.

Proprietățile celulei

Urmărește cursul integral pe YouTube

Cuprins:

3.1. Transportul transmembranar

3.2. Potențialul de membrană
3.3. Lucrare practică – Observarea epiteliului de acoperire
Proprietățile celulei au caractere generale și speciale care le conferă
exercitarea unui rol specific în organism (unele dintre ele, deja studiate, ar
fi: sinteza proteică, reproducerea celulară și metabolismul celular).
Printre proprietățile importante caracteristice celulei se numără:

 Transportul transmembranar;
 Potențialul de membrană.

3.1. Transportul transmembranar

Transportul transmembranar este supus permeabilității selective a
membranei celulare pentru majoritatea ionilor și anumite molecule. În acest
fel se poate realiza un schimb bidirecțional de substanțe (nutritive,
produși ai proceselor de catabolism celular), dar și realizarea unui transfer
ionic ce favorizează apariția curenților electrici.
Din punct de vedere al mecanismelor care contribuie la realizarea
transportului transmembranar, acestea pot fi împărțite în:

1. Mecanisme care implică prezența unor proteine membranare transportoare,

denumite cărăuși: transportul activ și difuziunea facilitată.
2. Mecanisme care nu implică prezența acestor proteine: difuziunea și osmoza.

Însă, din punct de vedere al consumului energetic (ATP – adenozin trifosfat)

pentru facilitarea transportului transmembranar, acesta se poate clasifica în:

 Transport pasiv (fără consum energetic): difuziunea, osmoza, difuziunea

facilitată;
 Transport activ (cu consum energetic).

1. Mecanisme de transport membranar care NU implică utilizarea de

proteine transportoare:

 Difuziunea
 Osmoza

Difuziunea
Difuziunea este o mișcare care favorizează distribuirea uniformă a
moleculelor într-un volum dat de soluție sau gaz. Aceste fenomen are loc ca
urmare a energiei moleculare (gaz, ioni în soluție) care imprimă acestora o
mișcare dezordonată și permanentă. Astfel, în situația în care între două
compartimente ale unei soluții se instalează o diferență de concentrație
(gradient de concentrație), mișcarea moleculară intervine să înlăture
diferența și totodată să asigure o distribuție moleculară uniformă.
Conform structurii sale, prin membrana celulară pot traversa prin
difuziune:

 Molecule liposolubile (nepolarizate): oxigen (O2), hormonii steroizi

(cortizol, estrogen, progesteron, testosteron, aldosteron);
 Molecule organice ce conțin legături covalente polare, dar lipsite de
încărcătură electrică: dioxid de carbon (CO2), etanol, uree.

Nu pot traversa prin difuziune:

 Molecule organice mari, polarizate, care au nevoie de proteine

transportoare: glucoza;
 Ionii liberi (aceștia necesită formațiuni proteice de mici dimensiuni (canale
ionice), care nu se pot observa la microscopul electronic).

Deci, membrana celulară NU permite pasajul ionic liber.

Osmoza
Osmoza reprezintă procesul de difuziune al apei (solventului) dintr-o
anumită soluție. O condiție pentru realizarea ei constă în caracterul
semipermeabil al membranei care separă cele două compartimente.
Acesta trebuie să permită trecerea mai ușoară (să fie mai permeabilă) a
moleculelor de solvent comparativ cu cele de solvit. Altfel spus, apa trece
dintr-o soluție în care concentrația de apă va fi mai mare (soluția este mai
 diluată) spre soluția cu concentrație de apă mai mică (soluție mai
concentrată).
Osmoza poate fi prevenită prin aplicarea unei forțe, denumită presiune
osmotică. Acesta prezintă o directă proporționalitate cu numărul de
particule dizolvate în soluție.
Solut – substanța de dizolvat
Solvent – substanța în care se dizolvă (mediu de dizolvare)

Figura 3.1 Diferențe între difuziune și osmoză.

2. Mecanisme de transport membranar care implică utilizarea de
proteine transportoare (cărăuși)

 Difuziunea facilitată
 Transportul activ

Pentru traversarea membranei celulare a moleculelor organice cu greutate

mare, polarizate, sunt necesare proteinele membranare transportoare. Este
un tip de transport specific, saturabil, adică se poate realiza un transport
pentru maximum o substanță și competitiv pentru anumite moleculare care
concurează pentru aceeași proteină cărăuș.
Difuziunea facilitată
Difuziunea facilitată permite deplasarea moleculelor fără consum
energetic în sensul gradientului de concentrație (de la concentrație mare la
concentrație mică) de-a lungul membranei celulare, cu ajutorul proteinelor
de transport.

Figura 3.2 Mecanisme de transport pasiv.

Transportul activ
Transportul activ este consumator de energie dată de ATP și contribuie la
deplasarea moleculelor și a ionilor împotriva gradientului lor de
concentrație (de la concentrație mică la concentrație mare).
De exemplu, ionii de calciu sunt expulzați în exteriorul celulei cu ajutorul
unei proteine transportoare transmembranară, consumatoare de ATP cu
scindarea lui în ADP și Pi (ATP-aza de calciu). Înainte de a fi eliberați la
exterior, ionii se fixează la locul de conexiune situat la jumătatea
proteinei.
 Figura 3.3 Transportul activ cu ajutorul proteinelor transportoare.
Transportul activ se împarte în două categorii:

 Transport activ primar: Proteina transportoare implicată în transportul

activ consumă energia rezultată prin hidroliza directă a ATP-ului. Acest tip
de proteine transportoare poartă numele de pompe.
 Transport activ secundar (cotransport): activitatea proteinei
transportoare este susținută energetic prin transferul altei energii potrivit
gradientului ei de concentrație care va contribui la transferul unei molecule
sau unui ion împotriva gradientului său de concentrație. Un exemplu ar fi
pompa de Na+/K+.

Figura 3.4 Transport activ primar și secundar.

Transportul vezicular reprezintă o categorie specială de transport
membranar și se împarte în:
 Endocitoză – procesul prin care materialul din exteriorul membranei
celulare este înglobat în interiorul veziculelor rezultate prin invaginarea
plasmalemei și transferat intracelular. Fagocitoza și pinocitoza reprezintă
forme particulare de endocitoză.
 Exocitoză – procesul prin care conținut din interiorul celulei este captat în
vezicule care au proprietatea de a fuziona cu plasmalema, este eliberat în
exteriorul celulei.

3.2. Potențialul de membrană

Potențialul de membrană se definește ca diferența de potențial electric
apărută între fața internă și cea externă a membranei celulare. Acesta apare
ca urmare a permeabilității membranare selective, precum și a prezenței în
interior a moleculelor nedifuzibile și încărcate negativ, completate de
activitatea pompei Na+/K+.
Potențialul membranar de repaus depinde de permeabilitatea
membranară și se asociază unui potențialul de membrană la un moment în
care impulsurile electrice sunt absente (celulă nestimulată). Valoarea medie
a acestuia variază între -65 mV și până la o valoare apropiată de cea
atribuită potențialului de echilibru pentru K+ (-85 mV). Valoarea acestuia
este un rezultat al activității pompei Na+/K+. Aceasta funcționează prin
reintroducerea în celulă de K+ difuzat în exterior, la schimb cu expulzia Na+
introdus în celulă, în raport 2K+ : 3Na+. Astfel, concentrația intracelulară a
celor 2 ioni se menține relativ constantă și totodată potențialul de
membrană este constant atunci când stimulul este absent. În stare de
repaus, distribuția sarcinilor este negativă la interiorul celulei și pozitivă la
exterior.
Potențialul de acțiune (PA) reprezintă modificarea temporară a
potențialului de membrană. Sub influența stimulului electric, celulele
generează potențiale de acțiune prin modificarea potențialului de
membrană. Principul de bază privind producerea potențialul de acțiune
este simular în toate celulele: potențialul de membrană se modifică
datorită unor curenți electrici apăruți ca urmare a traversării ionilor prin
canalele membranare specifice, care se închid sau se deschid dependent de
valoarea potențialului membranar. Potențialele de acțiune generate depind
de tipul de celulă în ceea ce privesc mecanismele de
producere, durata și aspectul.
 Figura 3.5 Potențialul de acțiune neuronal.
Potențialul de repaus al neuronului are o valoare de -80 mV. Durata
potențialului de acțiune al neuronului este de 5 ms, având o amplitudine
pozitivă (de +40 mV). Astfel, diferența dintre potențialul de repaus și
amplitudinea potențialului de acțiune are o valoare de 120 mV.

Figura 3.6 Potențialul de acțiune în celula miocardică ventriculară.

În celula miocardică ventriculară, potențialul de repaus are aceeași valoare (-
80 mV), însă durata potențialului de acțiune este mai mare sau egală cu 200
ms. Din punct de vedere al amplitudinii PA, aceasta este ușor pozitivă (puțin
peste valoarea de 0 mV).
 Figura 3.7 Potențialul de acțiune în fibra musculară netedă de la nivelul
antrului piloric (gastric).
Durata potențialului de acțiune în fibra musculară netedă de la nivelul
antrului piloric este egală cu cea a PA al neuronului, respectiv de 5 ms. Însă,
în acest caz, amplitudinea PA este inferioară valorii de 0 mV, deci are un
caracter negativ.
Pentru menționarea fazelor potențialului de acțiune se va exemplifica
neuronul.

 Pragul - Potențialul prag – se definește prin valoarea potențialului de

membrană care odată ce atinge un nivel critic, produce
depolarizarea rapidă (spontană) a celulelor excitabile.

Potențialul de acțiune reprezintă un răspuns de tip „totul sau nimic”. Altfel

spus, aplicarea unor stimuli de intensitatea inferioară potențialului prag
(subliminari) nu favorizează depolarizarea și implicit nici declanșarea
impulsului, precum și aplicarea unor stimuli de intensitate superioară
pragului (supraliminari) nu provoacă un răspuns mai amplu decât stimulul
prag.

 Panta ascendentă – marchează declanșarea depolarizării ca urmare a

atingerii potențialului prag și creșterii permeabilității membranare pentru
Na+ (faza de depolarizare rapidă). Poarta de intrare în celulă o reprezintă
canale speciale pentru acest ion, voltaj-dependente, care sunt deschise doar
la atingerea valorii potențialului prag, Na+ va difuza în celulă, ceea ce va
determina creșterea depolarizării. În această perioadă, potențialul de
membrană variază de la -65mV la +40mV.

 Panta descendentă – descrie revenirea potențialului către valoarea sa de

repaus (faza de repolarizare). Acest proces este justificat de faptul că sub
 influența stimulului depolarizant, canale speciale voltaj-dependente pentru
K+ se deschid și favorizează expulzia acestuia din celulă și în acest fel
depolarizarea scade. În această perioadă, potențialul de membrană revine -
65mV.

Perioada refractară (PR) este acel interval de timp pe parcursul căruia

celula răspunde cu greutate printr-un PA la noii stimuli aplicați. Aceasta este
de două tipuri:

 Perioadă refractară absolută (PRA) – intervalul de timp în care nu poate fi

generat niciun alt PA, chiar dacă se aplică stimuli foarte puternici, deoarece
canalele de Na+ nu mai pot fi activate. Această perioadă include panta
ascendentă și o porțiune de început din cea descendentă.
 Perioadă refractară relativă (PRR) – intervalul de timp pe parcursul căruia
poate fi generat un nou PA (un al doilea PA), însă sub acțiunea unor stimuli
suficient de puternici. Răspunsul obținut în forma unui nou PA înregistrează
o viteză de apariție mai mică a pantei ascendente precum și o amplitudine
mai redusă decât în mod normal.

Figura 3.8 Fazele potențialului de acțiune în neuron (PA – perioada

refractară absolută).
Generarea PA în orice punct al unei membrane excitabile va stimula ulterior
și zonele adiacente ale acesteia, favorizând propagarea bisens până la o
depolarizare completă a membranei. Procesul de transmitere a depolarizării
de-a lungul unei fibre musculare sau nervoase se numește impuls
(muscular sau nervos).
Proprietățile speciale ale celulelor sunt:
 Contractilitatea – proprietatea celulelor musculare de a transforma energia
chimică a unor compuși în energie mecanică.
 Activitatea secretorie – pentru refacerea structurilor proprii, creștere și
înmulțire, fiecare celulă produce substanțe proprii de natură proteică și
lipidică. Unele celule sunt specializate în producere și „export” de substanțe
în mediul intern celular (secreție endocrină) sau în exterior (secreție
exocrină).

3.3. Lucrare practică – Observarea epiteliului de

acoperire
Materiale necesare: periuță pentru dinți, ser fiziologic, eprubete, pipetă,
soluție de albastru de metilen 1‰, centrifugă, microscop, lame, lamele, ac
spatulat, celule descuamate de pe mucoasa bucală.
Se clătește gura cu apă iar apoi se efectuează un periaj cu o periuță umezită
în ser fiziologic. Se clătește periuța într-o eprubetă cu ser fiziologic și se
adaugă o picătură din soluția 1‰ de albastru de metilen. Se centrifughează
sau se decantează timp de 30 de minute, se ia din depozitul de pe fundul
eprubetei și cu un ac spatulat se face un preparat microscopic între lamă și
lamelă. Recoltarea celulelor se poate face și prin răzuirea ușoară a feței
superioare a limbii cu partea neascuțită a unei lame de briceag și metilarea
răzuirii.

Bibliografie: