuie să se producă agitarea soluţiei, care conduce la menţinerea stării de
suprasaturare în zona adiacentă cristalelor.
Viteza de cristalizare şi de creştere a cristalelor depind de simetria
moleculelor: substanţele cu molecula simetrică cristalizează mai repede decât cele
cu moleculă nesimetrică, aşa cum este cazul pdiclor benzenului, care are o viteză
de cristalizare de 25 m/s, faţă de 2,2 în cazul odiclorbenzenului, respectiv 0,7
3
pentru mdiclor benzen. Impurităţile prezente în soluţie încetinesc procesul de
cristalizare: ele se adsorb la suprafaţa cristalelor, inhi-bând creşterea lor.
Pentru realizarea unei cristalizări eficiente, o deosebită importanţă trebuie
acordată alegerii dizolvantului (solventului) care solubilizează substanţa solidă
cristalină. Aplicând dictonul latin „Similia similibus solvuntu” se vor alege sol-
venţi care să prezinte structură chimică asemănătoare cu cea a substanţei care
trebuie să se dizolve. În acest sens există o serie de solvenţi care încep cu eterul
de petrol şi se termină cu apa, aşezaţi în ordinea scăderii caracterului lor
hidrofob; solvenţii cu cel mai larg domeniu de solubilitate faţă de substanţele
organice se situează la mijlocul acestei serii. Într-o clasă de solvenţi cu caracter
chimic asemănător (ex. alcolii), cei care au temperaturi de fierbere mai ridicate
prezintă o capacitate de dizolvare mai mare.
Cele mai cunoscute substanţe organice folosite ca solvenţi sunt
hidrocarburile, individuale sau amestecuri ale acestora, derivaţii halogenaţi,
esterii, eterii, cetonele, alcoolii, acizii organici, etc. Când pentru dizolvare se
utilizează un amestec de hidrocarburi (fracţiuni petroliere) se va avea grijă să nu
se folosească fracţiuni cu interval de distilare mai mare de 30 oC, din cauza
diferenţei în ceea ce priveşte puterea (capacitatea) de dizolvare manifestată de
diverşii componenţi ai solventului (mai redusă pentru termenii inferiori, cu
temperatură de fierbere mai coborâtă).
Dintre dizolvanţii anorganici, cel mai cunoscut este apa, care prezintă o
bună capacitate de dizolvare pentru multe substanţe: alcooli, fenoli, zaharuri
etc. La dizolvarea unei substanţe cristaline într-un anumit solvent trebuie avut în
vedere faptul că majoritatea dizolvanţilor nu sunt absolut inerţi chimic faţă de
substanţa dizolvată, producându-se reacţie chimică între aceştia, într-o măsură
mai mare sau mai mică. O mare atenţie se va acorda purităţii solvenţilor,
folosindu-se numai solvenţi de înaltă puritate.
Nu sunt indicaţi a se folosi pentru dizolvarea substanţelor solide cristaline
acei solvenţi care dizolvă uşor substanţa chiar la rece, dar nici cei care nu
realizează dizolvarea nici la fierbere, chiar dacă sunt folosiţi în exces mare.
În cazul dizolvării substanţelor solide care conţin o proporţie mare de
impurităţi, se recomandă înlăturarea acestora, printr-o metodă eficace, înaintea
realizării dizolvării. Pentru a realiza o dizolvare rapidă se recomandă mă-
runţirea substanţei solide cristaline, prin mojarare. Se prepară de regulă soluţii
puţin mai diluate, cu concentraţie sub limita de saturaţie, pentru că o soluţie
saturată la cald cristalizează spontan la răcire, creând astfel dificultăţi la
filtrare, când se înfundă materialul de filtrare.

4
 CAPITOLUL II

Cristalizarea prin răcirea soluţiei este procedeul cel mai des folosit,
răcirea se conduce de aşa manieră încât să ducă la formarea de cristale cu
dimensiuni medii. Temperatura la care se formează numărul maxim de centre de
cristalizare nu este identică cu temperatura la care viteza de creştere a cristalelor
este maximă: în general, temperatura la care se formează numărul maxim de
centre de cristalizare este cu cca 90 oC inferioară temperaturii de topire a
substanţei, în timp ce temperatura creşterii optime a cristalelor este mult mai
ridicată, rămânând, evident, inferioară temperaturii de topire a substanţei
cristaline.
Cristalizarea poate fi provocată şi prin însămânţare, când se introduc în
soluţie câteva cristale de substanţă (amorsă).
Separarea cristalelor din soluţia mamă se realizează prin filtrare, de
regulă în vacuum. Spălarea cristalelor de pe materialul filtrant se realizează cu
porţiuni mici de solvent, evitând folosirea unui exces prea mare de solvent care ar
dizolva substanţa.
O altă metodă de cristalizare a substanţelor din soluţie este cea realizată
prin concentrarea soluţiilor; astfel de procedee se folosesc în cazul soluţiilor
obţinute prin dizolvarea solidelor cristaline în dizolvanţi volatili (cu temperatură
de fierbere coborâtă). În acest caz soluţia se prepară la cald, iar concentrarea ei
se realizează prin evaporarea solventului.
Cristalizarea fracţionată este o metoda de separare.
Pentru o înţelegere mai bună a procesului prezentăm câteva noţiuni
generale despre soluţii şi dizolvare: O soluţie este un amestec omogen de două
sau mai multe componente. La o soluţie se disting două componente: solventul -
substanţa care dizolvă şi dizolvatul - substanţa dizolvată.
Dizolvarea este un proces fizico-chimic care decurge în două etape: în
prima etapă se desfac legăturile din interiorul moleculelor de dizolvat, iar în a
doua etapă are loc o răspândire a lor printre moleculele dizolvantului, care se
orientează în funcţie de polaritate în jurul moleculelor de dizolvat, luând naştere
noi legături solvent - solvat.
Deoarece in prima etapă se desfac legături chimice puternice, acest proces
are loc cu absorbţie de căldură, deci este endoterm, iar în cea de-a doua etapă se
formează legături noi mai slabe şi are loc o degajare de căldură, acest proces
fiind exoterm. În concluzie, în ansamblu dizolvarea poate avea loc cu variaţie de
temperatură sau să nu fie însoţită de variaţie termică.

5
 Dizolvarea substanţelor solide in solvenţi este favorizată de creşterea
temperaturii şi de mărirea suprafeţei de contact, prin agitare şi prin micşorarea
dimensiunilor particulelor.
Nu toate substanţele sunt la fel de solubile, solubilitatea depinzând în mare
masură de structura internă a compusului, iar solubilitatea lor variază in mod
diferit cu temperatura.
Prin cristalizare se înţelege trecerea unei substanţe dizolvate din soluţie în
stare solidă - cristale.
Deoarece cristalizarea fracţionată se bazează pe diferenţa de solubilitate a
compuşilor din amestec, o condiţie importantă este alegerea solventului:
 să dizolve doar unul dintre cei doi componenţi la rece iar celălalt
component să fie mult mai greu solubil;
 punctul de topire a solventului să fie mai mare decât punctul lui de
fierbere;
 să nu reacţioneze solventul cu substanţele dizolvate; solvenţii sa fie
suficienţi de volatili pentru a putea fi îndepartaţi cu uşurinţă;
 solventul trebuie întotdeauna ales după polaritatea substanţei care trebuie
dizolvată si după natura legăturilor interne ale acesteia.
Scopul lucrării este separarea unui amestec a două săruri anorganice din
soluţie apoasă pe baza solubilităţii diferite.

Modul de lucru
S-au ales două săruri, NaCl şi K2Cr2O7 de culori diferite, prima albă şi a
doua portocalie pentru a se putea distinge ochiometric sfârşitul cristalizării
componentei mai greu solubile, care în cazul acesta este sarea de K2Cr2O7.
Într-un pahar Berzelius se introduc 12g NaCl si 15 g K2Cr2O7 si se dizolvă
la cald sub agitare in cantitate minima de apă.
Soluţia caldă se răceşte pe baie de gheaţă până când cristalizează întreaga
cantitate de K2Cr2O7, substanţa mai greu solubilă.
Substanţa solidă depusă pe fundul paharului Berzelius se separa prin
filtrare la vid pe pâlnia Buchner. Substanţa solida obţinută, dicromatul de potasiu,
se trece pe o sticlă de ceas şi se cântareşte. Clorura de sodiu se trece şi ea pe o
sticlă de ceas şi se cântăreşte.
Filtratul se pune într-o capsulă de porţelan şi se încălzeşte la sec, până se
evaporă întreaga cantitate de apă, pe un bec de gaz.
După cântărire se calculează randamentul de recuperare a fiecărei
substanţe din amestecul de cristalizare.

6
 Simularea pe calculator a procesului de cristalizare fracţionată cu
ajutorul programului Chemlab

Într-un pahar Berzelius se introduc

12g NaCl şi 15 g K2Cr2O7 si se dizolvă la
cald sub agitare in cantitate minimă de apă.

Soluţia caldă se răceşte pe baie de

gheaţă până când cristalizează întreaga
cantitate de K2Cr2O7, substanţa mai greu
solubilă.

Substanţa solidă depusă pe fundul

paharului Berzelius se separă prin filtrare
la vid pe pâlnia Buchner.

Substanţa solidă obţinută, dicromatul de

potasiu, se trece pe o sticlă de ceas si se
cântăreşte.

Filtratul se pune într-o capsulă de

porţelan şi se încălzeşte la sec, până se
evaporă întreaga cantitate de apă, pe un
bec de gaz.

Clorura de sodiu se trece si ea pe o

sticlă de ceas si se cântăreşte.

7
 CAPITOLUL III

Fierberea şi cristalizarea zahărului

Fierberea este operaţia prin care siropul gros obţinut la evaporare
(concentrare) cu 60...65oBrix, se concentrează până la 90...93 oBrix, se va obţine o
masă groasă, care reprezintă o suspensie de cristale de zahăr într-un sirop
mamă. Siropul mamă conţine în soluţie tot zahărul aflat în siropul gros, precum şi
o parte din zahărul pe care impurităţile îl menţin necristalizabil. Siropul mamă
sau siropul de scurgere, este un sirop intercristalin cu puritate inferioară masei
groase.
Cristalizarea zaharozei (zahărului), are loc concomitent cu fierberea atunci
când siropul atinge o anumită suprasaturaţie. Coeficientul real de suprasaturaţie
este de α ≈ 1,05...1,10. Rezultă că, fierberea trebuie să se facă în interiorul aşa
numitei zone metastabile, respectiv între α = 1,0 şi 1,2, când se amorsează
cristalizarea prin introducerea de „centri” de cristalizare şi între α = 1,2 şi 1,3,
când se formează germeni de cristalizare spontan. Suprasaturaţia se stabileşte
prin îngroşare până la „proba de fir”.
La cristalizarea prin „amorsare” cu germeni de cristalizare, numărul de
germeni de cristalizare introduşi este de 106...108 / 100 l masă groasă. După
însămânţare, are loc creşterea cristalelor de zahăr, având ca „pornire” germenii
de cristalizare introduşi, germeni pe care se depune zaharoza din soluţia
suprasaturată, sub influenţa unui gradient de concentraţie în c 2 > c1 (c2 –
concentraţia zaharozei în soluţia suprasaturată, iar c 1 – concentraţia zaharozei în
soluţia aflată la suprafaţa germenului).
Viteza de creştere a cristalelor de zahăr, respectiv viteza de depunere a
zaharozei pe germenele de cristalizare este dată de relaţia:

G
K= ;
S 
mg
K=
min  m 2

în care: ΔG – variaţia masei cristalului, [mg];

S – suprafaţa cristalelor, [m2];
τ – timpul, [min].
Viteza de cristalizare, reprezintă deci, cantitatea de zahăr [mg], care
cristalizează într-un minut pe o suprafaţă de 1 m2.
8
 Viteza de cristalizare este influenţată de următorii factori:
- gradul de suprasaturaţie al soluţiei de zahăr (masei groase), care trebuie
menţinut la o anumită valoare, pentru a nu se forma în mod spontan noi centri de
cristalizare, ceea ce ar conduce la o cristalizare neuniformă, deci la formarea de
cristale cu diferite dimensiuni;
- temperatura, care influenţează indirect viteza de cristalizare, prin faptul
că micşorează vâscozitatea masei groase, deci favorizează mişcarea moleculelor
de zaharoză;
- puritatea masei groase: cu cât puritatea este mai mare cu atât viteza de
creştere a cristalelor de zahăr este mai mare, existând o corelaţie între puritate,
coeficientul de saturaţie şi viteza de creştere a cristalelor de zahăr.

Corelaţia dintre puritate şi coeficientul de saturaţie

Coeficientul de saturaţie
Puritatea Q
1,03 1,06 1,09 1,12 1,15 1,18 1,21
100 112 236 405 690 - - -
0 0 0 0
92 620 154 239 285 330 3750 418
0 0 0 0 0
80 235 415 580 710 840 975 110
5

Influenţă pozitivă asupra vitezei de cristalizare o au şi:

- agitarea, care uşurează deplasarea moleculelor de zaharoză spre cristal;
- mărimea, şi deci suprafaţa germenilor de cristalizare;
- timpul: cantitatea de zaharoză depusă pe cristale variază cu pătratul
timpului.
Influenţă negativă, asupra vitezei de cristalizare o are:
- alcalinitatea prea mare a masei groase (reacţia trebuie să fie neutră).

Scheme de fierbere şi cristalizare

Aparatele de fierbere a siropului gros sunt:
- aparate de fierbere verticale cu funcţionare discontinuă;
- aparate de fierbere cu funcţionare continuă.
Frecvent se utilizează aparatele de fierbere sub vacuum cu circulaţie
mecanică a siropului gros.

9
 În acest aparat, concentrarea finală a masei, se poate face până la
95...96oBrix, pentru a avea cât mai puţin zahăr în siropul intercristalin, deci
pierderi de zahăr în melasă cât mai mici. Fierberea poate dura 8...16 ore.
După fierbere la Brixul dorit, masa groasă este descărcată într-un malaxor
cristalizator, amplasat sub aparatul de fierbere. Malaxorul cristalizator este răcit
artificial. În malaxorul cristalizator masa groasă se răceşte şi zahărul
cristalizează.
Răcirea trebuie astfel condusă încât siropul mamă (intercristalin) să fie
suprasaturat (α = 1,1). Răcirea finală se face până la 35 oC, iar înainte de
centrifugare masa fiartă (masa groasă) se încălzeşte la 40...45 oC, astfel încât
siropul intercristalin să devină o soluţie saturată cu α = 1,0 vâscozitatea fiind mai
mică cu 20 – 30%.

Fig. 6.1. Fierbător sub vid, cu agitator:

1 – corp; 2 – ax cu palete; 3 – separator de picături; 4 – ţevi de fierbere; 5 – cameră de
fierbere.

10
 Rafinarea zahărului
Rafinarea zahărului, reprezintă operaţiile prin care se îndepărtează
impurităţile reţinute la suprafaţa cristalelor de zahăr, prin adsorbţiune sau
includere (incluziuni solide sau lichide). Datorită impurităţilor se obţine zahăr cu
cristale neuniforme, unele deformate şi o coloraţie destul de intensă.
Îndepărtarea impurităţilor se face prin: operaţia de afinaţie a zahărului
brut; dizolvare şi recristalizare, după o prealabilă decolorare şi filtrare a
clerselor.
Afinaţia, este metoda de purificare a zahărului, prin care se înlocuieşte,
mecanic, pelicula de sirop intercristalin aderentă pe cristale, care nu se
îndepărtează la centrifugare, cu o peliculă de sirop cu puritate mai mare decât
siropul intercristalin aderent.
Afinarea decurge în două etape:
- etapa de obţinere a masei artificiale cand zahărul se amestecă într-un
malaxor special cu siropul încălzit la 85...90oC, cu o puritate mai mare decât a
siropului mamă (intercristalin).
- centrifugarea masei artificiale în centrifuge unde se poate face şi o albire
cu apă sau abur.
Condiţiile în care are loc operaţia de afinare sunt:
- Brixul masei groase trebuie să fie cât mai ridicat (90...92 oBrix), evitându-
se astfel dizolvarea zahărului;
- amestecarea masei groase în malaxor trebuie să dureze mai mult de o oră;
- înainte de centrifugare masa artificială se aduce la 88...90 oBrix, prin
adaos de sirop, care nu trebuie să depăşească 25% faţă de greutatea zahărului
supus afinării;
- siropul adăugat, trebuie să aibă temperatura de 85...90 oC, astfel încât,
masa artificială să aibă o temperatură cât mai ridicată, ceea ce favorizează
centrifugarea.
Obţinerea clerelor (clerselor) purificate:
Se obţin prin dizolvarea zahărului galben, sau zahărului afinat, în apă de
condens sau într-o zeamă subţire bine purificată.
Temperatura clerei (clersei), trebuie să ajungă la 80...90 oC, iar Brixul la
65oBx. Operaţia de dizolvare are loc în vase cu agitator şi serpentine de încălzire.
Clerele (clersele) se decolorează cu:
- cărbune de oase (cărbune animal);
- cărbune activ vegetal adăugat în proporţie de 0,8% faţă de substanţa
uscată.

11
 După amestecare, clera (clersa) se filtrează în filtre cu discuri sau filtre cu
lumânări. Purificarea clerelor (clerselor) se poate face şi cu ajutorul
schimbătorilor de ioni.

Scheme de obţinere a zahărului rafinat

În fabricile de zahăr, se folosesc mai multe scheme de obţinere a zahărului
rafinat, şi anume:
- scheme de fierbere – cristalizare cu patru produse;
- scheme de fierbere – cristalizare cu patru produse şi picior de cristal
La toate schemele menţionate se observă că intervine şi operaţia de
centrifugare.
De la centrifugare se obţine: zahărul cristal cu 0,5% umiditate; siropul
verde; siropul alb rezultat din spălarea zahărului cristale cu apă (70...80 oC) sau
abur.
Centrifugele utilizate în industria zahărului pot fi cu funcţionare periodică
(verticale, suspendate) şi cu funcţionare continuă (orizontale şi verticale).

Centrifugă verticală pentru obţinerea zahărului cristal:

1 – ax vertical; 2 – tambur conic; 3 – conductă de alimentare; 4 – conductă pentru apa de
spălare. Siropul alb rezultă din spălarea zahărului cristal cu apă sau abur. Apa are 70...80oC
şi este pulverizată.

12
 Zeamã purificatã concentratã

Fierbere - cristalizare

Masa groasã I

Centrifugare

Zahãr galben Sirop verde I Sirop alb

Fierbere - cristalizare

Masa groasã II

Centrifugare

Zahãr brut

Malaxare

Masa groasã artificialã

Centrifugare

Zahãr afinat Sirop de afinatie

Dizolvare Ape
condens Zahãr rafinat Sirop rafinat II
Decolorare
Filtrare Centrifugare

Clersã purificatã Fierbere - cristalizare Masa rafinatã II

Masa rafinatã I
Fierbere - cristalizare
Centrifugare

Zahãr rafinat Sirop rafinat I

Schema de fierbere şi cristalizare cu patru produse

13
 Zeamã purificatã concentratã
Fierbere - cristalizare

Masa groasã I

Centrifugare

Zahãr galben Sirop verde I

Fierbere - cristalizare

Zahãr afinat I Masa groasã II

Sirop de afinatie
Centrifugare

Zahãr brut Melasã

final II
H2O
Zahãr afinat II

Picior de cristal
Apã Clersã

Decolorare
Filtrare
Sirop rafinat II Zahãr rafinat II
Clersã purificatã

Fierbere - cristalizare
Centrifugare
Masa groasã
rafinatã I Masa groasã
rafinatã II
Centrifugare
Fierbere - cristalizare

Zahãr rafinat I Sirop rafinat I

Schema de fierbere şi rafinare cu patru produse şi picior de cristal

14
 Principiul centrifugării
La rotirea tamburului ia naştere o forţă centrifugă (Fc):
Fc = m   2  r
2   n G G  2  n2
Dacă  = şi m = ; atunci: Fc =  r.
60 g g 900
2 n2  r
Considerând: = 1, atunci Fc = .
g 900
Oricare centrifugă se caracterizează prin factorul de separare Z:
2 r r  n2
Z= sau Z = .
g 900
Centrifugele din industria zahărului au Z = 650...1500, iar turaţia
centrifugelor este de 1000 rot/min, pentru centrifuge cu funcţionare periodică şi
2500 rot/min pentru centrifuge cu funcţionare continuă-verticale.
Productivitatea centrifugei cu funcţionare discontinuă este:
G1  60 V1    60
G max = =
 
în care: V1 = volumul şarjei, [m3];
γ = greutatea specifică a materialului, [kg/m3];
τ = durata ciclului de centrifugare, [min].
Pentru o centrifugă cu diametrul 1200 mm, care centrifughează masa
groasă I, durata ciclului cuprinde: pornirea şi încărcarea 25 s; centrifugare sirop
verde 70 s; albire cu apă 35 s; albire cu abur150 s; frânare şi descărcare 70 s;
Total 350 s.

Cristalizatoare
Separarea prin cristalizare a unor componenţi din diverse amestecuri
lichide este un proces întîlnit în numeroase instalaţii tehnologice (separarea
paraxilenului, deparafinarea uleiurilor, obţinerea de uree, paradi-ciorbenzen,
acizi graşi, caprolactamă, coloranţi organici, nitrotolueni etc). Cristalizatoarele
obişnuite sunt schimbătoare de căldură tub în tub, care conţin în tubul interior un
ax în mişcare, prevăzut cu lamele de răzuire. Prin spaţiul intertubular circulă
agentul de răcire (agent frigorific), iar prin tubul interior soluţia supusă răcirii,
din care se face separarea unui component prin cristalizare. Stratul de cristale
care se formează pe suprafaţa de răcire trebuie continuu răzuit şi evacuat cu
soluţia spre filtrele de separare. Deci cristalizatoarele sunt schimbătoare de
căldură cu răzuire continuă a suprafeţei interioare a tuburilor.
Astfel de aparate sunt utilizate şi la răcirea unor gaze care conţin particule
ce tind să se depună pe suprafaţa de transfer (gaze de reacţie cu particule de
negru de fum). Chiar în cazul în care nu există depuneri, la fluide foarte vîscoase,
15
răzuirea suprafeţei prezintă avantaj (se distruge filmul de fluid de la perete şi se
îmbunătăţeşte transferul de căldură). In figura 3.34 este prezentată schema unui
cristalizator prevăzut pe ax cu un singur şir de lamele (racleţi) drepte (pot fi utilizate şi
două şiruri de lamele opuse).
In alte cazuri, pe ax este plasată o lamelă eli-coidală (melc) care are tot o
mişcare de rotaţie, sau eventual o mişcare longitudinală dus-întors, pe o distanţă
egală cu pasul elicei (se acoperă întreaga suprafaţă a tubului). Transferul de
căldură este îmbunătăţit şi prin turbulenţa realizată de lamelele în mişcare.
Pentru calcularea coeficientului de convecţie, pe partea soluţiei supuse răcirii cu
cristalizare, se recomandă următoarea relaţie, care se pare că este cea mai corectă,
în care: p, c şi X sînt proprietăţile fizice medii ale soluţiei;

Sistemul de cristalizare
Sistemul de cristalizare a corpurilor solide ia în considerare anumite
elemente de simetrie. In cristalografie cristalele sunt descrise și clasificate cu
ajutorul acestui sistem tridimensional. Există de exemplu sistemul de
cristalizare: triclinic, monoclinic, ortorombic, tetragonal, hexagonal și cubic.
Sisteme de cristalizare:
1. In sistemul triclinic toate unghiurile au valoare diferita de 90°, iar axele
au lungimi diferite, neavand niciun element de simetrie;
2. In sistemul monoclinic, după cum îi spune și numele are numai o
înclinație, în sistemul de coordonate are două unghiuri drepte (90°) și un unghi
16
diferit de 90°;
3. In sistemul ortorombic toate cele trei unghiuri ale sistemului de
cristalizare au 90°;
4. In sistemul tetragonal, sistemul de coordonate este asemănător sistemului
cubic cu diferența că axele de simetrie sunt egale luate numai două câte două;
5. In sistemul trigonal (piramidal) are 3 axe ( a1, a2 și a3) egale între ele și
închid un unghi γ de 120°;
6. Sistemul hexagonal este înrudit cu cel trigonal și are ca bază un hexagon
regulat;
7. Sistemul cubic are gradul de simetrie cel mai mare, sistemul de cordonate
formeaza între ele unghiuri drepte, toate axele de simetrie sunt egale între ele.

Sistemul triclinic Sistemul monoclinic Sistemul ortorombic Sistemul tetragonal

17
 CAPITOLUL IV

Norme S.S.M. si P.S.I. în laboratorul de chimie

Deoarece în laboratoarele cu profil de chimie se execută o gamă foarte

variată de lucrări, folosindu-se în acest scop substanțe cu proprietăți fizico-
chimice diferite, printre care substanțe agresive din punct de vedere chimic,
inflamabile, explozive sau toxice, precum și condiții specifice de lucru, se impune
luarea unor măsuri în vederea evitării accidentelor.
Principalele accidente care se pot produce în laboratoarele de chimie sunt:
intoxicațiile, arsurile, traumatismele, electrocutările incendiile, exploziile etc.
Aceste accidente pot fi evitate cu succes, dacă se respectă condițiile de lucru
prescrise la executarea lucrărilor, condiții care trebuie în mod obligatoriu
respectate și însușite prin instructaje temeinice.
Răspunderea pentru nerespectarea acestor prescripții generale cu caracter
normativ, după ce instructajul a fost făcut , revine fiecărei persoane în parte.

Instruirea personalului și elevilor

Instruirea personalului și elevilor care efectuează lucrări de laborator, în
domeniul protecției muncii și a pazei contra incendiilor, trebuie să cuprindă
noțiuni teoretice și practice. Instruirea se face de către cadrul didactic care
conduce lucrările de laborator în prima ședință a fiecărui ciclu de lucrări. După
instruire și verificarea cunoștințelor, se va consemna într-un proces verbal numele
și prenumele celor instruiți și ale cadrului didactic care a efectuat instructajul,
semnat de toți participanții la instruire.

Securitatea muncii în laboratoarele de chimie

Pentru prevenirea accidentelor care pot avea loc în laboratoarele unde se
manipulează substanțe chimice, se vor lua măsuri de:
⁕ Protecție, indiferent de gradul lor de pericol;
⁕ Înlăturarea posibilităților de accidentare prin schimbarea etichetelor sau
utilizarea de ustensile contaminate;
⁕ Verificarea etanșietății utilajelor și de funcționare a aparatelor de măsură
şi control;
⁕ Interzicerea apropierii de amestecuri explozive cu flăcări deschise sau
alte surse de căldură;

18
 ⁕ Depozitarea cu atenție a substanțelor pulverulente care prezintă pericol
de autoaprindere și explozie, cât și acumulării lor în diverse locuri în cursul
desfășurării procesului tehnologic.

Lucrările cu vasele și aparatele de laborator

Vasele și aparatele de laborator trebuie să fie bine întreținute și verificate
înainte de întrebuințare. Totodată este obligatoriu ca:
⁕ Fiecare vas cu substanțe chimice să poarte o etichetă cu conținutul său;
⁕ După terminarea lucrărilor toate vasele să fie golite și spălate.
La încălzirea vaselor și aparatelor se va manifesta o grijă deosebită
pentru a asigura:
• incălzirea cu precauție a vaselor de sticlă cu pereți subțiri,
agitându-le continuu;
• incălzirea uniformă, pe toată suprafața a unui lichid dinr-o eprubetă
(nu se va încălzi eprubeta la fund), iar poziția ei va fi înclinată într-o parte (nu
spre sine sau spre vecin);
• incălzirea pe sită de azbest a baloanelor și paharelor mici cu lichid
și nu direct, în flacără;
⁕ Protejarea contra spargerii și împrăștierii cioburilor de sticlă în cazul
vaselor în care se poate dezvolta o presiune.

Manipularea vaselor și aparatelor de laborator în timpul experiențelor,

trebuie să evite producerea intoxicărilor și arsurilor. În acest scop:
⁕ Nu este permisă aplecarea asupra vaselor în care sunt încălzite lichide,
mai ales caustice;
⁕ Măsurarea lichidelor cu pipeta, mai ales a celor caustice, se va face cu
ajutorul parei de cauciuc și, eventual un vas de siguranță;
⁕ Ochii trebuie protejați în timpul experiențelor care decurg cu degajare de
gaze, exoterme, sau in timpul lucrului cu acizi tari concentrati fumans, cu ajutorul
ochelarilor de protecție. Aceștia se poartă și la experiențele care folosesc vidul.

Lucrările cu surse deschise

Pentru efectuarea în bune condiții a lucrărilor de laborator cu substanțe
toxice sub formă de pulberi, vapori, gaze, soluții etc. care pot pătrunde în aerul
din încăpere este necesar ca:
⁕ Să se realizeze în nișe special amenajate, închise, fiind interzisă băgarea
capului în nișă;

19
 ⁕ În timpul lucrărilor să se evite formarea în aerul încăperilor a gazelor
inflamabile, amestecurilor explozive etc., iar aprinderea gazelor inflamabile se va
face cu multă precauție;
⁕ Întrebuințarea rețelei de gaze în laboratoare, de asemenea să se facă cu
deosebită precauție. În acest sens, deschiderea becurilor de gaz să se facă treptat,
având în prealabil flacăra adusă la gura becului, iar la părăsirea laboratorului,
chiar pentru scurt timp, să se stingă becul, lampa sau aparatul de încălzire;
⁕ Când se observă scurgeri de gaze să se stingă becurile de gaz, să se
deschidă ferestrele, iar la terminarea lucrărilor să se verifice închiderea tuturor
becurilor de gaz;
⁕ În cazul producerii unei mari cantități de gaze sau vapori toxici, se
deschid imediat ferestrele, se părăsește încăperea și nu se intră decât după
completa aerisire a încăperii.

Lucrările cu lichide inflamabile

Experiențele în care sunt utilizate lichide inflamabile și volatile, cum sunt
alcoolul, eterul, benzenul etc. trebuie efectuate cu mare atenție. În acest scop:
⁕ Pe mesele de lucru nu se vor așeza cantități prea mari de lichide
inflamabile și volatile, ele se vor păstra în vase închise, evitându-se vărsarea lor
pe mese, pardoseală sau în chiuvetă;
⁕ Lichidele inflamabile și volatile nu se vor ține sau turna în apropierea
focului;
⁕ În caz de aprindere se acoperă imediat cu o pătură sau nisip, se stinge
becul de gaz și se scot vasele cu lichide inflamabile;
⁕ Încălzirea lor nu se va face direct în vase deschise, ci pe baie de apă
într-un balon cu condensator cu reflux;
⁕ Dacă se varsă o cantitate de lichid inflamabil, se sting becurile, se
întrerup încălzitoarele electrice și se deschid ferestrele;
⁕ Reguli de prevenire a incendiilor, exploziilor și accidentelor;
⁕ Înainte de aprinderea gazului într-o încăpere, se vor verifica mai întâi
robinetele de gaz, ca să nu existe vreunul deschis sau defect;
⁕ Aprinderea gazului se va face cu chibrit, care apoi se va stinge înainte de
a fi aruncat la gunoi;
⁕ Aprinderea focurilor și traversarea laboratorului cu hârtii aprinse este cu
desăvârșire interzisă;
⁕ În încăperile în care se lucrează cu gaze inflamabile (metan, hidrogen
etc.) nu sunt permise flăcările deschise;

20
 ⁕ În laboratoare este interzisă acumularea substanțelor inflamabile. Ele se
vor păstra numai în cantități minime necesare în sticle închise și locuri ferite de
contactul cu flăcări;
⁕ Nu se va lucra cu substanțe inflamabile în apropierea focului;
⁕ În caz de incendiu se vor pune în funcțiune extinctoarele din laborator și
se vor folosi păturile și lăzile de nisip;
⁕ În caz de incendiu care nu poate fi stins prin forțe proprii, se vor chema
imediat pompierii;
⁕ Cu substanțele toxice se va lucra obligatoriu sub nișă;
⁕ Manipularea substanțelor toxice se va face numai de către cadre
calificate, folosind mănuși de cauciuc, ochelari de protecție etc;
⁕ Păstrarea substanțelor toxice se face în dulapuri încuiate;
⁕ La distilări în vid, lucrări cu sodiu etc. se vor folosi ochelari de protecție;
⁕ Nu se vor arunca în canal metale alcaline, amidură de sodiu, mercur,
acizi concentrați etc.;
⁕ Manipularea aparatelor și recipientelor sub presiune se va face numai de
către un personal special instruit în acest sens;
⁕ Manipularea aparatelor electrice nu se va face cu mâinile umede, iar
legarea lor la pământ este obligatorie;
⁕ În fața meselor unde sunt instalate aparate electrice, se va așterne un
covor de cauciuc sau de vinilin.;
⁕ Când se execută operații mai periculoase, nu este permis niciodată ca
cineva să fie singur în laborator; elevii nu au voie să lucreze nesupravegheați în
laborator;
⁕ Trusa de prim ajutor trebuie să fie întotdeauna completă;
⁕ Înainte de plecarea din laborator, se vor închide toate robinetele de gaz,
apă și se vor deconecta aparatele electrice.

Accidente care se pot produce în laboratorul de chimie

a) INTOXICAŢII
- acute, prin pătrunderea în organism a unor cantităţi de substanţă toxică
peste limita admisă ;
- cronice, prin acumularea în organism, în timp, a unor cantităţi de
substanţe.
Substanţele chimice pot pătrunde în organism prin : piele, tub digestiv,
aparat respirator.
b) ARSURI
- termice – cu corpuri fierbinţi;
- chimice – cu acizi şi baze tari ,concentrate sau alte substanţe caustice.
21
 c) TRAUMATISME
- produse prin tăieri, loviri, explozii.
d) ELECTROCUTĂRI

Primul ajutor în caz de accidente

a) INTOXICAŢII
⁕ În cazul intoxicaţiilor cu brom, clor sau hidrogen sulfurat se scoate
accidentatul la aer;
⁕ În cazul intoxicaţiilor cu brom sau clor , se inhalează amoniac sau vapori
de apă;
⁕ În cazul intoxicaţiei cu hidrogen sulfurat , se inhalează apă de clor
diluată;
⁕ În cazul ingerării de alcalii se foloseşte soluţie de acid acetic/citric diluat
(3%);
⁕ În cazul ingerării de acizi se foloseşte apă de var;
⁕ La otrăvire cu săruri se administrează lapte sau albuş de ou;
⁕ La ingerare de iod se administrează făină/amidon.
b) ARSURI
⁕ În cazul arsurilor termice, se unge suprafaţa cu alifie sau alt produs
contra arsurilor procurat din farmacie;
⁕ În cazul arsurilor provocate de acizi, se spală locul cu multă apă şi apoi
se aplică o soluţie de bicarbonat de sodiu 2%;
⁕ În cazul arsurilor cu alcalii se spală locul cu multă apă şi apoi se aplică o
soluţie de acid boric 2% sau acid acetic 1-2%;
⁕ În cazul arsurilor cu brom se spală locul cu alcool sau soluţie de tiosulfat
de sodiu 2%;
⁕ În cazul arsurilor chimice la ochi se spală cu multă apă şi se solicită
ajutor medical.
c) ELECTROCUTĂRI
⁕ În caz de electrocutare se deconectează instalaţia şi se cheamă medicul.
d) TRAUMATISME
⁕ Răniri prin tăiere: Se dezinfectează și se acoperă cu un bandaj steril, iar
în cazurile mai grave se va transporta persoana accidentată la medic.

22