Poezia „ Decor”, scrisă de George Bacovia, aparține simbolismului întrucât întrunește sentimente

specifice acestui curent, folosindu- se de muzicalitate și poetul apelează la o cromatică expresivă. Se

remarcă pe tot parcusul operei contrastul dintre alb- negru „copacii albi, copacii neri”, „pene albe, pene
negre”, sugerând perspectiva din care privește eul liric, una acromatică, lipsită de viață. Copacul devine
astfel simbol ce reflectă condiția omului: copaci negri care semnifică oameni carbonizați, mistuiți de
tristețe, iar copaci albi- oameni cu sufletul înghețat, care stagnează în pustiul vast. Corespondența
dintre megru și tristețe este cel mai bine reliefată în versul pleonastic „Decor de doliu funerar”, pe când
albul ninsorii sugerează pustietea sufletului eului liric. Versurile izolate sunt cele care creează o
anumită evoluție a poeziei, în plan sugestiv trecându- se de la negrul regretelor la albul ninsorii.
Fantomele sunt și ele un simbol pentru condiția de rătăcitor a eului liric, dar pe plan interior dezvăluie
suflet său pierdut. Apăsarea sufletească a eului liric este vizibilă în întregul discurs lirirc, datorită
monotoniei versurilor. Sentimentul de pustietate este amplificat de versul „ stau goi în parcul solitar”,
sub aspectul unui décor artificializat, lipsit complet de viață. Muzicalitatea versurilor este una
obsedantă, monotonă, dată chiar de versul refren „Copaci albi, copaci negri”. Poetul se folosește de
cuvinte cu o sonoritate vibrantă, precum „solitar/funerar”, „amar”, „regretele” în scopul de a crea o
muzicalitate violentă la nivel psihic, în concordanță cu starea sufletească instanței lirice. Eul liric
prezintă parcul în care se află ca pe un glob de cristal, de aici rezultând și impresia de împetriere a
timpului, rima de tip îmbrățișată conturând mai clar sentimentul de captivitate.