OASELE MEMBRULUI TORACIC SI PELVIN

Scheletul membrului toracic

Zonoscheletul toracic
Centura scapulară a membrului toracic este alcătuită din 3 oase:
spată,claviculă şi coracoid.
1.Spata este singura piesă osoasă bine reprezentată, din cadrul
centurii scapulare. Este un os lat, de formă aproximativ triunghiulară,
completat la marginea superioară de o piesă cartilaginoasă denumită
cartilaj suprascapular. Se dispune de o parte şi de cealaltă a porţiunii
anterioare a cuştii toracice într-o poziţie oblică dorso-ventrală, caudo-
cranială şi medio-laterală şi formează baza anatomică osoasă a regiunii
spetei.
Forma plană şi triunghiulară imprimă spetei: 2 feţe -laterală şi
medială, 3 margini-cranială, caudală şi dorsală şi 3 unghiuri cervical,
caudal şi ventral.
 Faţa laterală este împărţită, la toate mamiferele, de o creastă,
alungită, denumită spină scapulară. În partea dorsală, spina
scapulară începe pe „nesimţite" şi creşte treptat pentru a
ajunge la o înălţime maximă unde formează tuberozitatea
spinei scapulare. Spina scapulară se termină brusc la
(carnivore şi leporide), în dreptul gâtului spetei printr-o
proeminenţă denumită acromion. La feline şi leporide,
această formaţiune se prelungeşte sub forma unui cârlig
denumit proces hamat până în dreptul unghiului ventral, la
baza lui dispunându-se în sensul caudal, o apofiză
suprahamată (sau para-acromiom). La cabaline, spina începe
şi se termină lent. La rumegătoare se termină aproape brusc
de cavitatea glenoidă. La suine prezintă, central, o
tuberozitate. La cabaline şi rumegătoare, tuberozitatea
spinei scapulare este evidentă şi alungită.
Raportul dintre fosa supraspinoasă (situată anterior) şi cea
infraspinoasă (situate posterior) este variabil în funcţie de
specie (1/1 la carnasiere; 1/2 la iepure, cal şi porc şi 1/3 la
rumegătoare).
 Faţa medială (sau costală) este uşor concavă şi prezintă o
adâncitură largă denumită fosă subscapulară care, în
apropierea marginii dorsale, este delimitată de una sau mai
 multe suprafeţe de inserţie musculară pentru muşchiul dinţat
ventral.
 Marginea cranială (sau cervicală) este mai tăioasă, convexă în
treimea superioară şi mijlocie şi concavă în partea inferioară şi
formează incizura scapulară.
 Marginea caudală (sau toracală) este mai îngroşată, turtită
caudocranial, aproximativ rectilinie sau uşor ondulată şi
prezintă amprente pentru inserţii musculare.
 Marginea dorsală (sau baza spetei) se dispune în apropierea
coloanei vertebrale, are aspect rugos şi este uşor convexă. La
iepure, cal, rumegătoare şi porc, spata are un şanţ în care se
prinde cartilajul suprascapular.
 Unghiul cranial (sau cervical) este ascuţit la cabaline şi
rumegătoare, şters la suine şi rotunjit la carnivore şi realizează o
legătură între marginea dorsală şi cea cranială a spetei (carnasiere).
 Unghiul caudal (sau toracal) este mai ascuţit şi tuberos şi
depăşeşte, în planul caudal, marginea cartilajului suprascapular.
 Unghiul ventral (sau glenoidal) este cel mai dezvoltat şi separate de
restul spetei, de gâtul spetei, extrem de îngust la unele specii (de ex.
leporide şi feline-datorită adâncirii incizurii scapulare). Extremitatea
unghiului articular al spetei este sculptată de o suprafaţă articulară
concavă denumită cavitate glenoidă destinată articulării cu capul
articular al humerusului. Circumferinţa cavităţii este proeminentă şi
rugoasă şi prezintă o adâncitură denumită incizură glenoidală.
Deasupra cavităţii glenoide şi înaintea ei se găseşte o tuberozitate
supraglenoidiană pe care, este fixat, în planul medial, apofiza
coracoidă ce reprezintă locul de inserţie pentru muşchiul coraco-
brahial.
2.Clavicula. Mamiferele domestice sunt animale acleidale (fără
claviculă) deşi se poate observa un rudiment de claviculă (la leporide şi
carnasiere).
3.Coracoidul lipseşte la mamiferele domestice.

La păsări, spata are o formă complet diferită de cea de la mamifere,

este falciformă, alungită şi turtită dintr-o parte în alta, poziţie orizontală,
directive caudo-cranială şi se dispune pe părţile laterale ale porţiunii
anterioare a cuştii toracice. Extremitatea anterioară a spetei se articulează
cu clavicula şi coracoidul. Coracoidul este osul cel mai dezvoltat al
centurii scapulare, este independent şi participă la formarea cavităţii
glenoide. Are un rol important în mecanica zborului, se dispune într-o
poziţie oblică ventro-caudală şi stabileşte legătura cu sternul. Acest os este
cu atât mai scurt cu cât pasărea este mai bună zburătoare.
Clavicula se obţine din unirea celor 2 clavicule la nivelul extremităţii
ventrale rezultând, în final, o piesă unică în formă de „V" (la galinacee)
şi/sau „U" (la palmipede). Extremitatea liberă a fiecărei părţi prezintă câte 2
suprafeţe articulare destinate articulării cu scapula şi coracoidul.

Stilopodiul toracic este reprezentat de humerus şi formează baza

anatomică osoasă a regiunii braţului.
Humerusul este un os lung, aproximativ cilindric, dispus oblic şi
ventro-caudal ce se articulează proximal cu spata şi distal cu oasele
regiunii antebrahiale (radius şi ulna). Forma osului este patrulateră spre
cilindrică la cabaline şi rumegătoare, comprimată lateral la suine, cilindrică
şi recurbată în „S" la carnivore. Osul prezintă un corp denumit diafiză şi 2
extremităţi denumite epifize. La nivelul corpului se disting 4 feţe:
- laterală-prezintă pe toată întinderea sa o excavaţie largă denumită
şanţ spiralat de torsiune , ce reprezintă locul pentru inserţia
muşchiului brachial şi este delimitat, în planul anterior, de creasta
humerală şi tuberozitatea deltoidiană şi, în planul posterior, de
creasta epicondilului lateral;
- cranială-este plană, are aspect triunghiular, vârful orientat în jos şi
prezintă numeroase amprente musculare;
- medială-este rectilinie, convexă în sens caudo-cranial şi prezintă
în treimea mijlocie un tubercul rugos denumit tuberozitate
rotundă şi, în treimea inferioară, o gaură vasculară;
- caudală-este rotunjită în sens latero-medial, uşor concavă în
planul dorso- medial, mai îngustă la nivelul extremităţii proximale
şi mai lată în regiunea distală.
 Extremitatea proximală este foarte dezvoltată şi prezintă 3
eminenţe mari:
- capul articular-are forma unei calote sferice şi este susţinut de un
gât humeral scurt orientat caudal; tuberculul mare-este dispus
cranio-lateral, format dintr-un vârf-anterior, o convexitate-plasată
caudal, o creastă-prelungită în jos şi distinct la animalele mari;
tuberculul mic-este dispus cranio-medial faţă de capul articular
humeral şi este format dintr-un vârf şi o convexitate; este evident
la cabaline, rumegătoare şi suine. Porţiunile anterioare ale
tuberculilor humerali (mic şi mare) sunt separate de un şanţ
intertubercular denumit culisă bicipitală prin care alunecă
tendonul proximal al muşchiului biceps brahial.
  Extremitatea distală este alungită în sens transversal, prezintă o
suprafaţă articulară formată dintr-o trochlee-plasată medial şi un
condil-dispus în planul lateral şi alcătuiesc un complex articular
denumit condil humeral. Pe faţa posterioară a humerusului,
deasupra porţiunii articulare se găseşte o fosă olecraniană flancată
de 2 eminenţe alungite denumite epicondili (lateral şi medial). Pe
faţa anterioară a humerusului se găseşte o excavaţie denumită fosă
radială (sau coronoidă).
La păsări, humerusul are corpul cilindric şi extremitatea proximală
lăţită. Capul articular este oval şi prezintă, în planul posterior şi pe faţa
medială, o gaură aeriană largă. Creasta deltoidiană este uşor recurbată.
Extremitatea distală este turtită şi reprezentată de o suprafaţă articulară
formată din 2 condili separaţi de un şanţ median.
Zeugopodiul toracic este reprezentat, la toate vertebratele, de 2
oase denumite radius şi ulnă. Acestea prezintă variaţii morfo-funcţionale
dependente de modul de viaţă al animalului şi tipul de specializare a
membrelor toracice. La speciile domestice, oasele antebraţului sunt în
poziţie de pronaţie (carnasierele şi felinele pot executa mişcări de supinaţie
care însă nu depăşesc 80°). Oasele antebraţului constituie baza anatomică
a primei regiuni (a antebraţului) care se desprinde complet de trunchi.
Radius-ul este un os lung plasat în poziţie aproximativ verticală
înaintea ulnei, între extremitatea distală a humerusului şi primul rând de
oase carpiene. Osul prezintă o diafiză şi 2 epifize-proximală şi distală.
Corpul radiusului este uşor turtit cranio-caudal şi curbat. Faţa
anterioară este netedă şi convexă în ambele sensuri, iar faţa posterioară
este plană şi uşor concavă în sens dorso-ventral. Extremitatea proximală
(sau capul radiusului) este şlefuită de una sau mai multe cavităţi articulare
pentru condilul humeral (la carnasiere).
Suprafaţa de articulare pentru humerus este mult alungită în sens
transversal şi reprezentată de 2-3 cavităţi glenoide separate prin reliefuri
şterse, astfel încât, cavitatea glenoidală laterală a radiusului se articulează
cu condilul şi buza laterală a trochleii. Cavitatea glenoidală medială este
mai largă şi destinată articulării cu buza medială a trochleii humerale.
Extremitatea distală este mai lăţită în sens transversal şi este
reprezentată de o suprafaţă articulară pentru primul rând de oase carpiene.
Este largă şi eliptică în sens transversal (la carnasiere).
Pe faţa anterioară se dispun 2 culise tendinoase (medială şi
laterală) de alunecare pentru tendoanele muşchilor.
Ulna este un os lung ,plasat caudo-lateral faţă de radius la care se
articulează sau se sudează. Extremitatea proximală a osului este
voluminoasă, depăşeşte radiusul şi formează un „braţ de pârghie" denumit
olecran (reprezintă locul de inserţie mobilă pentru musculatura extensoare
a antebraţului). Este turtit în sens lateral şi are 2 feţe: medială-concavă şi
lateral-netedă şi/sau convexă.
Extremitatea distală proemină sub nivelul suprafeţei articulare şi
formează apofiza stiloidă a ulnei (la cabaline) ce ajunge până în treimea
mijlocie a radiusului. La rumegătoare, suine şi carnivore depăşeşte
extremitatea distală a radiusului.
Marginea cranială prezintă o adevărată apofiză în formă de cioc
denumit apofiză anconee sub care se găseşte o incizură articulară în
formă de semilună denumită incizură trochleară-destinată articulării cu
trochleea humerală.
Corpul ulnei are dimensiuni mai mari decât radiusul (la carnasiere şi
leporide, vârful olecranului este mai puţin înalt.
La păsări, oasele antebraţului au o dezvoltare invers proporţională cu
cea de la mamifere. Radiusul este mai redus decât ulna, are un corp
perfect cilindric şi este uşor turtit la extremitatea distală. Extremitatea
proximală prezintă o suprafaţă circulară destinată condilului superior al
humerusului Ulna depăşeşte cu mult dimensiunile radiusului astfel că
apare ca un os lung cu corpul cilindric şi uşor curbat.
Autopodiul toracic este reprezentat, la toate animalele domestice,
de 3 subregiuni: bazipodiu, metapodiu şi acropodiu, fiecare fiind
alcătuită dintr-un număr variabil de oase ce alcătuiesc în totalitate „oasele
mâinii". Regiunea este foarte variată ca formă şi structură deoarece şi
specializarea extremităţii este orientată spre ultimul segment (acropodiu) şi
dependent de numărul degetelor.
Solicitările (mecanice) în favoarea locomoţiei au determinat
reducerea numărului de degete, iar sarcinile multiple la păstrarea
numărului iniţial de 5 degete specific arhetipului pentadactil. Carnasierele
şi leporidele prezintă-autopodiul pentadactil-dar cu mişcări mai limitate şi
cu degetul I mai redus.
Bazipodiul toracic (sau carpul). Oasele carpiene sunt plasate pe 2
rânduri suprapuse: rândul proximal şi rândul distal.
 Rândul proximal de oase carpiene-pisiform, piramidal, semilunar
şi scaphoid se articulează cu extremitatea distală a oaselor
antebraţului (radiusul şi ulna).
 Rândul distal de oase carpiene-unciform, capitat, trapezoid şi
trapez-se articulează cu extremitatea proximală a oaselor
metacarpiene (principale şi rudimentare).Oasele carpiene sunt
scurte, au un volum redus şi o formă poliedrică neregulată
 (pisiformul este discoidal; piramidalul este paralelipipedic şi
asemănător cu o gheată ortopedică, semilunarul este cubic;
scafoidul are formă de scafă; unciformul este neregulat ca formă;
capitatul este triunghiular ca formă; trapezoidul diferă de unciform,
prin prezenţa unui tubercul, la extremitatea caudo-ventrală, iar
trapezul este neuniform ca aspect). Fiecare os prezintă 6 feţe:
dorsală (sau cranială), palmară (sau caudală), articulară
proximală, articulară distală, laterală şi medial.
La cabaline lipseşte osul trapezoid. La rumegătoare se sudează
capitatul cu trapezoidul şi formează capitato-trapezoidul şi lipseşte
trapezul. La suine, numărul oaselor este complet. La carnivore, faţa
anterioară a semilunarului se sudează cu scafoidul şi formează osul scafo-
semilunar. În rândul distal, la carnasiere, unciformul este osul cel mai
dezvoltat, iar osul trapez-caracteristic animalelor pentadactile-este mult mai
redus decât trapezoidul. La păsări, bazipodiul toracic cuprinde 2 oase
carpiene dispuse pe un singur rând şi sunt denumite carpo-radial şi carpo-
ulnar.
Metapodiul toracic (sau metacarpul). Numărul şi forma oaselor
metacarpiene sunt variabile în seria animală. Din punct de vedere numeric,
variază de la 5 oase lungi paralele şi aproape egal dezvoltate la un singur
segment metacarpian foarte dezvoltat; restul degetelor au dispărut sau au
rămas sub formă de vestigii. Metacarpienele se articulează proximal între
ele dar şi cu rândul distal de oase carpiene şi distal cu primele falange.
Oasele metacarpiene sunt numerotate în sens medio-lateral, începând cu
metacarpul corespunzător degetului mare (pollex). Cele 5 degete de la om,
sunt prezente numai la carnasiere şi leporide.
- Extremitatea proximală este rugoasă, sculptată de una sau mai
multe suprafeţe articulare plane sau uşor ondulate. Pe părţile laterale sunt
suprafeţe pentru articularea cu metacarpienele învecinate.
- Extremitatea distală (sau condilul metacarpului) este sculptată de
o suprafaţă articulară formată din 2 condili separaţi de un relief median
La cabaline este prezent un metacarp principal care are faţa
cranială uşor rotunjită, faţa caudală plană şi extremitatea distală prezintă 2
condili separaţi de un relief median şi două metacarpiene rudimentare
(lateral şi medial) cu aspect aciform şi cu extremitatea proximală mai
dezvoltată.
La rumegătoare, sunt trei oase metacarpiene (metacarpiene III şi IV
sunt sudate, pe linia mediană este vizibil un şanţ de sutură, iar extremitatea
distală apare dublă, cu patru condili, două reliefuri mediene şi o incizură;
metacarpul V este rudimentar, iar I şi II au dispărut).
 La suine, sunt prezente 4 oase metacarpiene (lipseşte metacarpul I),
aproape cilindrice.
La carnivore sunt prezente toate cinci, aproape egale ca volum, cu
aspect cilindric (metacarpul I este mai redus).
La păsări, metacarpul III este mai dezvoltat şi se sudează, la
extremităţi, cu metacarpul IV delimitând un spaţiu interosos metacarpal.
Metacarpul secundar II este rudimentar şi se articulează, prin sinartroză, la
extremitatea proximală a metacarpienelor principale.
Acropodiul toracic are ca bază anatomică osoasă falangele. La
speciile pentadactile (carnasiere şi rozătoare), degetele sunt numerotate de
la I la V, începând cu cel medial (sistematizarea este similară cu cea de la
om) în: I (mare)- pollex, II-arătător (index), III (mijlociu)-medius, IV (inelar)-
anulus şi V (mic)- minimus. Suinele au patru degete (II, III, IV şi V),
rumegătoarele au două degete (II şi IV) şi cabalinele unul singur (III).
Fiecare deget este format din 3 falange, în afară de degetul I (pollex) care
are doar 2 falange (a II-a şi a III-a). La rumegătoare sunt prezenţi doi mari
sesamoizi şi doi mici sesamoizi pentru fiecare membru. La păsări, degetul
principal III este mai dezvoltat şi format din două falange, degetul IV este
format dintr-o singură falangă şi degetul II are două falange.
Falanga I-a (sau proximală) are aspectul unui os lung cu 2 feţe: anterioară
netedă şi convexă în sens tranversal şi se îngustează înspre extremitatea
distală şi palmară-ce prezintă asperităţi pentru inserţii ligamentare.
Marginile laterale sunt concave în sensul dorso-ventral. Extremitatea
proximală este mai voluminoasă şi sculptată de o suprafaţă articulară
reprezentată de 2 cavităţi glenoide separate de un şanţ median.
Extremitatea distală se articulează cu falanga a II-a, este şlefuită de 2
condili separaţi de un şanţ median; condilul concentric este mai mare decât
cel excentric. La leporide şi carnasiere, falanga I-a este cilindrică, uşor
curbată şi cu extremităţile tuberoase.
Falanga a II-a (sau intermediară) este un os scurt, turtit în sensul
craniolateral, cu extremitatea proximală sculptată de o suprafaţă articulară
reprezentată de 2 cavităţi glenoide separate de un relief median.
Extremitatea distală este identică cu cea a falangei proximale.
Falanga a III-a (sau distală) (la cabaline) prezintă trei feţe (parietală,
soleară şi articulară), trei margini (coronară, soleară şi articulară) şi două
unghiuri (lateral şi medial), fiecare unghi fiind prevăzut cu 2 apofize:
superioară (sau bazilară) şi inferioară (sau retrosală). Faţa articulară
prezintă două cavităţi glenoide pentru articularea cu falanga a II-a şi o
suprafaţă alungită pentru micul sesamoid (unul singur pentru fiecare
membru). Pe marginea coronară se detaşează eminenţa piramidală. În
raport cu falanga I-a se găsesc oasele sesamoidiene mari în număr de
două pentru fiecare membru.
Sesamoidul mic este alungit transversal, prezintă 2 suprafeţe-
articulară şi flexoare, 2 margini-proximală şi distală şi 2 unghiuri
articulare.

Scheletul membrului pelvin

Zonoscheletul pelvin
Centura membrului pelvin este asemănătoare structural cu centura
scapulară, cu deosebirea că, cele 3 oase (ilium, ischium şi pubis) sunt
sudate între ele într-un singur os denumit coxal (ca adaptare la mecanica
locomoţiei terestre şi propulsie). Cele 2 coxale (stâng şi drept) se unesc, la
rândul lor, printr-o articulaţie simfizară pe linia ventro-medială şi dau
naştere unui singur os denumit bazin (sau pelvis).
Coxalul este rezultat din sudarea ilium-ului, ischium-ului şi pubis-ului
la nivelul cavităţii acetabulare-zona de contact a centurii pelvine cu
stilopodiul pelvin. Se dispune pe partea laterală a regiunii sacrale, este
orientat oblic dorso-ventral şi cranio-caudal (la cabaline şi rumegătoare)
sau tinde spre orizontalitate (la suine şi carnivore). Sutura celor 3 oase, la
nivelul cavităţii cotiloide, este perfect vizibilă la animalul tânăr datorită
ţesutului cartilaginos care separă conturul suprafeţelor articulare. Prin
intermediul ischium-ului şi pubis-ului, coxalul se articulează, printr-o simfiză
ischio-pubienă, cu simetricul.
 Ilium-ul este cel mai dezvoltat os al coxalului. Este format dintr-
un corp care vine în contact cu cavitatea acetabulară şi o
porţiune lăţită denumită aripă (sau paletă iliacă). Paleta iliacă
este aplatizată şi prezintă 2 feţe-externă (sau gluteană) care se
prelungeşte şi pe corp şi internă (sau sacro-pelvină) cu
orientare medială, 3 margini-cranială, dorsală şi lateral şi 3
unghiuri: latero-ventral, dorsal şi caudal. Faţa gluteană este
denumită fosă iliacă externă şi prezintă o concavitate largă ce
este parcursă de o linie mai mult sau mai puţin evidentă şi
rectilinie sau curbă denumită linie gluteană. Faţa pelvină este
dispusă medial, are formă uşor convexă şi este separată în 2
suprafeţe de o creastă redusă. Suprafaţa medială este mai
redusă şi mai rugoasă, reprezintă suprafaţa de contact cu osul
sacrum şi este denumită faţă auriculară. Marginea cranială
(sau creasta iliacă) este variată în funcţie de topografia
 unghiurilor paletei iliace, îngroşată şi convexă la animalele de
talie mică În dreptul şi deasupra cavităţii acetabulare, marginea
dorsală se transformă într-o veritabilă creastă (mai mult sau
mai puţin tăioasă) denumită supracotiloidiană (sau spină
ischiatică ce aparţine, în realitate, ischium-ului). Unghiul
latero-ventral (coxal sau al şoldului) este reprezentat de 2-4
tuberculi: craniali (dorsali şi ventrali) şi caudali (dorsali şi
ventrali).
 Ischium-ul ocupă porţiunea postacetabulară a coxalului, are o
formă patrulateră, este orientat, la toate mamiferele, în planul
orizontal, cranio-caudal şi uşor oblic, latero-median. Corpul
osului este plasat lateral şi participă, prin extremitatea lui
anterioară, la formarea cavităţii acetabulare. Extremitatea
caudală se lăţeşte şi formează tabla ischiatică cu o formă
aproximativ patrulateră care, prin marginea ei medială, se
articulează, prin simfiza ischiatică, cu simetrica. Marginea
laterală este situată pe corpul osului, este îngroşată, uşor
concavă în sensul craniocaudal şi convexă în sens transversal,
contribuind la formarea incizurii ischiatice Faţa dorsală a
tablei ischiatice este netedă şi uşor concavă. Faţa ventrală
prezintă numeroase amprente de inserţie pentru musculatura
adductoare a coapsei.
 Pubis-ul este osul cel mai redus din centura pelvină plasat în
partea ventro-cranială a acesteia. Prezintă un corp şi 2 ramuri.
Corpul este redus dar mai îngroşat şi participă la formarea
cavităţii acetabulare.Faţa dorsală este netedă şi uşor
concavă la locul de incidenţă a celor 2 ramuri. În planul anterior
predomină un tubercul pubian dorsal. Faţa ventrală este
ornată de rugozităţi pentru inserţii musculare şi de un tubercul
pubian ventral. La cal, pe faţa ventrală a ramurii craniale se
observă un şanţ orientat transversal care porneşte din incizura
cotiloidiană. Cavitatea acetabulară (sau cotiloidă) este plasată
în centrul coxalului şi este rezultată din unirea celor 3 oase,
fiecare oferind câte o suprafaţă articulară de formă semilunară.
Are forma unei hemisfere în fundul căreia se găseşte o fosă
rugoasă pentru inerţie ligamentară. Sprânceana cavităţii
cotiloide este întreruptă, în planul medial, de incizura
acetabulară.
La păsări, datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte membrul
posterior (susţinerea greutăţii corporale şi locomoţia terestră), centura
pelvină este voluminoasă, solidă şi strâns unită la porţiunile toraco-
abdominală şi sacrală ale coloanei vertebrale. Ilium-ul este osul cel mai
dezvoltat din centura pelvină, se întinde de la a 2-a vertebră toracală până
la vertebrele caudale. Din sudarea acestuia la coloana vertebrală se
formează plafonul cavităţilor abdominală şi pelvină. Jumătatea cranială
pre-acetabulară este excavată de o fosă iliacă externă. Marginea externă
a porţiunii posterioare delimiteză incizura ischiatică mare ce este
transformată într-o gaură ischiatică. Ischium-ul are formă triunghiulară,
cu vârful orientat înainte şi prelungeşte ilium-ul la care se sudează în planul
latero-caudal. Pubis-ul este cel mai redus os din centura pelvină, are
formă stiloidă şi circumscrie, împreună cu ischium-ul, gaura obturată şi
incizura ischiatică mică. Extremitatea cranială delimitează cavitatea
acetabulară. Extremitatea caudală depăşeşte, în planul ventral, ischium-ul
şi are tendinţa de unire, pe linia mediană, cu simetrica. Toate aceste
porţiuni sunt unite, între ele, printr-o membrană interpubiană.
Stilopodiul pelvin este reprezentat de femur ce formează baza
anatomică osoasă a regiunii coapsei. Se dispune între cavitatea
acetabulară a coxalului şi extremitatea proximală a tibiei. Este osul cel mai
mare, mai solid şi mai lung din schelet. Prezintă un corp denumit diafiză şi
2 extremităţi denumite epifize: proximală şi distală.
- Extremitatea proximală prezintă 2 eminenţe puternice: mediană
(articulară) denumită cap femural şi laterală (nearticulară)
denumită trochanter mare. Capul femural apare şlefuit de forma
unei calote sferice ce prezintă, în centru, o mică fosetă
ligamentară pentru inserţia ligamentului marele rotund care la cal,
este de formă triunghiulară şi plasată excentric. Trochanterul
mare flanchează, lateral, gâtul capului femural pe care îl
depăşeşte în înălţime (la cal,rumegătoare şi leporide) sau este sub
nivelul acestuia (la feline). La cabaline şi leporide, trochanterul
mare este format dintr-o convexitate (cranial), o creastă (sub
convexitate) şi un vârf evident (caudal). La baza vârfului se
găseşte fosa trocanterică, largă la cabaline, adâncă la
rumegătoare, suine şi carnivore. Sub capul articular femural, în
partea posterioară şi medială, se găseşte o proeminenţă
mamelonată denumită trochanter mic (la leporide are forma unei
creste verticale). Pe faţa posterioară a extremităţii proximale,
trochanterul mare este unit de trochanterul al treilea ,printr-o
creastă intertrochanterică puternică.
- Corpul femurului are formă prismatică la animalele mari şi
aproximativ cilindrică, rectilinie şi uşor curbată, la animalele mici.
 Prezintă 4 feţe convexe nedelimitate precis: cranială, caudală,
laterală şi medială. Faţa laterală a corpului, în treimea distală,
prezintă o fosă plantară evidentă la cabaline, uşor redusă la
rumegătoare, ştearsă şi rugoasă la suine şi tuberculiformă la
carnivore.
- Extremitatea distală a femurului este mai dezvoltată decât cea
proximală, este uşor alungită în sens cranial şi este formată dintr-
o trochlee (dispusă anterior) şi 2 condili puternici (dispuşi
plantar). Trochleea este formată din 2 buze inegale la cabaline şi
rumegătoare şi egale (la suine şi carnivore) Are rol în aparatul
pasiv al membrului pelvin. Condilii femurali au formă globuloasă,
suprafeţele sunt şlefuite convex în toate sensurile şi separaţi de o
fosă intercondiliană adâncă şi ornată de suprafeţe rugoase
pentru inserţii ligamentare.
La păsări, femurul este cel mai puternic os din scheletul membrului
pelvin. Este un os lung, arcuat şi masiv ce prezintă un cap articular bine
detaşat şi aproape sferic. Trochanterul mare este deplasat în planul
anterior. Corpul femural este perfect cilindric şi străbătut pe faţa posterioară
de linii aspre. Trochleea femurală este largă, cu buzele uşor inegale şi
prelungite pe faţa anterioară a femurului. Condilii femurali sunt masivi şi
îndepărtaţi, cu raza de curbură inegală.
Rotula (sau patella) se dispune între femur şi tibie, pe partea cranială
a articulaţiei femuro-tibiale. Rotula prezintă 2 feţe: posterioară (sau
articulară) formată din 2 suprafeţe unite printr-un relief median şi
anterioară (sau cranială) convexă şi cu asperităţi de inserţie La păsări,
rotula este mult alungită în sensul transversal. Suprafaţa de articulare este
îngustă şi are forma unui fluture.
Zeugopodiul pelvin este cel de-al 3-lea segment al membrului
pelvin, este format din 2 oase: tibie şi fibulă ce reprezintă baza anatomică
osoasă a regiunii gambei. La mamifere, fibula suferă un proces de
regresie şi prezintă un corp redus cu o suprafaţă de articulare numai pentru
tibie. La unele specii, reducerea fibulei se face până la completa dispariţie
a osului.
Tibia este principalul os al regiunii gambei. Este un os lung ce are
formă de prismă triunghiulară la cabaline, cilindrică la rumegătoare, turtită
cranio-caudal la suine şi ca un ,,S" şters la carnivore. Are 2 extremităţi:
proximală-mai dezvoltată şi articulată cu condilii femurali şi distală-orientată
oblic, ventro-caudal şi articulată cu primul rând de oase tarsiene.
- Extremitatea proximală a tibiei este mai voluminoasă la toate
speciile. Este formată din 3 tuberozităţi masive: una cranială
 (foarte dezvoltată, uşor orientată spre lateral şi delimitează o
culisă musculară) şi două caudale (sunt dispuse în spatele
tuberozităţii craniale, în planul lateral şi medial şi sunt destinate
articulării cu condilii femurali). Prezintă pe faţa proximală câte o
suprafaţă uşor convexă în sensul cranio-caudal, ce conferă un
aspect condiloid, denumite condili tibiali-medial şi lateral.
Condilii tibiali sunt separaţi, între ei, printr-o proeminenţă
intercondiliană ascuţită (sau spină tibială) şi de 4 fosete
intercondiliene, neregulate şi rugoase pentru inserţii ligamentare:
2-anterioare, 1-centrală, în vârful eminenţei şi 1-caudală.
- Corpul tibiei are aspect de prismă triunghiulară în jumătatea
proximală şi se aplatizează în sens cranio-caudal, spre
extremitatea distală. Faţa caudală este lată şi se delimitează net
de celelalte feţe prin muchii laterale. Suprafaţa acesteia este
neregulată şi străbătută de numeroase linii popliteie, pentru
inserţii musculare.
- Extremitatea distală prezintă o suprafaţă articulară (negativul
perfect al unui scripete) denumită cochlee tibială destinată
articulării cu astragalul. Cochleea este flancată, pe ambele părţi
de câte o proeminenţă maleolară-medială-mai dezvoltată şi
ornată de o culisă musculară oblică şi laterală-ce aparţine fibulei.
La păsări, tibia este perfect cilindrică şi prezintă, la extremitatea
proximală, o creastă tibială scurtă, foarte ascuţită şi cu suprafeţe articulare
plane separate de o redusă spină intercondiliană. Extremitatea distală se
termină cu o trochlee orientată caudal, cu buze tăioase, şi 2 condili,
orientaţi cranial. Fibula este redusă, are aspect arciform şi extremitatea
proximală lăţită pentru articularea cu condilul lateral al femurului.
Autopodiul pelvin (sau oasele labei piciorului) urmează acelaşi plan
structural ca şi la membrul toracic. Toate tipurile prezente sunt considerate
ca derivate din arhetipul pentadactil. Cuprinde 3 subregiuni pelvine:
bazipodiul, metapodiul şi acropodiul. La carnasiere şi leporide se
constată o reducere a numărului de degete de la membrul pelvin, prin
dispariţia degetului mare.
Bazipodiul pelvin este alcătuit dintr-un număr de oase scurte
articulate, între ele ce formează baza anatomică osoasă a regiunii
tarsiene şi sunt dispuse pe 2 rânduri în jurul unui os central prezent la
toate mamiferele:
- rândul proximal cuprinde 2 oase: astragalul şi calcaneul.
- rândul central cuprinde un singur os denumit scafoid.
- rândul distal cuprinde oasele: cuboid, cuneiformul III (sau mare),
cuneiformul II(sau intermediar) şi cuneiformul I (sau mic).
La cal se sudează cuneiformul II şi III într-un singur os denumit micul
cuneiform. La rumegătoare, se sudează cuboidul cu scafoidul în
cuboscafoid şi cuneiformul II şi III în marele cuneiform. La suine şi
carnivore se găsesc toate cele şapte oase. La păsări, oasele tarsiene sunt
sudate în totalitate la metatarsul principal, la care, se mai adaugă, un
nucleu fibro-cartilaginos dispus pe buza laterală a trochleii laterale.
Articularea oaselor tarsiene între ele se realizează prin intermediul unor
ligamente scurte şi puternice, astfel încât, complexul articular tarsian, nu
execută mişcări de flexie şi extensie, decât la nivelul articulaţiei
tibioastragaliene, într-un singur plan.
Metapodiul pelvin este reprezentat, la arhetipul pentadactil de 5
oase metatarsiene lungi, dispuse aproximativ paralel şi continuate, distal,
cu falangele corespunzătoare pentru acelaşi număr de degete. La suine
sunt 4 degete: două bine dezvoltate şi două reduse. La rumegătoare,
degetele III şi IV se sudează, iar degetele II şi V au aspect tuberos la
extremitatea proximală. La cabaline degetul III este foarte dezvoltat, iar
degetele II şi V sunt rudimentare. La carnasiere sunt 4 oase metatarsiene
(degetul II este foarte redus) aproape egale ca dezvoltare, la care se
adaugă un metatarsian extreme de redus (rudimentul degetului I). Tipul de
os metatarsian prezintă, ca şi omologul său de la membrul anterior, un corp
şi 2 extremităţi (proximală şi distală) dar, comparativ cu metacarpul, este
mai lung şi mai cilindric, iar în secţiune transversală are formă rotundă.
La păsări, falangele seamănă mult între ele, ultima terminându-se
ascuţit şi uşor recurbat. Acropodiul este format din 4 degete numerotate în
ordine medio-laterală de la I la IV. Degetul I este orientat caudal. Toate
degetele sunt formate dintr-un număr de falange cu unul mai mult decât
reprezintă numărul degetului respectiv.
Numărul degetelor de la membrul pelvin este, în general, acelaşi,
cu cel de la membrul toracic, deşi se remarcă o tendinţă vizibilă de
reducere a lor. Numerotarea se face începând de la degetul mare în sens
latero-medial. Baza anatomică osoasă a regiunii degetelor o constituie
falangele în număr de trei (I, II şi III). Numai degetul mare are două
falange (I şi II) la care se adaugă sesamoizii mari şi mici. Dintre speciile
domestice, degetul I poate fi prezent, în mod inconstant numai la câine.
Pisica şi iepurele au numai patru degete. Falangele se aseamănă cu cele
de la membrul toracic, dar prezintă şi unele particularităţi. Privite individual,
acestea sunt mai lungi, mai fine şi mai înguste decât la membrul anterior.
Detaliile anatomice sunt identice din punct de vedere al nomenclaturii,
înlocuind însă termenul de ,,palmar" cu cel de ,,plantar". La carnasiere şi
leporide, în afară de diferenţele semnalate la degetul I, restul falangelor
sunt identice cu cele de la membrul toracic.