PERSOANELE SF.TR.

-RELAŢII
Bis. exprimă sintetic în Simbol-cred. argumentarea ort. la atacuri- erezii- antitrinitare. În S.S. TATĂL =
D.-Atotţiitor- Făcător al cerului şi al pământ.-Origine a Celorlalte 2 Persoane- Iniţiator al iconomiei
privitoare la om şi la creaţia întreagă –FIUL= veşnic în relaţie cu T., ca unul născut al Lui şi ca Fiu
propriu şi ipostatic al T.-„D. adevărat din D. adev.”- „de aceiaşi fire cu T.”- F. are diferite nume
oiconomice Înţelepciunea, Cuvîntul, Puterea T. pt. că prin El toate s-au făcut.- T. săvârşeşte totul, F.
contribuire-specifică la toate lucrările T.-caracter personal şi dumnezeirea F.. DUHUL SFÂNT= purcede
din/de la T.-are o relaţie veşnică cu T.-Este vrednic-închinare împreună cu T.+F.= aceiaşi fire cu Ei- A
pregătit mântuirea prin profeţi- A participat –facerea lumii şi la pronierea ei în rol de „Domn făcător de
viaţă”- este D. adev., nedespărţit de T.+F.

CARACTERISTICI – D.
Dumnezeire,veşnici,conaturalitatea celor 3 Persoane nu elimină distincţiile şi însuşirile personale ale Lor-
Cele 3 nume T., F., D.Sf. arată 3 existenţe vii, raţionale, concrete. Putem spune că vorbim de 3 moduri
diferite şi speciale de existenţă a celor 3 Persoane. TATĂL= are 4 însuşiri personale care-I ipostaziază
întreaga fire ca T.: nenăscut, nepurces, născător al F., purcezător al D.Sf.- FIUL=ipostaziază Firea divină
ca: Unul-Născut al T., născut din T., nu este purces, nu este purcezător / născător- DUHUL SFÂNT=
ipostaziază ca: Purces din T., este non-născut, non-născător, non-purcezător.. Sf. Păr. spun că nu ştim ce
înseamnă purces şi născut

PERIHOREZA – termen introdus de Sf. Maxim Mărturisitorul ( περιχωρησις =conlocuire,

întrepătrundere) pt. a descrie mişcarea de iubire şi de întrepătrundere a ipostasurilor în cadrul vieţii
treimice, ce are scop de susţinere a relaţiilor interpersonale şi a caracteristicilor personale din Sf. Tr..
Tema perih. pune un accent m. mare pe interioritatea Persoanelor: T. este în F.+DSf., F. este în T.+DSf.,
DSf. este în T.+F. Stăniloaie –aprofundare termen- psihologici spune că Fiecare are o trăire conştientă a
vieţii tainice a celorlalte 2 din 2 perspective : a Sa (ca Sine) şi din a Lor (ca Ele). Vorbim deci de o trăire
a unei singure vieţi a Dumnezeirii într-un mod individual a fiecărei Persoane, exprimabilă într-un circuit
al „iubirii” şi care dă o trăire fiecărei Persoane nu în şi pt. Sine, ci în şi pt. Celelalte. Sf.Tr.= structura
supremei iubiri.

ANTINOMIA – este folosită ca metodă şi expresie de logica apofatică a Ortodoxiei ce presupune

acceptarea Tainei dumnezeieşti, ţinând seama de limitarea posibilităţilor umane de a pătrunde „oceanul
nesfârşit” al Sf.Tr.. Perihoreza divină este explicată de triadologia ort. prin mai multe antinomii: D.=
Unime şi Treime; DSf.+F. îşi au originea în T., fiind şi coeterni cu El; etc.. Aninomia are similitudini în
anropologie, cosmologie, eclesiologie (ex. fiecare Bis. locală este întreaga Bis. a lui Hr., dar doar în
comuniune cu celelalte.

APROPRIEREA = o metodă teologică prin care se urmăreşte atribuirea Uneia din Cele 3 Persoane
dumnezeieşti o energie (lucrare) comună şi pt. celelalte 2.. Aprop. se foloseşte de către Bis. din raţiuni
interne şi externe ce vizează confirmarea Dumnezeirii şi personalităţii Sf.Tr. Perihoza trinitară permite
sinergia celor 3 Persoane dumnezeieşti în iconomie. Fiecare Persoană vine cu aportul său specific la
iconomia divină, iar lucrarea Sa poate fi apropiată fiecărei Persoane a Sf. Tr.. Doctrina apuseană a
„predicatelor divine” atribuie celor 3 Persoane însuşiri ad extra: numai T. este Creator, numai F. este
Mântuitor, numai D.Sf. este Sfinţitor şi Desăvârşitor. Teologia ort. înţelege „predicatele” ca însuşiri ale
uneia dintre Cele 3 Persoane, dar care lucrează împreună cu Celelalte 2: T. este Creator împreună cu F. şi
Sf.D, F. este Mântuitor împreună cu etc.
Simbolul credinţei exemplifică, astfel că „predicatul” Creator este apropiat succesiv Celor 3 Persoane:
T.=„Atotţiitor şi Făcător”; F.= „prin Care toate s-au făcut”; D.Sf.= „Domn Făcător de viaţă”. Ort. arată că
aproprierele se pot manifesta doar pe planul iconomic, nu şi pe planul teologic şi pe cel al relaţiilor
interpersonale.
 FILIOQUE = doctrina rom-cat (D.Sf. purcede şi de la F.) se datorează aplicării eronate a apropierii.
Aceasta îşi are originea în speculaţiile Fer. Augustin în care afirma purcederea D.Sf. de la T. ca izvor
primar, iar darul veşnic ce îl face T., F. purcede de la T. şi F. în comuniune. Filioque are la origine o
problemă de ordin misionar, fiind soluţia teologilor spanioli de a-i converti pe goţi la credinţa niceo-c-
politană. Astfel se ajunge la o nouă formă de subordinaţianism D.Sf. se află într-o relaţie secundară,
provenind de la T. şi de la F. ….

EREZIILE -Dogma trinitară a cunoscut diverse încercări de explicare în mod raţional a tainei, care pot
fi direcţionate pe 2 direcţii, numite de L. Blaga calea raţionalizării (presupune –simplificarea sau
acomodarea tainei divine la posibilităţile minţii umane) şi calea dogmatizării (presupune sinteza
contrariilor, făcută chiar şi prin depăşirea logicii omeneşti sau conformarea ei la Taina lui D.. Exprimarea
teologilor din primele sec. creştine, făcută prin folosirea unor termeni insuficient dezvoltaţi semantic a
dus la apariţia unor erezii sau a unor concepţii ce se situau la marginea Adevărului revelat. Bis. a cercetat
cu atenţie şi răbdare Adevărul relevat, iar glasul unor teologi s-a făcut auzit reproşând arienilor încetarea
filozofării în duh apostolic (Sf. Atanasie c. M.), sau le era atrasă atenţia eunomienilor că triumfalismul
intelectual, structurat pe speculaţii gnostice, este incompatibil cu apofatismul Bis.. Folosirea problematicii
filozofiei elene (realitatea este ori unitate, ori diversitate) în spaţiul teologiei i-a făcut pe unii gânditori
creştini să renunţe la Revelaţia N.T. a tainei. Simplificând prin renunţarea la diversitate au ajuns la o
accentuare a unităţii divine, iar renunţând la unitate au fost conduşi spre o accentuare a diversităţii divine.
Punând accentul pe unilateritatea unităţii divine s-a ajuns la 2 mari grupuri eretice: 1) monarhianismul –
are o factură impersonalistă –susţinea că esenţa divină s-ar manifesta succesiv în trei moduri (varianta
modalistă), fie de T. care s-ar folosi ca conştientizând instrumente ceea ce Bis. numeşte Persoanele F. şi
D.Sf. (varianta dinamică); 2) subordinaţianismul – afirma cele 3 persoane, dar le ierarhiza prin
afirmaţia că F. şi D.Sf. se supun prin voinţă T., iar mai târziu prin sec IV să se ajungă la o ierarhizare
ontologică: numai T. este, prin fire D., iar F. şi D.Sf. sunt făpturi. Concepţia latină despre D. este o
soluţie de compromis teologic, aşezând firea şi persoanele într-un echilibru precar. Teologia apuseană a
vorbit despre una substantia – tres personae, fapt care le-a permis să abordeze un capitol despre unitatea
lui D. şi unul separat despre diversitatea divină. Rezultatul a fost un tip nou de subordinaţionalism în care
Firea subordonează persoanele (în Catolicism) sau persoanele subordonează Firea (în Protestantism).

RĂSPUNSUL BISERICII - teologia răsăriteană călăuzită în spiritul Revelaţiei dumnezeieşti şi al

experienţei eclesiale, a reuşit în sec. IV să înlăture ereziile şi influenţele filozofice realizând o sinteză
între diversitate şi unitate în D. care va avea o manifestare dinamică şi personalistă. Persoana nu mai este
văzută ca o „mască” lipsită de conţinut, ci se descoperă ipostaziind şi structurând firea din interior, adică
Firea este structurată de Cele 3 Persoane ca fond ontologic comun. Perspectiva personalistă are pornirea
în posibilitatea unei relaţii interne între Firea şi Persoanele dumnezeieşti. Această perspectivă s-a fixat
prin câteva concepte- cheie: deofiinţimea, consubstanţialitatea, identitatea totală a Fiinţei Persoanelor.
Firea - Comuniune şi relaţiile interpersonale. Primele Sinoade ecumenice de la Niceea (325) şi C-pol
(381) au reuşit prin argumente teologice şi oiconomice să statueze în Simbolul Credinţei dogma în care
D. este Unime şi, deopotrivă, Treime sau exprimată în alt mod: D. este Unul în / ca Fire şi Treime prin /ca
Persoane. Formularea dogmei a reuşit să îndepărteze influenţele filozofice stabilind şi sfera semantică a
termenilor: 1) pt. Fire = ουσια / φυσις (gr) şi natura / essentia (lat); 2) pt. Persoane = υποστασις /
υπαρξις şi persona. Teologia răsăriteană a stabilit pt. termenii care definesc Firea o
puternică conotaţie dinamic-personalistă, iar pt. Persoane o conotaţie ontologică. Aceşti termeni în
contextul apusean sunt văzute ca o ontologie impersonală şi de o persoană lipsită de conotaţie ontologică.
Există o serie de confuzii în înţelegerea dintre latini şi răsăriteni. Latinii îi bănuiesc pe cei din răsărit că
vorbesc de o unică Fire în 3 Persoane (triteism) şi invers latinii sunt suspectaţi că vorbesc de un Ipostas în
3 Persoane (modalism). Erorile ereziilor din primele sec. creştine au fost depăşite de bis, dar acestea s-au
manifestat mai departe, arianismul fiind sursa multor denominaţiuni creştine: catharism, bogomilism,
„martorii lui Iehova”.
 CURS DOGMATICĂ ORTODOXĂ

SFÂNTA SCRIPTURĂ ŞI SFÂNTA TRADIŢIE

DOUĂ CĂI DE TRANSMITERE
sau
MĂRTURII ALE DESCOPERIRII LUI DUMNEZEU ÎN ISTORIE

ROSTUL DESCOPERIRII LUI DUMNEZEU ÎN ISTORIE

Creându-l pe om după chipul Său şi chemându-l la unire şi asemănare cu El, Dumnezeu l-a
aşezat în paradis, în locul cel mai de sus, din centrul creaţiei. Rostul acestei situări era ca omul să
ajungă liber la o relaţie statornică şi matură cu Dumnezeu. Această maturitate s-ar fi realizat printr-o
apropiere dumnezeiască a omului de lume, pe care trebuia să o asume ca dar din partea Creatorului şi
pe care, dialogal, trebuia să o returneze - euharistic sau transfigurată -, prin efortul său. Dar omul -
încercând apropierea de lume după criterii superficiale - a eşuat şi abia în Hristos şi în Biserică . ,el
reuşeşte privirea euharistică a acesteia, pentru a nu mai rămâne înlănţuită de frumuseţea exterioară a
lumii, ci pentru a ajunge la Sf. Treime, izvorul acestei frumuseţi.
Cuvântul lui Dumnezeu către omenire, menit să o înveţe asumarea teologică a lumii, rămâne
până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei, 28, 20). El are, însă, de la căderea primilor oameni,
semnificaţia precisă a chemării. Rostit în Istorie, cuvântul lui Dumnezeu este chemarea omenirii şi a
creaţiei întregi din moarte la viaţă (cf. Romani, 4, 17), sens evident în cele două „treceri": din „vraja"
lumii la Pământul Făgăduit şi din mormânt la biruinţa desăvârşită a vieţii celei noi.
REVELAŢIE – TRADIŢIE – SCRIPTURĂ Descoperindu-Se treptat şi în diverse moduri
(cf. Evrei, 1, 1), Dumnezeu a punctat Istoria cu arătările Sale, marcând-o şi orientând-o în direcţia ei
firească. Etapele acestei descoperiri sunt, în acelaşi timp, câştigarea treptată de către Dumnezeu a
unei „seminţii alese" - „preoţie împărătească, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru, 2, 9) -, ca
să vestească în lume darurile Celui ce cheamă de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă; şi
etapele etnogenezei duhovniceşti a lui Israel. Sensul Istoriei - care este comuniunea omenirii şi a
creaţiei întregi cu Dumnezeu - se dezvăluie dinamic şi exemplar de la vechiul Israel (= legat de un popor)
la noul Israel (= Biserica lui Hristos, ca popor ales din multe neamuri şi deschis tuturor, caracterizat prin
legătura iubirii şi înrudirea sau familiaritatea cu Dumnezeu.„Cuvântarea" lui Dumnezeu către Israel nu a
rămas fără mărturii. Realizându-se prin descoperiri, întâlniri, făgăduinţe şi legăminte, această cuvântare-
dialog s-a constituit, prin acumulări şi aprofundări succesive, într-un cadru dinamic al adevărului şi al
vieţii. Acest cadru al întâlnirii şi cea dintâi mărturie a relaţiilor dintre Dumnezeu si Israel este S f â n t a T
r a d i ţ i e . În interiorul acesteia au apărut, în timp, diverse consemnări, catalogate strict de Biserică - în
funcţie de fidelitatea faţă de Adevăr - în trei categorii:
1) cărţi canonice (Sfânta Scriptură ca mărturie a Revelaţiei, inspirată de Duhul Sfânt);
2) cărţi explicative (sau: propriu-zis tradiţionale, mărturisind sensul autentic al Revelaţiei);
3) cărţi apocrife (excluse din corpus-ul Tradiţiei ca infidele faţă de Adevăr). Născută în sânul
Tradiţiei - ca o „întrupare" a Cuvântului -, Sf. Scriptură nu poate fi nicidecum scoasă din contextul
acesteia.
Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie – mărturii ale iubirii dintre Dumnezeu şi Israel – nu sunt două realităţi
separate, ci implicate reciproc sau, altfel spus, având funcţii nu una faţă de cealaltă, ci faţă de Adevăr. În
felul acesta, ele nu sunt autonome nici faţă de Biserică, pentru că Adevărul este cuvântarea adresată
permanent Bisericii de către Dumnezeu: „Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-
aţi învăţat fie prin cuvânt,fie prin epistola noastră" (II Tesaloniceni, 2, 15).

RAPORTUL SFINTEI SCRIPTURI ŞI AL SFINTEI TRADIŢII CU ADEVĂRUL

Născută în interiorul Sf. Tradiţii - mai exact, fiind tocmai Tradiţia la un moment dat - , Sf.
Scriptură nu poate fi nici separată, nici suprapusă acesteia. Dimpotrivă, dată fiind unitatea lor internă -
întrucât sunt mărturiile aceleiaşi istorii a relaţiilor dintre Dumnezeu şi poporul Său (Biserica) -, ele se
află într-un raport de complementaritate: nu în sensul că fiecare conţine ceea ce îi lipseşte celeilalte, ci
pentru că au funcţii sau slujiri diferite faţă de Adevăr. Aşa fiind, Sf. Scriptură este criteriul de
autentificare al conţinutului Revelaţiei, în timp ce Sf. Tradiţie se constituie în spaţiu de aprofundare

1
autentică şi, implicit, duhovnicească a Revelaţiei. Pe scurt, Sf. Scriptură verifică, iar Sfânta Tradiţie
interpretează adevărul pe care îl mărturisesc împreună.
Teza potrivit căreia, la nivel informaţional, Sf. Tradiţie completează Sf. Scriptură ignoră comuna
lor referire la Adevăr. Deşi Sf. Scriptură cuprinde o selecţie de mărturii „spre învăţătura noastră"
(Romani, 15, 4), acestea conţin rezumativ şi exprimă contextual ansamblul Revelaţiei. De altfel, teza
amintită provine mai mult din tendinţa teologiei romano-catolice de a formula învăţături fără temei
biblic - în virtutea concepţiei despre „Revelaţia virtuală” -, tendinţă care a condus, prin reacţie, la
excluderea de către protestantism a Tradiţiei ca mărturie a Adevărului.
Slujirea comună a celor două mărturii faţă de Adevărul revelat este evidentă şi în faptul că -
fără Sf. Tradiţie - acesta îşi poate pierde actualitatea, iar fără Sf. Scriptură poate suferi deformări. De
aceea - indiferent de ordinea în care le tratează -, teologia ortodoxă nu concepe vreo prioritate a
Scripturii faţă de Tradiţie sau, invers, a Tradiţiei faţă de Scriptură.
SFÂNTA SCRIPTURĂ SAU BIBLIA
PREZENTAREA SFINTEI SCRIPTURI
Redactată sub inspiraţia Duhului Sfânt de diverşi aghiografi şi codificată de Biserică, Sf.
Scriptură este o dublă colecţie de cărţi: l ) V E C H I U L TESTAMENT şi 2) N O U L TESTAMENT.
Corespunzând celor două principale etape ale Revelaţiei dumnezeieşti sau celor două Legăminte
încheiate între Dumnezeu şi Israel, Biblia sau Sf. Scriptură mărturiseşte despre facerea lumii şi a
omului de către Dumnezeu, despre cădere şi istoria mesianică, despre Hristos şi întemeierea Bisericii.
Termenii „clasici" vizează două aspecte diferite:
a) latinescul Scriptura indică fixarea, în scris, a adevărului;
b) grecescul ……………………… Biblia arată colecţionarea textelor.
A) Vechiul Testament are 39 de cărţi canonice (= integral inspirate), la care se adaugă 14 cărţi /
fragmente necanonice (= parţial inspirate sau a căror inspiraţie este îndoielnică), recomandate însă de
Biserică ca „bune de citit" .
B) Noul Testament are 27 de cărţi canonice.
După conţinut, există trei clase de scrieri biblice: [1] istorice („Facerea", „Faptele Sfinţilor
Apostoli" etc.), [2] poetico-doctrinare („Iov", „Epistola către Evrei" etc.) şi [3] profetice („Isaia",
„Apocalipsa" etc.).
Cele două Testamente se află într-o relaţie organică. Mântuitorul arată că nu a venit să strice
Legea (Vechiul Testament), ci să o desăvârşească, iar Sf. Pavel spune că „Legea este sfântă" şi
„duhovnicească”. Întreaga Sf. Scriptură gravitează în jurul Persoanei lui Iisus Hristos, predicat, mai
întâi, ca Făcător şi, apoi, ca Mântuitor al lumii. Acesta este motivul pentru care Biserica dezvăluie
taina Vechiului Testament în Hristos şi taina prezenţei lui Hristos în Noul Testament, afirmându-se, pe
de o parte, că „sfârşitul legii este Hristos, spre îndreptarea oricui crede" (Romani, 10, 4)iar, pe de alta, că
„nu poate ajunge cineva la viaţa veşnică de nu va scormoni, ca pe o comoară, litera Legii, căutând în
ea mărgăritarul cel ascuns, adică pe Hristos”.
Deşi exclude orice unilateralitate în evaluarea celor două Testamente", această relaţie este model
şi pentru articularea Noului Testament cu alte tradiţii religioase, fiindcă toate sunt călăuze ale omenirii
spre Acelaşi Hristos.

INTERPRETAREA SFINTEI SCRIPTURI

CONCEPŢIA ORTODOXĂ Născută în sânul Sf. Tradiţii, consemnată în Duhul Sfânt şi

colecţionată de Biserică, Sf. Scriptură nu poate fi interpretată autentic decât de Biserică, în Duhul Sfânt
şi din perspectiva Tradiţiei . Altfel spus, Sf. Scriptură - scrisă în Duhul Sfânt (II Petru, 1, 21) - nu îşi
descoperă sensul duhovnicesc şi integral decât în Duhul Sfânt (II Petru, l, 20), prin exegeza Bisericii,
în care suflă Duhul lui Hristos şi care, de aceea, este „stâlp şi temelie a adevărului” (1 Timotei, 3, 15).
Sf. Grigorie Teologul afirmă că Biserica se apropie de Scriptură numai „îndrăznind în Duhul Sfânt”,
ceea ce înseamnă că orice lectură neduhovnicească a Bibliei este lipsită de evlavie, superficială şi
ignorantă în privinţa sensului unitar al acesteia . Spunând că Biserica este interpreta Scripturii,
înţelegem că întreaga Biserică (cler, credincioşi, deopotrivă), în comuniune cu Hristos – Adevărul şi
capul ei (Mt. 28,20 ;Ioan 14,16 ; Ef. 4,15-16) –, în Duhul Sfânt, participă la această lucrare de

2
înţelegere autentică şi integrală a Scripturii. Această eclesialitate a interpretării Revelaţiei este evidentă
în faptul că nici un sinod ecumenic nu a fost recunoscut ca atare decât prin consensul întregii Biserici .
Celebra Enciclică a patriarhilor răsăriteni din 1848 - care îl viza, e bine să ne amintim, pe papa Pius
IV, afirma că numai poporul lui Dumnezeu este garantul Adevărului. Numai Biserica, în ansamblul ei
theandric dispune de harisma infailibilităţii, ca prelungire, în Duhul Sfânt, a lui Hristos - Adevărul
întrupat şi preamărit . Aşadar, interpretarea eclesială - considerată ca o expresie a conştiinţei
comunitare şi divino-umane a Bisericii - presupune şi încadrarea într-o continuitate exegetică,
identificabilă în Sfânta Tradiţie . În această privinţă, Sf. Atanasie cel Mare afirma că „sfintele
Scripturi, inspirate de Dumnezeu, ajung pentru vestirea adevărului. Dar sunt şi multe scrieri alcătuite
despre acestea de fericiţii dascăli, iar cel ce le citeşte va cunoaşte tâlcuirea Scripturilor”. Biserica
recunoaşte în operele Sfinţilor Părinţi - care „nu au citit dumnezeieştile Scripturi fără sârguinţă şi
superficial, ci au despicat litera şi au pătruns în ea. învrednicindu-se să vadă frumuseţea ascunsă
înăuntrul ei” - interpretarea tradiţională a Bibliei. Acesta este motivul pentru care refuză apropierile
individuale („nu de la Părinţi", aşa zicând cu Sf. Atanasie cel Mare) sau exegezele subiective şi
profane ale acesteia (cf. II Petru, 3, 16). Spaţiul cel mai propriu în care Biserica realizează
interpretarea Sf. Scripturi este Sf. Liturghie. În prezenţa întregii Biserici - fapt exprimat în depunerea
miridelor pe Sf. Disc – Adevărul se dăruieşte verbal şi euharistic, se manifestă personal în
adunarea sfântă (synaxa liturgică), Liturghia devenind, astfel, expresia doxologică a acestuia (cf.
Luca, 24, 30-31). Altfel spus, în Sf. Liturghie, se săvârşesc lectura şi interpretarea Bibliei, sub razele
de foc ale Duhului Adevărului, pentru ca aici se întrunesc, în cel mai înalt grad, aspectul comunitar şi
cel divino-uman ale conştiinţei eclesiale, prin care Biserica depăşeşte orice subiectivism şi orice
superficialitate. Acest fapt este confirmat de Sf. Irineu al Lyonului, prin rostirea: „învăţătura noastră
este conformă cu Euharistia, iar Euharistia o confirmă”. În Liturghie, se descoperă sensul Scripturii
(de iubire între Hristos şi Biserica Sa) şi faptul că Biserica nu se întemeiază pe vreo ideologie, pentru
că Adevărul este Viaţă (id est: Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, devenind trup). Astfel, credinţa
exprimă şi fundamentează experienţa Bisericii în Hristos şi în Duhul Sfânt, iar exegeza liturgică a Sf.
Scripturi este aprofundată şi predicată ulterior prin teologhisirea Bisericii, slujind vieţii acesteia.

CONCEPŢIA ROMANO-CATOLICĂ ŞI CEA PROTESTANTĂ

TEOLOGIA ROMANO-CATOLICĂ
Teologia romano-catolică a ajuns, în mileniul al II-lea, să restrângă harisma eclesială a
infailibilităţii la persoana papei, fenomen paralel cu opţiunea imanentistă a Bisericii Romei, ambele
manifestându-se prin conceperea unei distanţe între Hristos şi Biserică. Ulterior, această tendinţă este
identificabilă în separaţia dintre „Biserica învăţătoare" (Ecclesia docens) şi „Biserica ascultătoare"
(Ecclesia audiens), dintre „magisterium" (cler şi teologi) ei laicat, pe de o parte, ei, pe de alta, în
limitarea accesului la Sf. Scriptură prin utilizarea, vreme de secole, numai a variantei latine
(vernaculare) a acesteia. Prin declararea oficială, la Conciliul Vatican I, a infailibilităţii papale,
adevărul Scripturii a fost subordonat unei instanţe care se vrea deasupra Bisericii, întrucât pretinde o
investire divină obiectivă (in Persona Christi). Propriu-zis, papa – dictându-i Bisericii ce să facă şi
excluzând-o de la actul interpretării Bibliei – nu mai exprimă credinţa şi viaţa Bisericii.
Pe fondul acestei tendinţe, catolicismul a ajuns să despartă credinţa de viaţa Bisericii, teologia de
Liturghie, transformând adevărul în speculaţie filosofică şi promovând indiferenţa omului faţă de
discursul teologic.
TEOLOGIA PROTESTANTĂ
Drept reacţie, Protestantismul - vrând să evite intelectualizarea credinţei - a exclus orice
autoritate asupra Scripturii, afirmând că, prin paralelismul părţilor sale, Biblia se interpretează singură
(„Scriptura Scripturae interpres”). Astfel, orice credincios - fiind inspirat de Duhul Sfânt - poate să
pună în evidentă ceea ce însăşi Biblia spune despre sine (principiul liberei interpretări a Scripturii).
Dacă paralelismul biblic este incontestabil – exprimând, în fond, unitatea fundamentală a Sf. Scripturi -
, principiul liberei interpretări a supus hermeneutica biblică unor exigente subiective, ajungându-se la
aşa-zisa teologie liberală, care nu mai ţine seama de sensul
Ambele concepţii occidentale nu sunt, de fapt, decât variante ale aceleiaşi interpretări
individualiste, diferenţa dintre ele fiind că, în primul caz, este vorba de un individualism restrâns la

3
persoana episcopului Romei, iar în al doilea este vorba de un individualism generalizat. Simptomele
acestei diferenţe sunt: clericalismul excesiv al Bisericii Romano-Catolice şi laicizarea preoţiei în
Protestantism.
Cu toate acestea, ambele tipuri teologice prezintă şi aspecte pozitive, şi aspecte negative. Astfel,
în Catolicism, pozitivă este păstrarea unităţii credinţei prin controlul exercitat de magisterium, dar
negativă este intelectualizarea credinţei sau ruperea ei de viaţa Bisericii. În Protestantism, pozitivă este
afirmarea implicării Duhului Sfânt în actul interpretării şi a relaţiei credinţei cu viata, dar este negativă
pulverizarea unităţii prin principiul liberei interpretări, promovându-se fenomenul sectar.
Abordările unilaterale şi extremiste nu pot fi depăşite decât prin interpretarea eclesială a Sf.
Scripturi, proprie teologiei ortodoxe. Numai o asemenea lectură depăşeşte cauzele profunde (mai ales,
cele de ordin cultural) care determină diferenţele sau chiar incompatibilitatea.
SFÂNTA TRADIŢIE
PREZENTAREA ŞI DOCUMENTELE SFINTEI TRADIŢII
Niciodată Revelaţia divină - deşi s-a realizat prin Sfinţii lui Dumnezeu şi prin „cele nebune” sau
„slabe ale lumii” (ICorinteni, 1, 27) - nu a rămas cuvânt pentru unul sau doi, ci pentru Biserică.
Întruparea şi preamărirea Cuvântului dumnezeiesc (Ioan, 1, 14; 17, 5; I Ioan, 1, 1-3 etc) constituie
fundamentul Evangheliei Bisericii. Pe acest Cuvânt – „sminteală pentru evrei” şi „nebunie pentru păgâni”
(I Corinteni, 1, 23) - Îl experimentează şi Îl predică Biserica, astfel încât Cuvântul Se întrupează tainic,
dar real, în viaţa şi în credinţa Bisericii, pentru ca omenirea şi toată creaţia să devină, în Biserică, „trup" al
Cuvântului, adică să se „conformeze” Tainei lui Hristos, în Duhul Adevărului, Făcătorul de viaţă.
Înţeleasă ca rostire şi dăruire de Sine a lui Hristos către Biserică şi ca răspuns şi dăruire de sine a
Bisericii către Hristos, această experienţă continuă şi centrală este numită Sfânta Tradiţie.
Descoperirile divine, săvârşite treptat, au fost receptate, păstrate şi mereu interpretate de Biserică,
constituindu-se nu numai într-o sumă de învăţături, ci, mai ales, în cadrul privilegiat al oricărei experienţe
autentice cu Dumnezeu. Tradiţia înseamnă, astfel, transmiterea şi aprofundarea Adevărului revelat în
comunitatea de viaţă divină şi de iubire a Bisericii.
Iată câteva texte patristice vrednice de semnalat:
a) Sf. Irineu : „Biserica, după ce a primit [...] această propovăduire şi această credinţă, măcar că e
răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca şi cum ar locui într-o singură casă. De asemenea, ea
crede Apostolilor şi ucenicilor acestora, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă. Ea predică
acestea în armonie cu Apostolii, învaţă şi transmite ca şi cum ar avea o singură gură. Deşi, în lume,
limbile sunt diferite, puterea Tradiţiei este una şi aceeaşi [...] şi propovăduirea Adevărului

se arată pretutindeni şi-i luminează pe toţi oamenii, care vor să vină la cunoştinţa Adevărului [...]. Fiind
una şi aceeaşi, nici cel care e în stare să vorbească mult despre ea nu o sporeşte, după cum nici cel care
vorbeşte mai puţin nu o împuţinează”.
b) Fer. Augustin : Împotriva lui Iulian, II, „ Marii [teologi] ai lumii au ţinut ceea ce au găsit în
Biserică; ceea ce au învăţat de la înaintaşii lor au învăţat, şi ei, pe alţii; ceea ce au primit de la părinţii au
dat fiilor”.
c) Vincenţiu de Lerin : „Progresul pentru fiecare lucru înseamnă dezvoltarea acelui lucru din sine
însuşi. E cazul cu inteligenţa, cu ştiinţa, cu înţelepciunea; fiecare dintre acestea se dezvoltă numai în felul
propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăşi, în acelaşi înţeles, în aceeaşi idee.
Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care, deşi odată cu trecerea anilor îşi dezvoltă
funcţiile, totuşi ele rămân ceea ce erau [...]. Se poate adăuga formă, înfăţişare, distincţie, dar firea fiecărui
gen rămâne aceeaşi”.
De aceea, Sf. Tradiţie se prezintă ca dezvoltare liniară sau extensivă şi, deopotrivă, intensivă
aprofundare, în Biserică, a experienţei Adevărului – identificabil, în cele din urmă, cu Hristos.
Complex de fenomene şi locul permanentei întâlniri între Dumnezeu şi omenire, Sf. Tradiţie –
înţeleasă ca viaţă a Duhului lui Hristos în Biserică şi ca fidelitate a Bisericii, în Duhul lui Hristos,

4
faţă de Adevăr - nu poate fi cuprinsă mulţumitor într-o definiţie. Aşa se face că termenii „clasici", folosiţi
pentru a o desemna, cuprind diverse ei aspecte:
a) π α ρ α θ η κ η („ceea ce este aşezat”) se referă la fidelitatea faţă de Adevăr (I Timotei, 6, 20;
II Timotei, 1, 12 şi 14. Textele citate dezvăluie că această permanentă în Adevăr presupune un aport divin
şi un efort uman, conjugate.
b) π α ρ α δ ο σ ι ς sau lat. traditio („ceea ce este transmis”) se referă la predicarea Adevărului (I
Corinteni, 11, 2; II Tesaloniceni, 2, 15), care presupune sinergie divino-umană (cf. Matei, 28, 19-20).
Aprofundarea, în timp, a Adevărului revelat sau asumarea de către Biserică a Istoriei ca dialog al
iubirii dintre Dumnezeu şi omenire este evidentă în documentele („monumentele") în care acest Adevăr a
fost consemnat şi interpretat. Las să urmeze, în continuare, două texte patristice semnificative:
- Sf. Vasile cel Mare: „Dintre dogmele şi propovăduirile păstrate în Biserică, pe unele le avem din
învăţătura scrisă, iar pe altele, transmise nouă în taină, le-am primit din Tradiţia Apostolilor. Toate [aceste
forme de transmitere] au aceeaşi putere pentru evlavie [...]. Dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile
nescrise, ca şi când nu ar avea mare însemnătate, am putea păgubi Evanghelia în punctele ei esenţiale mai
mult, am restrânge propovăduirea la numele ei gol. Ca să pomenesc, de pildă, lucrul cel dintâi şi cel mai
obişnuit: cine ne-a învăţat, prin scris, ca cei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se
însemne cu semnul crucii ? Ce scriere ne-a învăţat să ne întoarcem spre Răsărit când ne rugăm? Ce sfânt
ne-a lăsat în scris cuvintele epiclezei, în momentul sfinţirii Pâinii şi al Paharului binecuvântării? Nu ne
mulţumim cu cele pe care le aminteşte Apostolul şi Evanghelia, ci înainte şi după [Euharistie] spunem
şi altele, luându-le din învăţătura nescrisă, ca având mare putere în săvârşirea Tainei. Noi
binecuvântăm apa Botezului şi untdelemnul Ungerii, ba chiar şi pe cel care se botează. Din ce scrieri
[avem temeiuri pentru acestea]? Nu din Tradiţia tăcută şi tainică ? Ce cuvânt scris ne-a învăţat însăţi
ungerea cu untdelemn. Dar afundarea întreită [a omului care se botează], de unde este? Şi celelalte,
câte sunt în legătură cu Botezul - [cum ar fi lepădarea de satan şi de îngerii lui -, din ce scriere sunt?
Nu sunt, oare, din această învăţătură nepublicată şi secretă pe care au păstrat-o, în tăcere, Părinţii noştri
[...], bine ştiind că sfinţenia Tainelor se păstrează în tăcere [...]. De aceea, toţi privim spre răsărit în
timpul rugăciunii, dar puţini ştiu că, [aşa], căutăm spre vechea patrie, spre paradisul sădit de
Dumnezeu în Eden, care se afla la răsărit. În prima zi a săptămânii [scil.: duminica], facem rugăciuni
stând în picioare [...], pentru ca, în ziua Învierii, să ne amintim, şi prin această poziţie, nu numai de
harul care ni s-a dat – şi anume că am înviat împreună cu Hristos şi că trebuie să privim spre cele de
sus –, ci şi pentru că [această zi] pare să fie un chip al veacului viitor [...]. Ziua întreagă nu-mi va fi de
ajuns spre a vorbi despre Tainele nescrise ale Bisericii [...]. Când există atâtea învăţături [nescrise], cu
atâta însemnătate pentru taina pietăţii, nu ne vor îngădui un cuvânt care ne-a venit de la Părinţi, pe care
l-am găsit păstrat, datorită unui obicei nemeşteşugit, în [vistieriile] nestricate ale Bisericii, [un cuvânt]
a cărui temei nu este mic şi care nu contribuie puţin la puterea Tainei?”.
- Sf. Ioan Damaschin : „Iar Iuvenalie, [episcop a1 Ierusalimului între anii 421 şi 458], a răspuns:
«În Sf. şi de Dumnezeu insuflata Scriptură nu se pomenesc cele întâmplate la moartea Sf. Născătoarei
de Dumnezeu Maria, dar se istorisesc în cea mai veche şi mai adevărată Tradiţie, care ne spune că, în
momentul măritei Sale adormiri, toţi Sf. Apostoli – care colindau lumea în vederea mântuirii – s-au
adunat la Ierusalim, venind prin văzduh. Aici ei au avut o viziune cu îngeri ei au auzit dumnezeiasca
cântare a Puterilor cereşti”.
Documente tradiţionale sau „monumentele" prin care Biserica recunoaşte şi exprimă
Adevărul sunt, în ordine cronologică, următoarele:
- mărturisirile baptismale sau simbolurile de credinţă ale Bisericii primare (sec. I-II);
- scrierile Părinţilor apostolici şi ale apologeţilor creştini (sec. II-III);
- hotărârile dogmatice (de credinţă) şi canonice (privind viaţa bisericească) ale celor şapte (7)
Sinoadelor ecumenice şi a celor nouă (9) sinoade locale;
- operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti;
- iconografia („teologie vizuală") şi arhitectura eclesială (expresie plastică a concepţiei
Bisericii despre lume şi viaţă);
- imnografia („teologie doxologică" şi cultică);
- literatura ascetică sau de spiritualitate (teologie validată în viaţa creştină);

5
 - mărturisirile de credinţă din perioada medievală şi din cea modernă (teologie
interconfesională);
- studiile şi sintezele teologice din epoca modernă şi din contemporaneitate (reasumări şi
actualizări ale Tradiţiei)
- diverse tradiţii locale vii şi orale (moduri în care Biserica asumă fiecare context istoric şi
cultural).

ASPECTELE STATORNIC ŞI DINAMIC ALE SFINTEI TRADIŢII

Toate aceste mărturii şi documente arată tensiunea continuă din sânul Tradiţiei şi exprimă, în
primul rând, aspectul ei dinamic. Fiecare context istoric, geografic şi cultural constituie o provocare a
Bisericii, care, potrivit mandatului său dumnezeiesc (Matei, 28, 18-20), trebuie să predice, neîncetat,
Adevărul revelat. Funcţie şi parte a Tradiţiei Bisericii, teologia are datoria să asume „mediul cultural
al unei epoci, ca să poată înrădăcina Adevărul revelat în mentalitatea omului contemporan [...],
pentru ca Revelaţia divină, în Hristos şi în Biserică, prin lucrarea Duhului Sfânt, să transfigureze
omul şi creaţia, să aducă roadele renaşterii noastre spirituale şi morale”.
Această dinamică a Sf. Tradiţii presupune reformularea şi permanenta aprofundare a Adevărului
(sau înnoirea formelor de expresie ale acestuia), ca mesaj al Bisericii adresat fiecărui context cultural,
schimbător în sine şi punând mereu noi probleme. În felul acesta, Sf. Tradiţie se articulează în timp şi
în spaţiu, săvârşind mereu – în Duhul lui Hristos – taina Întrupării Cuvântului revelat spre
transfigurarea mentalităţilor şi spre ridicarea societăţii umane în planul Împărăţiei lui Dumnezeu.
Practic, dinamica Tradiţiei se realizează atât în Biserică – prin experimentarea continuă a relaţiei cu
Hristos, până ce toţi vom ajunge asemenea Lui (Efeseni, 4, 10-16; I Ioan, 3, 2) –, cât şi dinspre
Biserică spre lume, prin asumarea diverselor situaţii, în cadrul relaţiei dintre Biserică şi lume (relaţie
în care lumea este o Biserică în devenire, iar Biserica este o lume actualizată). Devenirea eclesială a
lumii solicită această permanentă dinamică a Tradiţiei Bisericii, pentru că lumea nu poate deveni ceea
ce trebuie să devină (i.e. : Biserică), dacă Biserica lui Hristos nu coboară permanent spre ea pentru a o
asuma, pentru a-i restitui sensul, pentru a o înnoi structural. Aşa, Sf. Tradiţie, asumând cultura şi
condiţiile sociale – după modelul Cincizecimii, când Duhul Sfânt a dăruit Apostolilor să vorbească
limbile lumii –, nu schimbă însă şi fondul propovăduirii : Adevărul cel de sus, sinonim cu raţiunea
profundă a lumii.
Este evident că dinamica aprofundării şi transmiterii este dublată de aspectul statornic sau de
fidelitatea Bisericii faţă de Adevăr (I Timotei, 3, 15), fidelitate înţeleasă drept consecinţa ultimă a
faptului că, identificându-se cu Persoana Mântuitorului, Adevărul Bisericii este acelaşi în veci (Evrei,
13, 8) . În lumina acestor consideraţii, se poate afirma că Biserica predică mereu acelaşi lucru, dar
mereu altfel. Credincoşia Bisericii fată de Adevăr se manifestă printr-o grijă continuă şi printr-un
control a tot ceea ce reprezintă autentic şi apostolic în credinţa şi viaţa creştină. Această verificare s-a
făcut mereu în funcţie de trei criterii, admirabil exprimate de Vincenţiu de Lerin: este ortodox ceea ce
PRETUTINDENI(= criteriul geografic), DINTOTDEAUNA (criteriul istoric) şi DE CĂTRE TOŢI
(criteriul eclesial sau consensul Bisericilor locale) a fost crezut (G–I–E). Acest control înseamnă
„decantarea” Tradiţiei, eliminarea din corpul ei a tuturor părţilor neconforme întregului, fapt învederat
de istoria Sinoadelor ecumenice şi/sau locale.
Cele două aspecte ale Sfintei Tradiţii nu sunt, prin urmare, două segmente istorice ale dezvoltării
acesteia. Concepţia că există o „tradiţie apostolică” fixată în epoca celor şapte Sinoadelor ecumenice
are avantajul de a feri Ortodoxia de inovaţii, dar prezintă şi riscul inactualităţii; mai mult înseamnă că
Biserica nu mai are nimic de spus fată de noul veac şi că, în cele din urmă, ea nu mai face astăzi
experienţa lui Hristos în Duhul Sfânt. Trebuie însă afirmat că prin apostolicitate înţelegem şi o
continuitate în har şi în Adevăr, dar şi un comportament apostolic permanent al Bisericii sau, cu alte
cuvinte, o deontologie culturală, socială .si ecologică.
Orice accent unilateral pe statornicie sau pe dinamică riscă să transforme Sf. Tradiţie în „literă
moartă” sau într-un spaţiu al înnoirilor lipsit de legătură cu identitatea Bisericii dintotdeauna. De fapt,
Protestantismul – din scrupul faţă de autenticitate – a redus Sf. Tradiţie la Sf. Scriptură, practicând o
fidelitate nu faţă de Adevăr, ci faţă de litera Scripturii, iar Catolicismul - din dorinţa de a fi mereu

6
actual (în sensul cunoscutului concept de „agiornamento") - a subordonat Sf. Scriptură faţă de Sf.
Tradiţie, văzută mai ales în aspectul ei dinamic. În sinteză, cele două aspecte fac din Sf. Tradiţie
criteriu al Adevărului şi spaţiu mobil, adică deschis permanentei actualizări.

RAPORTURILE DINTRE BISERICĂ, TRADIŢIE ŞI SCRIPTURĂ

Pentru teologia ortodoxă, Biserica, Tradiţia şi Scriptura se află în raporturi de tip intern, fapt ce
implică că ele se susţin reciproc şi că orice ierarhizare a lor este exclusă. Ceea ce le uneşte este faptul
că toate trei gravitează în jurul lui Hristos şi a Duhului Sfânt; altfel spus, Răsăritul creştin, numai
observând relaţia internă dintre Hristos şi Duhul Sfânt în iconomia mântuirii, a reuşit să depăşească
unilateralităţile ce s-au ivit în Occident. Pe scurt, se poate spune că Biserica lui Hristos, în Duhul
Sfânt, interpretează Scriptura – ca descoperire, în Duhul Sfânt, despre Hristos - din perspectiva
Tradiţiei – care este viaţa Bisericii cu Hristos în Duhul Sfânt.
„Sistemă” sintetică :

l. Fără Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, Biserica îşi pierde identitatea şi conţinutul: devine o simplă
sectă, cum e cazul multor „Biserici” pseudo-creştine, seduse de „vraja" acestei lumi).
2. Fără Biserică, Sf. Tradiţie şi Sf. Scriptură îşi pierd sensul: încetează să mai fie Calea
Adevărului şi a Vieţii, devenind „piese de muzeu", menite să satisfacă interese „exotice" (cum se
întâmplă cu aşa-zişii ortodocşi fără Biserică – mai ales, unii intelectuali –, care se referă la ele prin
criterii pur subiective).
3. O Biserică (numai ) a Sf. Scripturi, deci fără Sf. Tradiţie, se cantonează într-o anumită arie
geografică, istorică şi culturală, devenind anacronică şi irelevantă.
4. O Biserică (numai) a Sf. Tradiţii, deci fără Sf. Scriptură, îşi pierde identitatea apostolică şi,
astfel, se deschide unor nesfârşite „aggiornamente".
Or, Occidentul creştin, concepând o separaţie între Hristos şi Duhul Sfânt, nu mai este capabil să
ţină împreună Biserica, Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, iar, pe de altă parte, exterioritatea lor a atras
încercări de ierarhizare, accente unilaterale sau chiar excluderi.
a) Catolicismul accentuează unilateral Biserica – mai ales, primatul şi infailibilitatea papală - şi
aspectul dinamic al Tradiţiei. Cu intenţia de a consolida doctrinar autoritatea episcopului Romei asupra
Bisericii şi chiar a lumii – aşa cum apare în ideea „pastoraţiei universale" a pontifului roman,
formulată de Conciliul II Vatican -, Sf. Scriptură nu a mai fost folosită (multă vreme) decât pentru a
justifica post factum inovaţiile Bisericii Romano-Catolice. Astfel, Biserica s-a transformat într-o
instituţie de putere, având în fruntea ei un monarh uman, iar Sf. Tradiţie sau, mai degrabă, teologia -
ruptă de experienţa liturgică a poporului lui Dumnezeu – a devenit sclava („ancilla") celei pe care o
dorea slujitoare (mă refer la eşecul Scolasticii în privinţa folosirii filosofiei antice), supunându-se
astăzi criteriilor de cercetare ale unei lumi secularizate. H. Heine a sesizat foarte bine acest fenomen
atunci când a afirmat că „în taina scolasticii construiseră o opoziţie filosofică faţă de Biserică"".
b) Prin reacţie faţă de problemele Catolicismului, teologia protestantă afirma principiul sola
Scriptura, considerând că Biblia este singura autoritate posibilă. Astfel, Biserica era „transferată” în
ordinea invizibilă a harului (alcătuită fiind numai din cei predestinaţi) nemaiavând control asupra
Scripturii, iar Tradiţia, şi când nu e integral respinsă, este recunoscută numai ca „ilustrativă” pentru
evoluţia credinţei. Cu toate acestea, nici Protestantismul nu a reuşit să evite excesele intelectualizării,
ajungându-se până la renunţare la Biblie şi până la „teologia morţii lui Dumnezeu". Aceasta pentru că,
prin Luther, „raţiunea a fost recunoscută judecător suprem în toate problemele teologice controversate.
De aceea, „întreaga istorie a Bisericii protestante din ultimele secole constă aproape exclusiv din
disputele teologice purtate de învăţaţii universităţilor din Wittenberg, Lepzig, Tübingen şi Halle.