TRANSPORTUL

PASIV
Un organism viu fiind deschis (sistem biologic) se află într-o permanentă interacţiune
cu mediul ambiant, această interacţiune fiind indispensabilă vieţii.

Acţiunea factorilor de mediu asupra unui sistem biologic, dar şi schimbul de

substanţă între acesta şi mediul înconjurător, se realizează prin intermediul unor
structuri biologice complexe care funcţionează ca bariere atât între mediul extern
şi organism cât şi între părţile componente morfo-funcţionale ale organismului.

Barierele sunt de fapt diferitele tipuri de ţesuturi, formate dintr-unul sau mai multe
straturi de celule. Astfel de exemplu:

 învelişul cutanat este o primă barieră ce desparte organismul de mediul

înconjurător

 epiteliul alveolelor pulmonare asigură şi reglează schimbul gazos la nivelul

plămânului.
Mecanismele de transport diferă în funcţie de natura substanţei transportate, de
tipul celulei şi de gradul în care celula intervine în mod activ în mecanismul de
transport dar și de consumul energetic (transport pasiv - fără consum de energie
şi transport activ- cu consum de energie prin intermediul ATP), mărimea
moleculei transportate - transport de ioni (molecule mici), transportul
macromoleculelor, numărul substanţelor transportate - sistem uniport,
cotransport (simport, antiport).

Fenomenele moleculare de transport se manifestă în sisteme

neomogene (asimetrice) şi se desfăşoară în sensul diminuării şi
eliminării neomogenităţilor sistemului respectiv.
În consecinţă va apărea un transport de substanţă şi energie care va
avea ca scop diminuarea până la dispariţie a neomogenităţilor
sistemului.
Atingerea stării de echilibru se realizează în mod spontan, fără
consum de energie din exterior, numai prin agitaţie termică
moleculară.

Dacă substanţa se prezintă sub forma unor particule mici (molecule,

atomi, ioni) pătrunderea în celulă se realizează cu păstrarea
integrităţii membranei în două moduri:

• prin transport pasiv - adică fără consum de energie din partea

celulelor, când mişcarea membrana intervine doar din punct de
vedere selectiv în ceea ce priveşte ionii care trec prin ea.

• prin transport activ - adică cu consum de energie din partea

celulei, provenite din procesele metabolice intracelulare.
În mod spontan transportul va tinde să aibă loc de la
concentraţie mai mare spre concentraţie mai mică, iar în
cazul ionilor intervine şi tendinţa de deplasare spre partea
cu potenţial electric de semn contrar sarcinii ionului.

Practic, schimburile de substanţă se petrec în ambele

sensuri:

• pe de o parte, pătrunderea unor substanţe în interiorul

celulei

• pe de altă parte , ieşirea altora din celulă spre mediul

exterior
Modalităţi de transport prin membranele biologice:

1.Prima clasificare:
 Microtransport
 Macrotransport

2. A doua clasificare -după mecanismele moleculare ale diferitelor

tipuri de transport:

• cu aport energetic

• fără aport energetic

3.A treia clasificare - după categoriile de membrană la care se

limitează transportul analizat :

• membrana celulară, epitelii

Macrotransportul constă în:

transportul direct prin membrană a unor

macromolecule sau ansambluri macromoleculare
în bloc (substanţa transportată este în stare
solidă sau lichidă - formele de macrotransport
fiind fagocitoza şi pinocitoza)

transportul prin vezicule, (endocitoza, exocitoza)

În procesul de fagocitoză celula înglobează particule de
substanţă solidă, învăluindu-le anterior cu nişte
prelungiri citoplasmatice numite pseudopode, prelungiri
care fuzionează apoi în spatele acestor particule.

Prin pinocitoză, lichidele, dispersate în picături fine, şi

macromoleculele sunt introduse în celulă sau scoase din
aceasta, după ce în prealabil au fost învelite într-un bistrat
lipidic devenind vezicule.

Veziculele fuzionează cu membrane celulară şi pot fi

transportate dintr-o parte într-alta a membranei.
Microtransportul constă în transportul prin
membrana biologică a unor particule
individuale mici (ioni, apa, molecule mici).

Microtransportul se clasifică în :
A) Transport pasiv
B) Transport activ
Substanţele care traversează membrana celulară prin transport pasiv se
împart în substanţe solubile şi substanţe insolubile în lipide

Substanţele solubile în lipide, cum sunt de exemplu acetaţii se dizolvă

mai întâi în membrana celulară şi apoi în faza apoasă întâlnită în
interiorul celulei, după traversarea membranei.

Substanţele insolubile în lipide, cum sunt apa şi substanţele dizolvate în

ea (electroliţii şi neelectroliţii) sunt transportate prin membrana
celulară conform legilor fizice ale difuziei (legea lui Fick) osmozei
(legea lui Van´t Hoff) şi potrivit fenomenului Donnan (legea lui
Nernst).
Transportul pasiv este mecanismul prin care are loc deplasarea
ionilor sau moleculelor prin simpla agitaţie termică sau cu
ajutorul unor transportori, fără să fie necesară cheltuirea unei
energii metabolice de către celulă.

Fenomenele moleculare de transport pasiv prezintă importanţă

deosebită pentru viaţa plantelor şi animalelor, deoarece se
desfăşoară de la sine fără consum de energie metabolică.

În mod spontan transportul pasiv va tinde să aibă loc de la

concentraţia mare spre concentraţia mică, iar în cazul ionilor
intervine şi tendinţa de deplasare spre partea cu potenţial
electric de semn contrar sarcinii ionului
În organismele vii apare adesea următoarea situaţie:

• De o parte şi de alta a unei membrane concentraţiile c1, c2

diferă pentru anumiţi ioni şi conform legilor difuziei, fiecare
ion va tinde să difuzeze din compartimentul cu concentraţie
mai mare în compartimentul cu concentraţie mai mică.

• Între cele două compartimente există însă şi o diferenţă de

potenţial electric care, conform legii lui Coulomb va împinge
fiecare ion în partea cu potenţial contrar ionului.
În concluzie:
între două compartimente separate rezultă că:
printr-o membrană pot exista diferenţe de:
Concentraţie (gradient de concentraţie) care Entalpia liberă pentru transportul unui
generează un potenţial chimic mol de substanţă dintr-un compartiment
Sarcini electrice care generează un potenţial în altul,(1→2), sau din exterior spre
electric
interior, şi dacă
Pentru două compartimente în interiorul unei
ΔG=0, echilibrul datorat difuziei cât
celule pentru un mol de substanţă la
şi driftului electric al ionilor, se
temperatura T:
supune legii lui Nernst pentru
μ1 = μ0 +RTlnC1+ Z FE1 –potenţial
potenţial electric:
electrochimic interior

μ2 = μ0 +RTlnC2 +Z FE2 - potenţial RT C2

E  ln
electrochimic exterior ZF C1
 CARACTERISTICI

1. Are loc de la concentraţie mare la concentraţie

mică
2. Fără consum de energie
3. În sensul scăderii potenţialului electrochimic
4. Proces exergonic ΔG mai mic decât zero

Există trei tipuri de transport pasiv: difuzia simplă,

difuzia facilitată şi difuzia prin canale şi pori.
 TRANSPORTUL PASIV PRIN DIFUZIE
Este fenomenul de pătrundere a moleculelor unui corp printre
moleculele altui corp aflat în aceeaşi stare de agregare
(aceeaşi fază).

Difuzia simplă sau difuzia pasivă, se produce prin

dizolvarea substanţei moleculare transportate în
membrană, adică acest fenomen se observă la punerea în
contact a unui solvent şi a unui solvit.

Este datorată mişcării browniene, agitaţiei termice, în sensul

gradientului de concentraţie, fără transport de masă adică
fără curgerea fluidului.
Datorită structurii membranei de
bistrat lipidic, zona internă fiind
hidrofobă, pentru a trece o
particulă, de pe o faţă a
membranei pe cealaltă, trebuie să
străbată o zonă hidrofilă şi să
pătrundă în zona hidrofobă.

De aici rezultă ca mecanismele de

difuzie sunt diferite pentru
particulele hidrofile (ioni şi
molecule polare) şi particulele
hidrofobe (nepolare), respective
particulele hidrosolubile şi
liposolubile.
Cantitativ difuzia pasivă se supune
legilor lui Fick.
Legea I a lui Fick
Difuzia se datorează mişcării de
agitaţie termică, mişcării browniene.
a) Cantitatea de substanţă
∆m,care difuzează în intervalul de
timp,t, este proporţională cu
suprafaţa S, prin care se produce
difuzia, cu gradientul de concentraţie
în direcţia difuziei, ∆ c/∆x, şi cu
coeficientul de difuziune D
b) Exprimă dependenţa
fluxului de substanţă de gradientul de
concentraţie şi coeficientul de difuzie
c
m   D S t
x
Unde:
∆m - masa transportată prin difuziune
(fluxul de substanţă)
∆S- suprafaţa
∆t - variaţia de timp
D- constanta de proporţionalitate,
coeficient de difuzie a gazului
∆ c/∆x gradientul de concentraţie
Semnul (–) se datorează faptului că
difuzia se desfăşoară în sensul
contrar gradientului de concentraţie
şi a scăderii densităţii gazelor.
D – reprezintă masa de gaz care
străbate unitatea de suprafaţă în
unitatea de timp la un gradient de
densitate egal cu unitatea.
Sau: m c
  DS
t x

kT
D
Unde: 6r relaţia lui Einstein pentru particule sferice

k- constanta lui Boltzman, k=1,38.10-23 j/grad

η-coeficientul de vâscozitate
r-raza particulei sferice

Din relaţia lui Einstein, rezultă că, D, constanta de difuziune, variază

direct proporţional cu temperatura şi invers proporţional cu dimensiunea
particulelor
 A DOUA LEGE A LUI FICK

A doua lege a lui Fick, exprimă viteza schimbării

concentraţiei în funcţie de gradientul de concentraţie
şi se exprimă prin:
dc d 2c
D
dt dx 2

Variaţia temporală a concentraţiei este proporţională cu

variaţia spaţială a gradientului de concentraţie
Pentru că se datorează agitaţiei termice conform unei reguli
de echipartiţiei energiei, energia cinetică medie:
mv 2 3
E  kT
2 2

energia depinde doar de temperatură

Deplasării particulelor li se opune forţa de frecare :

F =6πηrv - formula lui Stokes

r-raza particulei

v-viteza particulei

η- coeficientul de viscozitate;
Sau dacă ne referim la fluxul de difuzie acesta
reprezintă :
a) cantitatea de substanţă transportată în
unitatea de timp prin unitatea de arie normală
la direcţia transportului; m
J 
St
b) Fluxul de substanţă transportată este
proporţional cu diferenţa de concentraţie de-a
lungul direcţiei după care are loc.
c
J  D
x
Din punct de vedere termodinamic, difuziunea este un flux de
substanţă, J, rezultat în urma existenţei forţei termodinamice:
 , unde μ este potenţialul electrochimic.
F 
x

Gradientul electrochimic este o forţă termodinamică

producătoare de flux şi reprezintă rezultatul unor procese
desfăşurate cu consum energetic.

În timpul transportului, moleculele şi ionii utilizează energia

mişcărilor de agitaţie termică şi cea derivată din atracţia sau
respingerea electrostatică
 DIFUZIA PARTICULELOR PRIN MEMBRANE

La lichide, fenomenul de difuzie se produce cu o intensitate

mai mică decât la gaze, datorită agitaţiei termice mai
mică a moleculelor.
Membrana, care separă două compartimente cu concentraţii diferite,
poate încetini sau împiedica transportul substanţelor.

O clasificare generală a membranelor în funcţie de structura şi de

mecanismele de transport, este următoarea:

a) membrane impermeabile – nu permit transportul unor molecule

b) membrane permeabile – permit difuziunea atât a moleculelor de

solvent cât şi de solvit

c) membrane semipermeabile – permit transportul selectiv al

substanţelor prin membrană (care selectează ionii care trec prin ele)

În organismele vii membranele semipermeabile au rol de

barieră(intestinală, perete capilar, membrane celulare).
Procesul de difuzie prin lichide se numeşte dializă şi
legea I a lui Fick devine:

∆m =P ∆S ∆t (C1-C2)

Ρ- coeficient de permeabilitate a soluţiei prin

membrană, şi reprezintă masa de solvent care
trece prin unitatea de suprafaţă ∆S în unitatea de
timp ∆t,la o diferenţă a concentraţiilor soluţiilor pe
care le separă membrana.

Unitatea de măsură este m/s

 TRANSPORT PRIN DIFUZIA LIBERĂ

Transportul prin difuzia liberă, constă în difuzia moleculelor prin matricea

fosfolipidică a membranei.

Cum membrana celulară are la mijloc o zona hidrofobă, nepolară,

formată din lanţuri hidrocarbonate ale fosfolipidelor, prin acest
mecanism vor trece molecule, cu o solubilitate suficientă în lipide.

Prin difuzia liberă nu poate trece glucoza decât extrem de lent - în

general moleculele puternic polare.

Majoritatea substanţelor străine organismului , moleculele

medicamentelor, pătrund în organism prin acest mecanism
 DIFUZIA PRIN CANALE
În cazul substanţelor ionizate care nu sunt liposolubile, trecerea lor prin
membrană se realizează prin structuri proteice specializate care străbat
membrana pe toată grosimea ei şi creează astfel căi de trecere pentru
ioni şi formând canale.

De regulă, canalele permit trecerea ionilor în ambele sensuri, direcţia fiind

impusă de gradientul electrochimic.

De asemenea canalele prezintă de obicei selectivitate. Acest canal nu

trebuie privit ca un simplu tub ci ca un organ cu structură şi funcţii
complexe.

O substanţă care inclusă în membrana celulară permite translocarea ionilor

de pe o faţă pe alta a membranei ( canal sau transportor) poartă numele
de ionofor.

Canalele ionofore sunt formaţiuni peptidice polare, care pătrund prin

membrană şi permit trecerea ionilor.
Există două tipuri speciale de canale pentru ionii importanţi din
organism, care permit cu predilecţie trecerea unui anumit ion.

Canale pentru Na+, au dimensiune potrivită pentru a permite

trecerea ionului de sodiu împreună cu primul strat de apă-
hidratare.

Canale pentru K+, sunt mai înguste, permit trecerea ionului de

potasiu,câmpul electric este mai slab decât în cazul sodiului,
este mai uşor deshidratat.

Canalele selective ionice sunt structuri specializate în

transportul diferitelor specii ionice: Na+,K+,Ca++,Mg++etc.
Prin faptul că distribuţiile ionice în citoplasmă sunt extrem de importante
pentru structuralizarea şi funcţionarea acesteia, canalele ionice sunt
prevăzute cu subunităţi care acţionează ca senzori, filtre şi porţi în aşa
fel încât probabilitatea trecerii altor hidroelectroliţi decât cei care trebuie,
să fie cât mai mică.

Pentru diferite specii ionice, selectivitatea canalului depinde de bariera

energetică de legare a ionului de canal.

Transportul pasiv prin difuzie , a ionilor prin membrană, ascultă tot de o lege
de tipul relaţiei:
∆m =- P ∆S ∆t (C1-C2)

Transportul transmembranar, al ionilor, are loc sub acţiunea gradienţilor de

concentraţie şi electric.

Eficacitatea transportului prin canale este deosebit de mare, printr-un singur

canal pot trece 106-108 ioni/s.
 TRANSPORTUL PASIV FACILITAT

Acest transport are loc de la C2→C1, unde C2>C1, în direcţia micşorării

potenţialului chimic, dar cu ajutorul unei enzime transportoare, aşa
numita CARRIER.

Prin acest transport trec molecule puternic polare, insolubile în lipide (de ex.
glucoza trece din serul sanguin în eritrocite).

Molecula transportatoare recunoaşte molecula ( ionul) pentru care este

specific şi o introduce în celulă în sensul gradientului electrochimic.

Eficienţa acestui tip de transport este mai mică decât a celui prin canale dar
este cu un ordin de mărime mai eficient decât difuzia simplă.

În acest caz, fluxul creşte mai lent la început, apoi mai rapid decât în cazul
difuziei simple, pentru ca la diferenţe mari de activitate să prezinte
saturaţie.
Pentru explicarea transportului facilitat s-a
considerat că în faţa membranei se
găseşte un transportor X(enzima carrier),
care nu este solubil în mediile apoase ale
compartimentelor:

Molecula de transportat se combină cu

carrier-ul şi complexul rezultat difuzează
prin membrană, eventual are loc o rotire a
proteinei carrier ducând situsul cu
molecula legată de o parte a membranei
pe cealaltă, urmată de disocierea
moleculei.
Mecanismul se numeşte „ping-pong”
Transportorul este o proteină transmembranară, care suferă modificări
conformaţionale reversibile, după cum urmează:
• într-o anumită stare conformaţională („pong”) locurile de legare sunt deschise
spre exteriorul membranei, iar în stare „ping” se închid la exterior şi se deschid
spre interior;
• în cealaltă stare conformaţională (”ping”), aceleaşi locuri sunt expuse spre
partea opusă a membranei, iar substanţa este eliberată.
 ROLUL DIFUZIEI ÎN LUMEA VIE
Difuzia gazelor se manifestă în cazul fenomenului de respiraţie a
animalelor şi plantelor în schimbul de gaze la nivelul celulelor.

O serie de afecţiuni patologice influenţează fenomenul de difuzie.

De ex: în cazurile de anemie, este transportat mai puţin oxigen ceea ce

are consecinţe asupra metabolismului
 TRANSPORT PASIV PRIN OSMOZA

În general prin osmoză se înţelege difuzia liberă a

lichidelor printr-o membrană (vegetală şi animală)
sau printr-un perete poros

Prin osmoză înţelegem trecerea solventului printr-o

membrană semipermeabilă din domeniul cu
concentraţia mai mică în domeniul cu concentraţia
mai mare;

Osmoza propriu - zisă, este fenomenul de difuziune

selectivă a lichidelor printr-o membrană
semipermeabilă sau perete poros semipermeabil.
Se consideră în acest caz, că cele două vase sunt separate printr-o
membrană semipermeabilă

Dacă o membrană semipermeabilă separă două compartimente care conţin

două soluţii la concentraţii diferite , atunci prin membrană se va produce o
difuziune de solvent de la compartimentul mai diluat spre cel mai
concentrat până la egalizarea concentraţiei.

1 alcool

3
apă

Membrană semipermeabilă
Fenomenul de osmoză a fost descoperit de Dutrochet în 1830, şi a fost
studiată cu ajutorul osmometrului.

• capătul inferior al unui tub din sticlă membrană semipermeabilă

• tubul a fost umplut până la un anumit nivel cu o soluţie de zahăr şi apoi
cu partea acoperită de membrană s-a introdus într-un vas cu apă până
la nivelul la care se afla soluţia de zahăr
• ridicarea nivelului soluţiei în tubul respectiv demonstrează pătrunderea
apei în tub prin membrana semipermeabilă.

Apa pătrunde prin membrană în tub până când va fi oprită din cauza
atingerii unei stări de echilibru, când presiunea osmotică devine egală cu
diferenţa de presiune hidrostatică.
Determinarea presiunii osmotice se face prin mai multe metode:

a) dinamice (se exercită o presiune asupra soluţiei urmărindu-se

anularea fluxului de solvent prin membrana semipermeabilă şi stabilirea
echilibrului)

b) statice (presupune măsurarea presiunii hidrostatice necesare

instalării echilibrului solvent soluţie, cu ajutorul osmometrului)

Presiunea exercitată asupra soluţiei pentru a împiedica pătrunderea

solventului prin membrana semipermeabilă se numeşte presiune
osmotică (π), a soluţiei: π = ρgh

Pentru o concentraţie molară CM, a unei soluţii aflate la temperatura T,

presiunea osmotică este dată de relaţia:

π = RTCosm - ecuaţia lui Van,t Hoff,

R=8,31.103J/kmolK ,constanta universală a gazelor

Ecuaţia rezultă dintr-o analogie dintre presiunea exercitată
de un gaz şi presiunea π exercitată de o soluţie diluată
de neelectrolit.
Cosm = n CM(concentraţia osmolară)

Dacă considerăm două soluţii diferite C1 ,C2 între ele apare

o diferenţă de presiune osmotică:
π1 – π2 = RT (C2– C2)
Unde:
R = constanta gazelor
T = temperatura absorbită
Pentru analizarea transportului de substanţă prin osmoză este
necesară analiza efectuării unui lucru mecanic numit lucru
osmotic.

Dacă se consideră două soluţii osmotice diferite, separate

printr-o membrană semipermeabilă, lucrul osmotic izotem,
W, (de exemplu lucrul osmotic renal), se poate calcula cu
formula:
W=RT log π2/π1 = RT log C2/C1
- π1, π2 = presiunile osmotice
- C2, C1 = concentraţii

Unitatea de măsură pentru presiunea osmotică este osmolul.

 LEGILE OSMOZEI

a) Pentru soluţii diluate - au fost stabilite empiric de Van,t Hoff.

Din relaţia:
π V=νRT
Unde: ν= m/M
m- masa
M- masa moleculară
Rezultă:

m R R
π= T= c T
V M M
1. La temperatură, T, constantă, presiunea osmotică,
π,este direct proporţională cu concentraţia molară:
π=k´ν= k´C/M
unde:
k´ - este constanta de proporţionalitate
c – concentraţia masică procentuală
C/M este concentraţia molară

2. La temperaturi <400 presiunea osmotică variază

proporţional cu temperatura absolută:
π=k´´T

Reunind cele două legi rezultă legea lui Van,t Hoff

π = kC MT
b) Pentru soluţiile aceluiaşi solvit aflate la aceeaşi
temperatură - presiunea osmotică variază proporţional cu
concentraţia soluţiei:
π1/π 2 = C1/ C2

c) Pentru soluţii ale aceluiaşi solvent şi cu aceeaşi

concentraţie, presiunea osmotică variază direct
proporţional cu temperatura absolută a soluţiilor, adică:
π1/π 2 =T1/T2
Clasificarea soluţiilor în funcţie de presiunea osmotică:

• soluţie izotonică (aceeaşi presiune osmotică) π = π0

• soluţie hipertonică π > π 0
• soluţie hipotonică π < π 0

unde: π 0 – presiunea osmotică a plasmei sanguine

Dacă o membrană semipermeabilă separă două soluţii cu presiuni
osmotice diferite, solventul trece prin membrană, de la o soluţie
hipotonică spre soluţia hipertonică pentru a produce o soluţie izotonică.

Apa va tinde să iasă din celulele aflate într-un mediu hipertonic şi să intre
într-un mediu hipotonic.

În cazuri patologice se constată un dezechilibru hidroosmolar, iar reglarea

se va realiza cu ajutorul unor osmoreceptori. (de ex. ficatul acţionează
ca un osmoreglator plasmatic, acţionează ca un tampon care are drept
scop , să prevină sau să întârzie modificările osmotice).
 PRESIUNEA OSMOTICĂ A LICHIDELOR BIOLOGICE
Desfăşurarea în condiţii normale a activităţii celulare presupune anumite
valori pentru presiunea osmotică a lichidelor din organismele vii.

Organismele evoluate (păsări, mamifere) se numesc homeosmotice

deoarece, presiunea osmotică se menţine constantă.

Menţinerea concentraţiilor componenţilor substanţelor din plasmă,

lichidele interstiţiale şi intracelulare, în limite normale precum şi a
volumului de apă, ce asigură o presiune osmotică normală, se
realizează un echilibru hidromineral sau hidroosmolar normal.
În aceste condiţii

* Se realizează un schimb normal de substanţe între diverse sectoare: de

la organele de aport (tub digestiv, plămâni) către celule şi de la aceasta
la organele de eliminare (rinichi, plămâni, tub digestiv, tegument).

* Se menţine şi pH-ul constant: la o perfuzie cu o soluţie hipertonică de

Na+ sau de glucoză, se produce o acidoză extracelulară datorită
scăderii de bicarbonaţi, ca urmare se eliberează, lichidul extracelular
cu apa provenită din spaţiul intracelular sărac în aceste substanţe.

* Se menţine forţa contractilă a miocardului în condiţii normale.

O soluţie hipertonică produce de obicei o scădere a acestei forţe: există şi

substanţe care fac excepţie: glucoza - creşte forţa de contracţie, NaCl -
are o acţiune de efect dublu.
 PRESIUNEA OSMOTICĂ A PLASMEI SANGUINE
Plasma sanguină reprezintă o soluţie apoasă de ioni
(Na,Cl,Ca),molecule nedisociate (glucoză, uree,
aminoacizi),şi de macromolecule proteice(albumine şi
gamaglobuline).

Presiunea osmotică a plasmei este dată de suma

presiunilor osmotice generate de aceste substanţe.
πp=Σπioni+Σπmn+πco

πp- presiunea osmotică a plasmei

πioni - presiunea osmotică a ionilor
πco - presiunea osmotică a moleculelor nedisociate
Reglarea hidroosmotice se realizează prin intervenţia unor
mecanisme homeostatice complexe.

O celulă introdusă într-o soluţie izotonică nu va suferi nici o

modificare a volumului, deoarece nu se produce nici un
schimb de substanţă între soluţie şi citoplasmă.

Turgescenţa reprezintă fenomenul de mărire a volumului

unei celule prin pătrunderea apei în interiorul ei
(endosmoză).

Atunci când celulele se găsesc într-o soluţie hipotonică,

apa intră în celulă căutând să dilueze conţinutul ei.
Fenomenul invers, de micşorare a volumului unei celule
prin ieşirea apei, atunci când se găseşte într-o soluţie
hipertonă se numeşte plasmoliză.

• Dacă celula este o hematie şi se introduce într-o soluţie

hipotonică, ea se va umfla datorită pătrunderii apei, însă
doar până la o anumită limită, când se va rupe şi în
consecinţă va elibera hemoglobina trecând în lichidul de
suspensie.

• Fenomenul de rupere a hematiei se numeşte hemoliză

iar volumul la care se rupe hematia se numeşte volum
critic de hemoliză.

• În final celula moare, iar fenomenul se numeşte citoliză.

MULŢUMESC