GEORGE BACOVIA

Prezentare generală
1. Introducere:
- Bacovia aparţine perioadei interbelice şi, în mod convenţional, este considerat
reprezentantul tipic al simbolismului românesc;
- opera lui reprezintă o sinteză de teme şi motive, prin intermediul cărora se întâlneşte cu
marii simbolişti europeni:
- Baudelaire: motivul ploii, al oraşului de provincie, al cadavrelor în putrefacţie;
- Laforgue: tuşea, toamnele reci şi insalubre;
- Rollinat: nevroza, cavourile, ecouri din muzica lui Chopin;
- Edgar Allan Poe: morbidul.
2. Opera poetică:
- cuprinde următoarele volume: Plumb (1916), Scântei galbene (1926), Bucăţi de
noapte (1926), Cu voi (1930), Comedii în fond (1936), Stanţe burgheze (1946), Stanţe
târzii (1972).
3. Marile teme ale creaţiei:
I. TEMA ORAŞULUI (TEMA CITADINĂ):
- Tudor Vianu: „ Bacovia este un poet al deznădejdii provinciale ";
- oraşul apare ca un spaţiu simbolic al deznădejdii, al limitării, al angoasei, al nevrozei, al
agoniei;
108
George Bacovia
- este dominat de monotonia, golul existenţial;
- spaţiu adesea pustiu, lipsit de viaţă, pe care poetul îl străbate fără ţintă în serile ploioase,
reci, contemplându-1;
- poetul trăieşte în acest mediu o tristeţe profundă care distruge orice elan vital; elementul
specific bacovian este starea de apăsare şi lipsa oricărei dorinţe de evadare;
- în acest spaţiu limitat, Bacovia creează imaginea-simbol a altor spaţii închise: cârciuma,
salonul de spital (populat cel mai adesea cu ftiziei), strada pustie pe care trec „ bolnavi
copii de la şcoală ", liceul „cimitir al tinereţii mele"; camera poetului apare ca un cavou
„cu brâie negre zugrăvită", cavoul în care „scârţâie coroanele de plumb" şi este un frig
cumplit, parcul - solitar, fragment de natură moartă, aflat în agonie, desfrunzit.
II. NATURA:
- este tratată într-o manieră diferită de aceea a romanticilor, întrucât ea devine doar un
simbol;
- Bacovia creează poezii intitulate pasteluri, care însă nu reprezintă această specie;
- toate anotimpurile care apăr în lirica bacoviană surprind prin câteva detalii simbolistica
morţii:
* toamna: este sugerată prin: ploaia deasă, rece, continuă, vânt, frunze moarte, cer
plumburiu;
* iarna: anotimpul îngheţului, al frigului şi crivăţului, cu ninsoare plumburie;
* primăvara: astenia, oboseala;
* vara: căldură toridă care face universul să intre în putrefacţie;
Tablou de iarnă: prezintă o imagine morbidă, dominată de ideea de moarte; universul
întreg este un imens abator; cromatica tabloului sugerează ideea morţii (roşul sângelui,
negrul corbului); imaginea sângelui care se încheagă pe albul zăpezii este şocantă; lupii
completează ideea de ameninţare a morţii, iar poetul aflat la uşa iubitei încearcă să se
refugieze în iubire, tentativă eşuată {„uşa îngheţată");
Sonet: oraşul apare ca o uriaşă crâşmă umedă, murdară, dominată de răceală, ceaţă, tuse,
paragină; poetul trăieşte o stare bahică şi se compară cu Edgar Poe şi Verlaine;
Nevroză: prezintă imaginea potopului din iarnă şi aceea a cuplului izolat în cameră; iubita
trăieşte o stare agonică, exprimată prin marşul funebru pe care-1 cântă la clavir, iar
refrenul textului induce ideea morţii: „Şi ninge ca-ntr-un cimitir";
Cuptor: prezintă descompunerea universului citadin datorată căldurii care face ca totul să
intre în putrefacţie: oraşul pare un uriaş cimitir în care „ cadavrele se descompun ";
- planul olfactiv este sinistru: „ e miros de cadavre "; iubita însăşi se află în
descompunere, ca şi sentimentul iubirii, ceremonialul erotic devine sinonim cu unul de
îmbălsămare: „Adu roze, iubito, pe tine să le pun";
Moină: descrie o atmosferă tipică pentru Bacovia, dominată de tristeţe, de frig, umezeală;
momentul este acela al pragului dintre toamnă şi iarnă; monotonia este sugerată prin
repetarea primei strofe la final, dar şi prin repetiţiile din interiorul aceleiaşi strofe:
„ Şi toamna, şi iarna
Coboară amândouă.
Şi plouă, şi ninge,
Şi ninge, şi plouă ".
Rar: ilustrează tehnica refrenului, care repetă termeni-cheie ai textului: „singur",
„plouă", „nimeni", „tremur" şi „veşnic". Atmosfera este catalogată ca „ vreme de beţie ";
Plouă: - universul întreg pare inundat de o ploaie fără sfârşit, care provoacă poetului
nevroză; în plan auditiv, refrenul evidenţiază sonorităţi triste: „Oh! plânsul tălăngii când
plouă!";
- este evocată o zi primitivă, de tină, care provoacă o stare de nebunie: „ O bolnavă fată
vecină / Răceşte la ploaie râzând";
Nervi de primăvară: - apar câteva elemente vitaliste, contracarate însă de imagini ale
realităţii dezolante: „o pală lucrătoare";
- poetul rămâne cu nostalgia unei primăveri adevărate, care este „o lungă teorie"; apare
corespondenţa simbolistă „o pictură parfumată cu vibrări de violet";
Nervi de toamnă: - se observă laitmotivul stării de nervozitate; ideea dominantă este aceea
a morţii, cadrul este „toamna udă. şi putredă", în care poetul „alcoolizat", ftizie rătăceşte
pe lângă geamul iubitei;
Monosilab de toamnă: - ilustrează muzicalitatea versurilor, aşa cum este ea promovată de
simbolişti; fiecare vers este urinat de o unică silabă, care ritmează monoton întregul text;
Eugen Lovinescu: „Atmosfera bacoviană este una de toamne reci, cu ploi putrede, cu
arbori cangrenaţi, limitat într-un peisagiu de mahala, de oraş provincial, între cimitir şi
abator, atmosferă de plumb în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului".
III. CROMATICA:
George Bacovia: „Am căutat întotdeauna în poezie un subiect de culoare - audiţiile
colorate; fiecărui sentiment îi corespunde o culoare; galbenul exprimă deznădejde " (vol.
Scântei galbene); ,
Decor: prezintă o succesiune de imagini în alb-negru, în parc, totul realizând un decor
„de doliu funerar";
Gri: griul sugerează starea de apăsare, „plumbul de iarnă"; sonoritatea textului este şi ea
sumbră;
Amurg violet: universul întreg este dominat de violet, tabloul este monoton, sugerând
lipsa de speranţă;
Negru: decor satanic, de infern, desemnat printr-o hiperbolă în plan olfactiv: „parfum de
pene arse"; amorul însuşi este carbonizat;
Concluzie: în poeziile de culoare, Bacovia are o caracteristică fundamentală: economia
lexicală; de regulă, în tablourile sale predomină grupul nominal, rezultând un tablou
predominant static.
IV. IUBIREA:
- imaginea tipică la Bacovia este aceea a lipsei de comunicare;
- apare secvenţial, împreună cu o altă temă, de regulă cea a naturii care este cuprinsă de
moarte: „iubito, sunt eu la uşa-ngheţată", „iubita cânt-un marş funebru", „ea plânge şi-a
căzut pe clape", „la geamul tău..."; '
- poetul este surprins mereu în încercarea de a ajunge în odaia iubitei ca într-un spaţiu
salvator; când accesul este posibil se observă că iubirea însăşi este bolnavă, iar iubita, în
concordanţă cu universul exterior, e cuprinsă parcă şi ea de cosmica dezintegrare a
materiei: „şi azi chiar sânul tău e mai lăsat";
Decembrie
- reprezintă o excepţie în lirica bacoviană, întrucât este structurată pe două planuri
antitetice: odaia iubitei are conotaţie pozitivă, reprezintă refugiul dorit, visat, din lumea
exterioară în care se instaurează treptat moartea; zăpada care cuprinde universul întreg
sugerează trecerea timpului, iar poetul o numeşte printr-un simbol biblic „potop ";
- în cameră sunt prezente câteva obiecte poetice, simbol al confortului, mai degrabă
spiritual: focul, lampa, ceaiul, fotoliul, cartea;
- ceremonialul erotic este înlocuit aici de o fericire calmă, care se reduce la comunicare
sufletească;
V. CONDIŢIA POETULUI:
Bacovia nu are o artă poetică explicită, dar toate textele sale vorbesc despre condiţia sa de
poet damnat, cu trăsături specifice poeţilor simbolişti:
a) prizonier al spaţiului malefic (oraşul);
b) victimă a unui univers alienat;
c) rătăcit într-un univers ostil;
d) hipersensibil;
e) nevrotic;
f) cufundat în alcool, în dezgust, în spleen.
George Bacovia: „ Nu am nici un crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru
că-mi place această îndeletnicire... Nu sunt decât pentru mine".
4. Receptarea critică:
Alexandru Macedonski: „Bacovia este pseudonimul unui tânăr din Bacău, Vasiliu,
admirabil poet, dar a cărui modestie l-a ţinut în umbră cu tot nemărginitul lui talent...
Marea sa originalitate m-a lăsat mut de uimire".
Nicolae Manolescu: „Simbolist prin formaţie, Bacovia îşi depăşeşte epocat aparţinând
poeziei moderne ca unul dintre marii ei precursori";
Tudor Vianu: „Poetul se ridică în cumpănă peste două vârste ale poeziei româneşti,
închizând în sine ideea de progres liric";
 PLUMB
1. Introducere:
- este cea mai cunoscută dintre creaţiile bacoviene, care dă şi titlul volumului din 1916;
- a fost iniţial publicată în placheta intitulată Ego;
- este considerată o chintesenţă a liricii bacoviene, care ilustrează un fenomen specific
poeziei moderne: tendinţa către esenţializarea lirismului (Blaga, Barbu);
- poate fi considerată un soi de artă poetică implicită, în care elementele simboliste se
împletesc cu unele expresioniste (sentimentul sfârşitului de lume, conştiinţa eului în
disoluţie);
- textul apare ca o confesiune lirică (persoana I), ca un monolog tragic cu inflexiuni de
elegie;
- termenul plumb reprezintă un laitmotiv al liricii lui Bacovia; apare şi în titluri de poezii:
Plumb de iarnă (de două ori), Plumb de toamnă;
- tema poeziei este moartea.
2. Geneză:
- ideea poeziei provine din impresia puternică resimţită de poet atunci când a participat la
înmormântarea unei rude: „Prin 1900 am făcut o vizită la cavoul Sturzeştilor din Bacău,
după ce fusese la o înmormântare a unei rude. În cavou erau nişte sicrie masive de
plumb, peste care se aflau depuse coroane cu frunze şi flori de plumb ... Tânărul a fost
foarte impresionat de interiorul a cărei stranie atmosferă l-a obsedat" (soţia poetului).
3. Structură şi semnificaţii:
(1) NIVELUL FONETIC:
- se observă frecvenţa mare a vocalelor închise î şi u care conferă o sonoritate sinistră,
sumbră textului;
- din punct de vedere al consoanelor, acestea compun preponderent termenii care apar în
rimă: „plumb", „veşmânt", „vânt"; grupurile mb, nt au aceeaşi sonoritate stinsă, sumbră;
- consoana ţ dă o notă stridentă textului, făcând parte dintr-un verb onomatopeic (a
scârţâi), care sporeşte atmosfera lugubră;
- în cuvintele „strig" şi „frig" apare vocala i (notă stridentă).
(2) NIVELUL LEXICAL:
- se creează un câmp semantic foarte larg, din care fac parte majoritatea cuvintelor din
text care redau ideea morţii;
- în aparenţă, dintr-un alt câmp, opus ca- semnificaţii, fac parte cuvintele „flori", „amor"
şi „aripi"; se observă însă că toţi termenii din a doua sferă semantică sunt urmaţi de
determinante cu o semnificaţie negativă - viaţa este urmată imediat de moarte {„amor
întors", „flori de plumb", „aripile de plumb").
(3) REGISTRUL MORFOLOGIC:
- predomină grupul nominal, în timp ce grupul verbal este alcătuit din şapte verbe, dintre
care cinci sunt statice, sugerând lipsa vieţii;
- excepţie face sintagma „am început să-l strig", unde apar două verbe cu conotaţie
pozitivă, sugerând singura mişcare în sensul vieţii (o încercare de recuperare a iubirii, de
comunicare, ce eşuează).
(4) NIVELUL SINTACTIC:
- construcţia sintactică a textului este aproape simetrică; unica asimetrie apare la nivelul
celei de-a doua strofe:
I 1-2-3-4
II 1-2-4-5-6
 3
- cele două verbe cu conotaţie pozitivă {„am început să strig") marchează unica încercare
a poetului de a evada din acest univers al morţii prin comunicare; iubita (iubirea) apare ca
o şansă de salvare {„să-l strig" = amorul), dar ca de obicei la Bacovia, ea este ratată;
- în prima strofă este prezentat un cadru EXTERIOR, tonul fiind constatativ, iar în strofa a
doua planul este INTERIOR, la nivel sufletesc apărând acea tentativă de comunicare.
(5) NIVELUL SEMNIFICAŢIILOR:
- cele două catrene se construiesc pe un număr restrâns de termeni, cei care se repetă
devenind cuvintele-cheie ale textului; aproape toate substantivele din poezie sunt motive
poetice: „sicrie", „flori", „plumb", „cavou", „mort";
- poetul se simte izolat, captiv într-un mediu funerar („ stau singur în cavou"); pustiul,
singurătatea au funcţia de a desemna vidul interior, golul existenţei;
- percepţia senzorială este preponderent auditivă, absenţa vizualului sugerând o
eventuală prezenţă a întunericului; eul bacovian este terifiat de sunete sinistre: „scârţâiau
coroanele de plumb";
- cavoul poate fi „casa sau oraşul unde sălăşluieşte poetul, sau poate mediul, lumea
meschină, dacă nu cumva şi propriul corp în care sălăşluieşte un suflet de plumb" (Ion
Rotaru);
- poetul trăieşte frustrarea prezenţei iubitei într-o ipostază care nu permite însă
comunicarea „dormea întors amorul meu de plumb"; epitetul „ întors " este expresia
morţii, a întoarcerii spre apus, iar aripile simbolizează zborul întors, căderea;
- repetiţia simbolului şi plasarea lui în .titlu îl transformă în principiul care guvernează
întreg mediul poetic (exterior şi interior);
- plumbul se identifică cu moartea, starea de apăsare şi greutatea existenţei;
- negru, inert, golit de orice energie vitală, plumbul este „ ce rămâne după, ce
supravieţuieşte morţii" (Svetlana Paleologu-Matta);
- în acest univers, dominat de plumb, se naşte un strigăt, posibilă expresie a dorului, a
nebuniei sau a eliberării de sub presiunea psihologică; critica a comparat acest răcnet cu
cel ilustrat pictural de expresionistul Edward Munch
George Bacovia: „Compuşii lui dau un precipitat galben. Temperamentului meu îi
convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben. Sufletul ars e
galben. [...] Plumbul apasă cel mai greu pe om. [...] Forţa lui m-a apăsat până la
distrugere".
4. Stilul:
- ritmul predominant iambic, în alternanţă cu cel amfibrahic;
- rima îmbrăţişată;
- măsura de zece silabe;
- prin muzicalitate poetul obţine efectul scontat de simbolişti, şi anume „adâncirea
lirismului în subconştient" (Eugen Lovinescu);
5. Receptarea critică
N. Manolescu: „E o adevărată obsesie a teluricului, o gravitaţie colosală trage totul în
jos. Un «cer de plumb» domneşte de-a pururi.
Sunt puţine imaginile de zbor, mişcarea se face numai de sus în jos, frunzele cad, oamenii
se târăsc ca reptilele, bâjbâind într-o beznă groasă, înecăcioasă. Amorul are aripi de
plumb: «Dormea întors amorul meu de plumb». "
 LACUSTRĂ
1. Apariţie: - publicată, iniţial, în „Cronica Moldovei", fiind inclusă apoi în volumul
Plumb (1916);
2. Semnificaţia titlului:
- lacustra este o locuinţă primitivă, construită pe piloni, la suprafaţa unei ape, având
legătură cu uscatul printr-un pod, cu scopul de apărare; prin titlu, poetul trimite către
timpuri primordiale, începutul şi sfârşitul par a se confunda;
- locuinţa poate fi considerată, ca şi cavoul din poezia Plumb, un simbol al întregului
univers exterior sau chiar al universului interior, spiritual; lacustra poate fi societatea,
trupul, sufletul;
3. Tema: - moartea iminentă;
4. Structură:
- textul are o construcţie simetrică, sugerând ideea de monotonie;
- fiecare din cele 4 catrene aduce o imagine, o idee prin care poetul construieşte sensul de
solitudine; el este expresia omului însingurat, izolat într-un univers în descompunere, pe
cale de a se prăbuşi;
- structura rotundă a poeziei se leagă de imaginea cercului; acesta presupune o existenţă
ciclică, repetabilă la infinit, dar şi limitarea eului, prizonier al unei obsesii şi al unui spaţiu
închis, „cercul strâmt" din poezia eminesciană; picătura de ploaie este o imagine a
aceluiaşi cerc efemer.
5. Compoziţia:
- în cadrul poeziei există două planuri:
- planul exterior, al realităţii obiective: „materiaplângând"; -plănui interior, al realităţii
subiective: „aud", „-simt", „mă duce-un gând";
6. Semnificaţii: Prima strofă:
- se desfăşoară mai ales la nivel auditiv (repetiţia verbului „ aud");
- poetul descrie un cadru exterior; ploaia care cade continuu pare a surprinde momentul
potopului; ideea de monotonie este sugerată prin gerunziile „plouând", „plângând" şi prin
adjectivul „atâtea";
- în întreg textul se creează o sferă semantică a acvaticului: „plouând", „plângând",
„lacustră", „ude", „val", „ploaie"; apa îşi schimbă la Bacovia semnificaţia: din element
fertilizator, ea devine un factor distructiv, expresie, a unei morţi lente, „continue" şi
inevitabile;
- existenţa poetului se desfăşoară într-un regim nocturn prelungit {„De-atâtea nopţi"),
întunericul interzicând percepţia vizuală, dar ascuţind-o pe cea auditivă;
- metafora „materia plângând" exprimă ideea că întreg universul se află în descompunere
şi sugerează faptul că poetul este un hipersensitiv; starea lui este fie de nevroză, fie de
plictis;
- sonorităţile diluviului sunt triste, iar poetul nu-şi mai poate controla fluxul conştiinţei,
astfel declanşându-se memoria involuntară, element modern: „mă duce-un gând";
- motivul solitudinii trimite şi la starea de meditaţie; poetul are senzaţia regresiei în
timpuri primordiale {„lacustră").
Strofa a doua:
- apare motivul somnului - coşmar; universul descris este ostil şi stă sub semnul aparenţei,
al incertitudinii chinuitoare: „parcă"; umiditatea exterioară se infiltrează şi în odaia
poetului {„scânduri ude "), care îşi pierde astfel funcţia de cadru protector;
- ploaia are efect dizolvant, distrugând materia solidă, simbol al durabilităţii; valul capătă
o mişcare violentă, furişă {„în spate mă izbeşte-un val"), lipsind fiinţa umană de orice
posibilitate de apărare;
- poetul percepe cu acuitate senzaţiile {„tresar"), trăirea sa se limitează la nivelul
senzorial, instinctual, reacţiile sale sunt primitive:
- fragilul liant cu universul înconjurător, podul, este ameninţat de iminenţa prăbuşirii; eul
poetic devine astfel prizonier al unui univers din care nu poate evada şi din care lipseşte
perspectiva oricărei comunicări.
Strofa a treia:
- metafora „gol istoric" exprimă ieşirea din timp, disoluţia coordonatelor temporale şi
spaţiale deopotrivă, sub efectul ploii; istoria, simbolul evoluţiei umane, este substituită cu
vidul existenţial, el părând abstras din curgerea firească a vremii;
- stagnarea în „aceleaşi vremi" înseamnă prelungirea la infinit a clipei de groază
premergătoare prăbuşirii, morţii; dilatarea acestui moment amplifică nevroza la scara
angoasei insuportabile;
- epitetul „atâta ploaie" surprinde suprasaturaţia umedă; materia solidă se impregnează
cu apă şi capătă greutate, pierzându-şi proprietăţile de susţinere, garanţia, vieţii: „piloţii
grei se prăbuşesc"; imaginea pilonilor care se surpă poate avea o dublă semnificaţie: pe
de o parte coincide cu imagistica propriu-zisă a locuinţelor lacustre, iar pe de alta, prin
generalizare, poate fi asimilată cu aceea a unor „piloţi" cosmici, ai ordinii universului care
este dizolvată, distrusă; se prăbuşeşte atât universul exterior, cât şi cel interior, poetul
pierzându-şi în diluviul cosmic atât reperele temporale, cât şi pe cele spaţiale.
Strofa a patra:
- prelungeşte ideea de monotonie prin reluarea primei strofe în final, cu modificarea unui
singur vers: „tot tresărind, tot aşteptând"; repetiţia adverbului „tot" şi gerunziile
reiterează ideea de prelungire în atemporal a stării de angoasă, de nevroză, de spleen;
- senzaţia de groază alternează cu cea de aşteptare, dublate de o solitudine absolută, ce
pare a se prelungi la nesfârşit.
7. Trăsăturile stilului:
- concizia, concentrarea lirismului în simboluri;
- predomină ca figură de stil repetiţia, sugerând obsesia, monotonia;
- măsura de 8-9 silabe, ritmul şi rima complexă sporesc muzicalitatea internă a versurilor,
amintind, alături de corespondenţe şi sugestie, de tehnica poeţilor simbolişti.
8. Receptarea critică:
Ion Negoiţescu: „E una din minunile literaturii române. Ecourile unite ale spaimei,
singurătăţii, ale deznădejdii au încremenit aici într-o expresie simplă, egală, vibrând la
infinit. Un summum al poeziei";
V. Fauache: „Persistenţa sonoră a ploii îi dă calitatea de veste tragică, având o dublă
semnificaţie: una cu privire la sine, alta cu privire la condiţia omului. Anunţându-se ca
mesager al pustiului transcendental, ploaia îi relevă omului faptul de a fi rămas singur în
univers".
 DECOR
1. Introducere:
- poezia Decor este unul din cele mai elocvente exemple vizând funcţia culorii, a
cromaticii în lirica bacoviană; poetul însuşi recunoaşte faptul că: „ în poezie m-a obsedat
întotdeauna un subiect de culoare. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile:
alb, roşu, violet. Eu am încercat să le redau cu inteligenţă, prin cuvinte";
- obsesia poetului privind reprezentările culorilor rezultă şi din faptul că numeroase texte
poartă titluri precum: Alb, Negru, Amurg violet; Bacovia este „un pictor în cuvinte şi un
compozitor în verbe" (M. Petroveanu)
2. Apariţie:
- în revista „Făclia", la 1 ianuarie 1916, inclusă apoi în volumul Plumb, publicat în
acelaşi an.
3. Semnificaţia titlului:
- titlul (Decor) trimite la ideea de pastel, descriere, însă aceasta este numai o aparenţă,
întrucât textul nu reprezintă propriu-zis specia pastelului; acest tablou surprinde o realitate
interioară, nu exterioară;
- poetul mărturiseşte că textul este o replică la pastelul cultivat până atunci: „ M-a
preocupat tehnica pastelului modern, emancipat de cel clasic";
- decorul bacovian este mai mult o ambianţă, creată prin economie lexicală, ca element
tipic al operei poetului;
- specificul creaţiei îl constituie prezentarea unei game cromatice sărăcăcioase, redusă la
două non-culori (albul şi negrul); ele construiesc planul vizual prin repetiţie obsedantă,
ilustrând monotonia existenţială, lipsită de culoare, de eveniment;
- în lirica bacoviană albul şi negrul au valenţe multiple, fiind culorile extreme ale
spectrului cromatic; ambele sunt asociate cu doliul, prezenţa morţii.
ALBUL
- culoare apocaliptică, identificată de regulă cu ninsoarea devenită potop (De iarnă,
Tablou de iarnă);
- semn al morţii, alături de frig, nevroză (Decor, Nevroză).
NEGRUL
- situat la limita culorilor reci, semnifică întunericul, moartea (Negru)
4. Tema:
- monotonia existenţială, echivalentă cu moartea spirituală, sugerată prin versul-cheie al
textului, reluat în final: „Decor de doliu funerar";
- sintagma „doliu funerar" cuprinde un pleonasm intenţionat, accentuându-se pe ideea de
moarte;
- motivul central este parcul, nu întâmplător ales de poet; acesta ar trebui să fie în spaţiul
citadin o oază de viaţă, însă aici se transformă în mod simbolic într-un fragment de natură
moartă;
- şi în alte ocazii parcul apare ca un reper; atins de boală, acesta căpătat carnalitate:
„Acum sta parcul devastat, fatal,
Mâncat de cancer si ftizie,
Pătat de roşu carne-vie".
- în Decor, parcul este determinat de două epitete:
* „solitar" (motivul izolării, al lipsei de comunicare)
* „secular" (sugerează eternizarea acestei stări, a atmosferei; apare un element tipic
bacovian - moartea continuă).
5. Compoziţie:
- din punct de vedere compoziţional, poezia cuprinde două planuri distincte desemnate
prin două sfere lexico-semantice:
* planul exterior: „parc", „copaci", „păsări";
* planul interior: conturat prin sugestie, se referă la trăirile sufleteşti ale poetului-
observator: angoasă, plictis, nevroză, apăsare.
6. Structură şi semnificaţii:
- structura textului cuprinde trei secvenţe lirice, marcate prin prezenţa unui vers distinct,
care are şi rolul de refren, prin intermediul anaforei; cele trei momente se caracterizează
printr-o maximă concentrare a lirismului în simboluri, prin puţine elemente exterioare ce
compun un decor sărac; termenul decor trimite la ideea de spectacol - într-adevăr poetul
apare ca un spectator care contemplă lumea, însă de pe scenă lipseşte actorul, elementul
uman.
PRIMA SECVENŢĂ:
- cuprinde o imagine vizuală, principalele elemente de decor fiind „copacii"; aceştia sunt
„albi", „negri" şi „goi" sugerând moartea, vidul existenţial; cadrul este ostil, nepropice
vieţii;
- tabloul este static (verbul „stau"), absenţa mişcării echivalând cu lipsa vieţii;
- repetiţia din interiorul strofei exprimă monotonia, senzaţia de exasperare; această idee
este susţinută la nivel lexical prin preponderenţa consoanelor (c, t, p) şi a grupului
nominal; singurul verb („ stau ") capătă conotaţie negativă;
- în cadrul strofelor există o simetrie clară: primul vers. se repetă la final, accentuând
reluarea la infinit a aceluiaşi ciclu; rigoarea construcţiei sugerează încorsetarea spiritului
în forme fixe, imposibilitatea evaziunii din acest spaţiu (mai mult chiar, nu se
înregistrează nici un fel de elan vital, de tentativă de evadare, poetul acceptând cu
fatalism, ca pe un dat, existenţa în acest mediu);
- folosirea persoanei a III-a indică o obiectivizare a discursului poetic, între om şi natură
nu mai există acea comuniune de tip romantic, peisajul devine doar un pretext pentru
creaţie, poetul refuză să se includă în decorul conceput de el.
A II-A SECVENŢĂ:
- accentul trece de la vizual la auditiv, planul sonor fiind dominat de monotonie, apăsare,
suferinţă;
- simbolul „păsării" capătă aici un alt sens decât cel curent (de viaţă, zbor ascensional
către absolut); ea este surprinsă într-o postură nefirească, „străbate" parcul, nu zboară
deasupra lui; ca şi în Plumb, aripile ei capătă greutate, nu mai permit înălţarea;
- pământul pare a reţine în captivitate tot ceea ce înseamnă viaţă, atât elementele
universului vegetal, cât şi cele ale faunei căpătând atributele morţii („cu pene albe, pene
negre");
- pasărea „ cu glas amar ". îşi cântă agonia şi singurătatea şi poate fi asimilată cu eul
poetic, al cărui vers are aceeaşi muzicalitate tristă; între planul auditiv {„glas") şi cel
gustativ („amar") se stabileşte o corespondenţă perfectă, de tip simbolist;
- moartea cuprinde întregul univers; tabloul îşi păstrează în continuare caracterul
predominant static, singurul verb („străbate") sugerând mai degrabă o mişcare chinuită,
în aceeaşi direcţie unică, fără ţintă, o deplasare în sensul morţii;
- spaţiul este închis, lipsit de orizont, iar versul este concis, lapidar şi lipsit de continuitate,
punctele de suspensie sugerând o sincopă a discursului poetic pe de o parte, iar pe de altă
parte o prelungire insuportabilă a stării de plictis.
SECVENŢA A III-A:
- redă într-o succesiune de repetiţii aceeaşi idee a monotoniei:
„ Şi frunze albe, frunze negre,
Copacii albi, copacii negri;
Şi pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar... "
- ultimul vers apare ca o sinteză a întregului text, amplificând atmosfera lugubră,
mortuară;
- se observă puternica stilizare a versului, astfel încât poetul pare a adapta realul în raport
cu propria sa realitate interioară, pe care o proiectează asupra întregului univers prin
alternanţa obsesivă de alb-negru;
- ultima strofă apare ca o succesiune de imagini, încremenite, de detalii izolate, care
contribuie în manieră aproape cinematografică la construirea unei perspective de
ansamblu.
N. Manolescu: „Ne dăm seama că poetul nu descrie peisajul, ci ii organizează in funcţie
de două trăsături opuse, albul şi negrul,^ care nu au numaidecât corespondenţe stricte în
realitate... Întreaga desfăşurare a codului are drept scop stabilirea acestei teme a morţii,
cu ajutorul unor variaţii, care au model versul 1, adică opoziţia sumară alb-negru,
aplicată succesiv şi altor constituenţi ai poeziei".
VERSURILE-REFREN:
- sunt marcate prin separare de corpul textului şi se înşiruie într-o succesiune logică;
fiecare nou vers aduce o idee fundamentală şi ritmează monoton poemul, sporind
muzicalitatea (tehnica refrenului este întâlnită frecvent la simbolişti).
1) „regretele plâng iar" * se creează o sferă semantică a suferinţei; poetul insinuează
în plan sonor ideea de moarte prin versul „plâng", sugerând bocetul, jalea, care corespund
trilului „cu glas amar";
* regretele subliniază o regresie în trecut, într-un timp al memoriei, al suferinţei; senzaţia
este de neîmplinire, de spleen, suspendată la infinit prin adverbul „ iar".
2) „În parc fantomele apar..." * fantomele sugerează imaterialitatea imaginii,
sentimentul că totul se desfăşoară în plan oniric; de remarcat faptul că poetul se rezumă să
constate această ciudată apariţie, fără a trăda angoasă sau surpriză, producându-se astfel
un soi de instalare în anormalitate;
* spiritele sunt expresia universului care se
cufundă profund în moarte, infiltrată pretutindeni în natură.
3) „Ninsoarea cade rar" * ninsoarea echivalează cu trecerea ireversibilă şi
implacabilă a timpului, sugerând îngroparea, moartea;
* verbul „cade" reprezintă o mişcare descendentă,
spre nefiinţă; adverbul „rar" implică o cădere lentă, dar continuă şi prelungirea agoniei.
7. Limbajul artistic:
- se caracterizează prin detalii care ţin de simbolism: cromatica, muzicalitatea, versul
liber;
- rima este îmbrăţişată, măsura de 8-9 silabe;
- se remarcă simplitatea lexicală, care nu văduveşte însă textul de originalitate sau
expresivitate.
8. Receptarea critică:
V. Fanache: „Ce îl separă pe Bacovia de utopia romantică stă în faptul că în textul său
nu se întrevede salvarea nici în viaţă, nici în moarte, lipseşte magicul tărâm
compensatoriu, indiferent că el s-ar numi trecut sau spaţiu oniric, cosmos, istorie sau
eros".