HIGROTERMICA 1.

1 Fenomene fizice

1 HIGROTERMICA

1.1 FENOMENE FIZICE

1.1.1 Căldură, temperatură
Căldură
Căldura este o formă de energie
Se manifestă ca:
• vibraţie a moleculelor unei substanţe
• formă de radiaţie electromagnetică
Unităţi de măsură
energie: Joule (J), KWh
putere: Watt (W), 1W=1J/s
Temperatură
Temperatura este o măsură a cantităţii de căldură acumulate de un material.
Unitate de măsură – Kelvin
Alte unităţi: – grad Celsius °C= K, 0°C = 273.16K
– grad Fahrenheit °F = °C×1.8 + 32, °C = (°F – 32)/1.8
Radiaţie termală
Orice obiect care conţine căldură emite radiaţie electromagnetică.

lungimea de undă
1pm 1nm 1µm 1mm 1m 1km

raze X unde radio

raze gama UV infraroşu microunde
dure moi unde scurte unde lungi

-12 -10 -8 -6 -4 -2 0 2 4
20,5 18,5 16,5 14,5 12,5 10,5 8,5 6,5 4,5
logaritmul lungimii de undă (m)
logaritmul frecvenţei (Hz)

Spectrul radiaţiei electromagnetice

Un corp aflat la 0 K (–273.16°C) nu emite o asemenea radiaţie, pentru că nu conţine energie

calorică. Dacă ar fi încălzit încet, moleculele sale ar începe să vibreze, emiţând cantităţi mici
de radiaţie cu lungime de undă mare. Cu cât obiectul devine mai cald, cu atât vibraţia
moleculelor sale este mai puternică şi energia radiată mai mare. Lungimea de undă a
radiaţiei emise este invers proporţională cu viteza sau frecvenţa vibraţiei moleculare, şi deci
cu temperatura obiectului.
Din experienţă practică ştim că obiectele foarte fierbinţi strălucesc roşiatic (emit lumină
roşie), iar cele foarte foarte fierbinţi emit lumină albă. În teorie, obiectele foarte foarte
fierbinţi ar trebui să emită lumină albastră sau violetă, dar în realitate ele emit şi în
celelalte game ale spectrului vizibil (roşu, verde etc.) şi efectul este de lumină albă
(impresia de alb este dată de existenţa, în proporţii aproximativ egale, a tuturor culorilor
spectrului).

1
HIGROTERMICA 1.1 Fenomene fizice

1.1.2 Migraţia căldurii

Conform celei de-a doua legi a termodinamicii, transferul energetic (de căldură) poate avea
loc într-o singură direcţie, şi anume de la un grad mai înalt de energie spre un grad mai
scăzut. În aceste condiţii, în cazul existenţei unei diferenţe de temperatură, tendinţa naturală
este de a se ajunge la un echilibru, printr-un transfer de căldură din zona mai caldă spre
zona mai rece, în cazul neintervenţiei unei cantităţi suplimentare de energie toate obiectele
ajungând în final la aceeaşi temperatură.
Migraţia căldurii se poate face pe următoarele căi:
• conducţie
• convecţie
• radiaţie

1. Conducţia
Reprezintă transferul termic în masa unui solid sau între două corpuri solide aflate în contact.
Efectul este datorat vibraţiei moleculare, energia transmiţându-se de la o moleculă la alta,
din aproape în aproape, din zona de energie mai înaltă spre zona de energie mai joasă.
Exemple în construcţii:
• între straturile alipite ale unui element de construcţie (de ex. tencuială-cărămidă-
tencuială la un perete sau pardoseală-strat suport-placă de beton-tencuială la un
planşeu)
• între faţa mai caldă şi cea opusă, mai rece, a unui element de construcţie (perete
sau planşeu)
Mărimi şi definiţii:
Coeficientul de conductivitate termică λ – densitatea fluxului termic ce străbate,
perpendicular pe suprafeţe, un element cu feţe plan paralele cu grosimea de 1m când
diferenţa temperaturilor celor două suprafeţe ale sale este de un grad.
λ [W/m⋅K]
λ este o proprietate intrinsecă a materialului şi se găseşte în tabele.
Densitatea fluxului termic q – cantitatea de căldură ce străbate perpendicular un
element cu feţe plan paralele, având grosimea d şi suprafaţa de 1m2, dintr-un material
omogen cu coeficientul de conductivitate termică λ , dacă diferenţa de temperatură
dintre feţele sale este ∆T (=Ti – Te)
λ
q= ∆T [W/m2]
d
Permeabilitatea termică U – raportul între coeficientul de conductivitate termică şi
grosimea elementului respectiv.
λ
U= [W/m2⋅K]
d
Rezistenţa termică (rezistenţa la permeabilitatea termică) R – inversul
permeabilităţii termice
1 d
R= = [m2⋅K/W]
U λ

2
HIGROTERMICA 1.1 Fenomene fizice

2. Convecţia
Reprezintă transferul termic dintre un solid şi un fluid (lichid sau gaz) în mişcare sau între
două fluide în mişcare.
Schimbul de căldură este mai complex decât în cazul conducţiei; diferenţele de temperatură
în interiorul fluidului generează mişcări interne numite curenţi de convecţie. Volumul
fluidului creşte cu temperatura, iar zonele mai calde ale fluidului au masă mai mică decât
cele reci. Prin efectul gravitaţiei, masa mai rece – mai densă – dizlocă masa mai caldă,
făcând-o să urce. Mărimea curenţilor convectivi dintr-un fluid depinde de suprafaţa de
contact cu solidul, de vâscozitatea şi viteza fluidului ca şi de diferenţa de temperatură dintre
fluid şi solid.
În cazul fluidelor se manifestă şi fenomenul de conducţie, dar când fluidul se mişcă,
conducţia este neglijabilă în raport cu convecţia. Dacă mişcarea fluidului este împiedicată,
transmiterea căldurii se face exclusiv prin conducţie.
Exemple:
• între elementele de construcţii (pereţi, planşee) şi aerul din încăperi sau aerul
exterior
• între un strat de aer şi feţele solide care îl delimitează în cadrul unui element
constructiv compus (fereastră dublă, perete cu un strat de aer etc.)
• între suprafaţa elementelor de încălzire şi aerul din încăpere
Mărimi şi definiţii:
Coeficientul de schimb superficial de căldură αc – cantitatea de căldură ce se
schimbă între aer şi un element de construcţie, pe o suprafaţă de contact de 1m2, în
decurs de o oră, la o diferenţă de temperatură de 1 °C
αc, αi, αe [W/m2⋅K]
În cazul suprafeţelor de contact cu aerul interior din clădire se obişnuieşte notaţia αi, iar
pentru suprafeţele exterioare ale clădirii αe.
Densitatea fluxului termic convectiv qc – cantitatea de căldură ce se schimbă între
aer şi un element de construcţie, pe o suprafaţă de contact de 1m2, în decurs de o oră,
dacă temperatura aerului este t şi cea a elementului de construcţie θ
qc = αc ∆t [W/m2]
∆t = t – θ
Rezistenţa la schimb superficial de căldură Rc – inversul valorii coeficientului de
schimb superficial de căldură αc (αi, αe)
1
Rc = [m2⋅K/ W]
αc
Coeficientul de schimb de căldură prin convecţie variază în funcţie de orientarea suprafeţei
(orizontală sau verticală), sensul fluxului termic (mişcarea naturală a aerului poate activa sau
bloca schimbul termic) şi de viteza de mişcare a aerului.
3. Radiaţia
Reprezintă transferul termic efectuat între două corpuri care nu sunt în contact, prin radiaţie
electromagnetică. Schimbul de căldură este influenţat de natura celor două suprafeţe în
discuţie ca şi de poziţia lor relativă.
Densitatea fluxului termic radiant qr – cantitatea de căldură pe care o primeşte 1 m2
de suprafaţă a corpului mai rece de la suprafaţa corpului mai cald, diferenţa de
temperatură fiind ∆T, în decurs de o oră
qr = αr ϕ ∆T [W/m2]
unde

3
HIGROTERMICA 1.1 Fenomene fizice

αr – coeficient de schimb de căldură prin radiaţie, în funcţie de emisivitatea

celor două suprafeţe
emisivitatea suprafeţelor (capacitatea de a emite radiaţii infraroşii) este
determinată de materialul din care este făcut corpul şi de gradul de şlefuire al
suprafeţei
ϕ – factor de formă care exprimă poziţia reciprocă a suprafeţelor; are valoare
maximă, 1, când o suprafaţă o înconjoară complet pe cealaltă
În cazul construcţiilor, pereţii reprezentând suprafeţele delimitatoare ale
spaţiului, coeficientul ϕ se ia egal cu 1 dacă se calculează radiaţia faţă de
întreg perimetrul. Dacă se ia în calcul doar radiaţia faţă de o anumită zonă a
suprafeţei înconjurătoare, coeficientul ϕ se va lua egal cu raportul dintre
suprafaţa considerată şi suprafaţa totală
În cazul în care temperatura suprafeţei radiante nu este uniformă, se ia în
calcul temperatura medie radiantă, care este media ponderată a
temperaturilor în raport cu mărimea suprafeţelor corespunzătoare.

1.1.3 Umiditate
Dependenţa între umiditate şi căldură, cu efecte asupra construcţiilor şi persoanelor care le
locuiesc, se manifestă în special în raportul dintre vaporii de apă existenţi în atmosferă sau
în porii sau spaţiile din elementele de construcţie şi temperatura care influenţează condensul
sau evaporarea.
Umiditatea aerului
Aerul conţine întotdeauna, indiferent de temperatură, o anumită cantitate de vapori de apă.
Această cantitate depinde de diverşi factori, dar este limitată de temperatura aerului.
Umiditatea de saturaţie – cantitatea maximă de vapori de apă existentă în aer, la o
temperatură dată
Umiditatea relativă – raportul între cantitatea de vapori existentă în aer şi umiditatea
de saturaţie corespunzătoare temperaturii aerului, exprimată în procente faţă de
umiditatea de saturaţie
Umiditatea relativă diferă, în afară de temperatură, după anotimp, starea vremii, destinaţia şi
utilizarea încăperilor, sistemul de încălzire sau de ventilare etc.
Presiunea vaporilor de apă
La volum egal, vaporii de apă sunt mai uşori decât aerul uscat; greutatea unui volum de aer
variază după umiditate, fiind compusă din greutatea aerului uscat + greutatea vaporilor de
apă. Presiunea atmosferică variază deasemenea cu umiditatea, fiind compusă din presiunea
vaporilor de apă plus presiunea aerului uscat. Când umiditatea creşte, presiunea vaporilor
creşte (cantitate mai mare de vapori într-un volum dat), dar presiunea atmosferică scade,
datorită faptului că vaporii de apă – mai uşori – dizlocuiesc un volum de aer uscat, mai greu.
Presiunea parţială a vaporilor pv – presiunea pe care o exercită vaporii de apă
existenţi într-un amestec de gaz (aer), atunci când ocupă singuri, la aceeaşi
temperatură, întreg volumul amestecului.
Presiunile se măsoară în Pa (pascali). O unitate încă utilizată, deşi nu este parte a
Sistemului Internaţional de Unităţi (SI) este mmHg (milimetri coloană de mercur).
Relaţia între aceste unităţi: 1mmHg = 133,322 Pa, 1Pa = 7,5×10–3 mmHg.
Presiunea de saturaţie ps – presiunea vaporilor în condiţii de saturaţie
pv
Umiditatea relativă: ϕ = × 100 [%]
ps

4
HIGROTERMICA 1.1 Fenomene fizice

Punct de rouă θr – temperatura pentru care valoarea presiunii parţiale a vaporilor

dintr-un volum oarecare de aer este egală cu presiunea de saturaţie; dacă temperatura
scade sau cantitatea de vapori creşte, vaporii din aer încep să condenseze.
Vaporii de apă din aer au tendinţa de a egaliza presiunile parţiale ale zonelor alăturate.
Deplasarea vaporilor din zonele cu presiune parţială mai mare spre zone cu presiune parţială
mai mică se numeşte difuzie a vaporilor. Difuzia se petrece atât în aer cât şi prin elemente
de construcţie ce separă spaţii de aer cu presiuni parţiale ale vaporilor diferite.
Coeficientul de permeabilitate la vapori µ – debitul de vapori care străbate
perpendicular 1m2 de suprafaţă a unui element de construcţie omogen cu grosimea de
1m când diferenţa presiunilor vaporilor pe cele două feţe este de o unitate.
Factorul permeabilităţii la vapori µ D – factor care indică de câte ori un strat omogen
al unui element de construcţie este mai puţin permeabil la vapori decât un strat de aer
de aceeaşi grosime.
Ca şi λ, µ şi µ D sunt caracteristice materialului. Metodologia de calcul utilizată în
normativele actuale foloseşte factorul permeabilităţii la vapori şi ca urmare acesta se
găseşte în tabele.
µD este un factor, reprezintă un raport între două mărimi fizice de acelaşi tip şi prin
urmare este adimensional.
Rezistenţa la permeabilitate la vapori Rv
Rv = d ⋅ µ D ⋅ M [m/s]
unde
d – grosimea stratului [m]
µD – factorul permeabilităţii la vapori [-]
M – coeficient de permeabilitate a aerului [s–1], M = 54×108 s–1

5
HIGROTERMICA 1.2 Confort

1.2 CONFORT HIGROTERMIC

1.2.1. Definiţii
Termofiziologie: ştiinţa care studiază perceperea fenomenelor termice de către om
Temperatura omului: media ponderată (cu suprafaţa) a temperaturii pielii descoperite şi a
temperaturii îmbrăcăminţii
Tom = 24 °C (la 18-19 °C), Tom = 28 °C (la 24 °C)
Confort termic: realizarea inconştientă a termoreglării, fără suprasolicitări fiziologice.
În afara domeniului de temperaturi ce corespund confortului termic, termoreglarea se
realizează prin senzaţii conştiente, de obicei dezagreabile (respiraţie accelerată, transpiraţie
la temperaturi prea mari, tremurat la temperaturi prea mici).

Schimburile de căldură om-mediu se realizează pe două căi principale:

- prin transfer termic de tip conducţie, convecţie şi radiaţie, numită şi căldură uscată
- prin evaporare, a transpiraţiei la nivelul pielii sau a vaporilor de apă din respiraţie,
numită şi căldură umedă
Pentru omul normal, în repaus, în condiţii de confort termic, proporţia de căldură evacuată pe
cele două căi este următoarea:
- căldură uscată 70…79%, din care:
• prin convecţie (incluzând şi conducţie) 35…46%
• prin radiaţie 35…33%
- căldură umedă 30…21%
• prin evaporarea transpiraţiei 18…10%
• prin respiraţie 12…11%

Starea de confort este prin excelenţă o stare subiectivă. Întotdeauna vor exista subiecţi care
să declare o ambianţă confortabilă, în timp ce alţi subiecţi vor declara aceeaşi ambianţă mai
puţin confortabilă sau chiar inconfortabilă. Se încearcă definirea unor parametri obiectivi şi a
unor metode de calcul care să poată duce la estimarea corectă a senzaţiei de confort pentru
un număr cât mai mare de subiecţi.

1.2.2. Parametri de confort

1. Temperatura aerului din încăperi
Este unul din principalii parametri care determină confortul termic.
Valoarea normată a temperaturii interioare pe timp de iarnă este de 20°C în încăperile de
locuit şi 22°C în băi.
Pe timp de vară, temperatura interioară de confort este considerată 25°C.
2. Umiditatea aerului din încăperi
Pentru încăperi de locuit este considerată confortabilă o umiditate cuprinsă între 40-60%.
Umiditatea relativă peste 70%, în condiţii de vară, corelate cu creşterea temperaturii
interioare, produce o senzaţie de zăpuşeală şi sufocare, iar în condiţii de iarnă favorizează
apariţia condensului superficial pe elementele de închidere.
Scăderea umidităţii sub 30% duce la uscarea mucoaselor şi îngreunarea respiraţiei.

6
HIGROTERMICA 1.2 Confort

3. Viteza de deplasare a aerului

Este un parametru care trebuie corelat cu parametrii anteriori
şi care depinde în plus şi de intensitatea locală a turbulenţei
aerului, definită ca raportul în procente dintre abaterea
standard a vitezei locale şi viteza medie de deplasare a
aerului.
Relaţia dintre toţi aceşti parametri este sintetizată în graficul
alăturat.
Practic, se poate reţine că este permisă o creştere din ce în
ce mai accentuată a vitezei aerului odată cu creşterea
temperaturii, iar pentru valoarea normală a temperaturii
interioare pe timp de iarnă, de 20°C, viteza aerului trebuie
limitată la valori între 0,1 – 0,2 m/s pentru a obţine o ambianţă
confortabilă.
4. Temperatura medie radiantă
Temperatura medie radiantă reprezintă temperatura uniformă a suprafeţei unei incinte negre
în care un ocupant ar schimba aceeaşi cantitate de căldură prin radiaţie ca şi încăperea
dată.
Calculul exact al temperaturii medii radiante este destul de laborios. În practică, dacă
diferenţa maximă de temperatură dintre diferitele elemente care delimitează încăperea nu
depăşeşte 10°C se poate folosi în locul temperaturii medii radiante suma temperaturilor
suprafeţelor perimetrale ale încăperii, ponderate cu dimensiunea suprafeţei
corespunzătoare.
Temperatura medie radiantă serveşte direct doar la calculul unor indici de estimare a
nivelului de confort, precum PMV şi PPD, prezentaţi în subcapitolele următoare.
Ca parametru direct de confort, se utilizează temperatura feţei interioare a elementelor de
închidere, mai precis diferenţa de temperatură între aerul interior şi faţa interioară a
elementului de închidere, ∆Ti.
Valorile maxime admise ale ∆Ti sunt date în tabelul de mai jos.

∆Ti max
Grupa

ϕi
Destinaţia clădirii pereţi tavane pardosel
(%)
i
•
Clădiri de locuit, cămine, internate
•
Spitale, policlinici ş.a.
I 60 4,0 3,0 2,0
•
Creşe, grădiniţe
•
Şcoli, licee ş.a.
•
Alte clădiri social-culturale cu regim
II 50 4,5 3,5 2,5
normal de umiditate
• Clădiri social-culturale cu regim
ridicat de umiditate
III 60 6,0 4,5 3,0
• Clădiri de producţie cu regim normal
de umiditate
• Clădiri de producţie cu regim ridicat
IV ≤75 ∆Tr 0,8∆Tr 3,5
de umiditate *
*∆Tr = Ti – θr
O altă cerinţă privind confortul, dar şi igiena, este ca pe suprafaţa elementelor de închidere
să nu se producă condens, în nici un punct. Verificarea acestei condiţii se face prin calculul

7
HIGROTERMICA 1.2 Confort

temperaturilor superficiale în câmp şi în zona punţilor termice şi compararea acestora cu

punctul de rouă corespunzător nivelului de umiditate din încăperea respectivă.
1.2.3. Vot mediu previzibil – PMV
PMV este un indice care reprezintă opinia medie a unui grup important de persoane care îşi
exprimă votul privind senzaţia termică pe o scară cu şapte niveluri:
+3 foarte cald
+2 cald
+1 călduţ
0 neutru
–1 răcoros
–2 rece
–3 foarte rece

Indicele PMV se bazează pe bilanţul termic al corpului uman. Omul este în echilibru termic –
şi resimte o stare neutră, de confort – atunci când căldura internă produsă de corp este
egală cu căldura cedată mediului ambiant.
Indicele PMV poate fi determinat prin estimarea sau măsurarea următorilor parametri:
- activitatea umană (producţia de energie metabolică)
- îmbrăcămintea (rezistenţa termică adusă de aceasta)
- temperatura aerului
- temperatura medie radiantă
- viteza relativă a aerului
- presiunea parţială a vaporilor de apă (umiditatea aerului)
Este complet nepractic calculul manual al indicelui PMV, dar acesta se poate determina
rapid prin programe de calculator.
Se urmăreşte obţinerea unui indice PMV cât mai apropiat de 0 pentru fiecare încăpere, în
funcţie de temperatura interioară normată, de valorile temperaturilor superficiale interioare
ale elementelor de construcţie şi de activitatea normală din acea încăpere.
Activitatea metabolică
În scopul determinării indicelui PMV a fost determinat nivelul producţiei de energie
metabolică pentru diferite activităţi.
Unitatea de măsură este W/m2, dar pentru o mai uşoară referire la activitatea umană a fost
definită o unitate de măsură specifică, numită met (de la methabolism), având valoarea
1 met = 58 W/m2.
Valoarea de 1 met corespunde stării de repaus, aşezat.
Energie metabolică
Activitate
W/m2 met
Repaus, culcat 46 0,8
Repaus, aşezat 58 1,0
Activitate uşoară, aşezat (birou,domiciliu, şcoală,
70 1,2
laborator)
Activitate uşoară, în picioare (cumpărături, laborator,
93 1,6
industrie uşoară)
Activitate medie, în picioare (vânzător, activitate
116 2,0
menajeră, activitate de deservire a unei maşini)
Mers pe teren plat, 2 km/h 110 1,9
Mers pe teren plat, 5 km/h 200 3,4

8
HIGROTERMICA 1.2 Confort

Estimarea izolaţiei termice a îmbrăcămintei

Izolaţia termică a îmbrăcămintei (notată Icl) poate fi evaluată direct pentru combinaţii tipice de
îmbrăcăminte (cf. tabelului de mai jos) sau prin adunarea valorilor izolaţiei date de fiecare
piesă de îmbrăcăminte (tabel în SR ISO 7730).
Şi pentru izolaţia îmbrăcămintei a fost definită o unitate specifică de măsură, numită clo (de
la clothing) corespunzătoare îmbrăcămintei unei persoane care desfăşoară o activitate
sedentară într-un spaţiu la 20°C:
1 clo = 0,155 m2K/W
Icl
Îmbrăcăminte de uz curent
clo m2K/W
Slip, tricou, şosete subţiri, sandale 0,30 0,050
Cămaşă m.scurte, pantalon uşor, şosete, încălţăminte 0,50 0,070
Lenjerie de corp, cămaşă, pantalon, şosete,
0,70 0,105
încălţăminte
Slip, cămaşă, pantalon, vestă, şosete, încălţăminte 1,00 0,155
Lenjerie de corp, cămaşă, pantalon, vestă, jachetă,
1,50 0,230
palton, şosete, încălţăminte
Notă
Tabelul este informativ. Tabelul complet se găseşte în SR ISO 7730-97

1.2.4. Procent previzibil de nemulţumiţi – PPD

PPD este un indice care reprezintă procentul de persoane nemulţumite dintr-un grup
important de persoane expuse la aceeaşi ambianţă. Acestea vor resimţi ambianţa ca prea
caldă sau prea rece, votând +3, +2, –2 sau –3 pe scara cu 7 niveluri a indicelui PMV.
PPD anticipează numărul de persoane nemulţumite din punct de vedere termic dintr-un grup
important de persoane. Restul grupului resimte din punct de vedere termic ambianţa ca fiind
neutră, călduţă sau răcoroasă.
Relaţia dintre PMV şi PPD este una directă, dar nu proporţională. Pentru diferite valori ale
votului mediu PMV se dau în tabelul următor valorile corespunzătoare ale procentului de
nemulţumiţi PPD, cu observaţia că din calcule reies de obicei valori cu zecimale.
PMV PPD
+2 75
+1 25
0 5
–1 25
–2 75

9
HIGROTERMICA 1.3 Regim termic staţionar

1.3 REGIM TERMIC STAŢIONAR

1.3.1 Definiţii
În calculul transferului termic prin elementele anvelopei construcţiilor sunt necesare o serie
de simplificări faţă de situaţia reală (ca şi în alte cazuri de modelare matematică a unor
fenomene fizice). Una din acestea este eliminarea variaţiei în timp a temperaturilor reale,
exterioare şi interioare, datorate fenomenelor meteorologice, alternanţei zi-noapte,
pornirii/opririi aparatelor de încălzire etc.
Se numeşte regim termic staţionar ipoteza convenţională de calcul termotehnic în cadrul
căreia se consideră că temperaturile nu variază în timp.
În condiţiile regimului termic staţionar fluxul termic şi câmpurile de temperaturi sunt
constante.
Temperaturile considerate în calcule sunt temperaturi convenţionale, normate, determinate
astfel:
• la interior: temperaturi medii de confort, în funcţie de destinaţia încăperii, nivelul de
umiditate, anotimp etc.
• la exterior: temperaturi medii pentru lunile de iarnă şi de vară, în funcţie de poziţia
geografică; România a fost împărţită în 4 zone climatice pentru perioada de iarnă şi 3
zone climatice pentru perioada de vară
Zonarea climatică a României pentru perioada de iarnă:

Zonarea climatică a României pentru perioada de vară este prezentată în fascicola

Documentare.

1.3.2 Temperaturi şi dimensiuni de calcul

Temperaturile exterioare de calcul:
iarna vara
zona I –12°C +22°C
zona II –15°C +25°C
zona III –18°C +28°C
zona IV –21°C –

10
HIGROTERMICA 1.3 Regim termic staţionar

Temperaturile interioare ale spaţiilor şi încăperilor neîncălzite se determină pe baza unui

calcul de bilanţ termic, în funcţie de temperaturile spaţiilor adiacente, de ariile şi rezistenţele
specifice la transfer termic ale elementelor de construcţie care delimitează spaţiul neîncălzit,
şi de viteza de ventilare a spaţiului neîncălzit.
Dimensiunile de calcul ale elementelor de construcţie se măsoară între axele geometrice ale
elementelor de construcţie interioare şi feţele interioare ale elementelor de construcţie
perimetrale. Aria clădirii este delimitată de conturul interior al elementelor de închidere.
Volumul clădirii reprezintă volumul delimitat, pe contur, de feţele interioare ale elementelor
de construcţie perimetrale. Toate dimensiunile se exprimă în metri.
1.3.3 Transmisia căldurii prin elementele de construcţie opace
Rezistenţa termică specifică a unui strat omogen al unui element de construcţie se
calculează cu relaţia:
d
Rs = [m2K/W]
λ
unde:
d – grosimea de calcul a stratului [m]
λ – conductivitatea termică de calcul a materialului
Relaţia de mai sus este valabilă şi în cazul elementelor de construcţie cvasiomogene
(alcătuite din materiale diferite, dar având o uniformitate în alternanţa de materiale diferite).
În acest caz se ia în calcul conductivitatea termică echivalentă.
Exemple de materiale cvasiomogene: zidăriile (din cărămizi sau blocuri mici + mortar) sau
stratul termoizolant din cadrul elementelor de construcţie tristrat prin care trec ancore de oţel
dispuse uniform. De obicei în tabele se dau direct coeficienţii de conductivitate termică
pentru zidării şi nu cei specifici cărămizilor sau blocurilor ceramice. În cazul straturilor
termoizolante străpunse de ancore metalice conductivitatea echivalentă se calculează
adunând la conductivitatea materialului termoizolant influenţa ancorelor metalice.
Rezistenţa termică a unui element de construcţie compus din mai multe straturi se
calculează cu relaţia:
n dj
R = Rsi + R1 + R2 + ... + Rn + Rse = Rsi + ∑ + Rse [m2K/W]
j =1 λj
unde:
Rsi, Rse – rezistenţe la schimb superficial de căldură, la interior şi la exterior
Rj – rezistenţa termică specifică a stratului j
Cunoscând temperaturile interioară şi exterioară şi rezistenţa termică a fiecărui strat se pot
calcula temperatura pe faţa interioară a elementului de construcţie şi temperaturile în
grosimea peretelui.
Temperatura de pe faţa interioară a unui element de construcţie se poate calcula cu
formula:
∆T
Tsi = Ti − [°C]
αi R
unde:
Ti – temperatura interioară
∆T – diferenţa dintre temperatura interioară şi cea exterioară
αi – coeficientul de schimb superficial de căldură, la interior
R – rezistenţa termică a elementului de construcţie
Temperatura de pe faţa interioară a elementelor de construcţie este important de calculat din

11
HIGROTERMICA 1.3 Regim termic staţionar

două motive: pentru verificarea condiţiei de confort ∆Ti max (conform tabelului de la cap. 1.2.4)
şi pentru a putea verifica apariţia condensului pe suprafeţele elementelor de închidere ale
construcţiei şi a putea interveni pentru îmbunătăţirea alcătuirii.
Temperatura într-un plan j al unui element de construcţie se poate calcula cu relaţia:
∆T
T j = Ti − ( Rsi + Σ R j ) [°C]
R
unde:
Ti – temperatura interioară
∆T – diferenţa dintre temperatura interioară şi cea exterioară
R – rezistenţa termică a elementului de construcţie
Σ Rj – suma rezistenţelor termice ale straturilor cuprinse între faţa interioară şi planul j
Calculul temperaturilor în grosimea unui element de construcţie face parte din calculul mai
complex al difuziei vaporilor de apă.
Cerinţele actuale de confort şi de economisire a energiei impun realizarea unor elemente de
închidere care să asigure rezistenţele termice corectate minime prezentate în tabelul de mai
jos.
Nr. Element de construcţie R’min [m2K/W]
1 Pereţi exteriori (exclusiv suprafeţele vitrate) 1,40
2 Tâmplărie exterioară 0,50
3 Planşee peste ultimul nivel 3,00
4 Planşee peste subsoluri neîncălzite 1,65
5 Pereţi adiacenţi rosturilor închise 1,10
6 Planşee care delimitează clădirea de exterior la partea inferioară
4,50
(bowindouri, ganguri de trecere etc.)
7 Plăci pe sol (peste cota terenului) 4,50
8 Plăci la partea inferioară a demisolurilor sau subsolurilor încălzite 4,80
9 Pereţi exteriori, sub cota terenului, la demisoluri sau subsoluri
2,40
încălzite

În cazul existenţei unor straturi de aer neventilat în alcătuirea elementului de construcţie,

rezistenţa termică a acestora se adaugă la rezistenţa termică a celorlalte straturi
componente. Rezistenţa termică a stratului de aer neventilat, notată Ra, depinde de grosimea
stratului de aer şi de direcţia şi sensul fluxului termic şi se poate afla din tabelul 3 din
documentare.
1.3.4 Transmisia căldurii prin elementele de construcţie vitrate
Rezistenţa termică a tâmplăriei exterioare (ferestre şi uşi vitrate) se poate determina astfel:
- direct din tabele, pentru tâmplăriile obişnuite din lemn şi PVC, pentru luminatoare şi pereţi
vitraţi
- prin măsurători
- prin calcul, pentru fazele preliminare de proiectare.
Tâmplăria poate fi simplă, cuplată sau dublă, din lemn, aluminiu sau mase plastice;
geamurile pot fi simple sau termoizolante („termopan”), de diferite grosimi. Geamurile
termoizolante pot fi duble sau triple, spaţiul dintre geamuri poate fi umplut cu aer sau cu un
gaz inert (argon, kripton), iar una din feţele interioare ale geamului poate fi tratată pentru a
reduce emisia de căldură (tratament low-e). Pentru toate variantele este posibil ca rezistenţa
minimă necesară să fie sau să nu fie atinsă, aşa încât nu se poate face o recomandare
universală. În toate cazurile trebuie alese soluţiile care să asigure cel puţin o rezistenţă

12
HIGROTERMICA 1.3 Regim termic staţionar

minimă Rmin = 0,5 m2K/W sau un coeficient de transfer termic maxim Umax = 2 W/m2K.
În normativele [4] şi [9] sunt date informaţii detaliate despre rezistenţele termice ale
ferestrelor şi uşilor curente, ca şi despre modul de calcul simplificat al acestor rezistenţe.
Tabelul următor, extras din [4] şi [9], prezintă rezistenţele termice ale ferestrelor mai des
întâlnite, în funcţie de tipul tâmplăriei, al geamului şi al tratamentului şi gazului de umplere
utilizat.

TOC GEAM RF
material tâmplărie grosime interior exterior gaz umplere
tip geam tratament tip geam aer argon
62 simplu - - 0,19 -
62 dublu - - 0,33 -
simplă
62 dublu low-e - 0,49 0,54
62 dublu - simplu 0,44 -
lemn 84 simplu - simplu 0,39 -
cuplată 94 dublu - simplu 0,53 0,55
94 dublu low-e simplu 0,63 0,68
176 simplu - simplu 0,43 -
dublă 186 dublu - simplu 0,57 0,59
186 dublu low-e simplu 0,68 0,73
62 dublu - - 0,37 0,39
PVC simplă 62 dublu low-e - 0,49 0,54
62 triplu low-e - 0,57 0,64

Valorile rezistenţelor termice pentru pereţi exteriori vitraţi şi luminatoare:

R’ R’
Pereţi exteriori vitraţi Luminatoare
m2K/W m2K/W
geam profilit tip U, montat simplu 0,17 cu o foaie de geam 0,18
plăci presate din sticlă, tip
Nevada: - pereţi simpli 0,22 cu 2 foi de geam 0,27
- pereţi dubli 0,42
cărămizi presate din sticlă,
cu un geam termoizolant 0,29
80mm grosime 0,31

Calculul rezistenţei termice a ferestrei se face prin descompunerea acesteia în suprafeţe

distincte de toc şi cercevea, geam şi eventual panouri opace, după formula:
1 Ag ⋅ U g + A f ⋅ U f + l g ⋅ψ g
UF = = [W/m2K]
RF Ag + A f
unde:
UF – coeficientul de transfer termic al ansamblului ferestrei
Ug – coeficientul de transfer termic al geamului
Ag – suprafaţa geamului
Uf – coeficientul de transfer termic al tocului şi cercevelei
Af – suprafaţa tocului şi cercevelei
lg – perimetrul geamului
ψg – coeficient liniar de transfer termic, doar pentru cazul geamurilor termoizolante
(cuantifică influenţa distanţierilor metalici de pe conturul geamului termoizolant)

13
HIGROTERMICA 1.3 Regim termic staţionar

1.3.5 Difuzia vaporilor prin elementele de construcţie

Calculele pentru determinarea difuziei vaporilor prin elementele de construcţie se fac în

scopul depistării problemelor create de condens: scăderea nivelului de confort prin apariţia
condensului superficial sau în grosimea elementului de construcţie, reducerea proprietăţilor
termoizolatoare ale materialelor poroase afectate de condens şi în ultimă instanţă
deteriorarea materialelor componente ale elementelor de construcţie datorită apei rezultate
din condens.
Determinarea comportării elementelor de construcţie la difuzia vaporilor se face în mai multe
etape:
1. Se calculează temperaturile în grosimea elementului de construcţie şi pe baza acestora
se determină presiunile de saturaţie ale vaporilor corespunzătoare
Temperaturile în diferite planuri ale elementului de construcţie se determină cf.
paragrafului 1.3.3.
Relaţia între temperatură şi presiunea de saturaţie corespunzătoare este directă, dar nu
proporţională. Valorile presiunilor de saturaţie se găsesc în tabele (documentare, tab. 10).
Pentru o precizie mai mare, datorită faptului că variaţia presiunilor de saturaţie cu
temperatura nu se face liniar, se recomandă divizarea straturilor mai groase de 12,5 cm în
straturi mai subţiri.
2. Se calculează rezistenţele la permeabilitate la vapori, Rv, pentru fiecare strat din
alcătuirea elementului de construcţie
Rezistenţa la permeabilitate la vapori Rv pentru un element de construcţie dintr-un
singur strat sau pentru un strat al unui element alcătuit din mai multe straturi se
calculează cu formula:
Rv = d ⋅ µ D ⋅ M [m/s]
unde
d – grosimea stratului [m]
µD – factorul permeabilităţii la vapori [-]
M – coeficient de permeabilitate a aerului [s–1], M = 54×108 s–1
Rezistenţa la permeabilitate la vapori Rv pentru un element de construcţie alcătuit din n
straturi se calculează cu formula:
n
Rv = Rv1 + Rv2 + ... + Rvn = ∑ d j ⋅ µ D j ⋅ M [m/s]
j =1

Trebuie subliniat că aerul nu are rezistenţă la permeabilitate la vapori, spre deosebire de

situaţia calculului rezistenţelor termice.
3. Se determină presiunile parţiale ale vaporilor în grosimea elementului de construcţie
Determinarea se poate face analitic sau grafic. Pentru determinarea analitică a presiunii
parţiale a vaporilor în planul j al unui element de construcţie se foloseşte formula:
∆pv
pv , j = pvi − Rv , j [Pa]
Rv
unde
pvi – presiunea parţială a vaporilor la interior [Pa]
∆pv – diferenţa între presiunea parţială a vaporilor la interior şi presiunea parţială a
vaporilor la exterior, ∆pv = pvi – pve
Rv – rezistenţa la permeabilitate la vapori a întregului element de construcţie
Rv,j – suma rezistenţelor la permeabilitate la vapori a tuturor straturilor dintre interior
şi stratul j

14
HIGROTERMICA 1.3 Regim termic staţionar

Presiunea parţială a vaporilor la interior şi la exterior este o fracţiune din presiunea de

saturaţie corespunzătoare temperaturii, dată de valoarea umidităţii relative:
ϕi ϕe
pvi = psi ⋅ , pve = pse ⋅
100 100
Pentru determinarea grafică a presiunii parţiale a vaporilor în grosimea unui element de
construcţie se reprezintă grafic pe orizontală rezistenţele la permeabilitate la vapori ale
fiecărui strat, iar pe verticală presiunea vaporilor la interior şi presiunea vaporilor la
exterior. Variaţia presiunilor în interiorul elementului de construcţie este liniară, iar la
intersecţia cu verticalele corespunzătoare fiecărui strat se pot determina presiunile
parţiale în planul stratului respectiv.
În figura următoare se dă reprezentarea variaţiei presiunilor de saturaţie şi a presiunilor
parţiale ale vaporilor pentru un perete compus din tencuială interioară (2 cm), beton armat
(15 cm), zidărie b.c.a. (25 cm) şi tencuială exterioară (3 cm). Pentru precizia calculului
straturile mai groase au fost împărţite în substraturi de câte 5 cm grosime.
ps, pv ps, pv
[Pa] [Pa]
2340 2340
TENCUIALA INT.

TENCUIALA EXT.

TENCUIALA INT.

TENCUIALA EXT.
BETON ARMAT ZIDARIE BCA BETON ARMAT ZIDARIE BCA

1795 1795
1706 1706
1599 1599
1508 1508
1404 1413 1404 1413

1016 1016

716 716

489 489

321 321
206 165 206 165
165 165
140 140

9.18 57.51 57.51 57.51 11.88 11.88 11.88 Rv ⋅108 2 15 25 3 d [cm]

11.88 11.88 11.5

4. Presiunile de saturaţie şi cele parţiale ale vaporilor se reprezintă grafic, luând pe

orizontală grosimea straturilor elementului de construcţie studiat
5. Dacă valorile presiunilor de saturaţie sunt pe tot domeniul reprezentat mai mari decât
valorile presiunilor parţiale ale vaporilor nu va exista condens în grosimea elementului de
construcţie studiat şi aceasta este situaţia ideală
6. Dacă există puncte sau intervale în care presiunea parţială a vaporilor depăşeşte
presiunea de saturaţie atunci în grosimea elementului de construcţie va apărea o
suprafaţă sau o zonă de condens, iar determinarea trebuie continuată, pentru a verifica
îndeplinirea condiţiilor tehnice necesare.
Pentru satisfacerea cerinţelor de igienă şi confort, precum şi pentru conservarea
performanţelor elementelor de închidere, este necesar ca elementele de construcţii să
îndeplinească urmăroarele condiţii tehnice şi niveluri de performanţă:
a. Creşterea umidităţii relative masice a materialelor componente ale elementului de
închidere ca urmare a condensării vaporilor de apă să nu depăşească valoarea
maximă admisă:
∆W < ∆Wadm
∆W, creşterea umidităţii relative masice, se calculează după o procedură mai
complexă, care nu face obiectul studiului în acest curs
∆Wadmisibil se găseşte în tabele, pentru materialele uzuale de construcţie
b. Evitarea acumulării progresive de apă în interiorul elementului de construcţie, de la un
an la altul, datorită fenomenului de condens:

15
HIGROTERMICA 1.3 Regim termic staţionar

mw < mv
mw, cantitatea de vapori de apă ce poate condensa în elementul de construcţie în
perioada rece a anului şi mv, cantitatea de apă care se poate evapora în perioada
caldă, se calculează după o procedură mai complexă, care este expusă pe larg în
normativul specific, C107/6-01.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile de mai sus sunt necesare măsuri de
îmbunătăţire a alcătuirii elementului de construcţie din punct de vedere higrotermic:
- alegerea unor materiale mai eficiente din punct de vedere al difuziei vaporilor
- modificarea ordinii straturilor, dacă au fost prevăzute straturi din materiale puternic
termoizolante şi permeabile la vapori spre interior
- introducerea unei bariere contra vaporilor, pe faţa caldă a termoizolaţiei

16
HIGROTERMICA 1.4 Punţi termice

1.4 PUNŢI TERMICE

Puntea termică reprezintă o zonă a anvelopei unei clădiri în care fluxul termic este modificat
semnificativ prin:
• penetrarea parţială sau totală a elementelor de construcţie perimetrale cu materiale
având o conductivitate termică mai mare
• micşorarea grosimii elementului de construcţie
• o diferenţă între ariile suprafeţelor interioare şi cele exterioare (aşa cum se întâmplă
la colţuri între pereţi sau la colţuri pereţi / planşee)
1.4.1 Clasificare
Punţile termice se pot clasifica după lungime şi după alcătuire.
Din punct de vedere al lungimii, deosebim:
• punţi termice liniare
• punţi termice punctuale

zidărie
punte cărămidă
zidărie
termică
cărămidă agrafe
punctuală
metalice

termoizolaţie

punte
termică
punte
punctuală
termică zidărie
liniară cărămidă

Punţi termice liniare şi punctuale

Punţile termice punctuale pot fi independente (agrafe sau ploturi de legătură) sau pot proveni
din intersecţia a două punţi termice liniare. În general, efectul punţilor termice punctuale
rezultate din intersecţia punţilor liniare se neglijează în calcule.

Din punct de vedere al alcătuirii lor, puncţile termice pot fi:

• punţi termice geometrice, rezultate ca urmare a unor forme geometrice specifice
(colţuri, schimbări ale grosimilor etc.)
• punţi termice constructive, realizate prin incluziuni locale din materiale cu
conductivitate termică mai mare
• punţi termice mixte, combinaţii ale celor de mai sus
Punţile termice constructive pot fi cu incluziuni parţiale sau totale (străpunse).

17
HIGROTERMICA 1.4 Punţi termice

Tsi = 17,6°C
Tsi = 17,6°C

Tsi = 12,5°C

Tsi = 14,0°C

Punte termică de colţ Punte termică la tâmplărie

Exemple de punţi termice geometrice, cu reprezentarea curbelor izoterme (din 2 în 2 °C)

BCA
Tsi = 16,9°C

Tsi = 12,8°C

zidărie beton armat

Tsi = 17,6°C Tsi = 9,7°C

Punte termică constructivă Punte termică mixtă

Exemple de punţi termice constructive şi mixte, cu reprezentarea curbelor izoterme (din 2 în 2 °C)

Efectul punţilor termice, în comparaţie cu elementele de construcţie fără punţi termice, este
modificarea cuantumului fluxului termic, modificarea alurii curbelor izoterme şi scăderea
temperaturii superficiale interioare.
1.4.2 Calcul
În calcule, influenţa punţilor termice se face simţită prin reducerea rezistenţei termice
specifice a alcătuirii, calculată iniţial pentru câmpul curent. Rezistenţa termică specifică
corectată R' se calculează astfel:
R' = r ⋅ R [m2K/W]
unde
1
r=
R ⋅ [∑ (ψ ⋅ l ) + ∑ χ ]
1+
A

18
HIGROTERMICA 1.4 Punţi termice

Ψ coeficientul specific liniar de transfer termic,

l lungimea punţii termice liniare [m]
χ coeficientul specific punctual de transfer termic
A aria elementului de construcţie (perete, planşeu etc.) pentru care se
calculează rezistenţa termică corectată
Coeficienţii Ψ şi χ pentru cazurile uzuale se găsesc în tabele, iar pentru cazuri speciale se
determină printr-un calcul automat al câmpurilor de temperaturi.
Pentru calcule preliminare, se poate estima global scăderea rezistenţei termice calculată în
câmp curent datorită prezenţei punţilor termice cu valorile din tabelul următor:
Reducere a
Element de construcţie rezistenţei termice
în câmp curent
pereţi exteriori 20…45%
terase, planşee sub poduri 15…25%
planşee peste subsoluri, sub bowindouri 25…35%
rosturi 10…20%

Se reaminteşte că toate valorile minime necesare pentru rezistenţele termice ale elementelor
de construcţie sunt corectate, adică sunt valorile obţinute după scăderea efectului punţilor
termice.
1.4.3 Exemplu:
Cazul unui perete din blocuri ceramice Porotherm, conform schiţei de mai jos.
38

1.37 5 1.50 1.37 5 25

1.20
4.25

Conform metodologiei de calcul prezentate anterior (cap. 1.3), rezistenţa termică a peretelui
(inclusiv tencuielile interioare şi exterioare) este R = 1,88 m2K/W.
Înălţimea liberă a încăperii (necesară pentru calculul suprafeţei peretelui): 2,70m.
Pentru a calcula rezistenţa corectată introducem influenţa punţilor termice:
• intersecţie de pereţi cu sâmbure de beton armat
Ψ = 0,05 W/mK; l = 2,7m Ψ⋅l = 0,135
• intersecţie de perete cu centură de beton armat (la partea superioară)
Ψ = 0,13 W/mK; l = 4,25m Ψ⋅l = 0,553
• intersecţie de perete cu centură de beton armat (la partea inferioară)
Ψ = 0,03 W/mK; l = 4,25m Ψ⋅l = 0,128
• tâmplărie dublă (laturile verticale)
Ψ = 0,11 W/mK; l = 1,2m Ψ⋅l = 0,132
• tâmplărie dublă – solbanc
Ψ = 0,06 W/mK; l = 1,5m Ψ⋅l = 0,09
• tâmplărie dublă – buiandrug
Ψ = 0,14 W/mK; l = 1,5m Ψ⋅l = 0,21

19
HIGROTERMICA 1.4 Punţi termice

A = 4,25 × 2,7 = 11,475 m2

1
r= = 0,801
1.88 × (0.135 × 2 + 0.553 + 0.128 + 0.132 × 2 + 0.09 + 0.21)
1+
11.475
R' = Rr = 1,88 × 0,801 = 1,51 m2K/W

Reprezentarea izotermelor prin tonuri de culoare

Se observă astfel că existenţa unor punţi termice inevitabile în alcătuirea unui perete de
zidărie obişnuit duce la scăderea rezistenţei termice globale a acestuia la doar 80% din
valoarea calculată în câmp curent.
1.4.4 Corectarea efectelor punţilor termice
Efectul negativ principal al punţilor termice este de obicei pericolul apariţiei condensului pe
suprafeţele interioare. Reducerea nivelului de confort datorată scăderii temperaturii
superficiale este în general doar un efect secundar, datorită suprafeţei mici a punţilor termice
în raport cu suprafaţa totală a elementului de închidere.
Bineînţeles, cea mai bună soluţie ar fi o rezolvare constructivă care să evite apariţia punţii
termice. Cum aceasta este de obicei imposibil (punţile termice geometrice de exemplu sunt
foarte greu de evitat), căutăm în continuare câteva soluţii.
Anumite punţi termice nu pot fi corectate (de exemplu agrafele metalice de legătură între
două straturi de zidărie) decât eventual printr-un efort exagerat de mare în raport cu
beneficiile obţinute. În acest caz, le acceptăm, considerându-le un rău necesar, dar existenţa
lor ne obligă la mărirea rezistenţei termice a alcătuirii respective în câmp curent.

În cazul zonelor opace ale anvelopei, de cele mai multe ori, limitarea efectelor negative ale
punţilor termice se poate face prin interpunerea unui strat cu conductivitate termică foarte
mică între elementul care creează puntea termică şi exterior.
Exemple:

Sâmbure de beton armat Îmbunătăţire a comportării alcătuirii prin

la colţul zidăriei (punte termică mixtă) introducerea unui strat de 6 cm de vată minerală

20
HIGROTERMICA 1.4 Punţi termice

În cazul tâmplăriilor, cea mai bună soluţie din punct de vedere al reducerii efectului punţii
termice ar fi amplasarea la faţa interioară a peretelui. În orice caz, amplasarea la faţa
exterioară este cea mai defavorabilă şi trebuie evitată.

14,5°C Ti = 20°C

12,5°C

9,5°C

Te = –15°C

De asemenea, trebuie evitată utilizarea profilelor metalice de tâmplărie fără rupere de punte
termică.

21
HIGROTERMICA 1.5 Coeficientul global G

1.5 COEFICIENTUL GLOBAL DE IZOLARE TERMICĂ G

Coeficientul global de izolare termică G exprimă pierderile totale de căldură ale unei clădiri
de locuit (individuală sau colectivă, hoteluri, moteluri, cămine şi internate etc.).
Coeficientul global G are în vedere:
o pierderile de căldură prin transfer termic aferente tuturor suprafeţelor care delimitează
volumul încălzit al clădirii,
o pierderile de căldură aferente unor condiţii normale de reîmprospătare a aerului interior,
o pierderile de căldură suplimentare datorate infiltrării în exces a aerului exterior prin
neetanşeităţile şi rosturile tâmplăriei.
Practic, în calculul coeficientului global intervin nu numai alcătuirile care delimitează spaţiul
încălzit de exterior sau de spaţii neîncălzite, ci şi ponderea acestora, deoarece valorile
minime necesare ale rezistenţelor termice pentru diferite elemente de construcţie se pot
dovedi insuficiente pe ansamblul clădirii, dacă există o pondere mare (ca suprafaţă) a unor
elemente vitrate, de exemplu. În plus, este luat în calcul raportul între volumul încălzit şi aria
anvelopei.
Coeficientul global de izolare termică, G, se calculează cu formula:
A
∑ R' ⋅τ
G= + 0 ,34 n
V
unde
A – aria fiecărui element de construcţie cu alcătuire distinctă [m2]
R’ – rezistenţa termică corectată (ţinând cont de influenţa punţilor termice) a
elementului de construcţie cu aria A [m2K/W]
τ – factor de corecţie al temperaturii exterioare
V – volumul încălzit al clădirii [m3]
n – numărul de schimburi de aer pe oră [h–1]

Ariile elementelor de construcţie se calculează astfel:

- la pereţi: pe orizontală – pe baza dimensiunilor interioare ale pereţilor interiori; pe
verticală – între faţa superioară a pardoselii primului nivel încălzit şi tavanul ultimului nivel
încălzit
- la tâmplării: pe baza dimensiunilor golului nominal în pereţi
- la plăci: pe baza conturului interior al pereţilor ce alcătuiesc anvelopa
- ariile elementelor înclinate se determină precis, luând în calcul înclinarea.
Elementele de compartimentare (pereţi şi planşee) care separă spaţii încălzite nu se iau în
considerare în calculul ariilor şi volumului.
Rezistenţa termică a elementelor anvelopei se determină conform cap. 1.3.3, introducând şi
corecţiile necesare pentru punţile termice (în calculele preliminare este posibilă introducerea
corecţiilor globale estimative date în tabelul de la cap. 1.4.2.
Factorul de corecţie al temperaturii exterioare, τ, introduce corecţiile necesare dacă
anvelopa separă spaţiile încălzite ale clădirii de spaţii cu temperatura mai ridicată decât cea
exterioară de calcul, de exemplu în cazul podurilor, sau subsolurilor neîncălzite. Valoarea τ
se calculează în funcţie de temperatura interioară, temperatura exterioară şi temperatura
spaţiului neîncălzit.
Pentru calcule preliminare valorile τ se pot lua dintr-un tabel (Documentare, Tab. 5).
Pentru toate componentele anvelopantei care separă clădirea de spaţiul exterior, valoarea τ
este egală cu 1.

22
HIGROTERMICA 1.5 Coeficientul global G

Volumul încălzit al clădirii se determină la limita interioară a elementelor anvelopei,

incluzând elementele de compartimentare interioară. Nu se includ în volumul clădirii
încăperile cu temperaturi mult mai mici decât restul clădirii (de ex. camerele de pubele) şi nici
verandele, balcoanele sau loggiile, chiar dacă sunt închise cu tâmplărie exterioară (influenţa
acestora se cuantifică prin factorul de corecţie τ ).
În desenele următoare este exemplificat printr-o linie groasă conturul pe care se calculează
ariile şi volumul în plan şi secţiune.

Viteza de ventilare a clădirii, exprimată prin numărul de schimburi de aer pe oră, se ia de

asemenea dintr-un tabel (Documentare, Tab.6), în funcţie de categoria clădirii (individuală
sau colectivă), clasa de adăpostire a clădirii (eventuale clădiri sau obstacole în vecinătatea
clădirii care să micşoreze viteza vântului) şi clasa de etanşeitate a tâmplăriei. Numărul minim
de schimburi de aer pe oră, pentru reîmprospătarea aerului interior din motive igienice este
de 0,5. Aceste schimburi normale de aer trebuie să se realizeze prin: neetanşeităţi inerente
ale tâmplăriei, deschiderea ferestrelor şi uşilor exterioare, sisteme speciale de ventilare
naturală în tâmplărie.

Coeficientul global G nu ne spune mare lucru, privit ca atare. El trebuie comparat cu o

valoare maximă admisă, numită coeficient global normat, GN.
Coeficientul global normat de izolare termică este stabilit în funcţie de:
- numărul de niveluri al clădirii (N)
- raportul între aria anvelopei şi volumul încălzit al clădirii (A/V)
Valorile GN se găsesc în tabele (Documentare, Tab.7), iar pentru situaţiile care nu se găsesc
în tabele, se interpolează liniar între valorile cele mai apropiate.
Condiţia pentru ca izolarea termică globală a unei clădiri să fie corespunzătoare este:
G ≤ GN
În cazul în care această condiţie nu este îndeplinită, trebuie intervenit asupra elementelor
care determină valoarea coeficienţilor G şi/sau GN:
- creşterea rezistenţei termice a elementelor pline ale anvelopei
- îmbunătăţirea rezistenţei termice a ferestrelor (prevederea unor geamuri termoizolante sau
mărirea de la 2 la 3 straturi a acestora, tratarea low-e, umplere cu gaze inerte etc.)
- îmbunătăţirea raportului A/V, prin realizarea unui plan mai compact, cu mai puţine retrageri
sau ieşinduri
- reducerea gradului de vitrare al faţadelor
- creşterea gradului de etanşare a tâmplăriei, prin prevederea garniturilor de etanşare.

23
HIGROTERMICA 1.6 Regim termic nestaţionar

1.6 REGIM TERMIC NESTAŢIONAR

Regimul termic nestaţionar este o ipoteză de calcul higrotermic, mai apropiată de situaţia
reală, în care se ia în considerare o variaţie uniformă a temperaturii exterioare,
corespunzătoare ciclului zi-noapte.
În aceste condiţii se constată:
- o variaţie ciclică a temperaturii în elementul de construcţie, datorată variaţiei ciclice a
temperaturii exterioare
- amplitudinea variaţiilor de temperatură este din ce în ce mai mică în grosimea
elementului de construcţie
- ciclul variaţiei temperaturii în grosimea elementului de construcţie se păstrează (24 ore)
dar este din ce în ce mai întârziat în grosimea elementului

Stabilitate termică: capacitatea clădirii, a încăperilor acesteia sau a elementelor de

închidere de a se opune variaţiilor de temperatură, micşorând amplitudinea acestora şi
realizând o defazare în timp, precum şi capacitatea de a acumula sau ceda căldură.

Coeficient de asimilare termică a materialului (s): cantitatea de căldură acumulată de un

material într-un ciclu de variaţie a temperaturii [W/m2K]
Coeficienţii de asimilare termică sunt caracteristici unui material (la fel ca şi λ sau µD) şi se
găsesc în aceleaşi tabele ca şi aceştia.

Indice al inerţiei termice (D): produsul dintre rezistenţa la permeabilitate termică (R) şi
coeficientul de asimilare termică al materialului (s)
D=R·s

Din punt de vedere al exigenţelor de stabilitate termică, clădirile se pot clasifica în trei grupe:
- grupa „a” – clădiri pentru ocrotirea sănătăţii (spitale, policlinici, dispensare, sanatorii) şi
hoteluri de 4 şi 5 stele
- grupa „b” – clădiri de locuit; hoteluri de 3 stele şi mai puţin; cămine, internate; şcoli,
grădiniţe, licee; clădiri administrative şi de birouri; săli de audiţie publică; biblioteci,
muzee, expoziţii; cluburi, teatre, cinematografe; magazine; restaurante, cantine, baruri;
săli de aşteptare în gări, autogări, porturi, aeroporturi; săli de gimnastică şi sport
- grupa „c” – clădiri cu ocupare temporară (case de vacanţă, clădiri sociale ale societăţilor
comerciale), clădiri cu caracter provizoriu

Pentru clădirile din grupa „a” este obligatoriu calculul la stabilitate termică şi încadrarea în
nivelurile de performanţă specifice.
Pentru clădirile din grupa „b” care îndeplinesc simultan toate condiţiile următoare, ca şi
pentru clădirile din grupa „c” nu este necesar calculul la stabilitate termică:
- rezistenţe termice corectate mai mari decât limitele minime necesare
- masa specifică a zonei opace, în câmp curent, a peretelui exterior ≥ 100 kg/m2
- masa specifică a planşeului de terasă ≥ 300 kg/m2
- masa specifică a planşeelor intermediare ≥ 200 kg/m2
- gradul de vitrare al închiderilor exterioare
Af
v= ≤ 0,35
Ap + A f
unde

24
HIGROTERMICA 1.6 Regim termic nestaţionar

Af – aria vitrată
Ap – aria totală a peretelui (parte opacă şi parte vitrată)
- indicele inerţiei termice, D, depăşeşte valorile de mai jos:
• pentru zona opacă a peretelui exterior D≥3
• pentru planşeul terasă D ≥ 3,5
• pentru planşeul de pod D ≥ 2,5
Pentru clădirile din grupa „b” care nu îndeplinesc oricare din condiţiile de mai sus este
obligatorie verificarea stabilităţii termice a încăperilor.

Calculul complet la stabilitate termică, chiar şi folosind metode operative, este laborios şi nu
este la îndemâna arhitectului. Informaţii detaliate despre nivelurile de performanţă şi
metodele de calcul se găsesc în normativul specific.

25
HIGROTERMICA 1.6 Regim termic nestaţionar

26