Decembre

Te uită cum ninge decembre...

Spre geamuri, iubito, priveşte --
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,

La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele -- totuna --
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,

Şi vino şi tu mai aproape, --
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,

Şi toate din casă mi-s sfinte, --
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa --
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...

Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

1
 Bacovia, DECEMBRE – Comentariu
Tema poeziei este dublă - descrierea iernii, mai concret - a primei luni a acesteia, în corelație cu
acțiunile eului liric, un îndrăgostit, ce resimte ninsoarea, contrapunând-o unor stări de purificare, de
energizare, de procreare - înainte de toate sufletește (nevoia de a citi).

Poezia Decembre a fost publicata in revista „Romanul literar”, la 15 noiembrie 190. A fost
inclusa in volumul Plumb din 1916 poate fi incadrata intr-o lirica a iubirii.

Elegia ”Decembre” este definitorie pentru universul bacovian, caracterizat printr-un orizont
închis („E ziuă şi ce întuneric...“), printr-o disoluție de proporții cosmice („Potop e-napoi și-
nainte“), care, însă, comportă un caracter melancolic, presupunând apropierea, contopirea firilor
(„Şi ningă... zăpada ne-ngroape“), un final firesc sugerat și de titlu (ultima lună din an și prima din
iarnă, de la care toate încep - o paralelă creștină ar fi 25 decembrie, începutul unei noi ere, datorată
nașterii lui Hristos), un final de apropiere, contopire a două extremități (îndrăgostiții) căreia îi poate
urma un nou început, în esență - procrearea vieții pe pământ.
Iubirea, ca lege generatoare a universului, este un moment de lumină („Mai spune s-aducă şi
lampa“) în acest dezastru universal, dominat de moarte.

În acest poem, printre puținele zugrăvite în culori deschise, albul ninsorii neîntrerupte și
rosul antinomic al jăraticului, poetul se visează într-un spațiu intim, protector, în fata sobei, în
casa iubitei, dincolo de vitregia naturii, admirând fascinat peisajul exterior.

”Te uită cum ninge” - repetiția ne atrage atenția și mai mult asupra fenomenului natural -
ninsoarea, ceea ce liric am putea traduce prin adunare, conjugare, apropiere. Ninsoarea e aducerea
fulgilor împreună. Simbolul ”Ninsorii” în înțelesul bacovian înseamnă - o convergență inevitabilă a
vieților, a energiilor spirituale, un ritm natural, ce menține însăși viața.

Titlul este un simbol dualist al destinului implacabil (cu început dar și cu sfârșit al vieții
terestre), un prilej de meditație pe teme clasice.

Bacovia compară căderea izbitoare a fulgilor cu zilele trecătoare (asocierea dintre vijelia
generată de fulgii căzători în goana vântului și zilele pe pământ): „La horn să ascult vijelia, /Sau
zilele mele - totuna — /Aş vrea să le-nvăţ simfonia“.

Iubirea este focul care menţine viaţa, de aceea poetul contemplă sfârşitul vieţii, sugerat prin
simbolul „decembre“, în timp ce fulgii de nea, clipele timpului se scurg neîncetat ca o ninsoare: „Te
uită cum ninge decembre, /Spre geamuri, iubito, priveşte/ Mai spune s-aducă jăratec /Şi focul s-aud
cum trosneşte“. Aceste subtile corespondenţe sunt o trăsătură a stilului simbolist şi ele exprimă
sentimentele de melancolie, speranţă, tristeţe, fiindcă universul pentru om e limitat de moarte.

Motivul dominat al corespondenţelor dintre stările sufleteşti ale poetului şi natură dă tonul de
elegie al textului, ca şi în poeziile Miezul nopţii, Vânt, Marş funebru.

Motivul tristeţii, al spleen-ului prezent în Poemă finală, în Piano, se împleteşte cu motivul

corespondenţei dintre simboluri, sentimente, culori, semne, sugestii: „Ce cald e aicea la tine./ Şi
toate din casă mi-s sfinte,/ Te uită cum ninge decembre/ Nu râde... citeşte-nainte“. Cartea vieţii
trebuie citită cu grijă, cu atenţie, cu gravitate, cu înţelepciune: „Citeşte-mi ceva de la poluri“,

2
fiindcă ea este momentul când se face discriminarea, separaţia, unii la polul plus, adică la cer, alţii
la polul minus, adică la iad. Viaţa nu e un joc, de aceea nu e nimic de râs, ci este un examen al
sufletului, fiindcă literatura implică sufletul cititorului şi al autorului, ca în estetica suprarealistă.

Decembre este o meditaţie simbolistă, fiindcă eroii sunt sugeraţi, sunt doar nişte simboluri în
împrejurări simbolice. Aşa cum luna decembrie este sfârşitul anului, al timpului, tot astfel timpul
vieţii se apropie de sfârşit. De aceea tema, eroii, subiectul, sugerate prin motivul corespondenţelor
dintre stările sufleteşti şi natură, au o proiecţie comună, în sensul că întregul univers pare a se
destrăma, a se sfârşi o dată cu omul: „Potop e-napoi şinainte“, ca în poezia Lacustră. Acest raport
dintre om şi univers, cultivat de romantici, este preluat de estetica simbolistă şi apoi de cea
expresionistă, fiindcă omul este centru al universului în cultura europeană, influenţată de umanism.

Cultivarea intuiţiei şi sugestiei prin simbolurile: decembre (timp, bătrâneţea, iarna vieţii), vijelia
(fortuna labilis, panta rhei), simfonia (conceptul de armonie, echilibru), focul (iubirea, viaţa) duce la
o meditaţie asupra sensului vieţii. Viaţa, trăită în iubire, face ca toate să fie pline de sens, să fie
sfinte („Ce cald e aicea la tine, /Şi toate din casă mi-s sfinte“), de aceea lipsa iubirii aduce
întunericul din afară, decăderea vieţii sociale, dezagregarea universului, curgerea fără sens a
timpului („Te uită cum ninge decembre“). Conceptul de poezie pură este sugerat de simbolul
zăpada („Te uită zăpada-i cât gardul“), altfel decât în poezia Note de primăvară, unde era sugerat
prin: „Mugur alb, şi roz şi pur“.

Gândirea analogică este prezentă prin analogia dintre viaţa omului şi univers, dintre sentimentele
de tristeţe, melancolie, durere, iubire ale poetului şi vijelia, furtuna, viscolul, care dezlănţuiesc
stihiile. Sunt sugerate principiul aerul prin simbolul „vijelia“, principiul apa prin simbolul „potop“,
principiul focul prin „jăratec“, principiul timpul prin simbolul „decembre“, principiul pământul prin
simbolul „poluri“, care poate sugera şi principiul spaţiul.

Structura si semnificatii :

– poezia contine sase catrene, prezentand o structura simetrica. Incipitul poeziei marcheaza pe
langa asocierea cu titlul si ninsoarea o adresare directa la persoana a II-a. Aceasta face parte din
monologul liric, avand rolul de a personaliza aceasta retragere intr-o alta lume.

– prima strofa are in centru invocatia catre iubita :”Te uita cum ninge decembre/Spre geamuri,
iubito priveste..”, sustinuta de un ton imperative “te uita”, “priveste”

– se delimiteaza astfel doua coordinate spatial : spatial exterior al potopului , o oaza temporara
de liniste si protective in fata furiei nestavilite a naturii; “jaratecul” si “focul” pe care il inteteste
sunt elemente aflate in antiteza cu urgia exterioara, fiind menite sa intretina caldura sufleteasca,
apropierea tandra dintre cei doi.

– soba cu “hornul”, ca si “geamul”, sunt singurele mijloace de comunicare vizuala sau auditiva
cu mediul extern, caruia i – – se specifica “vijelia”, comparabila cu trecerea tumultoasa a
individului prin propria-i viata; conditional-optativ prezent din versul “As vrea sa le-nvat simfonia”
exprima dorinta eului liric de a resemna trecerii de a-si accepta propriul destin sfarsit prin moarte.

– apropierea de persoana iubita, ca si degustarea “ceaiului”, licoare care incalzeste sufletul, fac
parte dintr-un ritual minutios respectat, care precede moartea : “Si ninga zapada ne-ngroape”

3
 – invocarea unui final in doi semnifica eternizarea iubirii prin moarte, ei se vor afla impreuna si
dincolo de barierele vietii;

– caldura si protectia casei iubitei confera o stare confortabila a odihnei binemeritate in urma
framantarilor vietii

– spatiul devine sacru in special prin prezenta femeii ocrotitoare, care, desi devine sagalnica, se
conformeaza ritualului

spatiul exterior este invadat de zapada a carei cadere se amplifica progresiv. Intr-o imagine
apocaliptica in care ziua este inlcouita de noapte, de intunericul total “E ziua si ce intuneric…/[..]
Te uita zapada-i cat gardul/Si-a prins promoroaca si clampa”.

– ultima strofa este o anticipare enuntata in mod resemnat a iminentului sfarsit: “Eu nu ma mai
duc azi acasa/Potop e-napoi si-nainte”.

– potopul cu semnificatii biblice pare ca a devorat intreaga natura, singurul spatiu neatins de
semnele mortii, spatial sufletesc al celor doi indragostiti pastreaza specifica unui camin intr-o zi
obisnuita de iarna.

În concluzie, poezia lui Bacovia are un mesaj foarte puternic, poetul îşi joacă propria dramă,
însingurându-se de lume, izolat, chiar şi în propria-i frumuseţe. Geniul bacovian stăruie foarte mult
pe o singură măsură a lucrurilor, cea interioară, metafizică. De acolo poetul, am putea spune, se
alimentează, apoi procreând - prin vers, rod al muncii sale, transmis ulterior, nouă, ctitorilor, având
încărcătura simbolurilor ce-l caracterizează.