Trăsături modernism:

1. ”Psalmul VI ” de Tudor Arghezi se încadrează liricii moderniste prin aspecte legate de conținut, căci
forma respectă strict rigorile tradiționale de versificație (modernism eclectic), acestea susținând muzicalitatea
proprie speciei de psalm. O primă caracteristică este abordarea dintr-o viziune/perspectivă foarte
îndrăzneață/neașteptată a temei clasice a credinței în Dumnezeu: ineditul constă în atitudinea pe care o
adoptă eul liric (psalmistul) în căutarea divinului, ca un vânător de transcendent, aflat la pândă, încordat să
obțină revelații palpabile ”Te drămuiesc... Și te pândesc în timp, ca pe vânat/ Te caut dârz și fără de folos ”, ca
un agnostic1 chinuit de criză, punctul de maximă intensitate fiind ultima strofă: ”Vreau să te pipăi și să urlu:
Este!” Deci, opus unui dreptcredincios/mistic, el lansează provocări, cere dovezi și, de asemenea, este
nehotărât între două stări contradictorii: negarea/anularea divinului sau supunerea față de el/venerarea lui:
”Să te ucid? sau să-ngenunchi a cere”. Pendula rea între aceste două stări susține ambiguitatea tipic
modernistă, cum modernistă este și cutezanța dionisiacă/frenetică a căutătorului de absolut, care refuză
orice limită, capabil de orice provocare. Însetat de cunoaștere deplină, acest psalmist necanonic nu cere
iertare pentru păcatele lui, nu se pocăiește, ci ca un titan se revoltă din cauza frustrărilor adunate în lipsa
certitudinilor (”Pari când a fi, pari când că nu mai ești”) și asipiră la o confruntare de la egal la egal cu
dumnezeul său: ”Rămân cu tine să mă mai măsor/ Fără să vreau să ies biruitor”; acest orgoliul nu e doar al
unui Toma Necredinciosul, ci al unei ființe orbite de propria sa îndârjire.

Tot modernistă este îndrăzneala asocierilor lexicale, inovația lexicală (din metafore sau comparații: ex.
”Ești șoimul meu cel căutat, ești visul meu din toate cel frumos / Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă,
ca taurul sălbatec când se-adapă etc). Aceste combinații de termeni care ar părea incompatibili (de exempu,
alăturând noțiuni abstracte cu cele materiale, concrete) scot la iveală sensuri neașteptate și conduc la
creșterea ambiguității unor imagini, precum versul: ”Te-ntrezării în stele, printre pești”, unde cei doi termeni
pot fi din același plan, cosmic: stele și poate constelația peștilor, ca un reper concret al unei revelații în înalt;
sau pot fi unul al înaltului (stele) și unul al adâncului (pești), peștele fiind un simbol epifanic al divinului.
Ambiguitatea voită transmite poate că divinitatea e oriunde, dar intangibilă.

2. Poezia Morgenstimmung, de T. Arghezi se încadrează modernismului, mai ales prin aspecte legate de
conținut, deși inclusiv la nivel formal există unele inovații de versificație, mai ales cultivarea ingambamentului
(”Tu ți-ai strecurat cântecul în mine / Într-o după-amiază, când/ Fereastra sufletului, zăvorâtă bine/ Se
deschisese-n vânt”) pentru ca expresia poetică să se plieze mai flexibil pe vibrațiile sufletești. O primă
caractristică modernistă este abordarea dintr-o viziune/perspectivă inedită/neașteptată a temei clasice a
iubirii: invazia dragostei la prima vedere (coup de foudre) apare ca un cântec cu puteri devastatoare,
apocaliptice întâi (”Cu tunetul se prăbușiră norii... / Vijelia aduse cocorii, albinele, frunzele...), înainte de a fi
creator al unei noi armonii, cea a cuplului (”te-ai dumicat cu mine vaporos/Nedespărțiți în bolți / Tu soseai din
vieți, eu veneam din morți”). La fel de inedit descrisă este și atitudinea vulnerabilă a ființei, starea inițială de
refuz/respingere a sentimentului, de reticență față de iubire (”De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?”), dar și
imaginea sinelui definită printr-un lanț de metafore: ”fereastra sufletului zăvorâtă bine”, ”mânăstirea mi-a
rămas descuiată”, ”încăperea universului închis” ”clădirea toată,/ Sertarele, cutiile, covoarele ”. Toate aceste
imagini sugerează o existență voit solitară, castă, dar și ascunzișurile sufletești până în care iubirea a pătruns
ireversibil, transformator. Modernistă e și îndrăzneala combinațiilor de termeni, deci inovația lexicală cu care
se redau efectele iubirii: cuvinte care ar părea incompatibile scot la iveală sensuri neașteptate și conduc la
creșterea ambiguității unor imagini, precum Mi-s șubrede bârnele, ca foile florii, care poate exprima
fragilitatea sufletului sub puterea unui sentiment strivitor sau emoția/fericirea amestecată cu frica de
necunoscut, resimțite ca tremur al tuturor încheieturilor trupești.

1
Agnostic = adept al agnosticismului, doctrină filozofică idealistă care susține că lumea obiectivă nu poate fi cunoscută, că
rațiunea omenească este limitată și că dincolo de limitele senzațiilor omul nu poate să cunoască nimic.
 Poezia Dați-mi un trup, voi munților, de L. Blaga se încadrează modernismului atât din punct de vedere
formal, cât și prin conținut, grație viziunii inedite. La nivel formal, textul cultivă inovația prozodică prin virtuțile
versului liber care încalcă tiparele versificației clasice. Astfel, poezia e formată din o structuri strofice inegale cu
măsură variabilă, de la versuri de două-trei silabe (”în plin”, ”ce-l port”, „mărilor”), în alternanță cu altele
ample de 12-13 silabe (versul 3, 14 sau ultimul vers izolat), combinând ritmuri în mod aleatoriu și rime
asonante (sunt/sfânt) sau accidentale (sori/călători). Predominanța lipsei de rimă, cultivarea
ingambamentului extins la 4-6 versuri fără pauză (ultimele două strofe integral), susținut de inițiala minusculă,
au împreună ca efect creșterea cursivității discursului liric și multarea centrului de greutate dinspre formă și
muzicalitatea de suprafață înspre conținutul de idei al textului. Libertatea la nivelul formei susține simbolic
setea de libertate exprimată prin conținut.

O altă caracteristică a modernismului interbelic este tratarea într-o manieră inedită – aici, sub influență
expresionistă – a temei clasice a condiției umane. Neobișnuitul viziunii vine din revolta ființei împotriva
propriilor limite biologice și din accentuarea radicală a opoziției dintre fizic și spiritual, trup și suflet. Prima și
ultima secvență a poeziei (versurile 1-7, respeciv versul final) susțin ideea de fragilitate (prin metafora ”lutul
tău slab”) și de efemeritate (prin inversiunea și repetiția ”trecătorul meu trup”) a condiției de muritor. Însă
secvențele mediane definesc forța spirituală de nestăvilit (”strașnicul suflet / ce-l port”, ”eul meu îndărătnic”)
în numele căreia ființa aspiră spre o altă alcătuire, având la bază elementele primordiale (apă și piatră):
”Dați-mi un trup, voi mărilor...”/”Munților, dați-mi alt trup..”.) Tensiunea lirică reiese din redefinirea
expresionistă a raportului eu-cosmos: setea de absolut se exprimă prin nevoia de dezmărginire pentru a se
putea manifesta plenar și titanic: ”să-mi descarc nebunia din plin”. Ineditul reiese și din atitudinea frenetică de
cunoaștere și manifestare, din elanul vitalist, dar și distructiv de care se lasă purtat eul liric în scenariul săre
care aspiră (Ex. ”Când aș iubi.../ ”când aș urâ...).

O altă caracteristică a modernismului interbelic este intelectualizarea și abstractizarea

lirismuluui/expresiei poetice, textul fiind o poezie de cunoaștere, adresată minții în aceeași/mai mare măsură
în care e adresată inimii. Dovadă este faptul că este o meditație asupra limitelor condiției umane și a
posibilităților de manifestare a ființei umane în raport cu absolutul/idealul. Meditația pornește de la
constatarea unicității propriului trup care ar putea să-i genereze omului venerare ( flori albe şi roşii eu nu-ţi
pun pe frunte şi-n plete), dar îi produce frustrare pentru limitările pe care le implică, pentru
cenzurarea/neputința de a se manifesta în toată măreția sa de fiiință stihială. Textul dezvoltă apoi un scenariu
imaginar/ipotetic, susținut de utilizarea verbelor la conjunctiv (să-mi descarc, să-l cuprind, să-i frâng) și
condițional-optativ (s-ar auzi, ar apare, aș întinde etc.), moduri ale irealității și ale aspirațiilor/dorințelor supuse
condiționării. Meditația se încheie cu dramatica resemnare a neputinței de a-și depăși condiția efemeră și
fragilă (versul final), ca o lecție/inițiere dureroasă privind dualitatea ființei superioare. Prin termeii foarte
concreți, dar învestiți cu conotații simbolice, textul trensmite o concepție filosofică, făcând astfel mai
accesibile noțiunile abstracte.