Alexandru Lăpușneanul

Costache Negruzzi face parte din perioada pașoptistă a literaturii, remarcându-se, în

special, prin capodopera sa, prima nuvelă istorică românească “Alexandru Lăpușneanul”,
apreciată atât pentru tema abordată, cât și pentru calitățile artistice deosebite.
Nuvela este publicată în primul număr al revistei “Dacia literară” la 30 ianuarie 1840,
respectând întocmai dezideratele enunțate de Mihail Kogălniceanu în “Introducție”, articolul
programatic al revistei, anume inspirația din istoria națională și originalitatea.
Izvoarele istorice ale scrierii se află în cronici, anume “Letopisețul Țării Moldovei”, în
care consemnează despre domnitor Grigore Ureche și Miron Costin, dar și în culegerea „O
samă de cuvinte”, de Ioan Neculce. Pornind de la aceste date, autorul elaborează o creație
literară originală, cu subiect de roman.
Nuvela este o specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, care prezintă un
conflict puternic, redat în manieră obiectivă, între personaje bine conturate. Dintre acestea se
remarcă personajul central, minuțios construit printr-o aglomerare de amănunte
semnificative. Caracterul istoric este conferit de sursa de inspirație, prin evocarea unor date,
locuri, personalități cu existență reală, pe care însă autorul le transpune într-un context care
evidențiază propria sa viziune asupra lor. Nuvela istorică este o specie literară de factură
romantică, dar în cadrul ei pot coexista și elemente specifice altor curente literare.
„Alexandru Lăpușneanul” se încadrează acestei specii literare, fiind produsul unei
literaturi preromantice românești prin tema ei, prin construcția personajelor și prin
zugrăvirea verosimilă a culorii locale. Influența clasică este însă evidentă în ceea ce privește
rigurozitatea compozițională, sobrietatea, precizia și gradația conflictului. În manieră
realistă, este prezentată psihologia personajului colectiv, mulțimea, care gândește și
acționează ca un singur individ.
Nuvela are ca temă istorică, scriitorul prezentând artistic o perioadă agitată pentru
Moldova, fixată temporal la mijlocul secolului al XVI-lea, dominată de personalitatea
puternică a unui domnitor crud, care a lăsat amprente adânci asupra conștiinței poporului
său. Timpul și spațiul acțiunii sunt bine precizate, ceea ce conferă un caracter verosimil
scrierii.
Din punctul de vedere al perspectivei narative, scrierea se remarcă prin obiectivitate,
naratorul este omniscient și prezintă evenimentele sobru, detașat, la persoana a III-a;
inserează totuși mărci ale subiectivității dintre care se remarcă în special epitetele
dezaprobatoare: „mârșavul curtean”, „mișelul curtean”.
Din punct de vedere compozițional, nuvela are patru capitole, care corespund
momentelor subiectului, construite asemenea actelor unei drame, remarcându-se
rigurozitatea formală de factură clasică, fiecare dintre ele purtând un motto semnificativ:
„Dacă voi nu ma vreți, eu vă vreau”, „Ai să dai samă, doamnă!…”, „Capul lui Moțoc
vrem…”, „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu..” Fiecare dintre motto-uri enunță
concentrat ideea centrală a capitolului.
Capitolul I cuprinde expozițiunea și intriga. Este evidențiată trăsătura dominantă a
protagonistului, voința neînduplecată de putere și de răzbunare. Dialogul dintre Lăpușneanul
și vornicul Bogdan rezumă situația politică și socială din Moldova. Domnitorul își clădește
jocul pe analize, nu pe impulsuri. Intriga se conturează prin întâlnirea dintre Lăpușneanul și
solii trimiși de Ștefan Tomșa, boierii Moțoc, Veveriță, Spancioc și Stroici. Protagonistul își
dezvăluie temperamentul impulsiv, dar și abilitatea politică sau marea luciditate cu care
judecă oameni și evenimente.
Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului desfășurării acțiunii și
cuprinde o serie de evenimente declanșate de reluarea tronului de către Alexandru
Lăpușneanul: fuga lui Tomșa în Muntenia, incendierea cetăților, desființarea armatei
pământene, confiscarea averilor boierești, uciderea unor boieri, intervenția doamnei Ruxanda
pe lângă domnitor pentru a înceta omorurile și promisiunea pe care aceasta i-o face.
Capitolul al III-lea conține mai multe scene de factură romantică, prin caracterul
memorabil sau excepțional: discursul rostit de domnitor la slujba de la Mitropolie, masacrul
de la palat, construirea unei piramide din cele 47 de capete ale boierilor uciși. Scena uciderii
boierilor se constituie ca punct culminant și este surprinsă prin tehnici cinematografice. La
ordinul lui Lăpușneanul, cei 47 de boieri sunt uciși, iar capetele lor sunt așezate, cu sadică
meticulozitate, într-o piramidă, după rang și neam.
În capitolul al Iv-lea, este înfățișat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire.
După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpușneanul se retrage în cetatea Hotinului.
Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii Deoarece când își revine,
amenință să-i ucidă pe toți, doamna Ruxanda acceptă sfatul boierilor de a-l otrăvi.
 Conflictul nuvelei este complex și pune în lumină personalitatea puternică a
personajului principal. Principalul conflict, exterior, este ordin politic: lupta pentru putere
între domnitor și boieri. Impunerea autorității centrale în fața oligarhiei boierești a constituit
în secolul al XVI-lea un factor de progres, dar mijloacele alese de Lăpușneanul sunt
sângeroase, caracteristice tiranului feudal. Conflictul social, între boieri și popor, este limitat
la revolta mulțimii din capitolul al treilea.
În proza romantică, conflictele exterioare plasează personajele într-o relație de
antiteză. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre contrastul dintre Lăpușneanul și
doamna Ruxanda, evidențiat în capitolul al doilea.
Așadar, întreaga scriere se remarcă prin complexitate și profunzime. G. Călinescu
afirma chiar ca această nuvelă istorică „ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet, dacă ar fi
avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de
gesturi patetice adânci, de cuvinte memorabile, de observație psihologică și sociologică
acută, de atitudini romantice și intuiție realistă. ”