Sunteți pe pagina 1din 45

TRANSFERUL DE CĂLDURĂ

1. MODURILE FUNDAMENTALE DE TRANSFER DE CĂLDURĂ

Transferul de căldură se referă la procesele ireversibile ale propagării căldurii în spaţiu ca urmare a schimbului de energie termică între două corpuri, două regiuni ale aceluiaşi corp sau două fluide, ca rezultat al unei diferenţe de temperatură între acestea. Scopul studiului transferului de căldură este determinarea cantităţii de căldură schimbată în unitatea de timp în condiţii date de temperatură şi verificarea compatibilităţii materialelor folosite în construirea echipamentelor şi instalaţiilor, cu regimul de temperaturi la care sunt supuse. Transferul de căldură, respectând cele două principii ale termodinamicii, se realizează

în trei moduri: prin conducţie, prin convecţie şi prin radiaţie. Aceste moduri pot exista separat sau, cel mai adesea, combinate, în procese complexe de schimb de căldură.

1. Conducţia termică este procesul de transfer al căldurii dintr-o regiune cu temperatură mai ridicată către o regiune cu temperatură mai coborâtă în interiorul unui mediu solid, lichid sau gazos, sau între medii diferite în contact fizic direct, sub influenţa unei diferenţe de temperatură, fără existenţa unei deplasări aparente a particulelor care alcătuiesc mediile respective.

2. Convecţia termică reprezintă procesul de transfer al căldurii prin acţiunea combinată a conducţiei termice, a acumulării de energie internă şi a mişcării de amestec. Convecţia este cel mai important mecanism de schimb de căldură între o suprafaţă solidă şi un fluid (lichid sau gaz), între care există contact direct şi mişcare relativă. Fenomenul convecţiei este întotdeauna însoţit de

conducţie (în fluide poate exista conducţie practic fără convecţie, dacă volumul de fluid este foarte mic - material poros, de exemplu) şi de radiaţie (cu rare excepţii în cazul fluidelor opace, ca mercurul, de exemplu). Convecţia termică este un fenomen foarte complicat, în general neliniar (de regulă este însoţit de turbulenţă), care se poate studia prin metodele similitudinii şi analogiei.

3. Radiaţia termică este procesul prin care căldura este transferată de la un corp

cu temperatura ridicată la un corp cu temperatura coborâtă, corpurile fiind separate în spaţiu. Schimbul de căldură prin radiaţie se datorează naturii electromagnetice a energiei transferate sub formă de cuante de energie. Procesele de transfer de căldură sunt procese complexe, în care apar simultan două sau trei din modurile fundamentale de căldură.

1

2. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ PRIN CONVECŢIE

2.1. GENERALITĂŢI

Transferul de căldură prin convecţie are loc în câteva etape. Iniţial căldura trece prin conducţie termică de la suprafaţa peretelui la particulele de fluid adiacente acestuia, ceea ce are ca efect ridicarea temperaturii şi energiei interne a acestor particole de fluid; aceste procese se desfăşoară în stratul de fluid de lângă perete, denumit strat limită. În continuare, aceste particule cu energie mai mare se deplasează către zone de fluid cu temperaturi mai scăzute, unde, prin amestec cu alte particule, transmit o parte din energia lor.

Prin urmare, convecţia este un proces de transfer de energie, masă şi implus. Energia este înmagazinată în particulele de fluid şi transportată ca rezultat al mişcării acestora. Mecanismul procesului nu depinde direct de diferenţa de temperatură, dar efectul net este acela al transferului de energie în sensul scăderii temperaturii. În timp ce conductibilitatea are un caracter microscopic, deoarece căldura se transmite de la particulă microscopică la particulă microscopică prin transfer de energie nemijlocit, convecţia este un transfer macroscopic de căldură, deoarece se produce prin intermediul unor cantităţi macroscopice de fluid. De menţionat că şi în cazul convecţiei fluidul înmagazinează energia termică prin majorarea energiei cinetice şi potenţiale a moleculelor sale, deci şi această înmagazinare are tot un caracter microscopic - molecular, dar transportul însuşi are caracter macroscopic.

Transmiterea de căldură prin convecţie se poate produce prin curenţi liberi sau prin curenţi forţaţi. Curenţii liberi apar în masa fluidului datorită variaţiei de densitate a acestuia în diferite regiuni ale sale, variaţie provocată de diferenţele de temperatură. Ei apar când fluidul se poate mişca liber şi când în masa lui există forţe ascensionale provocate de diferenţele de densitate suficient de mari pentru a învinge gravitatea şi forţele tangenţiale interne, datorate vâscozităţii. Intensitatea procesului de transmisie a căldurii prin convecţie depinde în foarte mare măsură de mişcarea de amestec a fluidului, ale cărui caracteristici de curgere trebuie cunoscute. În funcţie de cauza mişcării, convecţia este clasificată în

- convecţie liberă sau naturală – când mişcarea de amestec este rezultatul diferenţelor de densitate produse de gradienţii de temperatură;

2

- convecţie forţată – când mişcarea de amestec este rezultatul unor cauze externe precum pompe, ventilatoare etc. Relaţia de bază a transferului de căldură prin convecţie, datorată lui Newton (1701), permite calculul căldurii schimbate între un fluid şi suprafaţa unui perete:

unde

Q = α A T − T = α A ∆ f s 2 Q
Q
=
α A
T
T
=
α A
f
s
2
Q =α∆ T W m
q s =
[
A
/

T

[W]

(1)

]

,

(2)

Q

este fluxul de căldură transferat prin convecţie, în W;

q

- fluxul termic unitar de suprafaţă, în W/m 2 ,

α - coeficientul de schimb de căldură prin convecţie, în W/(m 2 o C); T f , T s - temperatura fluidului la o distanţă suficient de mare de suprafaţă, respectiv a suprafeţei peretelui, în o C;

T – diferenţa de temperatură între fluid şi peret,

∆ =

T

T − T f s
T
T
f
s

, în o C;

A – aria suprafeţei de schimb de căldură a peretelui, în m 2 .

Adoptarea valorii absolute a diferenţei de temperatură presupune că fluxul de căldură Q este pozitiv în sensul descreşterii temperaturii. Analogia electrică a transferului de căldură, permite introducerea conceptului de rezistenţă termică. Legea lui Ohm pentru circuitele electrice conduce la ecuaţia de curent

I =

I =

U

R

∆ U R e ,  

e

,

 

(3)

unde U este diferenţa potenţialelor din noduri, iar R e – rezistenţa electrică. Prin analogie se poate scrie

q =

T

R

,

(4)

unde q este fluxul termic unitar, T – diferenţa de temperatură, iar R – rezistenţa termică. Din comparaţia relaţiilor (2) şi (4) rezultă expresia rezistenţei termice la schimbul de căldură prin convecţie:

R

conv

=

1

α

[(m

2

o

C)/W]

.

3

(5)

2.2. CONVECŢIA LIBERĂ

Din ecuaţia (1) rezultă că, la arie de schimb de căldură constantă, A, şi la diferenţă de temperatură constantă, fluxul termic poate fi modificat pe baza coeficientului de convecţie α. De altfel acesta este un factor limitativ al regimului termic al echipamentelor electrice, cunoaşterea valorii lui şi măsurile justificate tehnico-economic pentru creşterea acestei valori fiind o cale de îmbunătăţire a performanţelor echipamentelor respective.

2.2.1. Bazele transmiterii căldurii între fluide prin pereţi solizi

S-a constatat experimental că în condiţiile curgerii turbulente intensitatea convecţiei este maximă, de aceea se recomandă ca vitezele fluidelor să fie astfel alease încât curgerea să fie turbulentă. În cazul schimbului de căldură între un fluid şi o suprafaţă solidă, căldura trebuie să străbată aşa numitul strat limită termic ce se formează la interfaţa dintre fluid şi suprafaţa solidă.

Prin analogie cu stratul limită hidrodinamic, stratul limită termic este definit ca zona adiacentă suprafeţei solide în care temperatura fluidului variază de la o valoare T p la o valoare T din masa curentului de fluid. Modelul transferului de căldură între fluid şi suprafaţa solidă consideră că întreaga rezistenţă la transferul de căldură este concentrată în stratul limită, deoarece în afara acestuia, deplasarea fluidului nefiind afectată de prezenţa solidului şi de forţele de frecare vâscoasă, temperatura fluidului este uniformă. Fluxul de căldură Q, schimbat între fluid şi perete este proporţional cu suprafaţa de contact, A, şi cu diferenţa de temperatură ∆T în stratul limită termic (Fig. 2.1):

Q =αA⋅∆T ,

(6)

unde

∆ =

T

T

p

T

, dacă direcţia transferului de căldură este de la perete la fluid (a), respectiv

T = T T

p

, dacă direcţia transferului de căldură este de la fluid la perete (b).

În ecuaţia de mai sus:

W

α este coeficientul de schimb superficial de căldură prin convecţie, în m

2

o

C

- cu cât α este

mai mare, transmisia căldurii prin convecţie este mai eficientă;

T – temperatura fluidului în o C; T p – temperatura peretelui la suprafaţa sa de contact cu fluidul în o C. Relaţia de mai sus se numesşe ecuaţia de răcire a lui Newton.

4

Coeficientul de schimb superficial de căldură depinde de mulţi factori, printre care:

• natura fluidului - α este mult mai mare la lichide decât la gaze;

• viteza fluidului - cu cât viteza este mai mare, α este mai mare, astfel încât convecţia forţată este mult mai eficientă decât convecţia liberă;

• poziţia şi geometria suprafeţei: α este mai mare pentru suprafeţe verticale decât pentru cele orizontale, şi mai mare pentru suprafeţe plane decât pentru cele cilindrice;

• diferenţa de temperatură perete-fluid:

• felul curgerii fluidului – α

curgerii laminare; prezenţa nervurilor, şicanelor etc. favorizează turbulenţa şi măresc

valoarea coeficientului.

este mai mare în cazul curgerii turbulente decât în al

(

αT T

2

) 1/ 4

;

ii turbulente decât în al ( α ≈ T − T 2 ) 1/ 4 ;

Fig. 2.1. Transferul căldurii de la un perete la fluid (a) şi invers (b).

Dacă de o parte şi de alta a peretelui solid se află fluide cu temperaturi diferite

T

1

> T

3

,

fenomenul transmiterii căldurii este mai complex şi se caracterizează printr-o convecţie de la fluidul 1, la peretele solid 2, o conductibilitate prin peretele solid 2 şi din nou printr-o convecţie de la peretele solid la fluidul 3 (Fig. 2.2):

convec ţ ie de la peretele solid la fluidul 3 (Fig. 2.2): Fig. 2.2. Transfer termic

Fig. 2.2. Transfer termic între fluidele 1şi 3 prin peretele solid 2

5

Transmiterea de căldură prin convecţie poate fi mult activată, atunci când se intenţionează acest lucru, dacă fluidul este adus în mod artificial în stare turbionară, deoarece pe de o parte se micşorează astfel grosimea stratului limită, iar pe de altă parte se favorizează contactul unei cantităţi cât mai mari de fluid cu pereţii. Aceasta echivalează însă cu o majorare a pierderilor de energie hidraulică, prin frecarea fluidului de pereţi şi prin turbionări. Pentru calculul căldurii transferate într-un timp t [h] sau [s] printr-o suprafaţă de perete

A [m 2 ] se utilizează formula lui Newton sub forma

Q = α A ⋅ ∆T t , [kJ].

(7)

Ecuaţia de răcire a lui Newton nu exprimă o lege fizică, ci una de definire a coeficientului individual de transfer de caldură, deoarece α nu este o constantă fizică, caracteristică mediului fluid, ci o mărime fizică ce depinde, după o lege complexă, de mai multe variabile, incluzând proprietăţile fluidului (λ, η, ρ, c p ), viteza fluidului, v, temperatura fluidului, T, şi de geometria sistemului. In general:

α= f ληρ c T v l

(

,

,

,

1

,

,

,

1

,

l

2

,

)

(8)

Pentru stabilirea unor relaţii de calcul ale lui α, în principiu se poate utiliza ecuaţia de răcire a lui Newton şi ipoteza ca în stratul limită caldura se transferă prin conductivitate, adică:

Q

=α⋅ ⋅∆ ⋅ =−λ⋅ ⋅

A

T

t

A

Din (9) rezultă

α

=− λ ⋅ ∆ T l

T

T

l

t

(9)

(10)

care exprimă legătura dintre α şi λ în stratul limită al aceluiaşi fluid. Ecuaţia (10) reprezintă în acelaşi timp şi una dintre ecuaţiile de bază ale transmiterii de căldură prin convecţie în stratul limită, deci reprezintă una dintre ecuaţiile de contur ale convecţiei. Utilizarea acestei relaţii implică cunoaşterea gradientului de temperatură T / l în stratul limită termic şi a celor două temperaturi T p şi respectiv T. Pentru a determina aceste mărimi trebuie cunoscută legea de distributie a temperaturilor în stratul limită care se stabileşte prin integrarea ecuaţiei diferenţiale a distribuţiei temperaturilor într-un fluid în mişcare.

6

2.2.2. Ecuaţia diferenţială a distribuţiei temperaturilor într-un fluid în mişcare (ecuaţia Fourier-Kirchhoff)

Această ecuaţie exprimă legea conservării energiei termice aplicată asupra unui volum elementar delimitat din masa unui fluid în curgere. Legea conservării căldurii se aplică sub forma unui bilanţ termic efectuat pentru un volum elementar de forma paralelipipedică având dimensiunile laturilor: x, y si z, raportat la un sistem de coordonate ortogonal (Fig. 2.3). Deoarece fluidul din elementul de volum este în mişcare, la întocmirea bilanţului termic se ţine seama că fluxul de căldură intră şi iese din elementul de volum prin două mecanisme ce se desfăşoară simultan: conductivitatea termică şi convecţia. Bilanţul termic se exprimă prin relaţia generală:

Q

ac cd

,

+

cv

= Q Q

i

e

,

(11)

unde Q ac , cd+cv reprezintă fluxul de căldură acumulat în elementul de volum prin conductivitate şi convecţie, Q i – fluxul de căldură intrat în elementul de volum prin cele două mecanisme, iar Q e - fluxul de căldură ieşit din elementul de volum prin cele două mecanisme. Căldura totală acumulată în elementul de volum poate fi considerată ca fiind suma acumulărilor după cele 3 direcţii ale sistemului de coordonate:

Q

ac

= Q + Q + Q

acx

acy

acz

.

(12)

Fluxul de caldură convectiv poate fi exprimat prin ecuaţia calorimetrică, ca produs între debitul masic de fluid, căldura specifică şi temperatura fluidului:

Q

=

M

m

c

p

T

= ρ

v

A

c

p

T

.

(13)

De asemenea s-a considerat că produsul (ρv x T) este variabil pe direcţia x.

produsul ( ρ v x T ) este variabil pe direc ţ ia x . Fig.

Fig. 2.3. Transmiterea fluxului de căldură pe direcţia x.

7

Fluxul intrat şi ieşit prin conductivitate se calculează cu legea Fourier.

Cu aceste observaţii rezultă:

- căldura acumulată după direcţia x: ⎛ ∂ T ∂ T ⎞ = ⎜ λ
- căldura acumulată după direcţia x:
∂ T
T
=
λ
λ
(
)
⎟∆∆ y z + (
c
ρ
v T
)
(
ρ
v
T
)
∆∆
y
z
;
(14)
Q acx
x
+∆
x
x
p
x
x
x
x
+∆
x
x
x
- căldura acumulată după direcţia y:
⎛ ∂ T
T
(
)
= ⎜
λ
λ
⎟ ∆∆ + (
x
z
c
ρ
v T
)
− (
ρ
v T
)
∆∆
x
z
;
(15)
Q acy
y
+∆
y
y
p
y
y
y
y
+∆
y
y
x
- căldura acumulată după direcţia z:
∂ T
T
(
)
=
λ
λ
⎟∆∆ + (
x
y
c
ρ
v T
)
(
ρ
v
T
)
∆∆
x
y
.
(16)
Q acz
z
+∆
z
z
p
z
z
z
z
+∆
z
z
z
Acumularea
de
caldură
în
elementul
de
volum
determină
variaţia
în
timp
a

temperaturii fluidului din elementul de volum, astfel încât acumularea totală poate fi

exprimată şi prin relaţia:

Q

ac

=ρ c

p

V

T

t

.

(17)

Prelucrând relaţiile, în ipoteza c p şi λ constante, rezultă

ρ

c

p

 

+ v

T

+ v

T

+ v

T ⎞ ⎟ =

λ

2

T

+

2

T

+

2

T

⎞ ⎛ ∂ (

⎟ ⎟ − c

T

ρ

v

x

)

+

(

ρ

v

y

)

+

(

ρ

v

z

t

x

x

y

y

z

z

x

2

y

2

z

2

p

x

 

y

 

z

 

⎛ ⎜ ∂ T

)

⎟ ⎟

(18)

Relaţia de mai sus reprezintă forma generală a ecuaţiei diferenţiale a distribuţiei

temperaturilor într-un fluid în mişcare (ecuaţia Fourier-Kirchhoff). Aceasta poate fi scrisă

într-o formă mai restrânsă prin utilizarea operatorilor matematici:

- derivata substanţială a temperaturii:

D T

s

=

T

T

T

T

d

t

t

x

x

y

y

z

z

+ v

+ v

+ v

- laplaceanul temperaturii:

8

(19)

2

T

=

2

T

2

T

2

T

x

2

y

2

z

2

+

+

;

- divergenţa produsului (ρv):

(

ρ

v

)

=

(

ρ

v

x

)

(

ρ

v

y

)

(

ρ

v

z

)

+

+

x

y

z

;

(20)

(21)

Cu aceste notaţii ecuaţia distribuţiei temperaturilor devine:

ρ

c

p

D T

s

dt

2

= λ∇ −

T

c

p

(

ρ

T

v

)

.

(22)

Ecuaţia de mai sus se simplifică în următoarele condiţii:

- regim staţionar, când:

T

t

= 0

- fluid necompresibil, când: (ρv) = 0

şi ecuaţia devine:

ρ

c

D T

s

p dt

- mediu imobil, când

=λ

2

v

x

=

T

v

.

y

= v = 0

z

şi

ρ

c

p

T

t

λ

= ∇

2

T

,

(23)

(24)

(25)

(26)

care este tocmai ecuaţia diferenţială a conductivităţii termice.

- mediu imobil si regim stationar:

2

T = 0 .

(27)

Prin integrarea ecuaţiei diferenţiale Fourier-Kirchhoff se obţine funcţia de distribuţie

a temperaturilor in interiorul fluidului în mişcare. Această funcţie permite determinarea

gradientului de temperatură şi a potenţialului individual în stratul limită, în funcţie de care se

poate stabili o relaţie de calcul al coeficientului de transfer de caldură.

Soluţii analitice nu sunt, însă, posibile, decât pentru cazuri simple.

In aceste condiţii determinarea coeficienţilor de transfer de căldură se face

experimental, corelarea datelor experimentale făcându-se prin ecuaţii criteriale deduse prin

metodele similitudinii şi analizei dimensionale.

9

2.2.3. Similitudinea proceselor termice

Procedeul similitudinii, cunoscut şi aplicat cu succes în hidrodinamică, a fost folosit pentru prima dată în studiul convecţiei de către Nusselt. El a aplicat o metodă riguroasă pentru determinarea criteriilor de similitudine, plecând de la ecuaţiile diferenţiale ale transferului de căldură:

- ecuaţia de continuitate (legea conservării masei, cu caracter pur hidrodinamic),

- ecuaţia de mişcare a fluidelor vâscoase,

- ecuaţia Navier-Stokes (ecuaţia de curgere) după cele trei axe de coordonate (cu caracter pur hidrodinamic),

- ecuaţia de conservare a energiei termice şi hidraulice (cu caracter termic şi hidro- dinamic),

- ecuaţia condiţiilor de contur.

În toate aceste ecuaţii s-au introdus următorii factori adimensionali, care nu trebuie confundaţi cu criteriile de similitudine şi care sunt rapoarte între mărimile fizice care intervin în ecuaţiile de mai sus, scrise atât pentru original cât şi pentru model:

f l = l/l' - pentru lungimi;

f v =v/v' - pentru viteze;

f p =p/p' - pentru presiuni;

pentru densităţi;

f ρ =ρ/ρ'-

- pentru vâscozităţi;

f T = T/T' - pentru temperaturi;

f a = a/a' - pentru difuzibilitatea termică;

f α =α/α'- pentru convecţie;

f λ =λ/λ' - pentru conductibilitate.

f ν = ν/ν'

Scriind expresia fiecărui factor de scară, se obţine:

v

2

l '

p

ρ

'

l

'

=

v

'

2

l

'

p =

'

p

l

ρ

p

'

ρ

v

2

ρ

'

v

'

2

sau

=

= Eu

(28)

un criteriu pur hidrodinamic, denumit criteriul Euler;

v

2

l '

vl

υ

'

2

=

v

'

2

l

υ

'

v

'

l

2

sau

10

vl

υ

=

v l

'

'

υ

'

=

=

Re

,

(29)

criteriul hidrodinamic, denumit criteriul Reynolds;

υ

v

l '

2

g

β

T

=

υ

'

v

'

l

2

g '

β

'

T

'

sau

β

g

Tl

2

g

'

β

'

T l

'

'

2

=

υ

v

υ

'

v

'

.

Ţinând seama de (29), relaţia (30) devine:

β

g

Tl

3

υ 2

=

Gr ,

(30)

(31)

denumit criteriul Grashof.

f

v

f

T

f

a

f

T

=

f

1

f

1

2

vl =

v l

'

'

=

a a '

sau

= Pe

,

denumit criteriul Peclet. Din cele de mai sus, rezultă

f

α

f

T

=

f

f

λ

f

1

T

sau

α

l

=

α

'

l

'

=

= Nu

λ

λ

'

 

,

(32)

(33)

denumit criteriul Nusselt. Ecuaţia de continuitate n-a mai fost utilizată în stabilirea criteriilor de similitudine,

deoarece raportul

dă nici o concluzie asupra similitudinii. În locul acestor criterii, care utilizează mărimi independente între ele, se poate folosi orice combinaţie a lor, deoarece şi aceste combinaţii au un caracter adimensional (criterial). Astfel, în locul criteriului Peclet s-a introdus criteriul:

, care intervine în această ecuaţie, poate lua orice valoare, deci nu

f

v

/ f

1

Pr =

Pe

υ

=

Re

a

,

(34)

denumit criteriul Prandtl, care nu conţine decât mărimi caracteristice ale fluidului.

Un alt criteriu rezultat din combinarea altor criterii este şi :

St =

Nu

α

=

Re Pr

ω ρ

c

p

,

11

(35)

denumit criteriul Stanton. Dacă se consideră ecuaţiile după axele x şi y, criteriul lui Grashof nu mai apare, deoarece mişcarea fluidului nu se face şi pe verticală. În acest caz, mişcarea fluidului şi transmiterea de căldură prin convecţie (şi conductibilitate în stratul limită) vor fi caracterizate printr-o funcţie criterială de forma:

f(Nu,Pr,Re) = 0,

sau :

Nu=g(Re,Pr).

(36)

(37)

Criteriul lui Euler nu intră în funcţiiile de mai sus, deoarece presiunea nu joacă un rol direct în transmiterea căldurii, iar influenţa ei indirectă a fost luată în considerare în cadrul celorlalte criterii. În consecinţă, introducerea acestui criteriu nu aduce nici o contribuţie concludentă în convecţia termică. Relaţia (37) permite determinarea valorii lui α, dacă se cunoaşte teoretic sau experimental funcţia care leagă între ele criteriile Nu, Re şi Pr. În acest caz:

α=

λ

l

g(Re, Pr)

.

(38)

În cazul mişcării pe verticală mai intervine şi criteriul Gr, pe lângă celelalte

criterii.

Dacă este cazul unei mişcări relativ lente, cum se întâmplă la convecţia liberă, criteriul Re îşi pierde importanţa, având valoare foarte mică, aşa că se poate scrie:

Nu = f(Gr,Pr).

(39)

La curgere forţată pe verticală, când se suprapune convecţia liberă peste convecţia forţată, relaţia (39) devine:

Nu = f(Re,Pr,Gr).

(40)

În concluzie, teoria similitudinii permite ca pe baza ecuaţiilor diferenţiale ale convecţiei, dar fără a le integra, să se obţină criterii de similitudine între care să se determine pe cale experimentală ecuaţii criteriale valabile pentru toate procesele asemenea. Din aceste ecuaţii criteriale se poate determina coeficientul de convecţie α.

12

2.2.4. Calculul coeficienţilor de transfer de căldură

In cazurile complexe, coeficienţii de transfer de căldură se calculează din ecuaţii

criteriale care se obţin prin prelucrarea rezultatelor experimentale. Ecuaţiile criteriale se obţin,

pornind de la ecuaţia diferenţială, cu următorul algoritm:

Pasul 1: se scrie ecuaţia diferenţială Fourier-Kirchhoff

ρ

c

p

 

+ v

T

+ v

T

+ v

T ⎞ ⎟ =

λ

2

T

+

2

T

+

2

T

T

(

ρ

v

x

)

+

(

ρ

v

y

)

+

(

ρ

v

z

t

x

x

y

y

z

z

x

2

y

2

z

2

c

p

x

 

y

 

z

 

⎛ ⎜ ∂ T

)

⎟ ⎟

(41)

Pasul 2: se transcrie ecuaţia difereţială în forma dimensională generalizată:

ρ

c

p

T

⎟ ⎞

⎟ ⎠

⎜ ⎜ ⎝

ρ

c p

vT

⎟ ⎠

⎜ ⎛

(III)

l

λ

T ⎞ ⎟+

vc

p

T

ρ

⎞ ⎟

l

t

(I)

l

(II)

2

(IV)

+

+

= 0

(42)

Pasul 3: se elimină termenii care nu sunt independenţi (termenii II şi IV sunt identici

şi de aceea se reţine numai unul dintre ei):

⎜ ⎜

ρ

c

p

T

⎟ ⎟

t

⎜ ⎜ ⎝

ρ

c p

vT

l

+

T ⎟= ⎞ 0

⎜ ⎛

(III)

l

λ

2

+

(I) (II)

Pasul 4: primul termen se exprimă sub forma:

ρ

c

p

T

=

mc

p

T

=

Q

'

=

Q

=

α

l

2

T

=

α

T

 

t

l

3

t

l

3

t

l

3

l

3

 

l

şi ecuaţia dimensională generalizată devine:

α

T ⎞ ⎛

⎟+

ρ

c

p

vT

+ ⎜

λ

 

l

(I)

l

(II)

l

2

(III)

T ⎟= ⎞ 0

.

(43)

(44)

(45)

Se fac rapoarte adimensionale între termenii ecuaţiei de mai sus, obţinând două criterii

de similitudine:

Criteriul Nusselt, se obţine raportând termenul (I) la termenul (III):

Nu =

 

(

I

)

=

α

T

l

2

=

α

l

(

III

)

l

λ

T

 

λ

.

13

(46)

Acest criteriu exprimă raportul dintre căldura totală transmisă în interiorul fluidului şi

căldura transmisă numai prin conductivitate.

Criteriul Peclet, rezultă din raportul termenilor (II) şi (III):

în care

a =

Pe =

(

II

)

=

ρ

c

p

Tv

l

2

=

ρ

c

p

vl

=

vl

(

III

)

l

 

λ

T

 

λ

 

a

λ

ρ

c

p

este coeficientul de difuziune termică.

,

Funcţia criterială generală este dată de relaţia:

f Nu , Pe , Eu

, Re,

Fr , We

,

l

1

l

2

l

0

,

l

0

,

⎟ =

0

.

Funcţia criterială se simplifică astfel:

(47)

(48)

- pentru fluide omogene, We=0

- între Eu şi Re există o relaţie de dependenţă, aşa cum rezultă din următorul raţionament:

la curgerea internă:

P

=

λ

L

ρ

v

2

d

2

, de unde

Eu =

P

L

ρ

v

2

2 d

=

λ

,

în timp ce la curgerea externă,

P

=

ξ

A c

ρ

v

2

2

, deci

Eu =

P

A

c

ρ

v

2

2

=

ξ

.

(49)

(50)

Deoarece λ = f (Re) şi ξ = f (Re) rezultă că Eu=f(Re), în consecinţă criteriul Euler

poate fi omis din ecuaţia criterială.

- se preferă înlocuirea criteriului Pe cu criteriul Prandtl, care are avantajul că este exprimat

numai în funcţie de constante fizice:

Pr =

Pe

=

ρ

c

p

T

v

η

c p

η

Re

l

ρ

v

l

λ

=

;

(51)

- criteriul Froude este înlocuit cu criteriul Grashof (numit şi criteriul convecţiei libere):

14

Gr

=

Fr

Re

2

şi ecuaţia criterială devine:

f Nu

⎜ ⎝

, Pr, Re,

β

Gr

⋅∆ =

T

l

1 l

2

,

l

,

0 l

0

g

l

ρ 2

v

2

l