NEOMODERNISMUL

Marin Sorescu - Scara la cer

Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct
sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta, mergand
de la melancolie la nefericire.
Poezia "Scara la cer" face parte din ultimul volum de poezii al lui Marin
Sorescu, intitulat sugestiv "Puntea", intrucat aceste creatii au fost dictate sotiei
sale in timp ce poetul se afla pe patul de suferinta, inaintea mortii. Simtindu-se pe
"puntea" care leaga viata de moarte, Sorescu a avut taria morala de a accepta ideea
sfarsitului iminent si de a-1 exprima liric in aceasta poezie.
Titlul poeziei "Scara la cer" semnifica moartea prevestitoare a poetului.
Acesta isi interpreteaza liric semnele mortii, in stilul care-l defineste si il
singularizeaza printre poeti.
Tema poeziei este chiar moartea, vazuta ca o punte de legatura cu sferele
inalte ale divinitatii, ale lumii situate dincolo de orice determinare temporala.
Poetul paseste pe nesimtite in spatiul transcendent, trupul lui suferind un proces de
imaterializare treptata, pana la soapta abia perceptibila, ultima, a sufletului ce se
risipeste in neant.
Motivul firului de paianjen este echivalent cu viata trecatoare, fragila in
esenta. Paianjenul, vazut in calitate de demiurg, de calauza a sufletelor, de
mijlocitor intre doua taramuri, lumea terestra si lumea divina, simbol al
intelepciunii in multe mituri ale lumii, conform "Dictionarului de simboluri", de
Jean Chevalier si Alain Gheerbrant.
Din propria alunecare inspre moarte, Marin Sorescu face o literatura
extraordinara, avand forta morala de a se studia si analiza, de a accepta ideea
sfarsitului iminent, fixandu-l in poezie. Imaginea care se potriveste cel mai bine
poetului este cea unei lumanari, care se consuma, in timp ce raspandeste in jur
lumina si caldura.
Un fir de paianjen /Atârna de tavan. /Exact deasupra patului meu.
O panza de paianjen tesuta intr-un colt al camerei de suferinta, pe tavan, i
se pare un semn premonitoriu, simtindu-si sfarsitul din ce in ce mai aproape. Firul
de paianjen este definit, prin metafora, „scara la cer" .
În fiecare zi observ /Cum se lasa tot mai jos. /Mi se trimite si /Scara la cer -
zic, /Mi se arunca de sus.
Agonia ii creaza o perceptie profunda si subtila a inaltarii sufletului, pentru
care divinitatea ii trimite, "o scara " ce urca "la cer", poetul fiind constient ca nu se
poate opune mortii si poruncii dumnezeiesti : "Mi se arunca de sus! ". Poetul simte,
asadar, chemarea si izbavirea trimise de divinitate, ca o salvare si binecuvantare a
sufletului.
Memorabile prin emotia puternica pe care o transmit sunt versurile
urmatoare, din care transpare, cutremurator, suferinta provocata de boala
necrutatoare a "celui ce am fost", al carui trup slabit de durere este totusi prea greu
pentru a se inalta la cer: "Desi am slabit ingrozitor de mult, / Sunt doar fantoma
celui ce am fost, / Ma gandesc ca trupul meu / Este totusi prea greu / Pentru
scara asta delicata".
Ultimele versuri sunt de o sensibilitate unica in lirica lui Marin Sorescu,
impresionand sfasietor prin dorinta ca sufletul sau sa ajunga la Dumnezeu: "-
Suflete, ia-o tu inainte, / Pas! Pas!".
Forta poeziei consta in puterea de detasare a poetului de propria suferinta,
putand sa constientizeze lucid faptul ca sfarsitul e aproape, cautand in lumea reala
elemente care sa faca legatura cu cea de dincolo, semne concrete ca se afla pe
drumul fara intoarcere dintre viata si moarte. Poetul nu aluneca in misticism sau in
fanatism religios, dar este, ca orice crestin, increzator ca sufletul lui va fi primit in
ceruri, de unde, de altfel, i se si trimite scara delicata, pe care acesta sa urce "Pas!
Pas!"
Versurile finale sunt de o frumusete coplesitoare, care face de prisos
comentariul. De o rara simplitate, poemul are totusi adancimea unui lac fara fund.
Traseul pe care il urma, in general, poezia lui Sorescu, de la familiar si cotidian la
fundamental, s-a facut aici si mai mic, s-a esentializat, poetul pastrand insa, chiar si
acum, povestea.Onomatopeea repetata din ultimul vers da cititorului o senzatie
aproape fizica a alunecarii in moarte. Inainte de tacere, limbajul insusi se
“ingusteaza” , se restrange, moare si el, consumat intr-o ultima interjectie. Ramane
in urma inca o capodopera, ramane in urma opera unui mare poet.
Scriitor total, Marin Sorescu se particularizeaza sub semnul unei evidente
unitati stilistice si de gandire, "zicerea soresciana fiind acum o geografie spirituala
distincta in poezie, teatru, critica. Fiecare creatie stocheaza o lume, constituind
piatra de neinlocuit in ansamblul operei" (Romulus DiaconescU).
Gravitatea si tensiunea dramatica inerente acestui moment existential sunt
mascate prin degajarea ironica si firescul tonului (caracteristica a intregii opere a
scriitorului).
Pastrarea subtila a echilibrului fragil intre tristete si seninatate, solemnitate
si nonsalanta, dramatism si bonomie in reprezentarea lirica a mortii aminteste de
Tudor Arghezi (De-a v-ati ascuns, De ce-as fi trist?). Limbajul parabolei presupune
doua niveluri de semnificatie: unul - direct, propriu; altul - neexprimat, sugerat,
figurat.
Ca in multe poeme ale autorului, lirismul este indirect. Exprimarea confe-
siva a eului poetic este mascata prin naratie. Introducerea secventelor de monolog
interior si monolog adresat se face prin folosirea unor marci distinctive: verbul
dicendi in relatie de incidenta (,,Mi se trimite si Scara la cer - zic, Mi se arunca de
sus!") si respectiv substantivul in vocativ alaturat verbului la imperativ („-Suflete,
ia-o tu inainte []").
Integrand procedee ale prozei narative si nerespectand structura prozodica
traditionala (poemul este scris in vers liber), sfera de expresivitate a liricului este,
in chip temerar, mult largita dincolo de categoriile poeziei, dar nu si dincolo de
poetic.
.

MODEL DE REZOLVARE A SUBIECTULUI 3 DE LA PROBA SCRISA A EXAMENULUI DE BACALAUREAT-

LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Propus de prof. Limba și literature româna:

Grigore Gabriela.