LUŢU (ION) IONELA

ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
AN II, GRUPA 202

PLUMB
George Bacovia

Bacovia este poetul simbolist cu cele mai mari contraste, simbolismul său se
combină în mod exemplar cu un antisimbolism avansat. Volumele sale de poezii,
,,Plumb” (1916), ,,Scântei galbene” (1926), ,,Cu voi” (1930), ,,Comedii în fond”
(1936), ,,Stanţe burgheze” (1946) au o evoluţie ciudată, reprezentând lumea ca
ansamblu în totala sa alienare. Poezia lui Bacovia este antisimbolistă, pentru că, în
comparaţie cu tonurile muzicale ale lui Verlaine, din ,,Arta poetică”, sunetele sale
vorbesc despre o realitate tristă, a morţilor şi a oamenilor vii muribunzi, cu puţine
momente de exaltare, de speranţă: ,,Mugur alb şi roz şi pur, / Vis de-albastru şi
de-azur, / Te mai văd, te mai aud! / Verde crud, verde crud...”(Vers de primăvară).
Temele predilecte ale poeziei lui Bacovia sunt: somnolenţa, descompunearea
generală, spleenul, monotonia, parcurile pustii, oraşul fără viaţă, tristeţea, lipsa de
speranţă. Peste spaţii citadine şi parcuri pustii, în poezia lui Bacovia, corbii trec în
şiruri lungi, vestind moartea parcă a cuiva sau a omenirii în general. Culorile
predominate la Bacovia sunt albul, negrul, galbenul, violetul, cromatică redusă, cât
mai mult cu putinţă, la cele fundamentale, la nonculori, ca expresie a reducţiei
vitale a omului.
Obsesia pentru culoare este o tehnică specific simbolistă, manifestând încă
din primul volum de versuri, din prima poezie a acestuia, ,,Plumb”, adevărata artă
poetică a lui Bacovia, care concentrează toate temele majore ale universului său
poetic. Acest metal gri, combinaţie de negru şi galben, plumbul, cu greutate
atomică mare, prin consistenţa materială densificată, semnifică oboseala copleşitare
a fiinţei, gravitatea perpetuă sub care se încovoaie, până în momentul inevitabil al
extincţiei. După ,,Dicţionarul de simboluri” plumbul este metal saturnian, al
demitizării; după Paracelsus, alchimist medieval elveţian, plumbul este ,,apa tuturor
metalelor”, agent al disoluţiei universale.
Cele două strofe ale poeziei, în care cuvântul ,,plumb” este folosit de şase
ori, configurează spaţiul, ca un cavou universal, o metaforă-simbol a morţii în care
se absorb toate fiinţele. În această concentrare a materiei atmosfera este funerară,
plină de zgomote, reverberate la maximum, ca o prăbuşire de aştri: ,,Dormeau
adânc sicriele de plumb / Şi flori de plumb şi funerar vestmânt- / Stam singur în
cavou ... şi era vânt... / Şi scârţiau coroanele de plumb”. Universul cuprins într-o
carcasă de plumb devine static, încremenit, nimic altceva decât natură moartă.
Cavoul, sicriele reprezintă spaţiul închis, lipsa de orizonturi. Spaţiul tenebros al
cavoului este un motiv întâlnit şi la Macedonski, în ,,Noapte de noiembrie” şi la
Baudelaire, în ,,Florile răului”, în poeziile ,,Mormântul”, ,,Mortul vesel”, ,,Gravură
fantastică”. Senzaţia este de apăsare extremă, de gravitaţie crescândă; corpul,
simplă carcasă de carne, nu poate rezista unui asemenea influx gravitaţional
negativ. Culorile dominante din poezie, nota de tern, de mohorât amplifică şi
concentrează la maximum senzaţia de apăsare, de trecere în altă dimensiune a
spaţiului. Moartea deschide drumul spre o altă dimensiune, unde senzaţiile sunt
extreme; încremenirea este aparentă doar pentru percepţia umană, universul pe care
îl proiectează poezia nemaifiind de natură organică.
Somnul, menţionat de două ori prin verbul ,,a dormi”, poate fi chiar somnul
eternităţii în care se înscrie însuşi autorul, forţa universală care animă creaţia. Eul
poetului devine imaterial, îşi veghează propria moarte sau moartea propriului spirit.
Sentimentele, sub această apăsare a plumbului, devin inanimate, se cufundă în
somn: ,,Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-
strig / Stam singur lângă mort... şi era frig /Şi-i atârnau aripele de plumb”. Plumbul,
prin culoarea sa întunecată, gri, mohorâta, adoarme lumea, o acoperă cu crustă
groasă, stârneşte friguri ancestrale, se întinde pe întregul orizont, umbrindu-l.
Lumea devine închisă în sine însăşi, fără posibilitate de schimbare, supusă tiraniei
morţii.
Aglomerarea de detalii bazate pe repetarea simbolului dominat, ,,flori de
plumb”, ,,funerar vestmânt”, ,,aripele de plumb”, ,,coroanele de plumb” reprezintă
liniile de forţă care apasă întregul spaţiu, concentrându-l şi absorbindu-l într-un
punct originar, către care sunt orientate toate elementele spaţiale: ,,aripele” atârnă,
vântul are o direcţie incertă, adie frigul originar. Frigul este o altă calitate a lumii
imateriale, reprezentând sensul unei extreme pe scara temperaturilor; frigul nu mai
are corespondent antinomic în starea de cald, limită dispărută o dată cu dispariţia
vieţii organice. Frigul şi întunericul, reprezentate în culori de gri şi negru, sunt cele
două calităţi complementare, care trasează dimensiunile neantului.
Vântul este singurul element material dinamic, care face ca monotonia să nu
fie totală, să nu determine încă o încremenire de dincolo de timp. În această
avalanşă a plumbului solidificat, unde toate detaliile, flori, aripi, coroane,
vestmântul, s-au transformat în plumb, vântul este singurul element „viu” în acest
decor, dar nu pentru că pune viaţa în mişcare, ci pentru a accentua atmosfera
lugubră a morţii, dând întregului o tentă sonoră macabră. Sonoritatea surdă, spre
stingere, a poeziei, dată de sunetele înăbuşite ale coroanelor de plumb, care
„scârţâie” fără ecou este susţinută şi de valoarea consonantică a cuvintelor folosite,
îndeosebi a cuvântului dominant, plumb, dar şi vestmânt, strig, frig, preponderent
consonantice. Ritmul folosit (iambul şi peonul) este adecvat tonalităţii stinse a
poeziei.