Propagarea căldurii

În fizică, cantitatea de căldură, simbolizată prin Q, este energia transferată între

un sistem termodinamic și mediul înconjurător, între două sisteme termodinamice sau între
diferite părți ale aceluiași sistem termodinamic, în cursul unei transformări termodinamice în
care parametrii externi rămân constanți. [1] Transferul de căldură are loc sub influența
unei diferențe de temperatură. Principiul al doilea al termodinamicii stipulează că acest
transfer se face de la sine doar de la temperatura mai înaltă la temperatura mai joasă.

Căldura este cantitatea de energie care trece de la un obiect mai cald la unul mai rece.
[2]
 În general, căldura provine din multe modificări la scară microscopică ale obiectelor și
poate fi definită ca fiind cantitatea de energie transferată, excluzând atât lucrul mecanic
macroscopic, cât și transferul unei părți a obiectului în sine.[3][4] Transferul de energie sub
formă de căldură poate apărea prin contact sau printr-un perete comun care este impermeabil
la materie, între sursă și corpul de destinație, ca și conducția; sau prin radiații între corpuri la
distanță; sau prin intermediul unui corp fluid intermediar, ca și în circulația convectivă; sau
printr-o combinație a acestora.[5][6] În termodinamică, căldura este deseori contrară lucrului
mecanic: căldura se aplică particulelor individuale (cum ar fi atomi sau molecule), lucrul
mecanic se aplică obiectelor (sau a unui sistem ca întreg). Căldura implică mișcarea
stohastică (sau aleatorie) distribuită în mod egal între toate gradele de libertate, în timp ce
lucrul mecanic este direcțional, limitat la unul sau mai multe grade specifice de libertate.

La realizarea schimbului global de căldură participă, în diverse proporţii: –

Conducţia, – Convecţia, – Radiaţia. In majoritatea proceselor, exista unul sau doua
mecanisme predominante de transfer.

Caldura se propaga prin:

a)Conductie,adica propagarea caldurii din aproape in aproape,din molecula in molecula
fara transport de substanta.Conductia este caracteristica corpurilor solide.
Termoconductoarele sunt corpurile ce permit propagarea caldurii prin
conductie(metalele).
Termoizolatoarele sunt corpurile ce nu permit propagarea caldurin prin
conductie(vidul,apa,aerul).

1
Conducția termică este un fenomen de transport a energiei interne, datorate neomogenității
provocate de agitația termică la nivel molecular și este un fenomen ireversibil. În fluide se
desfășoară asemeni fenomenului de difuzie, iar în solide are loc datorită vibrației rețelei
cristaline.

O mărime fizică ce caracterizează acest fenomen este conductibilitatea termică.

Lichidele și gazele nu sunt izolatoare;acestea sunt conductoare.

b)Convectie ,adica propagarea caldurii prin curenti ,care pot fi ascendenti si descendenți
Convecția este transferul de căldură datorat mișcării în masă a moleculelor în fluide, cum ar fi
gazele și lichidele, inclusiv roca topită. Convecția are loc prin advecție, difuzie sau ambele.

Sursa
https://en.wikipedia.org/wiki/File:Ghillie_Kettle_Thermal.jpg
(Imaginea termică a unui fierbător Ghillie aprins, de notat aerul fierbinte rezultat din curentul de
convecție.)

Convecția nu poate avea loc în cele mai multe substanțe solide, deoarece nu poate circula nici
un curent în masă, nicio difuzie semnificativă a materiei. Difuzarea căldurii are loc în solide
rigide, dar se numește conductivitate termică. Convecția poate totuși să aibă loc în solide moi
sau în amestecuri în care particulele solide se pot deplasa una peste cealaltă.

Convecția termică poate fi demonstrată prin plasarea unei surse de căldură (de exemplu, un
arzător Bunsen) pe o parte a unui pahar plin cu un lichid și observarea modificărilor de
temperatură în sticlă cauzate de fluidul mai cald ce circulă în zonele mai reci.

Transferul termic convectiv este unul dintre principalele tipuri de transfer de căldură, iar
convecția este, de asemenea, un mod major de transfer de masă în fluide. Convectivitatea
căldurii și transferul de masă au loc atât prin difuzie – mișcarea aleatorie browniană a particulelor
individuale în fluid – cât și prin advecție, în care materia sau căldura sunt transportate prin
mișcarea la scară largă a curenților în fluid. În contextul transferului de căldură și masă, termenul
„convecție” este folosit pentru a se referi la suma transferului advectiv și difuziv. Uneori termenul
„convecție” este folosit pentru a se referi în mod specific la „convecția termică liberă” (convecție

2
naturală a căldurii) care se datorează diferențelor induse de temperatură în flotabilitate, spre
deosebire de „convecția forțată de căldură”, unde alte forțe decât flotabilitatea (precum
pomparea sau ventilația) mișcă lichidul. Cu toate acestea, în mecanică, utilizarea corectă a
cuvântului „convecție” este sensul general, iar diferite tipuri de convecție ar trebui să fie detaliate
explicativ pentru claritate.

Convecția poate fi calificată ca fiind naturală, forțată, gravitațională, granulară sau

termomagnetică. De asemenea, se poate spune că se datorează arderii, acțiunii capilarelor sau
efectelor Marangoni și Weissenberg. Transferul de căldură prin convecție naturală joacă un rol în
structura atmosferei Pământului, a oceanelor și a mantalei. Celulele convective discrete din
atmosferă pot fi văzute ca nori, cu o convecție mai puternică care duce la furtuni. Convecția
naturală joacă, de asemenea, un rol în fizica stelară.

c)Radiatie termica, adica propagarea caldurii prin raze.

Radiatia termica se poate propaga prin vid.
Corpurile care nu permit propagarea calduri se numesc
termoizolante.
Un sistem format din mai multi pereti termoizolanti
se numesc sistem adiabatic.
Un sistem izolant adiabatic nu interactioneaza cu mediul
inconjurator.
Cel mai cunoscut sistem adiabatic se numeste termos,dar in laborator se foloseste
calorimetrul.
Radiaţii ionizante şi radiaţii neionizante
Din punct de vedere al protecţiei împotriva radiaţiei, radiaţiile se împart în 2
categorii: ne-ionizante şi ionizante, pentru a sublinia pericolul la adresa sănătăţii
oamenilor. Radiaţiile electromagnetice: lumina, radiaţiile ultraviolete şi infraroşii,
undele radio, microundele, ultrasunetele aparţin primei categorii.
Când radiaţiile lovesc un atom, îşi transferă o parte din energie asupra acestuia.
Dacă energia transferată de radiaţie este suficient de mare, se produce ionizarea -
procesul de îndepărtare a unui electron din atom, care lasă în urmă 2 particule

3
încărcate electric – un electron şi un ion pozitiv. Prezenţa în număr mare a unor
astfel de particule încărcate electric pot crea distrugeri ţesuturilor vii. Radiaţiile
care pot transfera suficientă energie pentru a face acest lucru se numesc radiaţii
ionizante, iar cele cu un nivel de energie mai scăzut sunt cele neionizante. Deşi
anumite tipuri de radiaţii neionizante pot fi dăunătoare în doze mari, radiaţiile
ionizante sunt, de regulă, mult mai periculoase. Atunci când oamenii vorbesc
despre radiaţii, de regulă se referă la radiaţii ionizante.
Materia este formată din atomi, care se combină pentru a forma molecule. Un atom
este format dintr-un nucleu cu dimensiuni foarte mici dar cu greutate relativ mare,
înconjurat de electroni foarte uşori. Nucleul conţine un anumit număr de protoni,
fiecare dintre aceştia cu sarcină pozitivă, iar numărul electronilor cu sarcină
negativă este egal cu numărul protonilor, astfel încât atomul este neutru.
Fiecare atom este caracterizat de 2 numere: Z, numărul atomic care este dat de
numărul protonilor (=numărul electronilor) şi A, masa atomică, care reprezintă
numărul total de protoni şi neutroni din nucleu. Z identifică elementul chimic căruia
îi aparţine atomul – oxigen, carbon, fier şi proprietăţile acestuia (de exemplu,
oxigenul este gaz, fierul este metal, etc). În natură există 92 de elemente – de la
hidrogen (Z = 1) la uraniu (Z=92) şi mai există un număr de aproximativ 20 de
elemente (cu Z de le 93 la peste 110) care au fost obţinute artificial.