Bonnard, André

Civilizația greacă. Vol. II

Traducere și note explicative de prof. Univ. Dr. Iorgu Stoian

Editura Științifică, București, 1967

280 pagini

Capitolul – „Sofocle și Oedip – a răspunde destinului”

(p.81) „La fel ca și știința și filozofia, tragedia se prezintă ca un mod de explicație și

de cunoaștere a lumii.”

(p.81) „Stranie religie, morală supărătoare, situații nverosimile, psihologie artibrară.

Ei bine, această istorie absurdă, acest mit scandalos, Sofocle vrea să le explice poporului său.
El vrea, fără să le despoaie de caracterul lor ineluctabil, să insereze în ele un răspuns al
omului, care le modifică în întregime sensul.”

(p.82) „Se simt ființe omenești autonome, fără legătură cu această mașinărie a cărei
apropiere o percep vag în depărtare. Sunt oameni ocupați cu propriile lor treburi, cu fericirea
lor vitejește câștigată printr-o practicare cinstită a meseriei de om – prin exercitarea virtuții...
Și, deodată, observă, la câțiva metri de ele, această speță de tanc enorm, pe care l-au acționat
fără să o știe, care este propria lor viață în marș asupra lor pentru a-i zdrobi.”

(p.83) „Acum, la chemarea alor săi, el se emoționează și declară că suferă mai mult
decât oricare dintre thebani, pentru că suferă pentru Theba întreagă.”

(p.83) „Totul este autentic în acest om; în această înaltă situație, totul este meritat.
Prima imagine care se întipărește în noi. În același loc, sus pe trepte, va apărea în ultima
scenă proscrisul cu ochii însângerați – imagine a unei culmi a nenorocirii, urmând unei culmi
a măreției.”

(p.84) „Construcția restului dramei este de o succesiune de patru «episoade», în care,

de fiecare dată, destinul îi dă lui Oedip o nouă lovitură. Ultima îl doboară.”

(p.84) „Oedip este condus totodată de o mână de fier – în linie dreaptă într-adevăr –
spre o țintă pe care el nu o zărește, spre un vinovat care este el însuși șu totuși rătăcit în toate
sensurile pe piste divergente. Fiecare incident îl aruncă într-o direcție nouă. Fiecare lovitură îl
amețește, uneori de bucurie. Nimic nu-l avertizează.”

(p.84) „Primul instrument de care se slujește destinul pentru a lovi este prorocul
Tiresias. ⦋...⦌ Tiresias știe totul: orbul este cel care vede.”

(p.85) „Iocasta este instrumentul ales de divinitate pentru a da lui Oedip a doua
lovitură.”

(p.86) „A treia ofensivă a destinului: mesagerul din Corinth.”

(p.87) „Destinul aduce ultima sa lovitură. Este de ajuns confruntarea, prezidată de

Oedip, dintre mesagerul din Corinth și păstorul de pe Citheron, care i-a predat copilul
necunoscut. Printr-o orânduire iscusită a poetului, acest păstor este același personaj cu
slujitorul scăpat din drama de la răspântie.”

(p.88) „Adevărul este deodată prea orbitor. El aleargă să se orbească el însuși.”

(p.89) „Simțim deja că, în această ființă destinată nimicirii, viața pulsează încă: ea își
va relua mersul.”

(p.89) „Tragedia Oedip rege ne deschide, în ultimul sfert al parcursului său, orizonturi
pe care nici nu le bănuisem la început. Întreaga dramă ne îndreptase în mod înșelător, din
prima clipă, spre neliniștea minutului în care Oedip va cunoaște sensul vieții sale trecute; ea
părea în întregime concepută și îndreptată pentru a produce acest omor iscusit plănuit de zei,
care este adevărata crimă a piesei, asasinarea unui nevinovat.”

(p.89) „A plânge cu lacrimi sfâșietoare înseamnă a reflecta... Nicio operă a unei mare
poet nu a fost scrisă cu scopul de a ne face să gândim. O tragedie își propune să ne
emoționeze și să ne placă.”

(p.90) „Cine este deci vinovat? Zeul. El singur a dezlănțuit, fără umbra vreunei
rațiuni, toată succesiunea de evenimente care duc la crimă. Rolul zeului este cu atât mai
revoltător, cu cât el nu intervine personal decât în împrejurările în care omul, printr-o repetată
bunăvoință, ar risca să scape destinului. În felul acesta, dându-i lui Oedip al doilea oracol,
zeul știe că acest oracol va fi greșit interpretat.”

(p.91) „În centrul acestei drame în care vedem înghițit în neant omul, apoi și soarta
lui, corul așează ferm siguranța că există lucruri care durează, el afirmă prezența, dincolo de
aparențe, a unei realități luminoase și necunoscute, care reclamă de la noi altceva decât o
negație revoltată.”

(p.92) „Simțim, în argumentarea acestei femei, un fel de a vedea josnic, care ne abate
pe neașteptate de la judecata cu ușurință a zeilor și a misterului în care ei viețuiesc. Falsa
înțelepciune a reginei ne obligă să atingem cu degetul propria noastră ignoranță.”

(p.92) „În sfărșit, iată, în momentul culminant al dramei, un ultim obstacol și foarte
neprevăzut, care ne interzice să-i condamnăm pe zei. Oedip nu-i condamnă. Noi îi acuzăm că
au lovit un nevinovat: nevinovatul se declară vinovat.”

(p.93) „Tragedia lui Oedip este tragedia omului. ⦋...⦌ Aici este vorba de tragedia
omului în deplină posesiune a întregii puteri umane și lovindu-se de ceea ce în univers îl
refuză pe om.”

(p.93) „Este, cum spuneau grecii, stăpân pe logos și pe ergon, pe gândire și pe

acțiune. Este acela care reflectează, explică și acela care acționează.”

(p.94) „Realitatea este un tot. Fiecare act al omului răsună în acest tot. Sofocle resimte
cu forță legea solidarității, care leagă, că o vrea sau nu, pe om de lume. ⦋...⦌ El nu le cunoaște.
Omul nu este atotștiutoe – el trebuie să acționeze. Aici este tragedia sa. Orice act ne expune.
Oedip, om în cel mai înalt grad, este mai presus de oricine expus.”

(p.95) „Plăcerea adevărului ne eliberează de revoltă. Destinul lui Oedip – chiar dacă
cazul său nu este decât un caz-limită – ni se pare deodată exemplar pentru orice destin
omenesc.”

(p.95) „Oedip este nuemi om – om care a reușit ca nimeni altul în cariera sa. Viața lui
este în întregime clădită pe fapte bune. Și această viață desăvârșită ăși dezvăluie deodată
neputința ei, face să izbucnească vanitatea faptelor în fața tribunalului universului.”

(p.95) „Știm că este așa, că viața noastră se scaldă într-o viață mai vastă și care poate
ne condamnă. Știm că atunci când priveam totul cu ochii limpezi, tocmai atunci eram orbi.”

(p.95) „Orbindu-se, Oedip face vizibilă ignoranța omului.”

(p.96) „Aceeași temă se anunță în dialogul dintre Tiresias și rege: orbul vedea cu
privirea Invizibilului, în timp ce cel care vedea rămânea cufundat în întuneric.”
 (p.96) „În felul acesta, pedeapsa pe care i-o rezerva destinul, el o revendică, o alege.
El face din ea primul său gest de om liber, pe care zeii nu-l vor respinge.”

(p.96) „⦋...⦌, Oedip ia conducerea întrecerii și că, hotărât șă-și împlinească destinul, îl
ajunge din urmă, îl depășește, îl lasă în sfârșit în urma lui: iată-l liber.”

(p.97) „Oedip, alegând să trăiescă orb, își adaptează viața la cunoașterea pe care
nenorocirea i-a dat-o despre acțiunea divină în lume. În acest sens, el vrea ceea ce a vrut zeul.
Dar această adeziune la divin, care este înainte de toate un act de curaj reflectat, ar fi
imposibilă pentru el, dacă n-ar implica o parte din iubire. Iubire ce purcede dintr-o dublă
tendință a naturii omului: în primul rând din respectul pentru real și pentru condițiile p care el
le impune cui vrea să trăiască din plin, în al doilea rând din elanul care duce spre viață orice
făptiră vie.”

(p.97) „Oedip face un act de adeziune față de lumea care l-a zdrobit, pentru că această
lume este, orice ar intreprinde ea față de lumea noastră, lăcașul zeului viu.”

(p.98) „Există la temelia universului, spune poetul «o sfințenie demnă de adorat». Ea

se păstrează ea însăși. N-are nicio nevoie de ajutorul omuli pentru a se menține. Dacă se
întâmplă ca vreun imprudent să o tulbure din neatenție, universul își restabilește pe seama
vinovatului ordinea sa sacră.”

(pp.98 - 99) „Din momentul în care Oedip, prin mijlocirea limbajului lor confuz,
înțelege chemarea pe care i-o adreseazî universul, el se grăbește spre destinul său cu un elan
asemănător aceluia al iubirii. Amor fati, ⦋...⦌ pentru a exprima această formă foarte nobilă a
sentimentului religios – această uitare a jignirilor, această abandonare a omului în lume.”

(p.99) „Adeziune în iubire, care este creație. În același timp: Eliberare. Oedip, pe
neașteptate, pare a se redresa. El declară: «Atât de mari sunt nenorocirile mele, încât nimeni
dintre oameni nu este în stare să le suporte povara, înafară de mine».”

(p.100) „Măreția pe care zeii i-o refuzau la lumina soarelui, Oedip o restabilește în
pacea nu nocturnă, ci înstelată, a sufletului. Lipsită de acum înainte de darurile lor, de
favoarea lor, de serviciul lor, în întregime hrănită cu blestemul lor, cu rănile lor, făcută din
luciditate, din hotărâre, din stăpânire de sine.”

(p.100) „Oedip la Colonos este o urmare a dezbaterii dintre Oedip și zei, urmare
creată la lumina mitului, dar și la lumina intimă a experienței pe care Sofocle o are despre
extrema bătrânețe. Se pare că Sofocle, în apropierea morții, încearcă să arunce în această
tragedie o punte, mai exact o podișcă, între condiția umană și condiția divină. Unica tragedie
greacă, Oedip la Colonos, a trecut peste abisul care desparte pe om de divinitate – viața de
moarte.”

(p.101) „Eroul Oedip era patronul satului Colonos, unde s-a născut și a crescut
Sofocle. Copilul, adolescentul, a crescut sub privirea acestui demon capricios care locuia în
adâncurile pamântului satului său.”

(p.101) „Această tragedie care deci ca subiect moartea lui Oedip, mai exact trecerea
lui Oedip de la condiția umană la condiția divină.”

(p.101) „Oedip își câștigă moartea în trei etape. El o cucerește în trei lupte: lupta
împotriva bătrânilor țărani din Colonos, lupta împotriva lui Creon, lupta împotriva fiului său
Polynice.”

(p.106) „⦋...⦌, zeii au rupt pentru Oedip cursul legii naturale. Moartea lui Oedip pare
(lui Nietzsche, de exemplu) a funda o lume nouă, o lume în care nu va mai exista Destin.”

(p.106) „El vorbește unor oameni care au hotărât asupra soartei sale, și vrea să obțină
de la ei protecție și dreptate. El afirmă că niște oameni drepți n-au dreptul să-l condamne, că
el este omenește nevinovat.”

(p.107) „Concepția despre mântuire, care se manifestă în drama noastră, confirmă

deci și amestecă în întregime concepția despre greșeală și pedeapsă, așa cum se manifestă în
prima tragedie. Oedip nu merită mântuirea sa mai mult decât își voise greșeala și își meritase
pedeapsa.”

(p.107) „Oedip la Colonos face să apară în univers o altă lege, ai cărei păzitori sunt
zeii, o lege complementară a precedentei, legea care mântuiește pe omul suferind.
Ascensiunea lui Oedip la rangul eroilor nu este acordată lui Oedip personal și ca o
recompensă a meritelor și virtuții sale. Ea este acordată prin grație omului suferind.”

(p.108) Sofocle știe, fără a fi tlburat, că moartea este singura împlinire posibilă a unei
vieți omenești. Omul este născut pentru suferință. (Oedip o spune: «Sunt născut suferind».) A
trăi înseamnă a risca suferința.”

(p.109) „Oedip vorbește ca un bun slujitor care și-a îndeplinit sarcina de a suferi. El
își reclamă plata: pacea morții.”
 (p.100) „În Oedip rege, orice semn de prietenie, orice intenție de liniștire, încărcate de
ironie, nu aveau decât o semnificație mortală. În Oedip la Colonos, această pregătire a morții
lui Oedip este, în unele momente, atât de plină de bunătate prietenească, încât, atingând din
întâmplare bunătatea divină, aceste intenții omenești sau, până la urmă, întregii drame, care
este drama morții lui Oedip, un sens de viață.”

(p.110) „Oedip a fost ales de zei pentru a deveni, după moarte, o imagine exemplară a
vieții omenești, nenorocită și curajoasă, o putere de viață care va apăra întotdeauna pământul
Aticii.”

(p.110) „Destinul său personal este acum terminat. Mormântul său rămâne în locuri
unde se manifestă – pe pământul poporului atenian – puterea activă a zeilor.”

(p.110) „În felul acesta deja, moartea lui Oedip nu-i mai aparține nici lui, nici acelora
pe care el le-a iubit mai mult decât va putea cineva să le iubească vreodată. Moartea sa nu
este o chestiune particulară: ea aparține Atenei și regelui său.”