În Iliada –mai stăruitor decât în Odiseea-poetul epic s-a mişcat liber pe două planuri:lumea zeilor şi

cea a oamenilor, pe care adesea le interferează dar, cu simţul artistic ce-i stăpâneşte întreaga creaţie,
ştie adesea să le şi despartă.Epopeea posedă cânturi în care prezenţa zeilor şi amestecul lor în
treburile omeneşti sunt ca şi inexistente (cântul XVIII, bunăoară, în care poetul povesteşte lupta
pentru cadravrul lui Patrocle; cântul XIX, primirea armelor făurite de Hefaistos şi împăcarea între
Ahile şi Agamemnon).Nu aceasta însă este regula.Zeii sunt deosebit de activi în a-i învrăjbi pe
oameni între ei, cel mai adesea tocmai ei sunt aceia care din ură unul faţă de altul declanşează
conflictele în lumea oamenilor.Astfel, în cântul al-IV-lea săgeata lui Pandaros înfreptată împotriva
lui Menelaos, act nesăbuit care pune capăt armistiţiului încheiat între ahei şi troieni-este azvârlit la
îndemnul Atenei, cu asentimentul smuls de Hera de la Zeus.
Ierarhia lumii zeilor în Iliada reflectă destul de bine ierarhia de rang şi rudenie în vigoare la curtea
unor domnitori micenieni; relaţiile stabilite între Zeus şi soţia sa, între fii şi fiicele sale, între ceilalţi
zei-care-i sunt fraţi sau rude-în sfârşit, reacţiile curioase ale acestor „nemuritori” fiecare înfăţişat cu
propria lui fizionomie, uneori pregnant sugerată printr-un singur epitet-sunt departe de a inspira
stimă, încredere şi în niciun caz pietate.Înverşunarea Herei împotriva Troiei, ca să luăm un sigur
exemplu, atât de bine zugrăvită de Zeus însuşi (cântul I, v.31-36)- ciuda ce-o nutreşte faţă de ilustrul
ei soţ se pot preface pe neaşteptate într-o atitudine vicleană (cântul XIV), care duce spre târguieli de
felul aceleia în care zeiţa se învoieşte la distrugerea Argosului, Miceniei şi a Spartei în schimbul
ruinării cetăţii Troia (cântul IV, v.50-64)-explicaţie abil introdusă de poet pentru a evoca dezastrul
abătut asupra înfloritoarelor cetăţi din Pelopones.Cu excepţia Afroditei, care-şi apără fiul ( pe
troianul Eneas), cu excepţia lui Zeus înbunat de Thetis şi câştigat de partea troienilor, dacă am face
uun tur de orizont în aeastă lume a zeilor nu întalnim decât ură şi dorinţe de nimicire.Este firesc,
aşadar, ca pietatea oamenilor faţă de asemenea fiinţe atotputernice să se reducă la o frică animalică,
care se manifestă prin rugi şi ceremonii de jertfă.
Planul pe care se mişcă oamenii, cu patimile ce-i împidică să vadă clar, cu criteriile lor de a aprecia
valorile umane, destul de îndepărtate de mentalitatea noastră modernă- ne înfăţişează serii întregi de
conflicte care duc spre deznodământul epopeii: moartea lui Hector prin braţul lui Ahile, susţinut de
Atena.Aici însă, dpre deosebire de lumea zeilor, taberele sunt delimitate: cetatea asediată în fruntea
căreia se găseşte Priam şi numeroasa sa familie, oblăduită de Apolon, ajutat de Afrodita şi de
Ares;de partea cealaltă, asediatorii, ale căror căpetenii răsar şi se impun căpeteniilor de rând-
căpeteniile sosite din toate colţurilr Eladei, strunindu-şi fiecare în parte oamenii aduuşi de dincolo de
mare;aheii sunt suusţinuţi de Hera şi de Atena (fapt explicat de legendă prin jignirea resimţită de
zeiţe cu prilejul opţiunii lui Paris pentru Afrodita.
Homer a condamnat războiul de agresiune, pledoaria pentru pace şi înţelegere între oameni pe care
a făcut-o.Este de ajuns să reţinem, citind epopeea, câte năzuinţe, speramţe şi câtă dragoste de viaţă
răpune războiul.Şi totuşi, Homer nu poate fi învinuit de o viziune pesimistă asupra vieţii.În cele mai
grele momente, în mijlocul celei mai adânci descurajări, oamenii găsesc resurse morale de a înfrunta
Destinul căruia şi zeii i se supun, de a nu se lăsa pradă loviturilor primite.În acestă lumină se cuvine
înţeleasă acţiunea curjoasă a bătrânului Priam din finalul epopeii, precum şi organizarea ospăţului
funebru în cinstea lui Hector (cântul XXIV, v.790-793).
Nu există teologie la Homer, nu există decât o mitologie, insinuantă, dar despuiată de amprenta
morală.Zeii Iliadei nu au nobleţe decât în măsura în care poetul îşi aminteşte că unii dintre ei
încarnează marile forţe ale naturii.
Zeii prezentaţi în Iliada nu propovăduiesc morala.Singura normă pe care omenkirea terebuie să o
urmeze este de a nu căuta să depăşească condiţia lor de muritori.
Zeii sunt concepuţi potrivit imaginii umane, ca nişte oameni neţinuţi de niciun frâu.Şi sunt de o sută
de ori mai impulsivi şi mai puţin stăpâni pe ei decât oamenii, şi prin acestă trăsătură se apropie de
personajele comediei, scenele în care apar dând impresia caricaturii.Din portretele desenate de poet
orice delicateţe este exclusă.Contrastul este chiar frapant între zeii şi eroii Iliadei:eroii sunt adesea
amabili, lucişi şi generoşi;zeii sunt de obicei grosolani, violenţi şi josnici în cruzimea lor.În acest
poem cavaleresc nimic mai puţin cavaleresc decât un zeu.
Morala Iliadei nu are, aşadar nicio bază religioasă.Ea nu cunoaşte nimic în afara lumii terestre.Ea
este pur umană, şi aici rezidă interesul pentru moderni.Ea constituie primul eseu al unei morale a
onoarei.