Floare albastră

de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar artistic apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea,

promovând cultul sentimentului şi a fanteziei creatoare. Dintre trăsăturile curentului amintim
temele specifice (iubirea, natura, timpul), motive literare (codrul, izvorul, floarea), lirismul
profund subiectiv, ca procedeu artistic preferat antiteza, iar eul liric se inspiră din folclor şi
trecutul naţional.
Poezia Floare albastră a fost scrisă în perioada studiilor la Viena şi Berlin în 1872 şi
publicată în revista „Convorbiri literare” în 1873, fiind o capodoperă a lirismului eminescian
din etapa de tinereţe. Vladimir Streinu considera că poezia constituie „primul mare semn al
operei viitoare” şi pe lângă tema iubirii şi tema naturii cuprinde şi idei filosofice.
În poezia Floare albastră sunt asociate în manieră romantică, mai multe specii literare
(idila, elegia, poemul filosofic) prin care sunt exprimate sentimente de tristeţe, regret şi
melancolie.
Titlul fixează simbolul central al poeziei, având ca punct de plecare un motiv romantic
de circulaţie europeană, ce sugerează aspiraţia spre fericire prin iubire. Pentru romanticul
german Novalis, floarea albastră prezintă împlinirea visului de iubire, într-o lume ideală care
precedă moartea, D. Popovici menţionând că simbolizează „tendinţa spre infinit, năzuinţa de
a atinge îndepărtata patrie a poeziei”, iar poetul italian Leopardi vede în floarea albastră
frumuseţea şi puritatea iubirii, voinţa lirică de a naufragia în infinit. La Eminescu reprezintă
voinţa, dar şi nostalgia nesfârşitului sau femeia ideală, floarea simbolizează viaţa, fiinţa
păstrătoare a dorinţelor dezvăluite cu vrajă, albastrul este culoarea infinitului, a marilor
depărtări, a idealului.
Tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii pentru că natura vibrează la stările
sufleteşti ale eului liric.
În viziunea romantică, se confruntă două moduri de existenţă – lumea cunoaşterii
absolute (a geniului) şi lumea iubirii concrete.
La nivel structural, discursul liric este alcătuit din două planuri (cosmic şi terestru)
reliefat în dialogul celor două voci – geniul şi iubita. Opera ilustrează „lirica măştilor”, având
un vag fir epic şi ca modalitate de expunere, alternarea unui eu feminin şi ale unui eu
masculin.
Prima secvenţă (primele trei strofe) reprezintă replica fetei, o chemare la împărtăşirea
sentimentului de dragoste.
 Omul de geniu este o taină pentru omul de rând, iar pentru a cunoaşte iubirea
adevărată, acesta renunţă la lumea sa, la nemurire „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”
Tonul adresării este familiar, iar cele două apelative dispuse simetric exprimă iubirea sinceră
„Sufletul vieţii mele”, „iubite”.
A doua secvenţă poetică (strofa a IV-a) constituie meditaţia geniului asupra spuselor
iubitei. Deşi recunoaşte adevărul din vorbele fetei, se detaşează cu o anumită ironie „Ah! ea
spuse adevărul; /Eu am râs, n-am zis nimica.” Apelativul „mititica” sugerează apropierea
dintre cei doi la care se adaugă şi adverbul dulce „Dulce netezindu-mi părul.”
Ce-a dea treia strofă (strofele V– XII) conţine monologul fetei ce continuă cu o
chemare la împlinirea iubirii în lumea ei, în planul terestru „Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-
izvoare plâng în vale, /Stânca stă să se prăvale/ În prăpstia măreaţă”. Spre deosebire de alte
idile eminesciene, aici femeia este cea care adresează chemarea la iubire. Idealul de iubire şi
refacerea cuplului adamic se realizează într-un cadru mirific, într-un cadru terestru („codru cu
verdeaţă”, „izvoare plâng în vale”, „ochi de pădure”, „fir de romaniţă”, „boltă senină”).
Descrierea fetei se realizează în versurile „Voi fi roşie ca mărul”, „Mi-oi desface de-
aur părul,/ Să-ţi astup cu dânsul gura”. Femeia iubită este o apariţie de basm, graţioasă „de-
aur părul”, şăgalnică „Ş-apoi cine treabă are!”, senzual-naivă „Eu pe un fir de romaniţă/ Voi
cerca de mă iubeşti”. Ea întruchipează idealul de frumuseţe, floarea albastră reprezentând
femeia ideală.
A patra secvenţă poetică (versurile XIII-XIV) prezintă monologul geniului construit în
mod melancolic, eul liric meditează asupra iubirii trecute, iubire proiectată în amintire şi în
ideal „Şi te-ai dus, dulce minune,/ Ş-a murit iubirea noastră”. Contrastul dintre vis şi realitate,
dintre cele două lumi este sugerat prin repetiţia „Floare-albastră! Floare-albastră!” şi versul
final „Totuşi este trist în lume!”
La nivelul limbajului poetic, se remarcă alternarea registrului popular arhaic cu cel
literar cult. Replicile fetei cuprind structuri ce amintesc de spontaneitatea şi naturaleţea
graiului rural „De nu mai uita, încalte/ Sufletul vieţii mele”, „Grija noastră n-aib-o nimeni”,
„Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”
La nivel morfologic, verbele la timpul prezent redau lumea ideilor sau veşnicia naturii
(..........),verbele la viitor din monologul fetei proiectează aspiraţia spre iubire în reverie („vom
şedea”, „voi cerca”), iar verbele la trecut din monologul geniului redau reflecţia şi distanţarea
temporală ( „n-am zis nimica”, „te-ai dus”, „a murit”).
Expresivitatea este conferită de folosirea imaginilor artistice: vizuale - „codrul cu
verdeață”; auditive - „izvoarele plâng”; dinamice - „mi-oi desface părul” și prin figuri de stil:
epitete - „râuri de soare”, inversiuni - „întunecata mare”; comparații - „roșie ca mărul”,
personificare – „izvoarele plâng în vale”, metafore – „floare-albastră”. Sunt predominante
structurile substantiv+adjectiv („prapastia măreață”, „câmpiile asire”, „dulce floare”).

Muzicalitatea tristă a poemului este susţinută de elemente de prozodie: rima

îmbrăţişată, ritmul trohaic şi măsura versurilor de 7-8 silabe.

Motivul de largă circulaţie europeană ce ilustrează aspiraţia spre fericire prin iubire
este regăsit şi în alte poeme eminesciene precum Călin (file din poveste) şi Sărmanul Dionis.

În concluzie, poezia Floare albastră de Mihai Eminescu este o capodoperă a creaţiei

eminesciene din etapa de tinereţe ce anunţă apariţia capodoperei de mai târziu, Luceafărul.