Culoarea „alb” simbolizează un spaţiu mort, fiind completat de sintagma „de cristal”

ce amplifică ideea de un sfîrşit apocaliptic sufletesc. Lacrimile roze reprezintă

speranţa eului liric la o schimbare, la o ieşire din situaţie. Atmosfera creată de „vatra-
n para ce abia mai bate”, se află în concordanţă cu viaţa eului liric, izolat total („suflet
singuratic”), rupt de realitate, lipsit de orice viu, alături de el fiind prezente doar
elemente ale naturii („potop”, „stele”). Cronotopul poeziei creează şi accentuează
atmosfera suferinţei eului liric. Spaţiul în care eul liric se simte „singur” este „la
vatră”, loc ce îi împărtăşeşte sentimentele „(para ce abia mai bate”). E iarnă („ninge”),
e noapte („noaptea”, „stele”, „miezul nopţii”), e un timp apocaliptic ce anunţă un
sfîrşit de lume în operele bacoviene, un timp de meditaţie şi de regăsire în sine.

Iarna singurătăţii îi oferă eului liric un timp de meditaţie, de regăsire în sine. Focul
sufletului „abia mai bate”, încât şi speranţa tinde spre o moarte pacifistă, „de cristal”,
fără o şansă la împotrivire. Frigul imortalizează lumea imaterială lipsită de căldură; o
singurătate în miez de noapte alături de imaginea împlinirii („jăratic”). Textul aparţine
curentului simbolist. Autorul a inclus culoarea („stele albe de cristal”, „lacrimi roze”),
fiecare dintre ele având o semnificaţie aparte decât cea obişnuită. Muzica interioară,
chiar dacă nu e reprezentată prin instrumente muzicale, e înfăţişată de elementele
naturii: „para ce abia mai bate” ne duce departe de gândului unui foc lemnele căruia
trosnesc sub acţiunea parei, spaţiu ideal pentru fericire. Ninsoarea şi noaptea
reprezintă tăcerea, starea de spirit a eului liric. Autorul a inclus anumite teme şi
motive caracteristice simbolismului, precum cel al singurătăţii, al izolării, al ninsorii,
etc. Motivul „ninsoare” aduce ideea de apocalipsă, ninsoarea fiind o formă mai rece,
mai distantă, a potopului. Dacă spaţiul şi timpul (cronotopul) este clar fixat,
ninsoarea, ca şi viaţa, este efemeră, fiind un mesager al sfârşitului. Conjuncţia „şi” se
regăseşte de 3 ori la începutul versurile ce armonizează suferinţa eului liric cu
cronotopul (natura timpului şi spaţiului). Repetiţia lor redă o intensitate în acţiune,
punându-se accentul şi pe fapte („Şi ninge-n noaptea plină de păcate”, „Şi ninge-n
miezul nopţii glacial”, „Şi tu iar tremuri suflet singuratic.”) Accentuarea elementelor
de suferinţă are loc şi datorită melodicităţii speciale ale conjuncţiei, „şi”-ul prezentând
o gravitate în exprimare.