Colegiul Economic Maria Teiuleanu, Pitești

Profesor: Andreea Brezeanu

GEORGE BACOVIA

Este considerat reprezentantul simbolismului autentic românesc întrucât apariția lui în

literatura română este o consecință firească a adaptării formelor de simbolism european
reprezentând din punct de vedere valoric un apogeu al curentului în cultura română după
manifestările simbolismului teoretic ( Alexandru Macedonski), simbolismul floral (Ștefan Petică,
Dumitru Anghel) și simbolismul exotic (Ion Minulescu).
În opera lui Bacovia se regăsesc toate elementele tematice și de structură ale curentului.
Astfel poetul exploatează toate tipurile de obsesii (moartea, boala, nevroza, plictisul, spleen-ul),
evidențiate prin motive specifice: ploaia, plumbul, abatorul, parcul solitar, orașul, cimitirul.
Cromatica violentă sau dimpotrivă monocromatismul apăsător sau bicromatismul monoton
se regăsesc sub diverse forme în oricare dintre creațiile sale. Simbolul este cultivat ca figură de stil
cu o consecvență aparte prin intermediul lui construindu-se corespondențe tipic simbolistic între
cadrul exterior și trăirile eului poetic.
Obsesia este accentuată prin intermediul versurilor-refren care punctează secvențe cheie
sau relevă repetat starea interioară a eului. În privința sinesteziilor s-a remarcat faptul că Bacovia
este printre puținii simbolisți europeni în opera cărora imaginile sinestezice sunt extrem de
concentrate și sunt corelate cu alte două figuri de stil prin intermediul cărora este generat un cerc
afectiv auditiv: aliterația(repetarea unor consoane) și asonanța(repetarea unor vocale).
Volumele sale de versuri ilustrează în succesiunea în care apar trecerea de la simbolismul
autentic (Plumb – 1916, Scântei galbene -1926, Cu voi -1930) la decadentism ( Comedii în fond –
1936 și Stanțe burgheze -1940).
În ultima parte a operei sale Bacovia manifestă trăsături puravargantiste – artificialitatea
spațiului, imaginei femeii fatale, descompunerea, epuizante, imoralitatea în iubire.

1
Colegiul Economic Maria Teiuleanu, Pitești
Profesor: Andreea Brezeanu

Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

Poezia dă titlul volumului în care apare în anul 1916 și este considerată arta poetică
reprezentativă atât pentru creația lui Bacovia, cât și pentru specificul simbolismului românesc în
ansamblu.
Titlul poeziei este cuvântul cheie al acestuia, metafora simbol care apare în mod sugestiv
în șase din cele opt versuri ale poeziei purtând toate semnificațiile cu care a fost asociat: răceală,
cădere, zbor frânt, greutate, apăsare, moarte.
Cele opt versuri ale poeziei sunt dispuse prin intermediul unui paralelism sintectic care
generează repetiții obsesive la începutul celor două strofe. Există două planuri pe care imaginarul
poetic este construit: unul interior al eului relevat la nivel formal prin pronume personale și verbe
de persoana I singular și unul exterior față de care delimitarea se realizează prin intermediul unei
cezuri la mijlocul versului al treilea din fiecare strofă.
Cadrul interior este caracterizat prin claustrare, limitare, imposibilitate de ieșire, precum și
prin perceperea la modul acut obsesiv a iminenței morții. Imaginea cavoului este reprezentată în
acest sens întrucât accentuează senzația de izolare de care este copleșit eul poetic.
Cadrul exterior este definit prin elemente ale ostilității naturii – vântul și frigul relevă
haosul, degradarea, înghețarea asociate la nivel simbolic cu moartea.
Imaginea construită în primul vers al poeziei prin intermediul unui indicativ imperfect
este aceea a unui somn latent: ˮDoremeau adând sicriele de plumb.ˮ Elementele enumerației și
flori de plumb și funerar veșmânt subliniază atotputernicia morții extinsă de la elementul uman la
cel vegetal de tip estetic prin intermediul unui oximoron. Singurătatea eului formulată ca stare de
permanență în versul al treilea și ca rezultat al unei corespondențe cu exteriorul: ˮStam singur în

2
Colegiul Economic Maria Teiuleanu, Pitești
Profesor: Andreea Brezeanu

cavou... și era vânt.... ˮ Este completată la nivel auditiv de o imagine distonantă: ˮȘi scârțăiau
coroanele de plumb.ˮ
În strofa a doua este înfățisată opoziția la nivelul planului interior dintre eul poetic și
sentimentul erotic reprezentat morbit prin metafora ˮamorul meu de plumbˮ. Schimbarea de
perspectivă se reia în versul al treilea, sugestile acestuia fiind accentuate în versul al doilea prin
oximoronul ˮflori de plumbˮ. În ultimul vers al poeziei, decăderea este totală, imposibilitatea de
ascensiune fiind marcată atât de sensul verbului a atârna, cât și de asocierea în spiritul aceluiași
oximoron care domină textul dintre două elemente incompatibile semantic: ˮaripi de plumbˮ. Este
de remarcat faptul că efectul principal la nivel stilistic se obține pe palierul fonetic, acolo unde
predominanța consoanelor creează prin aliterație obsesia apăsării a unui zgomot de care eul poetic
încearcă să se detașeze.
Această senzație generată la un prin nivel a lecturii este completată apoi sucesiv la nivel
morfologic prin aglomerarea de substantive care denumesc imaginarul poetic, la nivel sintactic
prin paralelism și repetiție și la nivel sintactic prin sugestile oferite de cuvântul cheie al poeziei.
Caracteristicile limbajului poetic sunt:
-expresivitatea: surse fonetice, lexicale și morfologice;
-sugestia: impresia de coșmar aplifică prin imagini auditive, vizuale, cinetice și tactile;
-ambiguitatea : semnificații multiple ale personificărilor, metaforelor;
-muzicalitatea, elementele de prozodie clasică: rimă îmbrățișată, măsura de 10 silabe, iambul
alternează cu amfibraful. Muzicalitatea interioară este asigurată de sonoritatea consoanelor,
tehnica repetițiilor, laitmotivul ˮstam singurˮ.
Deși în volumele următoare George Bacovia rafinează substanțial modalitatea de
exprimare poetică ˮPlumbˮ rămâne creația sa de referință, relevând în manieră simbolistă relația
dintre eul poetic și creația văzută ca o reflectare prin multiple senzații și la nivele complexe a
obsesilor pe care eul simbolist le percepe în raport cu realitatea exterioară.