TRANSFERUL DE CĂLDURĂ

1. MODURILE FUNDAMENTALE DE TRANSFER DE CĂLDURĂ

Transferul de căldură se referă la procesele ireversibile ale propagării căldurii în spaţiu

ca urmare a schimbului de energie termică între două corpuri, două regiuni ale aceluiaşi corp
sau două fluide, ca rezultat al unei diferenţe de temperatură între acestea. Scopul studiului
transferului de căldură este determinarea cantităţii de căldură schimbată în unitatea de timp în
condiţii date de temperatură şi verificarea compatibilităţii materialelor folosite în construirea
echipamentelor şi instalaţiilor, cu regimul de temperaturi la care sunt supuse.
Transferul de căldură, respectând cele două principii ale termodinamicii, se realizează
în trei moduri: prin conducţie, prin convecţie şi prin radiaţie. Aceste moduri pot exista separat
sau, cel mai adesea, combinate, în procese complexe de schimb de căldură.
1. Conducţia termică este procesul de transfer al căldurii dintr-o regiune cu
temperatură mai ridicată către o regiune cu temperatură mai coborâtă în
interiorul unui mediu solid, lichid sau gazos, sau între medii diferite în contact
fizic direct, sub influenţa unei diferenţe de temperatură, fără existenţa unei
deplasări aparente a particulelor care alcătuiesc mediile respective.
2. Convecţia termică reprezintă procesul de transfer al căldurii prin acţiunea
combinată a conducţiei termice, a acumulării de energie internă şi a mişcării de
amestec. Convecţia este cel mai important mecanism de schimb de căldură
între o suprafaţă solidă şi un fluid (lichid sau gaz), între care există contact
direct şi mişcare relativă. Fenomenul convecţiei este întotdeauna însoţit de
conducţie (în fluide poate exista conducţie practic fără convecţie, dacă volumul de
fluid este foarte mic - material poros, de exemplu) şi de radiaţie (cu rare excepţii în
cazul fluidelor opace, ca mercurul, de exemplu). Convecţia termică este un fenomen
foarte complicat, în general neliniar (de regulă este însoţit de turbulenţă), care se
poate studia prin metodele similitudinii şi analogiei.
3. Radiaţia termică este procesul prin care căldura este transferată de la un corp
cu temperatura ridicată la un corp cu temperatura coborâtă, corpurile fiind
separate în spaţiu. Schimbul de căldură prin radiaţie se datorează naturii
electromagnetice a energiei transferate sub formă de cuante de energie.
Procesele de transfer de căldură sunt procese complexe, în care apar simultan două sau
trei din modurile fundamentale de căldură.

1
 2. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ PRIN CONVECŢIE

2.1. GENERALITĂŢI

Transferul de căldură prin convecţie are loc în câteva etape.

Iniţial căldura trece prin conducţie termică de la suprafaţa peretelui la particulele de
fluid adiacente acestuia, ceea ce are ca efect ridicarea temperaturii şi energiei interne a acestor
particole de fluid; aceste procese se desfăşoară în stratul de fluid de lângă perete, denumit
strat limită.
În continuare, aceste particule cu energie mai mare se deplasează către zone de fluid
cu temperaturi mai scăzute, unde, prin amestec cu alte particule, transmit o parte din energia
lor.
Prin urmare, convecţia este un proces de transfer de energie, masă şi implus. Energia
este înmagazinată în particulele de fluid şi transportată ca rezultat al mişcării acestora.
Mecanismul procesului nu depinde direct de diferenţa de temperatură, dar efectul net este
acela al transferului de energie în sensul scăderii temperaturii.
În timp ce conductibilitatea are un caracter microscopic, deoarece căldura se transmite
de la particulă microscopică la particulă microscopică prin transfer de energie nemijlocit,
convecţia este un transfer macroscopic de căldură, deoarece se produce prin intermediul unor
cantităţi macroscopice de fluid. De menţionat că şi în cazul convecţiei fluidul înmagazinează
energia termică prin majorarea energiei cinetice şi potenţiale a moleculelor sale, deci şi
această înmagazinare are tot un caracter microscopic - molecular, dar transportul însuşi are
caracter macroscopic.
Transmiterea de căldură prin convecţie se poate produce prin curenţi liberi sau prin
curenţi forţaţi. Curenţii liberi apar în masa fluidului datorită variaţiei de densitate a acestuia în
diferite regiuni ale sale, variaţie provocată de diferenţele de temperatură. Ei apar când fluidul
se poate mişca liber şi când în masa lui există forţe ascensionale provocate de diferenţele de
densitate suficient de mari pentru a învinge gravitatea şi forţele tangenţiale interne, datorate
vâscozităţii.
Intensitatea procesului de transmisie a căldurii prin convecţie depinde în foarte mare
măsură de mişcarea de amestec a fluidului, ale cărui caracteristici de curgere trebuie
cunoscute. În funcţie de cauza mişcării, convecţia este clasificată în
- convecţie liberă sau naturală – când mişcarea de amestec este rezultatul
diferenţelor de densitate produse de gradienţii de temperatură;

2
 - convecţie forţată – când mişcarea de amestec este rezultatul unor cauze
externe precum pompe, ventilatoare etc.
Relaţia de bază a transferului de căldură prin convecţie, datorată lui Newton (1701),
permite calculul căldurii schimbate între un fluid şi suprafaţa unui perete:

Q = α A T f − Ts = α A ∆T [W ] (1)

Q
qs = = α ∆T [W / m 2 ] , (2)
A
unde
Q este fluxul de căldură transferat prin convecţie, în W;
q - fluxul termic unitar de suprafaţă, în W/m2,
α - coeficientul de schimb de căldură prin convecţie, în W/(m2⋅ oC);
Tf, Ts - temperatura fluidului la o distanţă suficient de mare de suprafaţă, respectiv a
suprafeţei peretelui, în oC;
∆T – diferenţa de temperatură între fluid şi peret, ∆T = T f − Ts , în oC;

A – aria suprafeţei de schimb de căldură a peretelui, în m2.

Adoptarea valorii absolute a diferenţei de temperatură presupune că fluxul de căldură
Q este pozitiv în sensul descreşterii temperaturii.
Analogia electrică a transferului de căldură, permite introducerea conceptului de
rezistenţă termică. Legea lui Ohm pentru circuitele electrice conduce la ecuaţia de curent

∆U
I= , (3)
Re

unde ∆U este diferenţa potenţialelor din noduri, iar Re – rezistenţa electrică.

Prin analogie se poate scrie

∆T
q= , (4)
R

unde q este fluxul termic unitar, ∆T – diferenţa de temperatură, iar R – rezistenţa termică.
Din comparaţia relaţiilor (2) şi (4) rezultă expresia rezistenţei termice la schimbul de
căldură prin convecţie:

1
Rconv = [( m 2 ⋅o C) /W] . (5)
α

3
 2.2. CONVECŢIA LIBERĂ

Din ecuaţia (1) rezultă că, la arie de schimb de căldură constantă, A, şi la diferenţă de
temperatură constantă, fluxul termic poate fi modificat pe baza coeficientului de convecţie α.
De altfel acesta este un factor limitativ al regimului termic al echipamentelor electrice,
cunoaşterea valorii lui şi măsurile justificate tehnico-economic pentru creşterea acestei valori
fiind o cale de îmbunătăţire a performanţelor echipamentelor respective.

2.2.1. Bazele transmiterii căldurii între fluide prin pereţi solizi

S-a constatat experimental că în condiţiile curgerii turbulente intensitatea convecţiei

este maximă, de aceea se recomandă ca vitezele fluidelor să fie astfel alease încât curgerea să
fie turbulentă.
În cazul schimbului de căldură între un fluid şi o suprafaţă solidă, căldura trebuie să
străbată aşa numitul strat limită termic ce se formează la interfaţa dintre fluid şi suprafaţa
solidă.
Prin analogie cu stratul limită hidrodinamic, stratul limită termic este definit ca zona
adiacentă suprafeţei solide în care temperatura fluidului variază de la o valoare Tp la o valoare
T din masa curentului de fluid.
Modelul transferului de căldură între fluid şi suprafaţa solidă consideră că întreaga
rezistenţă la transferul de căldură este concentrată în stratul limită, deoarece în afara acestuia,
deplasarea fluidului nefiind afectată de prezenţa solidului şi de forţele de frecare vâscoasă,
temperatura fluidului este uniformă.
Fluxul de căldură Q, schimbat între fluid şi perete este proporţional cu suprafaţa de
contact, A, şi cu diferenţa de temperatură ∆T în stratul limită termic (Fig. 2.1):

Q = α ⋅ A ⋅ ∆T , (6)

unde ∆T = T p − T , dacă direcţia transferului de căldură este de la perete la fluid (a), respectiv

∆T = T − T p , dacă direcţia transferului de căldură este de la fluid la perete (b).

În ecuaţia de mai sus:

W
α este coeficientul de schimb superficial de căldură prin convecţie, în 2 o
- cu cât α este
m ⋅ C
mai mare, transmisia căldurii prin convecţie este mai eficientă;
T – temperatura fluidului în oC;
Tp – temperatura peretelui la suprafaţa sa de contact cu fluidul în oC.
Relaţia de mai sus se numesşe ecuaţia de răcire a lui Newton.

4
 Coeficientul de schimb superficial de căldură depinde de mulţi factori, printre care:
• natura fluidului - α este mult mai mare la lichide decât la gaze;
• viteza fluidului - cu cât viteza este mai mare, α este mai mare, astfel încât convecţia
forţată este mult mai eficientă decât convecţia liberă;
• poziţia şi geometria suprafeţei: α este mai mare pentru suprafeţe verticale decât pentru cele
orizontale, şi mai mare pentru suprafeţe plane decât pentru cele cilindrice;

• diferenţa de temperatură perete-fluid: α ≈ (T − T2 )

1/ 4
;

• felul curgerii fluidului – α este mai mare în cazul curgerii turbulente decât în al
curgerii laminare; prezenţa nervurilor, şicanelor etc. favorizează turbulenţa şi măresc
valoarea coeficientului.

Fig. 2.1. Transferul căldurii de la un perete la fluid (a) şi invers (b).

Dacă de o parte şi de alta a peretelui solid se află fluide cu temperaturi diferite T1 > T3 ,

fenomenul transmiterii căldurii este mai complex şi se caracterizează printr-o convecţie de la

fluidul 1, la peretele solid 2, o conductibilitate prin peretele solid 2 şi din nou printr-o
convecţie de la peretele solid la fluidul 3 (Fig. 2.2):

Fig. 2.2. Transfer termic între fluidele 1şi 3 prin peretele solid 2

5
 Transmiterea de căldură prin convecţie poate fi mult activată, atunci când se
intenţionează acest lucru, dacă fluidul este adus în mod artificial în stare turbionară, deoarece
pe de o parte se micşorează astfel grosimea stratului limită, iar pe de altă parte se favorizează
contactul unei cantităţi cât mai mari de fluid cu pereţii. Aceasta echivalează însă cu o
majorare a pierderilor de energie hidraulică, prin frecarea fluidului de pereţi şi prin turbionări.
Pentru calculul căldurii transferate într-un timp t [h] sau [s] printr-o suprafaţă de perete
A [m2] se utilizează formula lui Newton sub forma

Q = α ⋅ A ⋅ ∆T ⋅ t , [kJ].
(7)

Ecuaţia de răcire a lui Newton nu exprimă o lege fizică, ci una de definire a

coeficientului individual de transfer de caldură, deoarece α nu este o constantă fizică,
caracteristică mediului fluid, ci o mărime fizică ce depinde, după o lege complexă, de mai
multe variabile, incluzând proprietăţile fluidului (λ, η, ρ, cp), viteza fluidului, v, temperatura
fluidului, T, şi de geometria sistemului. In general:

α = f (λ ,η , ρ , c1, T , v, l1, l2 ,...) (8)

Pentru stabilirea unor relaţii de calcul ale lui α, în principiu se poate utiliza ecuaţia de
răcire a lui Newton şi ipoteza ca în stratul limită caldura se transferă prin conductivitate,
adică:

∂T
Q = α ⋅ A ⋅ ∆T ⋅ t = −λ ⋅ A ⋅ ⋅t (9)
∂l

Din (9) rezultă

λ ∂T
α =− ⋅ (10)
∆T ∂l
care exprimă legătura dintre α şi λ în stratul limită al aceluiaşi fluid. Ecuaţia (10)
reprezintă în acelaşi timp şi una dintre ecuaţiile de bază ale transmiterii de căldură prin
convecţie în stratul limită, deci reprezintă una dintre ecuaţiile de contur ale convecţiei.
Utilizarea acestei relaţii implică cunoaşterea gradientului de temperatură ∂T / ∂l în
stratul limită termic şi a celor două temperaturi Tp şi respectiv T.
Pentru a determina aceste mărimi trebuie cunoscută legea de distributie a
temperaturilor în stratul limită care se stabileşte prin integrarea ecuaţiei diferenţiale a
distribuţiei temperaturilor într-un fluid în mişcare.

6
 2.2.2. Ecuaţia diferenţială a distribuţiei temperaturilor într-un fluid în mişcare
(ecuaţia Fourier-Kirchhoff)

Această ecuaţie exprimă legea conservării energiei termice aplicată asupra unui volum
elementar delimitat din masa unui fluid în curgere. Legea conservării căldurii se aplică sub
forma unui bilanţ termic efectuat pentru un volum elementar de forma paralelipipedică având
dimensiunile laturilor: ∆x, ∆y si ∆z, raportat la un sistem de coordonate ortogonal (Fig. 2.3).
Deoarece fluidul din elementul de volum este în mişcare, la întocmirea bilanţului
termic se ţine seama că fluxul de căldură intră şi iese din elementul de volum prin două
mecanisme ce se desfăşoară simultan: conductivitatea termică şi convecţia. Bilanţul termic se
exprimă prin relaţia generală:
Qac , cd + cv = Qi − Qe , (11)

unde Qac,cd+cv reprezintă fluxul de căldură acumulat în elementul de volum prin

conductivitate şi convecţie, Qi – fluxul de căldură intrat în elementul de volum prin cele două
mecanisme, iar Qe - fluxul de căldură ieşit din elementul de volum prin cele două mecanisme.
Căldura totală acumulată în elementul de volum poate fi considerată ca fiind suma
acumulărilor după cele 3 direcţii ale sistemului de coordonate:
Qac = Qacx + Qacy + Qacz . (12)

Fluxul de caldură convectiv poate fi exprimat prin ecuaţia calorimetrică, ca produs

între debitul masic de fluid, căldura specifică şi temperatura fluidului:
Q = M m ⋅ cp ⋅T = ρ ⋅ v ⋅ A⋅ cp ⋅T . (13)

De asemenea s-a considerat că produsul (ρvxT) este variabil pe direcţia x.

Fig. 2.3. Transmiterea fluxului de căldură pe direcţia x.

7
 Fluxul intrat şi ieşit prin conductivitate se calculează cu legea Fourier.
Cu aceste observaţii rezultă:
- căldura acumulată după direcţia x:

⎛ ∂T ∂T ⎞
Qacx = ⎜ λ x + ∆x −λ x ⎟ ∆y∆z + c p (( ρvxT ) x − ( ρvxT ) x + ∆x )∆y∆z ; (14)
⎝ ∂x ∂x ⎠

- căldura acumulată după direcţia y:

⎛ ∂T
Qacy = ⎜⎜ λ y + ∆y −λ
∂T
y
⎞
(
⎟⎟∆x∆z + c p ( ρv yT ) y − ( ρv yT ) y + ∆y )∆x∆z ; (15)
⎝ ∂y ∂x ⎠

- căldura acumulată după direcţia z:

⎛ ∂T ∂T ⎞
Qacz = ⎜ λ z + ∆z −λ z ⎟∆x∆y + c p (( ρvzT ) z − ( ρvzT ) z + ∆z )∆x∆y . (16)
⎝ ∂z ∂z ⎠

Acumularea de caldură în elementul de volum determină variaţia în timp a

temperaturii fluidului din elementul de volum, astfel încât acumularea totală poate fi
exprimată şi prin relaţia:

∂T
Qac = ρ c p ∆V . (17)
∂t

Prelucrând relaţiile, în ipoteza cp şi λ constante, rezultă

⎛ ∂T ∂T ∂T ∂T ⎞ ⎛ ∂ 2T ∂ 2T ∂ 2T ⎞ ⎛ ∂ ( ρv x ) ∂ ( ρv y ) ∂ ( ρv z ) ⎞
ρ c p ⎜⎜ + vx + vy + vz ⎟⎟ = λ ⎜ + 2 + 2 ⎟ − c p T ⎜⎜ + + ⎟
∂t ∂x ∂y ∂z ⎜ ∂ 2
∂ ∂ ⎟ ∂x ∂y ∂z ⎟
⎝ ⎠ ⎝ x y z ⎠ ⎝ ⎠

(18)

Relaţia de mai sus reprezintă forma generală a ecuaţiei diferenţiale a distribuţiei

temperaturilor într-un fluid în mişcare (ecuaţia Fourier-Kirchhoff). Aceasta poate fi scrisă
într-o formă mai restrânsă prin utilizarea operatorilor matematici:
- derivata substanţială a temperaturii:

Ds T ∂T ∂T ∂T ∂T
= + vx + vy + vz (19)
dt ∂t ∂x ∂y ∂z

- laplaceanul temperaturii:

8
 2 ∂ 2T ∂ 2T ∂ 2T
∇T = 2 + 2 + 2 ; (20)
∂x ∂y ∂z

- divergenţa produsului (ρv):

∂ ( ρvx ) ∂ ( ρv y ) ∂ ( ρvz )
∇( ρv) = + + ; (21)
∂x ∂y ∂z

Cu aceste notaţii ecuaţia distribuţiei temperaturilor devine:

Ds T
ρ cp = λ∇ 2T − c p T∇( ρv) . (22)
dt

Ecuaţia de mai sus se simplifică în următoarele condiţii:

∂T
- regim staţionar, când: =0 (23)
∂t

- fluid necompresibil, când: ∇ ( ρv ) = 0 (24)

Ds T
şi ecuaţia devine: ρ c p = λ∇ 2 T . (25)
dt
∂T
- mediu imobil, când v x = v y = v z = 0 şi ρ c p = λ∇ 2 T , (26)
∂t
care este tocmai ecuaţia diferenţială a conductivităţii termice.

- mediu imobil si regim stationar: ∇ 2T = 0 . (27)

Prin integrarea ecuaţiei diferenţiale Fourier-Kirchhoff se obţine funcţia de distribuţie

a temperaturilor in interiorul fluidului în mişcare. Această funcţie permite determinarea
gradientului de temperatură şi a potenţialului individual în stratul limită, în funcţie de care se
poate stabili o relaţie de calcul al coeficientului de transfer de caldură.
Soluţii analitice nu sunt, însă, posibile, decât pentru cazuri simple.
In aceste condiţii determinarea coeficienţilor de transfer de căldură se face
experimental, corelarea datelor experimentale făcându-se prin ecuaţii criteriale deduse prin
metodele similitudinii şi analizei dimensionale.

9
 2.2.3. Similitudinea proceselor termice

Procedeul similitudinii, cunoscut şi aplicat cu succes în hidrodinamică, a fost folosit

pentru prima dată în studiul convecţiei de către Nusselt. El a aplicat o metodă riguroasă
pentru determinarea criteriilor de similitudine, plecând de la ecuaţiile diferenţiale ale
transferului de căldură:
- ecuaţia de continuitate (legea conservării masei, cu caracter pur hidrodinamic),
- ecuaţia de mişcare a fluidelor vâscoase,
- ecuaţia Navier-Stokes (ecuaţia de curgere) după cele trei axe de coordonate (cu
caracter pur hidrodinamic),
- ecuaţia de conservare a energiei termice şi hidraulice (cu caracter termic şi hidro-
dinamic),
- ecuaţia condiţiilor de contur.
În toate aceste ecuaţii s-au introdus următorii factori adimensionali, care nu trebuie
confundaţi cu criteriile de similitudine şi care sunt rapoarte între mărimile fizice care
intervin în ecuaţiile de mai sus, scrise atât pentru original cât şi pentru model:
• fl = l/l' - pentru lungimi;
• fv=v/v' - pentru viteze;
• fp=p/p' - pentru presiuni;
• f ρ=ρ/ρ'- pentru densităţi;
• fν = ν/ν' - pentru vâscozităţi;
• fT= T/T' - pentru temperaturi;
• fa = a/a' - pentru difuzibilitatea termică;
• fα=α/α'- pentru convecţie;
• fλ=λ/λ' - pentru conductibilitate.
Scriind expresia fiecărui factor de scară, se obţine:

v 2l ' pρ ' l '

= sau
v' l ' p ' ρl
2

p p'
= = ... = Eu (28)
ρv 2
ρ ' v' 2
un criteriu pur hidrodinamic, denumit criteriul Euler;

v 2 l ' υvl ' 2

= sau
v' 2 l υ ' v' l 2

10
 vl v' l '
= = ... = Re , (29)
υ υ'
criteriul hidrodinamic, denumit criteriul Reynolds;

υ v l ' 2 g β ∆T
⋅ ⋅ = ⋅ ⋅ sau
υ ' v ' l 2 g ' β ' ∆T '

gβ∆Tl 2 g ' β ' ∆T ' l ' 2

= . (30)
υv υ ' v'
Ţinând seama de (29), relaţia (30) devine:
gβ∆Tl 3
= Gr , (31)
υ2
denumit criteriul Grashof.
f v fT f f
= a 2T sau
f1 f1

vl v' l '
= = ... = Pe , (32)
a a'
denumit criteriul Peclet.
Din cele de mai sus, rezultă
f λ fT
fα fT = sau
f1

α ⋅ l α '⋅l '
= = ... = Nu , (33)
λ λ'
denumit criteriul Nusselt.
Ecuaţia de continuitate n-a mai fost utilizată în stabilirea criteriilor de similitudine,
deoarece raportul f v / f1 , care intervine în această ecuaţie, poate lua orice valoare, deci nu

dă nici o concluzie asupra similitudinii.

În locul acestor criterii, care utilizează mărimi independente între ele, se poate folosi
orice combinaţie a lor, deoarece şi aceste combinaţii au un caracter adimensional (criterial).
Astfel, în locul criteriului Peclet s-a introdus criteriul:
Pe υ
Pr = = , (34)
Re a
denumit criteriul Prandtl, care nu conţine decât mărimi caracteristice ale fluidului.
Un alt criteriu rezultat din combinarea altor criterii este şi :

Nu α
St = = , (35)
Re⋅ Pr ω ⋅ ρ ⋅ c p

11
denumit criteriul Stanton.
Dacă se consideră ecuaţiile după axele x şi y, criteriul lui Grashof nu mai apare,
deoarece mişcarea fluidului nu se face şi pe verticală. În acest caz, mişcarea fluidului şi
transmiterea de căldură prin convecţie (şi conductibilitate în stratul limită) vor fi
caracterizate printr-o funcţie criterială de forma:

f(Nu,Pr,Re) = 0, (36)
sau :
Nu=g(Re,Pr). (37)

Criteriul lui Euler nu intră în funcţiiile de mai sus, deoarece presiunea nu joacă un rol
direct în transmiterea căldurii, iar influenţa ei indirectă a fost luată în considerare în
cadrul celorlalte criterii. În consecinţă, introducerea acestui criteriu nu aduce nici o
contribuţie concludentă în convecţia termică.
Relaţia (37) permite determinarea valorii lui α, dacă se cunoaşte teoretic sau
experimental funcţia care leagă între ele criteriile Nu, Re şi Pr. În acest caz:

λ
α= g (Re, Pr) . (38)
l

În cazul mişcării pe verticală mai intervine şi criteriul Gr, pe lângă celelalte

criterii.
Dacă este cazul unei mişcări relativ lente, cum se întâmplă la convecţia liberă, criteriul
Re îşi pierde importanţa, având valoare foarte mică, aşa că se poate scrie:

Nu = f(Gr,Pr). (39)

La curgere forţată pe verticală, când se suprapune convecţia liberă peste convecţia

forţată, relaţia (39) devine:

Nu = f(Re,Pr,Gr). (40)

În concluzie, teoria similitudinii permite ca pe baza ecuaţiilor diferenţiale ale

convecţiei, dar fără a le integra, să se obţină criterii de similitudine între care să se determine
pe cale experimentală ecuaţii criteriale valabile pentru toate procesele asemenea. Din aceste
ecuaţii criteriale se poate determina coeficientul de convecţie α.

12
 2.2.4. Calculul coeficienţilor de transfer de căldură

In cazurile complexe, coeficienţii de transfer de căldură se calculează din ecuaţii

criteriale care se obţin prin prelucrarea rezultatelor experimentale. Ecuaţiile criteriale se obţin,
pornind de la ecuaţia diferenţială, cu următorul algoritm:
Pasul 1: se scrie ecuaţia diferenţială Fourier-Kirchhoff

⎛ ∂T ∂T ∂T ∂T ⎞ ⎛ ∂ 2T ∂ 2T ∂ 2T ⎞ ⎛ ∂ ( ρv x ) ∂ ( ρv y ) ∂ ( ρv z ) ⎞
ρ c p ⎜⎜ + vx + vy + vz ⎟⎟ = λ ⎜ + + ⎟ − c pT ⎜ ⎟
⎜ ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ⎟ ⎜ ∂x + ∂y + ∂z ⎟
⎝ ∂t ∂x ∂y ∂z ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠

(41)
Pasul 2: se transcrie ecuaţia difereţială în forma dimensională generalizată:

⎛ ρ c p T ⎞ ⎛ ρ c p vT ⎞ ⎛ λT ⎞ ⎛ vc p Tρ ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟+⎜ ⎜ ⎟
⎜ t ⎟+⎜ l ⎟ ⎝ l 2 ⎟⎠ + ⎜ l ⎟ = 0 (42)
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
(I) (II) (III) (IV)

Pasul 3: se elimină termenii care nu sunt independenţi (termenii II şi IV sunt identici

şi de aceea se reţine numai unul dintre ei):

⎛ ρ c p T ⎞ ⎛ ρ c p vT ⎞ ⎛ λT ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟+⎜
⎜ t ⎟+⎜ l ⎟ ⎝ l 2 ⎟⎠ = 0 (43)
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
(I) (II) (III)

Pasul 4: primul termen se exprimă sub forma:

ρ c pT mc p T Q' Q α l 2T αT
= 3
= 3
= 3
= 3
= (44)
t l t l t l l l

şi ecuaţia dimensională generalizată devine:

⎛ α T ⎞ ⎛⎜ ρ c p vT ⎞⎟ ⎛ λT ⎞
⎜ ⎟+ ⎟ + ⎜⎝ l 2 ⎟⎠ = 0 .
⎝ l ⎠ ⎜⎝ l ⎠ (45)
(I) (II) (III)

Se fac rapoarte adimensionale între termenii ecuaţiei de mai sus, obţinând două criterii
de similitudine:

Criteriul Nusselt, se obţine raportând termenul (I) la termenul (III):

(I ) α T l 2 α l
Nu = = ⋅ = . (46)
( III ) l λT λ

13
 Acest criteriu exprimă raportul dintre căldura totală transmisă în interiorul fluidului şi
căldura transmisă numai prin conductivitate.

Criteriul Peclet, rezultă din raportul termenilor (II) şi (III):

( II ) ρ c p Tv l 2 ρ c p vl vl
Pe = = ⋅ = = , (47)
( III ) l λT λ a

λ
în care a = este coeficientul de difuziune termică.
ρ cp

Funcţia criterială generală este dată de relaţia:

⎛ l l ⎞
f ⎜⎜ Nu , Pe, Eu, Re, Fr ,We, 1 , 2 ,...⎟⎟ = 0 . (48)
⎝ l0 l0 ⎠

Funcţia criterială se simplifică astfel:

- pentru fluide omogene, We=0

- între Eu şi Re există o relaţie de dependenţă, aşa cum rezultă din următorul raţionament:
la curgerea internă:

L ρ v2
∆P = λ , de unde
d 2
∆P L
Eu = =λ , (49)
ρ v2 2d

în timp ce la curgerea externă,

ρv 2
∆P = ξ Ac , deci
2
∆P A
Eu = =ξ c . (50)
ρv 2
2

Deoarece λ = f (Re) şi ξ = f (Re) rezultă că Eu=f(Re), în consecinţă criteriul Euler

poate fi omis din ecuaţia criterială.
- se preferă înlocuirea criteriului Pe cu criteriul Prandtl, care are avantajul că este exprimat
numai în funcţie de constante fizice:

Pe ρ ⋅ c p ⋅ T ⋅ v η c p ⋅η
Pr = = = ; (51)
Re l ρ ⋅v ⋅l λ

- criteriul Froude este înlocuit cu criteriul Grashof (numit şi criteriul convecţiei libere):

14
 g ⋅ l ρ 2 ⋅ v2 ⋅ l 2
Gr = Fr ⋅ Re ⋅ β ⋅ ∆T = 2 ⋅
2
⋅ β ⋅ ∆T ; (52)
v η2

şi ecuaţia criterială devine:

⎛ l l ⎞
f ⎜⎜ Nu , Pr, Re, Gr , 1 , 2 ,...⎟⎟ = 0, (53)
⎝ l0 l0 ⎠

care se explicitează în raport cu criteriul Nusselt şi se obţine:

n
⎞ 4
n3 ⎛ l1
n1
Nu = C ⋅ Re ⋅ Gr n2
⋅ Pr ⎜ ⎟⎟ ...
⎜ (54)
⎝ l0 ⎠

- în convecţia liberă nu apare Reynolds, doarece nu se poate determina viteza, şi ecuaţia

criterială devine:
n
⎞3
n2 ⎛ l1
Nu = C ⋅ Gr ⋅ Pr ⎜⎜ ⎟⎟ ...
n1
(55)
⎝ l0 ⎠
- în convecţia forţată în regim turbulent nu apare Grashof, iar ecuaţia criterială devine:

n
⎞3
n2 ⎛ l1
Nu = C ⋅ Re ⋅ Pr ⎜⎜ ⎟⎟ ...
n1
(56)
⎝ l0 ⎠

Ecuaţiile criteriale existente în literatura de specialitate sunt rezultatul prelucrării unui

număr mare de date experimentale obţinute în condiţii particulare şi limite bine precizate de
variaţie a parametrilor, motiv pentru care şi valabilitatea acestor ecuaţii este limitată.
Pentru calculul coeficientului individual de transfer de caldura, α, trebuie cunoscute
exact condiţiile în care se realizează convecţia pentru a alege din literatura de specialitate
ecuaţia criterială adecvată.
În literatura de specialitate sunt prezentate ecuaţii criteriale pentru fiecare tip de
convecţie.

2.2.5. Analiza dimensională

Analiza dimensională este o metodă prin care se obţin informaţii despre un fenomen
pornind de la singura premiză că fenomenul poate fi descris printr-o ecuaţie dimensională
corectă şi omogenă între anumite variabile. Metoda are însă o limitare constând în aceea că
rezultatele obţinute sunt incomplete şi practic inutilizabile dacă nu sunt completate cu date
experimentale.
Analiza dimensională, iniţiată de Buckingham, combină variabilele unui proces în
grupuri adimensionale, denumite criterii, convenabil alese, care uşurează interpretarea

15
rezultatelor şi extind domeniul de aplicare a datelor experimentale. Relaţiile de calcul
stabilite cu ajutorul analizei dimensionale şi corelate cu datele experimentale permit
determinarea coeficientului de convecţie pentru categorii largi de fenomene reale, în baza
legilor similitudinii.
Analiza dimensională contribuie, însă, în mică măsură la înţelegerea proceselor de
convecţie deoarece nu dă nici un fel de informaţii despre natura fenomenelor considerate.
Criteriile de similitudine pot fi determinate şi cu ajutorul analizei dimensionale, prin
egalizarea dimensiunilor cunoscute ale unei mărimi complexe cu dimensiunile unor mărimi
simple sau complexe, alese mai mult sau mai puţin arbitrar.
Considerăm mărimea complexă α ale cărei dimensiuni cunoscute sunt

⎡ J ⎤
α⎢ 2 ⎥. (57)
⎢⎣ m ⋅ s ⋅ grd ⎥⎦

Se presupune că mărimea depinde de lungimea caracteristică a corpului, de căldura

specifică a fluidului, de conductibilitatea termică, de viteză, de vâscozitatea cinematică şi
de densitatea fluidului. Presupunerea se bazează pe analiza formulelor care exprimă de
obicei pe α. Dimensiunile acestor mărimi sunt:

⎡ J ⎤ ⎡ J ⎤ ⎡m⎤ ⎡m2 ⎤ ⎡ kg ⎤
l[m]; c ⎢ ⎥; λ ⎢ ⎥; v : ⎢ ⎥; υ⎢ ⎥; ρ⎢ ⎥.
⎣ kg ⋅ grd ⎦ ⎣ m ⋅ s ⋅ grd ⎦ ⎣s⎦ ⎣⎢ s ⎦⎥ ⎣ m3 ⎦

În consecinţă se poate scrie:

α = C ⋅ l β ⋅ v γ ⋅ c δ ⋅ ρ ε ⋅ λη ⋅ υ θ , (58)

unde C este o constantă adimensională.

Dacă se grupează aceşti exponenţi, se obţine formula lui Nusselt:

Nu = C ⋅ Reγ ⋅ Pr ε , (59)

formulă utilizată deseori pentru determinarea lui α şi care corespunde destul de bine
determinărilor experimentale în foarte multe cazuri practice. Mărimile γ şi ε sunt nişte
numere oarecare, adesea notate cu m şi n.
Determinarea coeficientului de convecţie pe această cale implică, însă, un mare număr
de măsurări experimentale şi cunoaşterea relaţiei dintre parametrii în cauză, lucru care nu este
totdeauna realizabil.

16
 2.2.6. Factorii care determină şi influenţează convecţia termică

Aceşti factori sunt:

a) Cauza care produce mişcarea fluidului

Dacă mişcarea fluidului este cauzată doar de diferenţa de densitate produsă de

diferenţa de temperatură între particulele de fluid mai apropiate şi mai depărtate de perete,
transmisia căldurii se face prin convecţie liberă.
Dacă mişcarea fluidului este cauzată de un lucru mecanic din exterior (pompă,
ventilator) transmisia căldurii se face prin convecţie forţată.

b) Regimul de curgere al fluidului care este caracterizat prin criteriul Reynolds (Re).

Pentru curgerea fluidelor prin ţevi şi canale închise există următoarele regimuri:
• convecţie în regim laminar (particulele de fluid nu se amestecă, liniile de curent fiind
paralele): Re < 2300

• convecţie în regim tranzitoriu: 2300 < Re < 104

• convecţie în regim turbulent: Re > 104

Pentru curgerea fluidului peste corpuri în formă de placă plană, graniţa dintre laminar
şi turbulent este pentru Re ≈ 5 ⋅ 105 .
Deoarece în regim laminar particulele nu se amestecă, intensitatea transferului de
căldură prin convecţie este mai mare în regim turbulent decât în regim laminar.

c) Proprietăţile fizice ale fluidului

Convecţia este influenţată în principal de căldura specifică cp, coeficientul de

conducţie λ al fluidului (care intervine în stratul limită termic), difuzivitatea termică,
densitatea, vâscozitatea dinamică, proprietăţi care depind de temperatura fluidului şi care pot
fi găsite în tabele termodinamice.

d) Forma şi dimensiunile suprafeţei de schimb de căldură

Geometria suprafeţei de schimb de căldură (plană, cilindrică, nervurată, etc.) şi

orientarea acesteia faţă de direcţia de curgere a fluidului afectează caracteristicile stratului
limită, deci şi transferul de căldură prin convecţie.
Problema transmiterii căldurii prin convecţie se reduce de fapt, la determinarea
coeficientului de convecţie α.

17
 Dacă în calculele practice de transmitere a căldurii prin conducţie se poate lucra cu
valorile experimentale ale coeficientului λ luate din tabele termodinamice, în cazul convecţiei,
coeficientul α trebuie determinat pentru fiecare caz în parte şi depinde de cei 4 factori
prezentaţi anterior.
Determinarea coeficientului de convecţie α se face pornind de la ecuaţiile diferenţiale
care intervin în procesul de transmitere a căldurii prin convecţie, tinând cont de faptul că
procesul are loc datorită mişcării fluidului: ecuaţia de continuitate, ecuaţiile de mişcare
(ecuaţiile Navier-Stockes) şi ecuaţia de contur (care ţine seama de faptul că fluxul unitar de
căldură transmis prin convecţie este egal cu fluxul unitar de căldură transmis prin conducţie
prin stratul limită de fluid de lângă perete).
Rezolvarea teoretică a acestui sistem de ecuaţii diferenţiale nu este posibilă decât
pentru cazuri foarte simple, particulare.
Din această cauză, pentru determinarea coeficientului de convecţie α se face apel la
teoria similitudinii. Pe baza ecuaţiilor diferenţiale sus menţionate şi a teoriei similitudinii au
fost deduse mărimile adimensionale numite invarianţi, criterii de similitudine sau numere.
Aceşti invarianţi se pot calcula în funcţie de parametrii fluidului la temperatura
respectivă (vâscozitate, densitate, viteză etc.).
Toţi aceşti invarianţi au aceeaşi valoare pentru sistemele şi fenomenele asemenea.
Cel mai important invariant este Nu deoarece include coeficientul de convecţie α care
trebuie determinat: Nu = α ⋅ l / λ , unde λ este coeficientul de conducţie termică a fluidului în
stratul limită iar l este lungimea caracteristică (diametrul în cazul conductelor).
Efectuând experimentări pe instalaţii de laborator, au fost deduse empiric, relaţii de
legătură între invarianţi, numite ecuaţii criteriale de forma:
Nu = f ( Re, Pr, Gr etc. ) (60)

18
 3. DETERMINAREA EXPERIMENTALĂ A COEFICIENTULUI DE
TRANSFER TERMIC PRIN CONVECŢIE

3.1. INTRODUCERE
Există patru metode de bază pentru evaluarea coeficientului de transfer termic prin
convecţie:
- analiza dimensională combinată cu determinări experimentale;
- determinarea analitică a soluţiilor ecuaţiilor stratului limită;
- analiza aproximativă a startului limită prin metode integrale;
- analogia dintre transferul de căldură, masă şi impuls.
Deşi fiecare dintre metode contribuie la cunoaşterea procesului transferului de căldură,
nici una dintre ele nu poate rezolva singură toate problemele schimbului de căldură prin
convecţie, datorită limitărilor pe care le au.
Analitic, prin integrarea ecuaţiei diferenţiale Fourier-Kirchhoff se obţine funcţia de
distribuţie a temperaturilor în interiorul fluidului în mişcare. Această funcţie permite
determinarea gradientului de temperatură şi a potenţialului individual în stratul limită, în
funcţie de care se poate stabili o relaţie de calcul al coeficientului de transfer de căldură prin
convecţie.
Soluţiile analitice nu sunt, însă, posibile de găsit decât pentru cazuri simple.
În consecinţă, determinarea coeficienţilor de transfer de căldură se face experimental,
pe un model fizic, corelarea datelor experimentale făcându-se prin ecuaţii criteriale deduse
prin metodele similitudinii şi analizei dimensionale.

3.2. INSTALAŢIA EXPERIMENTALĂ

Măsurătorile s-au efectuat pe un model experimental de crestătură cu răcire directă,

introdus într-o cutie din tablă de Ol37-2K, de 2,5 mm grosime, cu volumul de 0,3396 m3, care
este izolat termic printr-un strat de lemn căptuşit cu plăci de azbest pe trei sferturi din
suprafaţa sa şi cu alumină pe restul de un sfert de suprafaţă.

În zona în care izolaţia termică este de alumină, modelul are prevăzute termocuplurile
şi sondele de presiune.

Aşezarea sondelor s-a făcut numai pe o faţă din jumătatea modelului ca urmare a
faptului că modelul experimental prezintă simetrie geometrică faţă de planele mediane
(transversal şi longitudinal).

19
 Alimentarea cu aer s-a făcut de la reţeaua de aer comprimat printr-un colector, de la
extremităţile căruia s-a făcut racordul, prin furtunuri de cauciuc, la două camere de admisie
montate sub capetele de bobină. Aceste camere permit accesul aerului în canalul de admisie
plasat sub înfăşurarea de cupru.

Fig. 3.1. Modelul experimental de crestătură cu răcire directă.

Fig. 3.2. Schema experimentală.

20
 Din canalul de admisie, aerul este evacuat în atmosferă prin 31 de canale radiale
identice, tip fantă, aşezate la 75 mm unul de altul, de secţiune transversală 50 x 3 mm2, fante
practicate direct în înfăşurarea de cupru (Fig. 3.1). Cele două capete de bobină, de lungime
110 mm fiecare, nu sunt izolate termic, rămânând direct în atmosferă, iar pe o distanţă de 172
mm, începând de la capete, nu au prevăzute nici o fantă radială.

Bobina modelului a fost alimentată cu energie electrică în curent continuu prin cele
două capete ale sale, de la trei grupuri convertoare de sudură, identice, legate în paralel, ca în
figura 3.2.

Variaţia intensităţii curentului din bobină s-a făcut după necesităţi, folosind butoanele
excitaţiilor serie şi separată, aşezate pe panoul grupurilor, între 680 A şi 1068 A.

Deoarece bobina are de-a lungul său două secţiuni transversale diferite, una mai mare
în zona masivă a sa şi alta mai mică, în zona fantelor radiale, au rezultat pentru orice
intensitate de curent câte două valori pentru densităţile de curent.

Existenţa a două densităţi de curent în bobină se traduce pentru funcţia M = M(x,y,z,t)

W/m3, prin două valori constante M1 şi M2 la fiecare valoare a intensităţii curentului: valoarea
M1 pentru zona plină a bobinei şi valoarea M2 pentru zona cu fante a bobinei.

Fiecare valoare M1 rezultă din raportul puterii P1 consumată în zona plină care este
egală cu 0,395 Pbobină şi volumul său V1 = 3,83 x10-3 m3, iar valoarea M2 - din raportul puterii
P2, consumată în zona cu fante egală cu 0,605 Pbobină şi volumul său V2 = 4,76 x10-3 m3.

Puterea electrică în curent continuu consumată în bobină s-a măsurat prin metoda
voltmetrului şi ampermetrului.

Deoarece montajul aval al voltmetrului dă o eroare de măsurare redusă în cazul

tensiunilor mici, ca în acest caz, când tensiunea este 5,45 V, şi curenţilor mari (680 A - 1068
A), acest montaj a fost preferat.

Ca aparate de măsură s-au folosit un voltmetru magnetoelectric de clasă 0,3, iar cu rol
de ampermetru s-a folosit un multimetru de clasă 0,3, combinat cu un şunt de 1200 A, 60 mV
şi 5 Ω.

Pentru determinarea regimului termodinamic în instalaţia de răcire a bobinei de cupru

din crestătură prin măsurătorile efectuate s–a urmărit punerea în evidenţă a următoarelor
mărimi:

a) căderea totală de presiune în instalaţia de răcire funcţie de debitul de aer vehiculat;

21
 b) variaţia longitudinală a căderii de presiune în sistemul fantă, admisie fantă, ieşire
orificii fantă – funcţie de poziţia fantelor şi regimul de lucru;

c) temperaturile în miezul de cupru al înfăşurării şi distribuţia lor longitudinală în funcţie

de regimul de încărcare şi debitul de fluid vehiculat;

d) debitul de căldură cedat în fantele de răcire şi preluat de agentul vehiculat – în funcţie

de poziţia fantelor şi puterea disipată în instalaţie;

e) repartiţia debitului agentului de răcire funcţie de poziţia fantelor;

f) determinarea coeficientului de transfer de căldură în fantele de răcire;

g) determinarea coeficientului de pierderi de presiune considerat ca un coeficient de

rezistenţă local în funcţie de poziţia fantelor.

Temperaturile s-au măsurat cu termocuplu cupru-constantan cu diametrul 0,2 mm şi

0,5 mm, izolate în teflon, respectiv sticlă tip Degussa.

Presiunile s-au măsurat cu sonde de presiune cu diametrul 2mm, racordate la tuburi U,

în mm coloană de apă (mm CA) sau mm coloană de mercur (mm CHg).

Mărimile temperaturilor s-au măsurat cu aparate înregistratoare în înfăşurarea de

cupru, iar cele ale fluidului s-au măsurat, la intrarea în regim permanent, cu ajutorul unui
voltmetru electronic digital şi a unui milivoltmetru cu spot luminos.

Fiecare termocuplu a fost etalonat anterior, împreună cu aparatul de măsură cu care a

fost utilizată, punctul rece fiind introdus pentru termostatare, la 0oC într-un vas Dewar cu
gheaţă, atât în timpul etalonării cât şi în timpul măsurătorilor.

În scopul măsurării mărimilor de mai sus s-au montat:

1) 6 sonde de presiune statică, 5 în lungul canalului de admisie la baza crestăturii şi una

înainte de intrare în canalul de admisie;

2) Debitul total de aer de răcire cu ajutorul unei diafragme standardizate, măsurându-se

căderea de presiune în diafragmă şi presiunea statică în aval de aceasta;

3) Vitezele la ieşirea din orificiile fiecărei fante s-au măsurat cu ajutorul unei sonde Pitot
amplasate pe un suport mobil din teflon, de-a lungul celor 16 fante studiate. Pentru
determinarea vitezelor s-a măsurat şi temperatura la ieşirea din fiecare orificiu;

4) Temperatura aerului în lungul canalului de admisie s-a măsurat cu ajutorul a patru

termocupluri montate în lungul canalului;

22
 5) Determinarea distribuţiei temperaturii pe înălţimea înfăşurării s-a făcut prin plantarea
în două secţiuni a termocuplurilor;

6) Temperatura în masa înfăşurării de cupru în lungul întregului traseu de măsură cu

ajutorul a 9 termocupluri introduse prin partea laterală a crestăturii şi 2
termocuplurilor montate în înfăşurarea de cupru în apropierea bornelor de legătură;

7) Temperaturile la suprafaţa exterioară a înfăşurării de cupru s-au măsurat în două

puncte, în acelaşi loc unde s-au plantat termocupluri pentru măsurarea temperaturii în
axul înfăşurării pentru a putea urmări distribuţia transversală a temperaturii în
înfăşurare.

Pentru determinarea gradientului radial a temperaturii în înfăşurare, s-au determinat în

două puncte temperaturile la partea superioară şi, respectiv inferioară, a înfăşurării.

3.3. REZULTATE EXPERIMENTALE

Experimentările s-au efectuat pentru regimuri de bază în care s-a variat puterea
electrică disipată în înfăşurările de cupru:
PA = 2207 W, PB = 2907 W, PC = 4301 W, PD = 5744 W, la care corespund densităţile
de curent:
JA = 3,05 A/mm2, JB = 3,45 A/mm2, JC = 4,04 A/mm2, JD = 4,63 A/mm2.
Pentru fiecare regim de putere s-au variat debitele de agent de răcire pentru a se pune
în evidenţă influenţa parametrilor aerodinamici de curgere asupra temperaturii în înfăşurare.
În tabelul următor sunt prezentate valorile debitelor de răcire, puterile electrice
disipate şi densităţile de curent pentru regimurile experimentate, grupate după valorile
densităţii de curent.
Regim P J Dt
[W] [A/mm2] [m3/h]
11 2006 2,97 121
A 12 2376 3,14 86,5
13 2240 3,06 67
8 2875 3,45 121
B 9 2808 3,41 112
10 3040 3,49 80,5
1 4149 4,02 118
3 4176 4,05 129

23
 C 4 4167 4,03 121
5 4454 4,05 101
6 4563 4,03 80
D 2 5767 4,67 135
7 5722 4,59 123

Se observă că nu s-a putut menţine puterea constantă la diferite debite de aer de

răcire în cazul regimurilor de putere A,B,C,D, deoarece în timpul funcţionării au existat
variaţii ale rezistenţei înfăşurării ca urmare a modificării temperaturii cuprului, precum şi mici
variaţii de tensiune.
Pentru fiecare debit de agent de răcire s-au măsurat vitezele în cele 3 x N orificii cu
diametrul de 7 mm, N fiind numărul de fante de răcire. Determinările s-au efectuat, din
motive de simetrie geometrică şi fizică a procesului, numai pe jumătate bară, rezultând 3 x 16
= 48 orificii, pentru care s-au efectuat măsurătorile la fiecare regim. În acelaşi mod s-a
procedat cu temperaturile agentului de răcire la ieşirea din orificii.
Notând cu ∆pe presiunea dinamică măsurată cu tubul Pitot, s-a determinat
temperatura medie în fanta j cu relaţia:
3
∑ ∆pei ⋅ Ti
i =1
Tej = 3
, (61)
∑ ∆pei
i =1

unde ∆pei şi Ti reprezintă presiunile dinamice şi temperaturile la ieşire din cele 3 orificii
corespunzătoare fantei j.
Debitul de aer pe fanta j s-a determinat cu relaţia:
3
D fj = ε ∑ wi s 0 ⋅ 3600 , (62)
i =1

unde wi [m/s] este viteza în orificiu şi rezultă din relaţia:

∆pei ⋅ 2 ⋅ 0,98
wi = , (63)
ρ aer
reprezentând presiunea dinamică a fiecăreia din cele 3 găuri corespunzătoare unei fante j. Ea
se determină cu ajutorul tubului Pitot mobil. s0 reprezintă secţiunea transversală, aceeaşi
pentru toate orificiile.
Densitatea aerului s-a aproximat cu ecuaţia:
ρ aer = 0,1265 − 4 ⋅ 10 −4 T fj [kg/m3], (64)

24
valabilă în limitele 20 0 C < T < 100 0 C .
Ecuaţia (62) poate fi astfel pusă sub forma simplificată:
3
1
D fj = A ∑ ∆p ei , (65)
0,1265 − 4 ⋅ 10 − 4 T fj i =1

A fiind o constantă de calcul egală cu 19,35 ⋅10-2.

Viteza aerului în fanta j se calculează cu relaţia:
D fj
w fj = , (66)
S f ⋅ 3600

unde Sf este secţiunea transversală a fantelor, Sf =1,481·10-4 m2.

Pentru determinarea coeficientului local de rezistenţă al fantelor s-a folosit relaţia:
∆p1 2
ζj = ⋅ , (67)
w fj ρ aer

unde ∆p1 (mm CA) reprezintă căderea de presiune în sistemul alimentare fantă-fantă-sistem
de ieşire fantă.
Debitul de căldură preluat de aer în fiecare fantă se calculează cu relaţia:

Q fj = ρ aer D fj c pa (Tej − Tij ) [kcal/h], (68)

unde Ti reprezintă temperatura aerului la intrarea în fanta j, rezultată din măsurătorile de

temperaturi în lungul canalului de admisie, iar cpa = 2,378.
Pentru determinarea coeficientului de transfer de căldură în fantă, se foloseşte relaţia:
Qj
αj = , (69)
ACu (T pCu − Taer )

unde:
- ACu reprezintă suprafaţa laterală a fantei ocupată de înfăşurarea de cupru (mai
puţin suprafaţa ocupată de izolaţie), ACu = 12410 mm2;
- T pCu este temperatura peretelui înfăşurării de cupru în fantă,

T pCu = θ + 40 o C ;

Tif + Tef
- Taer este temperatura medie a aerului în fanta j, Taer = .
2
Temperatura T pCu s-a aproximat prin temperatura în axa înfăşurării de Cu, având în

vedere că la încărcările volumetrice de putere M [W/m3] utilizate în timpul experimentărilor,

rezultă o cădere foarte mică de temperatură între peretele fantei şi temperatura în ax între 2

25
fante. Într-adevăr, dacă se consideră încărcarea volumetrică maximă de putere întâlnită în
cursul experimentărilor, M = 0,72x106 W/m3 şi se utilizează pentru căderea de temperatură
ax-perete fantă, relaţia:
Mr 2
∆t = , (70)
2λCu

unde r = 12,5 mm, λ Cu = 300 kcal/m⋅h⋅grd, rezultă:

∆T ≈ 0,187grd , (71)
ceea ce justifică alegerea temperaturii în axul înfăşurării pentru determinarea coeficientului de
transfer de căldură.

Supratemperaturile θ măsurate în miezul barei în cele 13 regimuri studiate

Regim 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 96 99,5 86 80 70 64 57 44 47 36,5
2 116 133 107 85 77 67 61 45 47 34
3 81 85,5 69,5 65 56 50 43 29,5 33 23
4 89,5 94 80 72,5 62,5 55,5 46 36,5 39,5 29
5 99,5 109 98 82,5 71,5 65 56,5 46,5 62 39,5
6 108,5 132 106 89 81 76 68,5 61 67,5 54,5
7 120 143 112 91,5 80,5 71,5 64 49 51,5 39,5
8 66,5 64 52,5 52,5 44,5 43,5 29,5 23,5 25,5 18,5
9 64,5 44,5 35,5 51,5 43,5 42,5 28,5 21 11 16
10 70 70,5 59 58 53 49 37 31 29,5 25,5
11 46 31,5 25 37,5 33,5 32 13,5 6,5 2 3,5
12 55 51 42 47 42 39,5 25,5 19,5 24 12,5
13 58,5 66 49,5 53,5 51,5 45,5 34,5 31 35,5 27
Măsurarea diverselor mărimi în cele 13 regimuri caracterizate mai sus
Regimul 1
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
71 40,72 9,25 17,35 4,28 14,8 65,84 74,47
72 36,21 8,21 15,39 5,42 14,5 50,38 61,62
72,5 34,0 8,47 15,88 5,09 14 47,09 66,57
73,5 34,67 9,02 16,91 4,56 13,2 53,84 84,96

26
 75 31,35 9,54 17,89 4,11 12 51,72 88,06
77 32,09 9,53 17,87 4,24 10,4 58 109,31
82 27,28 9,43 17,68 4,53 9,2 48,33 93,25
88 27,67 10,78 20,22 3,71 8,4 58,92 121,84
96 28,42 10,81 20,27 4,05 8,8 60,04 132,95
104 28,25 10,16 19,05 4,97 10,3 54,93 131,24
113 28,96 11,47 21,51 4,25 12,4 53,4 141,91
120 29,45 11,40 21,38 4,57 14,7 47,05 140,8
125 28,0 12,35 23,16 4,04 17,3 36,9 117,29
127 32,5 11,68 21,9 4,66 20 40,27 156,38
129 31,48 12,1 22,69 4,4 23 28,2 114,93
130 32,5 10,64 19,95 5,81 26 18,88 81,13

Regimul 2
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
94,5 42,93 10,75 20,16 4,25 13,2 87,6 70,63
95 36,35 9,33 17,5 5,54 12,2 62,9 62,01
95,5 33,81 10,12 18,98 4,69 11,5 63,05 73,26
97 31,09 10,83 20,31 4,12 11,2 63,61 82,2
100 27,47 10,84 20,33 4,19 8,4 58,65 76,76
105 23,07 11,11 20,83 4,12 7 51,15 72,35
112,5 22,46 11,01 20,65 4,49 5,4 54,01 79,03
122 21,61 12,67 23,76 3,66 4,6 62,14 96,48
132,5 19,67 13,18 24,72 3,65 4,8 56,67 88,21
144 19,73 10,58 19,84 5,87 5,4 43,82 70,01
157 20,98 14,22 26,67 3,73 6,2 60,5 100,7
169 21,6 14,18 26,59 4,05 8 57,71 92,63
180 21,71 13,93 26,12 4,47 10,8 43,36 76,37
185 21,66 14,25 26,72 4,39 14 30,98 56,51
187 21,0 14,24 26,7 4,44 18,4 10,44 19,42
188,5 22,29 12,87 24,13 5,5 22

27
Regimul 3
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
89 33,37 9,88 18,53 4,58 12,8 56,67 69,27
90 29,10 9,04 16,95 5,45 12,2 43,44 58,97
90,5 26,64 9,69 18,17 4,73 11,4 41,75 63,45
92,5 23,82 10,85 20,35 3,82 10,6 40,8 67,38
95 22,11 10,72 20,1 3,99 9,2 39,57 71,9
99 21,66 10,86 20,37 4,05 7,8 43,17 83,38
107 20,87 10,30 19,32 4,85 6,8 41,68 87,95
117 19,6 12,30 23,07 3,7 6,05 48,1 107,14
127,5 18,92 12,78 23,97 3,73 6 47,71 111,3
139 19,41 11,52 21,6 5,01 6,4 43,24 108,56
151 20,19 13,73 25,72 3,85 7 52,13 142,85
164 19,69 13,83 25,93 4,11 9 42,45 157,96
175 19,67 14,43 27,06 4,03 12 31,62 105,43
180 21,0 13,71 25,71 4,61 16 19,14 79,09
182 21,0 14,11 26,46 4,4 20,4
183 22,38 12,93 24,25 5,29 25

Regimul 4
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
81 36,78 9,48 17,78 4,58 13,2 61,93 69,78
81 30,91 8,49 15,92 5,6 11,8 45,51 57,17
81,5 28,83 9,13 17,12 4,83 10,2 48 66,7
82 28,85 10,3 19,31 3,82 8,4 59,63 92,62
83 25,68 9,39 17,61 4,6 6,8 50,59 85,35
85 25,1 9,8 18,38 4,32 5,4 55,27 117,58
90 22,87 9,48 17,78 4,85 4,4 50,4 90,47
98 25,31 11,07 20,76 3,9 4 67,8 110,71
107 21,68 11,74 22,01 3,75 3,9 60,25 125,41

28
 116 22,24 11,25 21,1 4,43 4 59,16 131,03
127 21,6 12,75 22,91 4,1 4,8 61,74 147,18
13 23,0 12,63 23,68 4,19 6,8 58,65 149,55
146 25,31 13,61 25,52 3,85 9,6 60,76 177,74
147 23,0 12,65 23,72 4,45 13,2 35,15 111,51
149 25,37 13,22 24,79 4,16 17,8 28,05 103,1
150 24,86 12,1 22,69 5,0 22 9,64 36,01

Regimul 5
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
51 46,27 8,05 15,09 4,14 16 66,08 64,64
52 44,62 7,1 13,31 5,4 15,8 55,67 63,81
52,5 41,11 7,16 13,43 5,34 15,5 50,22 65,06
55 36,36 8,2 15,37 4,16 14,9 48,64 67,72
57,5 33,93 8,07 15,13 4,44 13,8 45,18 66,18
60 31,41 8,29 15,54 4,36 12 45,08 70,81
64,5 30,0 7,6 14,25 5,54 10 42,83 69,72
68 30,71 9,56 17,93 3,7 7 64,12 108,44
74 30,0 10,23 19,18 3,51 8,8 61,23 109,39
79 29,39 9,22 17,29 4,6 9,4 52,04 97,28
84 31,49 10,21 19,15 4,06 10,8 59,29 121,39
89 30,87 10,58 19,84 3,96 13 52,93 115,07
94 32,31 11,16 20,93 3,77 16,4 49,29 164,49
97 32,5 10,75 20,16 4,2 21 34,04 138,88
102 36,21 11,54 21,64 3,88 27,4 27,49 150,74
102,5 33,82 9,69 18,17 5,49 33,6

Regimul 6
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
39 52,97 6,73 12,62 4,65 13,2 72,09 61,2

29
 39 50,07 6,36 11,93 5,14 12,4 64,05 64,8
39,5 48,8 6,37 11,94 5,17 11,8 64,1 74,1
40 43,78 7,09 13,29 4,15 11,4 53,03 78,85
41 40,32 7,02 13,16 4,29 11,5 55,87 73,69
43 37,14 7,13 13,37 4,31 12,5 48,7 68,62
45 36,2 6,47 12,13 5,46 13,6 40,52 61,49
48 37,64 8,09 15,17 3,74 15 50,5 83,59
52 36,72 8,31 15,58 3,83 16 47,47 83,81
57 37,92 7,9 14,81 4,66 17 45,39 85,97
61 38,25 8,81 16,52 4,02 17,7 49,64 99,93
64 38,33 8,53 16,0 4,49 18,5 46,31 96,71
66 39,27 9,39 17,61 3,84 19,2 51,45 115,92
68 40,96 9,09 17,05 4,28 19,8 52,3 125,35
69 41,17 9,26 17,37 4,15 20,3 53,23 132,94
69 42,5 8,28 15,53 5,22 20,8 48,64 121,15

Regimul 7
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
85 50,58 9,83 18,43 4,7 14,4 95,99 75,45
86 42,41 9,22 17,29 5,25 13,8 72,2 69,34
87 41,13 9,29 17,42 5,2 13 71,88 81,76
89 39,39 9,98 18,71 4,59 11,9 75,83 97,99
92 36,58 10,36 19,43 4,35 9,8 77,34 115,81
96 32,31 10,84 20,33 4,09 7,8 74,85 105,91
103 30,37 10,36 19,43 4,77 6,3 70,66 104,15
110 30,88 12,15 22,78 3,71 5,5 89,94 137,23
120 28,98 12,41 23,27 3,85 5,6 82,5 128,56
130 30,74 11,44 21,45 4,94 6,2 79,51 129,35
142 29,33 13,44 25,2 3,89 7,3 83,9 138,86
153 30,82 13,31 24,96 4,3 10,8 74,88 130,63
165 30,16 13,93 26,12 4,22 12,6 68,61 121,18

30
 172 27,78 13,31 24,96 4,78 16,4 42,38 76,04
175 34,76 13,62 25,54 4,76 20,5 53,32 109,13
178 33,47 12,73 23,87 5,52 25,2 28,73 61,46

Regimul 8
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
76 24,7 9,2 17,25 4,38 10,5 37,11 39,12
77 25,25 8,43 15,81 5,29 9,6 37,49 40,58
78 23,51 8,4 15,75 5,37 8,6 35,76 41,59
80 21,78 10,08 18,9 3,8 7,6 40,99 49,37
83 21,0 9,21 17,27 4,71 6,5 38,42 44,68
86 19,63 10,38 19,46 3,82 5,6 42,06 55,61
93 20,27 8,86 16,61 5,69 5 39,07 64,39
100 17,65 11,26 21,11 3,75 4,5 42,98 76,83
110 19,09 11,78 22,09 3,79 4,4 50,12 87,38
120 18,23 11,05 20,72 4,69 4,6 43,67 86,92
130 16,8 12,16 22,8 4,17 5,4 40,23
141 17,71 12,56 23,55 4,25 6,8 39,62
150 19,0 13,18 24,72 4,12 8,8 38,66
154 17,0 12,74 23,89 4,5 11,2 21,23
156 21,0 13,18 24,72 4,32 13,8 26,97
157 20,46 11,61 21,77 5,6 16,6 12,69

Regimul 9
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
58 34,5 8,44 15,83 3,94 11 55,37 93,44
59 33 7,83 14,68 4,64 9,5 51,63 108,76
60 33 7,64 14,32 4,94 7,9 53,95 135,64
62,5 32,84 8,39 15,73 5,36 6,6 62,1 186,86
65 33 8,84 16,58 3,98 5,6 68,41 242,84

31
 69 33 9,44 17,7 3,7 4,6 75,85 310,26
74 33 8,2 15,38 5,25 4 67,34 319,19
82 32,38 10,13 19,0 3,8 3,6 82,14 456,1
89 31 11,13 20,87 3,43 3,6 88,04 499,6
99 32,96 10,38 19,46 4,38 3,8 85,76 516,5
108 31 11,29 21,17 4,03 4,4 85,28 941,38
116 31 11,86 22,24 3,94 6 83,97
123 33 12,82 24,04 3,59 8 90,16
126 34,5 11,72 21,98 4,44 10,6 78,25
127 33 12,62 23,67 3,86 13,6 68,22
127 33 10,70 20,06 5,41 16,4 49,25

Regimul 10
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
36 41,83 6,5 12,19 4,19 12,5 52,42 81,48
36 42,05 6,06 11,36 4,81 11,5 50,97 97,23
37 41,61 6,23 11,68 4,67 10,4 53,68 166,33
37,5 40,36 6,84 12,83 3,9 8,8 59,89 144,4
39 39,08 6,7 12,56 4,22 7,4 59,16 160,18
41 39,01 7,53 14,12 3,46 6 69,45 211,22
43 35,5 5,99 11,23 5,75 5 51,43 160,94
45 36 7,75 14,53 3,6 4,5 70,91 230,87
48 34,57 8,34 15,64 3,3 5 69,54 241,38
52 36 7,81 14,64 4,11 6,4 66,64 230,46
56 36,69 8,1 15,19 4,12 8 64,97 247,47
60 36 8,0 15 4,55 10,4 58,87 228,07
62 36 9,44 17,7 3,39 12,8 64,99 260,54
65 38,37 9,2 17,25 3,77 14,8 59,74 254,5
66,5 38,51 8,92 16,73 4,11 16,2 54,68 224,69
67 37,81 7,57 14,19 5,75 17 64,08 233,7

32
Regimul 11
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
74 31 8,72 16,32 4,7 11,4 47,96 102,24
74,5 30,81 8,09 15,17 5,47 10,9 45,25 117,07
75 31,84 8,19 15,36 5,38 10,5 49,05 156,04
78 31 9,89 18,55 3,83 9,8 59,0 225,31
80 30,36 9,29 17,42 4,44 9,2 55,43 252,06
83 30,43 10,34 19,39 3,72 8,4 64,31 332,52
88 29,97 9,23 17,31 4,93 7,5 58,69 385,61
94 30 11,67 21,88 3,29 6,3 78,03 607,52
101 31 11,89 22,3 3,4 5,8 84,88 337,05
110 31 10,79 20,23 4,5 5,4 78,31 290,07
120 31 12,81 24,02 3,48 5,2 93,72
130 31 12,81 24,02 3,77 5,2 93,72
141 31 13,71 25,71 3,58 5,8 97,88
150 31 13,0 24,38 4,24 6,6 89,89
157 31 13,46 25,24 4,15 8 87,38
164 31 11,86 22,24 5,24 8,6 74,91

Regimul 12
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
39 16,5 7,48 14,02 3,27 10 14,01 16,06
39 18 5,66 10,62 5,71 9,5 13,84 16,79
39,5 18 6,06 11,36 5,05 8,8 16,06 21,75
40 17,34 6,92 12,97 3,92 8 18,66 23,53
41 17,04 7,17 13,45 3,72 7 20,83 27,89
43 17,12 7,68 14,4 3,4 6 24,75 28,78
45 16,5 6,11 11,46 5,6 5 20,41 34,94
48 15,44 7,66 14,36 3,8 5,1 23,05 43,88
52 16,5 9,44 17,7 2,66 4,8 32,10 56,39

33
 59 16,5 7,86 14,74 4,44 5,3 24,98 56,27
65 16,5 8,42 15,79 4,27 6,2 25,15
71 16,5 8,46 15,86 4,64 8 20,79
76 16,5 9,91 18,58 3,64 11,2 15,10
79 16,5 9,5 17,81 4,13 13 9,5
82 16,5 9,34 17,52 4,45 16
85 16,5 8,48 15,9

Regimul 13
∆p1 Tef Df wf ζf Tif Qf αj
o
mm CA C m3/h m/s o
C J J/m2soC
20 27,06 4,49 8,42 4,77 15 15,2 18,75
20 25 3,63 6,81 7,28 15,4 9,71 10,61
20 26,07 4,09 7,67 5,74 14,6 13,2 17,88
20 25,91 4,95 9,28 3,92 14 16,61 21,16
20,5 23,01 4,88 9,15 4,10 13 13,84 17,65
21 22,98 4,97 9,32 4,04 11,8 15,63 21,51
22 22,63 3,77 7,07 7,01 10,6 16,82 27,23
23,5 22,33 5,26 9,86 3,95 9,8 18,82 32,11
25 23,5 5,87 11,0 3,45 10 22,57 36,00
28 22,88 5,62 10,54 4,21 10,8 19,33 22,48
31 23,5 5,87 11 4,29 12 20,83
33 23,5 5,79 10,86 4,7 14,1 15,39
34 24,01 6,13 11,49 4,35 17 12,08
35,5 14,48 5,8 10,87 5,18 20 7,26
36 25 6,12 11,49
36,5 25 5,52 10,35

34
3.4. INTERPRETAREA REZULTATELOR

35
Fig. 3.3. Variaţiile coeficientului de transfer de căldură prin convecţie α la diferite regimuri
de funcţionare.

36
 Fig. 3.4. Variaţiile coeficientului de transfer de căldură prin convecţie α corespunzătoare
diferitelor fante de răcire în funcţie de regimurile de funcţionare.

Fig. 3.5. Variaţiile supratemperaturilor corespunzătoare diferitelor fante de răcire în funcţie de

regimurile de funcţionare.

3.5. OBSERVAŢII ŞI COMENTARII

1. Încercările experimentale pe modelul fizic de bară rotorică au fost efectuate

pentru încărcări termice corespunzătoare densităţilor de curent cuprinse între
2,97 A/mm2 (regimul 11) şi 4,67 A/ mm2 (regimul 2);
2. Deşi încărcarea electrică este cea mai mare pentru regimul 2, solicitările
termice cele mai pronunţate s-au obţinut pentru regimul 7 (J = 4,59 A/mm2),
deoarece pentru acest regim nu s-a mai putut asigura un debit de aer de aceeaşi

37
 valoare ca în cazul regimului 2 (pentru regimul 2, Dt = 135 m3/h, iar pentru
regimul 7, Dt = 123 m3/h );
3. Supratemperatura cea mai ridicată în bara rotorică s-a obţinut la o distanţă de
55 mm de capăt (fig. 3.6, regimul 7) unde aceasta a atins valoarea de 142 oC.
Această încălzire mai pronunţată a capătului de bară s-a datorat lipsei canalelor
radiale de ventilaţie pe o lungime de 172 mm de la capătul barei;
4. Dacă la supratemperatura maximă de 142 oC se adaugă temperatura aerului la
intrarea în canalul principal de ventilaţie de 40 oC prevăzută în standarde, s-ar
obţine o temperatură în punctul cel mai cald de 182 oC, temperatură ce
depăşeşte valoarea de 150 oC impusă de clasa de izolaţie H. La data efectuării
încercărilor experimentale temperatura de intrare a aerului în fantele de
ventilaţie a avut valoarea maximă de 25,2 oC. Pentru această valoare a
temperaturii aerului rezultă o temperatură maximă în bara de cupru de 167,2
o
C, temperatură superioară valorii de 150 oC impusă de clasa de izolaţie H;
5. Bara rotorică a fost impregnată, prin procedeul de picurare, cu lacul
electroizolant de impregnare în două componente, pe bază de răşini dizolvate
în solvent reactiv în clasa termică H (180°C), izolaţie care a rezistat la
solicitări termice mai mari de 150 oC (în cazul regimului 7, atingând valoarea
de 167,2 oC);

Fig. 3.6. Distribuţia temperaturii în axa longitudinală.

6. Distribuţia longitudinală a presiunii statice în canalul de admisie inferior (fig.
3.7) are o alură crescătoare, căderea de presiune disponibilă fiind mai mare
pentru fantele situate spre centrul crestăturii şi mai mică la capete. Aceasta se

38
 explică prin faptul că, pe măsură ce aerul circulă în canalul de admisie spre
punctul de stagnare (punctul de întâlnire a celor două jeturi de aer în planul
median transversal al bobinei), viteza scade, reducerea energiei cinetice
conducând la o creştere a presiunii statice. Totuşi creşterea presiunii statice
este destul de mică, aceasta se datorează îngustării canalului spre centrul său,
căderea de presiune în acest canal contribuind la aplatizarea curbei;

Fig. 3.7. Variaţia debitelor de aer în fante în funcţie de dispunerea lor pe lungimea
modelului de crestătură.
7. În figura 3.8 se indică variaţia căderii de presiune totală în sistemul de răcire în
funcţie de debitul de aer vehiculat. Căderea de presiune totală a rezultat din
măsurarea presiunii statice la intrarea în instalaţie, înainte de camera de
distribuţie în canalul de admisie. Se observă că există o bună corelaţie între
curba din figura 3.8 şi ecuaţia parabolică ∆pt = aDt2 . Presiunea maximă la

debitul maxim vehiculat nu a depăşit valoarea de 170 mm col. Hg ≅1312 mm

col. Apă;
8. Variaţia debitelor de aer în fante, funcţie de dispunerea fantelor pe lungimea
modelului de crestătură, respectiv pentru densităţile medii de curent J = 3,05;
3,45; 4,04 şi 4,63 A/mm2, este prezentată în figura 3.9, în care se observă o

39
 tendinţă de creştere a debitelor de la capetele bobinei spre planul transversal
median al crestăturii;

Fig. 3.8. Variaţia căderii de presiune totală în sistemul de răcire în funcţie de debitul de aer
vehiculat.

Fig. 3.9. Variaţia debitelor de aer în fante în funcţie de distribuţia lor pe lungimea modelului.

40
9. În figura 3.10 este prezentată variaţia temperaturii în fanta 15, la jumătatea
înălţimii barei, în funcţie de numărul Re pentru cele patru densităţi de curent
JA, JB, JC şi JD (vezi tabelul de la pag. 23);

Fig. 3.10. Variaţia temperaturii în fanta 15, la jumătatea înălţimii barei în funcţie
de numărul Re.

10. Variaţiile coeficientului de transfer de căldură prin convecţie α, în fantele 1, 5,

8 şi 10 în funcţie de regimurile de funcţionare sunt reprezentate în figurile 3.4,
valorile maxime în fiecare din aceste fante sunt obţinute pentru regimul 9, în
acest regim condiţiile de transfer de căldură prin convecţie fiind optime;

11. Valorile coeficientului de căldură prin convecţie pentru un regim de

funcţionare diferă de la fantă la fantă, astfel încât stabilirea unui legi de
distribuţie este extrem de dificil de obţinut. Prin urmare, pentru fiecare sistem
de ventilaţie sunt necesare determinări experimentale pe un model fizic, pentru
a determina cu acurateţe ridicată câmpul de temperaturi.

41
 4. CONCLUZII GENERALE
Obiectivul prezentului proiect a fost realizarea, pentru prima dată în ţară, a unui lac
electroizolant de impregnare prin picurare, în două componente, pe bază de răşini dizolvate în
solvent reactiv, pentru clasa termică H (180°C) şi utilizarea lui în cadrul echipamentelor
electrotehnice, în vederea reducerii gabaritului acestora.
Realizarea acestui tip de lac electroizolant se încadrează în tendinţele de dezvoltare
dictate de problemele majore pe care le întâmpină astăzi societatea industrială: reducerea
poluării mediului; reducerea consumului de energie şi economisirea hidrocarburilor şi
derivatelor lor; îmbunătăţirea performanţelor şi reducerea gabaritului produselor; creşterea
productivităţii muncii şi a rentabilităţii fabricaţiei.
Caracteristicile lacului electroizolant de impregnare prin picurare, realizat în cadrul
proiectului, sunt prezentate în tabelul următor:

Nr. Caracteristici Lac electroizolant de impregnare

crt. prin picurare
1 Natura răşinii Poliester nesaturat
2 Solvent reactiv Stiren
3 Caracteristicile componentelor (lac şi întăritor)
Lichide omogene, transparente, fără
3.1 Aspectul
depuneri
3.2 Timpul de curgere, cupa 5 mm, 23°C, s 26 – 30
4 Caracteristicile amestecului componentelor
4.1 Timpul de gelifiere 5 – 7 min. la 100°C
5 Caracteristicile produsului întărit
5.1 Rigiditatea dielectrică, la 23°C, kV/mm 110
5.2 Rezistivitatea de volum, Ωxcm
- la 23° 6,8x1016
- după imersie 168 ore în apă distilată, la 23°C 4,0x1015
5.3 Factorului de pierderi dielectrice (tg δ), la 1kHz 0,007
5.4 Permitivitatea relativă (εr) 3,36
5.5 Forţa de lipire (determinată pe bobine elicoidale),
15,3
kgf
6 Indice de temperatură (determinat pe torsade din
conductor emailat)
- la 20.000 ore 178
- la 10.000 ore 191
- la 2.000 ore 224

Lacul electroizolant realizat se aplică prin procedeul de impregnare prin picurare.

42
 Impregnarea prin picurare a statoarelor şi rotoarelor maşinilor electrice constă în
aplicarea unei cantităţi stabilite de lac de impregnare, în fir subţire, pe partea frontală a
bobinajului preîncălzit în prealabil. Procedeul constă din trei faze distincte, şi anume:
preîncălzirea bobinajului, picurarea lacului şi polimerizarea lacului. Întreaga operaţie
durează 15-25 minute, în funcţie de caracteristicile bobinajului de impregnat. Preîncălzirea
poate fi efectuată prin efectul Joule, cu raze infraroşii, prin convecţie în cuptor. Impregnarea
se efectuează când bobinajul ajunge la temperatura de 105-120°C, după care se ridică
temperatura la 130-135ºC pentru reticularea totală a lacului, menţinându-se la această
temperatură timp de 15-20 minute .
Procedeul de impregnare prin picurare prezintă o serie de avantaje faţă de procedeele
convenţionale de impregnare, şi anume:
• spaţiu necesar redus datorită instalaţiilor mult mai mici;
• timpi scurţi de impregnare şi funcţionare continuă a instalaţiei;
• manipularea unor cantităţi mici de lac şi reducerea pierderilor de material prin
scurgere;
• reducerea consumului de energie datorită faptului că nu se mai încălzeşte întreaga
masa de fier şi cupru a motorului, ci numai masa de cupru ce constituie
înfăşurarea;
• timpi scurţi de întărire datorită faptului că se utilizează lacuri electroizolante în
două componente;
• reducerea problemelor de poluare pe care le prezintă băile de lac şi solvenţii ce se
degajă în timpul uscării în cuptoare a lacurilor care conţin solvenţi volatili;
• creşterea însemnată a productivităţii muncii şi reducerea cheltuielilor de
impregnare.
Prin realizarea prezentului proiect se preconizează la producătorul de lac,
SC CHIMTITAN SRL, o creştere a producţiei cu circa 100 tone/an, ceea ce înseamnă o
creştere a cifrei de afaceri cu circa 300.000 EURO/an, respectiv un profit brut anual de circa
45.000 EURO/an.
La potenţialii utilizatori ai produsului, producătorii de echipamente electrotehnice, se
estimează creşterea cifrei de afaceri prin creşterea productivităţii muncii, datorită timpilor
scurţi de impregnare prin tehnologia de picurare, în condiţiile în care nu au toţi nevoie de
investiţii suplimentare deoarece au în dotare instalaţii pentru impregnare prin picurare. Prin
aplicarea tehnologiei de picurare se estimează, la utilizatori, o reducere a consumului de lac

43
cu circa 40% şi o reducere a consumului energetic cu 20 – 50%. De asemenea se estimează şi
diversificarea producţiei prin adoptarea soluţiei de reducere a gabaritului echipamentelor.
Atât la producător cât şi la utilizatorii produsului se estimează o reducere a
cheltuielilor pentru sistemele de ventilaţie cu 20% şi a cheltuielilor pentru întreţinerea
acestora cu 50%.
Utilizarea clasei de izolaţie H (1800C) în construcţia echipamentelor electrotehnice
permite adoptarea unor solicitări electromagnetice mai mari comparativ cu maşinile electrice
realizate în clasele de izolaţie B (1300C) şi F (1550C), utilizate cu precădere în prezent în
aparatura casnică sau conduce la reducerea gabaritului acestor echipamente în condiţiile
conservării puterii nominale.
Pentru determinarea încălzirii diverselor puncte ale maşinii s-au folosit programele de
calcul al câmpului termic realizate pe baza algoritmilor dezvoltaţi pe parcursul cercetării, prin
abordarea modelelor termice echivalente şi utilizând metode numerice. Acurateţa calculelor
este asigurată de determinarea cu o cât mai bună precizie a coeficienţilor de transfer de
caldură prin conducţie şi prin convecţie. Valoarea corectă a coeficienţilor de transfer de
caldură s-a determinat prin experimente pe modele fizice (motoare electrice).

5. LUCRĂRI ELABORATE PE BAZA CERCETĂRII DESFĂŞURATE ÎN

CADRUL PROIECTULUI

1. Lucia Dumitriu, M. Iordache, N. Voicu, „Symbolic Hybrid Analysis of Nonlinear

Analog Circuits ”, Proc. of the European Conference on Circuit Theory and Design,
ECCTD’07, Sevilla, Spain, 26-30 August 2007, pp. 970-973, on CD, IEEE: Catalog Number:
07EX1835C, ISBN: 1-4244-1342-7, Library of Congress: 2007928156.
2. M. Iordache, N. Voicu, Lucia Dumitriu, Camelia Petrescu, ”Steady-State Thermal
Field Analysis of the Turbo-Generator Rotor with Direct Cooling „ Proceeding of the
International Symposium on Electrical Engineering and Enery Converters ELS 2007, 27-28
September 2007, Suceava – ROMANIA, pp. 14 – 19, ISBN: 978 – 973 – 666 – 259 -1.
3. Mihai Iordache, Lucia Dumitriu, Catalin Dumitriu, Nicolae Voicu, Dragos Niculae,
“Hybrid symbolic method for steady-state thermal field analysis”, Conference, Excellence
Research – A Way to E.R.A, October 24-26, Brasov, Romania, 2007, Editura Tehnică, ISSN:
1843 – 5904, pp. 258_1 – 258_6.
4. Mihai Iordache, Lucia Dumitriu, Dragoş Niculae ”A New Generalised Hybrid
Method for Nonlinear Analog Circuit Analysis”, Simpozionul National de Electrotehnica
Teoretica, SNET’07, 12-14 October 2007, Bucharest, UPB, on CD, pp. 34 – 44, ISBN: 973-
718-096-8.
5. Mihai Iordache, Lucia Dumitriu, Elena Rotar, Gabriela Nicolescu, Aurora Joga,
Nicolae Voicu, Catalin Dumitriu, Dragos Niculae, “A new electro insulating varnish in H
class used to improve the electrical motor performances”, Conference, Excellence Research –
A Way to Innovation, July 27-29, Brasov, Romania, 2008, Editura Tehnică, ISSN: 1844 –
7090, pp. 258-1 – 258-6.

44
 6. M. Iordache, Lucia Dumitriu, N. Voicu, C. Dumitriu, “Simulation of induction
motor ventilation system by electric modeling”, Proc. of the 12th WSEAS International
Conference on Circuits – New Aspects of Circuits, Heraklion, Greece, July 22-24, 2008,
ISBN: 978-960-6766-82-4, ISSN: 1790-5117, pp. 45-48.
7. Mihai Iordache, Lucia Dumitriu, Elena Rotar, Gabriela Nicolescu, Aurora Joga,
Nicolae Voicu, Dragos Niculae, ”Improvement of the electrical motor performances by using
an electro insulating varnish in H class and a trickle impregnation procedure”, 4th International
Conference on Technical and Physical Problems of Power Engineering, TPE 2008, Sept. 4-6
2008, Pitesti Romania.
8. Arif Mammadov, Neculai Galan, Lucia Dumitriu, Hikmat Hasanov, Mihai Iordache,
Mihai Predescu, ”Three –Phase Asynchronous Motor with Axial Flux and General
Mathematic Model”, 4th International Conference on Technical and Physical Problems of
Power Engineering, TPE 2008, Sept. 4-6 2008, Pitesti Romania.
9. Mihai Iordache, Lucia Dumitriu, Neculai Galan, Mihai Predescu, Nicolae Voicu,
Arif Mammadov, Dragos Niculae, ”Modeling the ventilation system of the electrical
machines bz electric circuits”, TPE 2008, Sept. 4-6 2008, Pitesti Romania.
10. Mihai Iordache, Mihai Dogaru, Dragos Niculae, ”Asupra modelării regimurilor
dinamice ale maşinii sincrone”, Simpozionul National de Electrotehnica Teoretica, SNET’08,
5-7 Iunie 2008, Bucureşti, UPB, on CD, pp. 10 - 20, ISBN: 978-606-521-045-5.

45