Ion Barbu

Un poet care nu a avut, în literatura noastră, nici precursori, nici urmaşi; un poet modernist, cu o
creaţie poetică originală care aminteşte de statutul poeţilor St. Mallarme şi P. Valery în poezia
franceză cu care are în comun cultivarea “poeziei pure” (vezi manual p. 42, 43 – la Dicţionar literar,
discţionar cultural şi textul auxiliar).

De formaţie matematician, poetul a fost influenţat de spiritual abstract al acestei ştiinţe, mărtirisind
că înţelege prin poezie “o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă”; în
concepţia sa estetică “poezia este o prelungire a geometriei”. Starea poetică nu mai e provocată în
lirica barbiană de sentimente ca iubirea, tristeţea/melancholia, nici de încântarea în faţa naturii, ci
starea sa poetică e una de intelectualitate (“viaţa în spirit” – Tudor Vianu); poetul refuză să se
exteriorizeze, evită poezia de tip confesiune şi lirismul subiectiv.

Etape de creaţie

După T. Vianu (Introducere în poezia lui Ion Barbu, 1935) – trei etape:
1. Parnasiană – încadrează poezii de care poetul s-a dezis ulterior (declarând că vin “dintr-un
principiu poetic primar”): Munţii, Banchizele, Copacul, Lava, Umanizare, Panteism etc.
Cele mai multe sunt, din punct de vedere formal, construite riguros, unele fiind sonete de tip
italian (explică). Această rigoare formală era cultivată de parnasieni care au preferat poezia cu
formă fixă, însă, în cazul lui Barbu, trăsăturile parnasiene ale acestei prime etape nu sunt
autentice. Parnasianismul francez s-a manifestat împotriva sentimentalismului şi retorismului
romantic, cultivând o poezie rece, decorativă, care nu transmite elanuri sufleteşti (îşi
cenzurează/interzice orice emoţie, preferând intelectualismul, reflexivitatea); pe cînd, la Barbu,
sub răceala şi rigoarea formei se ascund nelinişti cerebrale, pasiuni arzătoare, dorinţă/sete de
cunoaştere, căci poetul a încercat, de fapt, sub simboluri şi elemente ale naturii şi ale
mineralului să exprime indirect năzuinţele sufletului său. (Aplicaţie 1)

2. Baladic-orientală – include o serie de poezii cu caracter narativ (“spun o poveste”) şi alegoric,

cultivând un lirism obiectiv (adică, povestea o pune pe seama unor personaje lirice) sau un
lirism al măştilor (în sensul că personajele lirice sunt, de fapt, proiecţii diferite ale propriului
eu, ilustrând aspiraţii sau voci interioare ale poetului însuşi). Lumea şi atmosfera evocată este
una pitorească, de inspiraţie autohtonă (valorificând şi descântecul sau bocetul din literature
folclorică) sau balcanică*: După melci, Riga Crypro şi lapona Enigel, Domnişoara Hus,
Isarlâc, Nastratin Hogea la Isarlâc. La o analiză profundă se constată că aceste texte, prin
abundenţa de simboluri valorificate, au un caracter ermetic; dincolo de caracterul narativ
aparent, se ascund experienţe iniţiatice, drame ale cunoaşterii, astfel încât semnificaţia este una
de factură filosofică, dovedind abstractiyarea si intelectualizarea lirismului.

3. Ermetică – include poezii caracterizare printr-un grad ridicat de încifrare a mesajului poetic.
Spiritual matematic se vădeşte aici poate cel mai profound, poezia devenind o ecuaţie cu multe
necunoscute. Dificultatea receptării este dată de o sintaxă neobişnuită (dislocări intactice
complexe, inversiuni) alături de enunţuri eliptice şi de simboluri (cu o singură cheie de
interpretare), toate acestea făcând tetul inaccesibil cel puţin la un prim nivel de lectură. Din
ceas dedus, Timbru (texte cu caracter de artă poetică), Grup, Dioptrie etc.

(Între ultimele două etape se află o etapă de tranziţie care cuprinde texte, la rândul lor, cu un anume
grad de ermetism, cuprinse în ciclul Uvedenrode: Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunţile necesare
etc.)
Atenţie! Ermetismul (şi obscuritatea) nu se confundă cu ambiguitatea poetică. Ambiguitatea =
deschiderea textului spre sensuri şi interpretări multimple; ermetismul = închiderea textului,
scunderea, încifrarea mesajului poetic; mesaj enigmatic

Aplicaţie 1

Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire:

Sub tristele arcade mult timp am rătăcit
De noi răsfrângeri dornic, dar nicio oglindire
În întinsele cristale se-ascunzi, nu mi-ai vorbit;
Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi,
Şi sub un pâlc de arbori stufoşi, în fapt de seară,
Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.

Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg

Mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai, acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!

Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,

Te-am resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-am revărsat în lucruri, cum în eternal mit
Se revărsa divinul în luturi peritoare.
O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văduhul şi – larg şi înmiit –
Să simtă că vibrează în lumi nemăsurate…

Şi-n acest fapt de seară, uitându-mă spre Nord,

În ceasul când penumbra la orizont descreşte,
Iar seara întârzie un somnolent accord,
Mi s-a părut că domul de gheaţă se topeşte.
(Umanizare, de Ion Barbu)

1. Menţionează câte un sinonim pentru cuvintele: burg, dom. / Extrage derivatul din ultima strofă.
2. Motivează scrierea cu majusculă a substantivelor Gândire, Euritmie.
3. Motivează folosirea după primul vers semnului de punctuaţie respectiv.
4. Menţionează două teme/motive existente în textul citat (se vor regăsi şi în alte creaţii din ciclul
parnasian).
5. Indică mărcile lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric în text.
6. Transcrie termenii principalei antiteze pe care este structurat discursul liric. Exprimă-ţi opinia
cu privire la simbolistica posibilă.
7. Comentează primele patru versuri prin sublinierea relaţiei dintre idea poetică şi mijloacele de
realizare artistică.
8. Cometează semnificaţia titlului în relaţie cu textul poetic.
9. Justifică apartenenţa textului la un curent/o mişcare literară.
Hipnotizat de-adânca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarăme zenitul, şi,-nebunit, să bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.

Nici vălurile nopţii, nici umeda perdea

De nouri nu-i goneşte imaginea senină:
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricât de multe neguri în juru-i vor cădea…
Dar când augusta toamnă din nou îl înfăşoară
În tonuri de crepuscul, când toamna prinde iar
Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat,

Atunci, intrând în simpla, obşteasca armonie

Cu tot ce-l limitează şi-l leagă împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.
(Copacul, de Ion Barbu)

Timbru